Maria cobianu-băcanu

Geneza schimbului sau a contactului dintre culturi

Care este condiţia apariţiei contactului dintre culturi şi a schimburilor pe care le declanşează el de-a lungul istoriei? Ce factori obiectivi şi subiectivi au determinat nevoia lui? Răspunsul ar putea fi acesta. Contactul dintre culturi a apărut ca expresie a faptului că echipamentul cultural, baza economică, modul de organizare specifice unei societăţi nu oferă membrilor săi mijloacele de adaptare pentru toate circumstanţele posibile sau pentru soluţionarea oricărei probleme care se poate ridica. Este un lucru bine ştiut că orice mod de adaptare culturală are limitele sale proprii, cu atât mai evidente în condiţiile creşterii complexităţii nevoilor şi aspiraţiilor umane. Însăşi civilizaţia apuseană, o dată cu dezvoltarea modernă, a scos la iveală insuficienţele bazei economice proprii şi, prin aceasta, nevoia de noi zone de exploatare, de noi pieţe de desfacere, devenite, implicit, şi pieţe culturale. A apărut astfel piaţa capitalistă, piaţa mondială capitalistă în formă incipientă, în care au fost atrase toate ţările lumii, indiferent de mărime şi de nivelul de dezvoltare social-economică la care ajunseseră. Procesul constituirii pieţei mondiale s-a accentuat, s-a maturizat la începutul secolului 21, când se vorbeşte de un amplu proces de globalizare căruia nu i se poate sustrage nici un stat, fie el mare sau mic, bogat sau sărac.

Amplificarea, în zilele noastre, a mondializării sau globalizării pieţelor de capital, de bunuri şi servicii, de mărfuri şi a forţei de muncă are, fără îndoială, consecinţe şi asupra fenomenului „contactului dintre culturi” care dobândeşte dimensiuni şi intensităţi la niveluri fără precedent până acum.

În noul context global, contactul dintre culturi apare ca interacţiune a infrastructurilor sociale, economice, informaţionale şi de comunicaţii care joacă rol determinant în însăşi nevoia de contact.

Ocuparea de colonii de către ţările apusene avansate şi crearea sistemului colonial a fost o necesitate obiectivă dictată de modul eficient de producere a bunurilor materiale a căror realizare prin vânzare reclama nevoia de noi pieţe. Pentru a exista şi a se dezvolta, producţia a creat o piaţă economică mondială. În condiţiile secolului 21, raţiunile extinderii pieţei rămân aceleaşi. Revoluţia determinată de apariţia Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor a dus la o asemenea expansiune economică a trusturilor şi companiilor din ţările avansate încât singura soluţie pentru menţinerea şi dezvoltarea lor continuă este extinderea pieţei. Piaţa în sine, de orice natură ar fi ea, presupune o densă reţea de relaţii, de contacte, iar contactul dintre culturi intră primul în scenă.

În termeni teoretici continuând demersul nostru, din contactul dintre culturi sau dintre oameni de diferite culturi rezultă o multiplicitate de microprocese de invenţie, imitaţie, ucenicie şi adaptare a indivizilor şi grupurilor aflate în interacţiune, toate având la bază procese economice şi sociale.

Contactul dintre culturi impune o perspectivă istorică de tratare, în sensul că orice fenomen cultural de contact trebuie să fie plasat în momentul istoric respectiv, încărcat de dinamismul generat de condiţiile economice şi sociale proprii, inclusiv de fenomenele psihologice.

Adoptarea instrumentalităţii culturale a unui grup de către altul este limitată, pe de o parte, de interesele grupului dominant, pe de alta, de nivelul de dezvoltare atins de grupurile intrate în contact. Apar, deci, două tipuri de bariere în împrumutul propriu-zis, primul tip determinat de atitudinile şi măsurile instituţionalizate ale unui grup, de regulile celui dominant, care interzice ca celălalt grup să imite anumite trăsături ale mediului lui de viaţă; al doilea tip este intrinsec şi constă în faptul că este imposibil pentru un grup să adopte instrumentele şi modul de lucru al altuia, chiar dacă el ar dori să o facă datorită decalajului mare de dezvoltare în care se află. Studiile arată că oamenii primitivi, în contact cu europenii, au fost repede capabili să aprecieze uneltele de metal şi chiar să le folosească, dar nu au încercat să înveţe procesul manufacturii lor datorită prăpastiei mari de cunoaştere şi de experienţă tehnică ce despărţea popoarele nedezvoltate de popoarele avansate.

Problema decalajului între nivelurile de dezvoltare ale partenerilor aflaţi în contact rămâne încă o problemă vitală în zilele noastre, sub o nouă formă, aceea a transferului de tehnologii şi a accesului la noi tehnologii al ţărilor în curs de dezvoltare.

Contactul dintre culturi este un fenomen obiectiv, determinat de necesitatea istorică manifestată prin nevoia de a împrumuta unii de la alţii a oamenilor aflaţi în arii geografice apropiate – în cazul contactului fără conflict – sau prin nevoia de expansiune la nivel macro-social, expansiune cu caracter economic, politic şi cultural, aşa cum arată istoria imperiilor de-a lungul istoriei, a cuceririlor coloniale din epoca modernă, a expansiunii pieţei globale în perioada actuală.

Odată apărut, contactul dintre culturi se manifestă ca un fenomen social total, prezent în toate interstiţiile societăţii, cu legile sale proprii care-i condiţionează aria, intensitatea şi durata. Schimbul de valori materiale şi culturale devine posibil pentru fiinţele umane numai în epoca neolitică, odată cu dezvoltarea agriculturii şi a creşterii animalelor, când apar primele forme de organizare a grupurilor umane şi, incipient, elemente embrionare ale organizării vieţii de stat şi se poate vorbi de diferenţe culturale. El se consolidează în epoca fierului.

Dar ceea ce era întâmplător şi la scară redusă în zorii societăţii omeneşti devine frecvent în epoca modernă şi necesar, inevitabil, în epoca contemporană, în care caracteristică nu este numai scindarea, polarizarea în săraci şi bogaţi, dar şi interdependenţa dintre popoare şi culturi, punerea problemelor umanităţii din perspectivă globală, unificatoare. La edificiul acestei migăloase construcţii, perspectiva globală, interdependenţa conştientă, care presupune nu numai ştiinţă (cunoaştere) şi conştiinţă, dar şi artă, artă aplicată, exprimată în modul concret în care vor fi aplicate şi soluţionate problemele cheie ale lumii contemporane, o contribuţie de seamă aduc contactele dintre culturi, dintre oameni aparţinând diferitelor culturi, stabilite pe bază de egalitate şi reciprocitate.

Procesul de universalizare a valorilor create şi difuzarea lor, restrânsă la început la nivelul comunităţilor umane vecine, îşi lărgeşte astăzi aria la scara planetei datorită mijloacelor şi tehnicilor informaţiilor şi de comunicare, înrolând noi şi noi naţiuni şi popoare în circuitul mondial de valori materiale şi spirituale.

În condiţii de echitate şi colaborare, cultura poate deveni tot mai mult un factor unificator, un mijloc de apropiere, verificându-şi nemijlocit funcţia umanistă şi instrumentală.

5. Aculturaţia: semnificaţii, caracteristici, procese
Despre conceptul „acculturation” şi procesul complex şi contradictoriu aculturativ ce s-a desfăşurat de-a lungul istoriei şi care continuă şi în zilele noastre, cu aceeaşi semnificaţie sau cu semnificaţii diferite, s-a scris o bogată literatură, din care în cele ce urmează vom cuprinde numai acea parte pe care am ajuns s-o parcurgem.

În lucrări de istoria antropologiei, de teoria culturii, de analiză a dinamicii schimbului cultural, problema aculturaţiei este prezentă cu multiple nuanţe şi conotaţii, reliefându-se atât latura teoretică, cât şi cea practică. Reprezentanţi de seamă ai antropologiei culturale au consacrat lucrări întregi pentru a circumscrie locul procesului de aculturaţie în dinamica culturală, originea şi efectele lui. Ei au încercat să descifreze istoricul conceptului, mişcarea gândirii teoretice, evoluţia acesteia în demersul de precizare continuă.

Detaliile în studierea conceptului au mers de la stabilirea relativ precisă a celui dintâi autor care a folosit ca atare termenul „acculturation” - 1880, J. W. Powell - până la enumerarea tuturor autorilor şi comunicărilor susţinute cu prilejul întâlnirilor anuale ale Asociaţiei Antropologice Americane şi a referinţelor la acest termen în General Index şi Annual Index. Dar pe cât a fost de dezbătut, pe atât a fost de controversat, astfel încât cercetătorului i se oferă acum cu o imagine caleidoscopică, extrem de variată, dar, în acelaşi timp, extrem de bogată în semnificaţii.

După părerea noastră, la un nivel mai general, ca cel analizat până acum, procesele de contact, contradictorii în esenţa lor, prin simplul fapt al înfruntării şi confruntării a două culturi diferite, cu statut autonom, reprezintă momente ale dezvoltării culturii de-a lungul continuum-ului spaţio-temporal, reflectă unitatea continuităţii şi discontinuităţii, a generalului şi particularului, oferă cadre pentru creaţia de noi valori, pentru valorificarea celor existente, ca şi pentru comunicare.

În ceea ce priveşte conceptul de aculturaţie, o seamă de autori îl tratează ca parte a dinamicii culturale sau a fenomenului de universalizare a culturii; alţii accentuează aspectul politic, relevând, prin aceasta, faptul că fenomenele culturale sunt derivate ale unor fenomene mai profunde, de ordin economic şi politic sau îl concep ca pe o dimensiune a unei construcţii mai complexe, cum este aceea de identitate etnică.

Din punctul nostru de vedere, considerăm că asupra termenului s-au abătut uneori critici prea dure, în sensul că ar servi drept suport ştiinţific, teoretic pentru o politică de colonizare şi neo-colonizare sau că ar justifica desfiinţarea culturii naţionale, pierderea identităţii etnice. Fără să omitem momentul critic în analiza traiectoriei parcursă de concept, încercăm sa valorificăm şi aspectele sale pozitive.

Problema definirii conceptului de aculturaţie şi a delimitării realităţii căreia i se poate aplica a început să se pună în anii 1935-1936, după utilizarea sa meteorică în anumite articole, în cursuri, urmată de o apariţie destul de frecventă în discuţiile de la întâlnirile antropologilor americani şi în revistele de specialitate. Termenul acculturation este utilizat de antropologii americani cu semnificaţia larg acceptată de set de schimbări ce au loc în procesul întâlnirii unor societăţi cu tradiţii culturale diferite (International Encyclopedia of the Social Sciences, vol. I, 1968, p. 21), în timp ce antropologii englezi şi cei cu influenţă engleză din Africa, Oceania şi Asia folosesc termenul compus de culture contact sau culture change, cu semnificaţia de adoptarea şi asimilarea unei culturi străine, iar fancezii de rencontre, interpretation sau entrecroisment des civilisations, cu aceleaşi semnificaţii.

După unii, termenul ar avea o origine germană şi ar fi fost folosit în Germania de Walter Krickeberg în cursurile sale pe la jumătatea anului 1920, cu referinţă la progresul culturii de bază comune între triburile găsite cu origini diferite, deşi M. Herskovits susţine că termenul este specific american: „încă din 1886, W.H.Holmes, discutând despre arta pueblo spaniolă, a folosit cuvântul acculturation ca atare. Artele (...) trec dintr-un loc în altul, din om în om printr-un proces de aculturaţie, astfel că oameni de origini diferite practică aceleaşi arte, în timp ce cei de origini asemănătoare se dezvăluie a practica arte neasemănătoare” (Herskovits, Acculturation, 1958, p. 2).

Cuvântul apare în sensul său curent şi la Fr. Boas (1896), acesta discutând despre răspândirea poveştilor populare printre indienii de pe coasta Pacificului de nord. Artele triburilor de pe o largă întindere de teritoriu sunt atât de uniforme, încât este aproape imposibil să descoperi originea chiar a celor mai specializate forme ale producţiilor lor în interiorul unui vast teritoriu. Aculturaţia a variate triburi a avut efect asupra bazei şi caracterului culturii care este aceeaşi la cele mai multe triburi. Ca o consecinţă la aceasta, se descoperă, de asemenea, că miturile au circulat din trib în trib şi că un mare număr de legende aparţin multora în comun.

W. J. Mc Gee, în 1898, vorbeşte despre aculturaţie piraterească şi despre aculturaţie amicală prin care înţelege transferul şi ajustarea obiceiurilor în condiţiile contactului dintre oameni de niveluri joase şi de niveluri ridicate.

În 1900, J.W.Powell spune că progresul culturii are loc prin invenţie şi aculturaţie. Invenţia este la început individuală, dar când devine acceptată şi folosită de alţii este aculturală, adică, am spune noi, este rezultatul preluării de la alţii.

Semnificaţia dată de Boas a avut o oarecare frecvenţă în Germania, la Ehrenreich (1905) şi Krickeberg (1910). În 1928, comunicarea lui M.J.Herskovits (un studiu în aculturaţie) presupune folosirea termenului aculturaţie într-un sens modern. În 1929, apare o referinţă la aculturaţie a lui Robert Redfield, fără să se folosească încă termenul ca atare. Primul articol din American Anthropologist care foloseşte termenul ca atare este articolul lui Ralph Beals, din 1932, despre supravieţuirea băştinaşilor din cultura Mayo, urmat de articolul lui Richard Thurnwald: „The psychology of acculturation”. În acelaşi an, Margaret Mead a publicat articolul „Changing culture of an Indian tribe”, cea mai timpurie lucrare consacrată în principal efectelor contactului sau ale fenomenului de „acculturation”. În 1933, E.Cl.Parsons a folosit termenul în „Some Aztec and Pueblo Parallels”.

Interesul pentru studiile de aculturaţie în Statele Unite ale Americii îşi are originea în reacţia împotriva reconstrucţiilor din memorie a unor culturi, pe când în Marea Britanie, originea interesului pentru studiul contactului dintre culturi decurge din creşterea acută a nevoii de aplicaţie practică a antropologiei în ariile coloniale şi ca reacţie faţă de limitele inerente ale sistemelor funcţionale formale. Începuturile interesului pentru situaţiile de contact în Marea Britanie, Franţa, Olanda au coincis cu apariţia unui nou simţ al responsabilităţii faţă de popoarele coloniale, în timp ce în SUA, marea dezvoltare a studiilor despre aculturaţie a coincis cu perioada de depresiune şi este asociată mai mult cu problemele sociale.

Toate aceste studii au pregătit terenul, în 1936, pentru definirea riguroasă a termenului. Definiţia a fost prezentată de Comitetul Consiliului Cercetării Sociale ca o parte a Memorandum-ului desemnat să funcţioneze drept ghid în cercetarea aculturaţiei. Din comitet făceau parte Robert Redfield, Ralph Linton şi M.J.Herskovits.

Înainte de a analiza conţinutul acestei definiţii care, deşi a fost extrem de criticată, uneori de autorii înşişi, rămâne fundamentală în studiile numite aculturative, vom expune succint cum evoluează echivalentul său culture contact sau culture change, în Marea Britanie.

Literatura antropologică sugerează că înfăţişarea şi utilizarea termenului culture contact, în linii mari, a fost paralelă în timp cu utilizarea de către americani a termenului Acculturation (R. Beals, Acculturation, 1965, p. 378)).

În 1929, Bronislaw Malinowski scria despre necesitatea dezvoltării unei noi ramuri a antropologiei care să se ocupe cu studiul băştinaşilor în schimbare, cu problemele contactului şi ale difuziunii, el însuşi fiind preocupat să dezvolte tehnicile pentru a rezolva problemele practice ale administraţiei coloniale africane.

Prima recunoaştere sistematică a contactului dintre culturi pare să fi fost Five Year Plan of Research in Africa, în anul 1932. Acest Memorandum nu foloseşte termenul culture contact, dar este clar orientat spre problemele administrativ-practice ale schimbului cultural. De altfel, o caracteristică a celor mai multe studii britanice este legătura strânsă dintre antropologia culturală şi practică, studiile despre contactul dintre culturi fiind cu referire la contactele dintre băştinaşi şi europeni.

Sinonimia termenilor acculturation şi culture contact se impune atât de mult analiştilor problemei încât însuşi R. Beals o foloseşte în laborioasa examinare cu caracter istoric, teoretic şi metodologic a termenului acculturation.

Constituirea pieţei mondiale prin descoperirea Americii şi antrenarea popoarelor şi ţărilor în circuitul economic mondial, caracteristice epocii acumulării primitive a capitalului, s-au răsfrânt cu repercusiuni puternice şi în cultura popoarelor băştinaşe, în modul lor de viaţă care, uneori, a suferit schimbări drastice. Printre alte lucruri, această colonizare sau cucerire a diferitelor părţi ale lumii de către europeni a stimulat interesul faţă de popoarele băştinaşe care au fost descoperite în Africa, Australia, în insulele Pacificului şi ale Lumii Noi. S-au realizat colecţii cu produsele manufacturiere ale băştinaşilor, destul de stranii pentru ochii europenilor la acea dată şi, în cele din urmă, a început studiul sistematic al modului de viaţă al acestor popoare, născându-se la sfârşitul secolului al 19-lea antropologia culturală.

La început, s-au făcut speculaţii privind stadiile posibile ale evoluţiei culturale, s-au cules informaţiile posibile despre viaţa pe care popoarele băştinaşe au trăit-o înainte de influenţa culturii europene. Apoi, a existat tendinţa de a identifica popoarele noi literate cu diferite stadii prin care s-a crezut că a trecut omenirea ca întreg şi de a reconstrui din memoria indivizilor cultura băştinaşă.

La începutul secolului 20, studiul influenţei culturii unui popor asupra altuia a fost stimulat de proporţia inestimabilă a problemelor create de contactele culturale din lumea modernă, în mod deosebit, de problemele administrative cărora trebuiau să le facă faţă guvernele care se ocupau de popoarele băştinaşe intrate în zona lor de influenţă economică şi politică.

Schimbările survenite în modul de viaţă al popoarelor prin contactul cu alte culturi nu au fost deloc neglijabile, ele atingând paliere fundamentale, de ordinul esenţei, ca acelea ale remodelării obiceiurilor, atitudinilor, motivaţiilor specifice structurii şi organizării personalităţii lor culturale. Procesul de „dare” şi „primire” este urmat de selecţie, acceptare şi respingere în funcţie de structurile culturale pre-existente, căci în cultură puţine elemente se aştern pe loc gol, altfel, orice preluare înscriindu-se, într-un fel sau altul, pe o matrice anterioară. Unele tipuri de contact dintre diferiţi oameni pot fi considerate tot atât de vechi în istoria umană ca şi oamenii înşişi, recunoscându-se un schimb de valori din cele mai vechi timpuri, chiar dacă mai sărac, mai limitat în raport cu ceea ce ni se oferă privirii astăzi.

În Marea Britanie, ca urmare a abordării funcţionaliste, s-au înmulţit studiile despre contactul dintre culturi. Procesul de civilizare apuseană a popoarelor primitive sau izolate s-a intensificat după primul război mondial, cu efecte profunde şi, uneori, devastatoare asupra acestora, sensibilizând, în acelaşi timp, cercetătorii la studiul contactelor îndelung constituite între oameni, fără violenţă, soldate cu interferenţe şi întrepătrunderi şi cu menţinerea identităţii culturale.

Studiile despre aculturaţie au apărut cu frecvenţă crescândă, dar termenul, aşa cum recunoaşte Nancy O. Lurie, a început să piardă precizia (Lurie, 1968, p. 292), deoarece el a fost aplicat la o multitudine de rezultate ale contactului, de la schimburile îndelung stabilite de bunuri peste mari distanţe, pe rute comerciale recunoscute, până la şcolile indienilor americani, deliberat orientate spre ştergerea identităţii originale a indienilor şi asimilarea lor într-o societate mai mare.

Numai până la stabilirea unei definiţii mai sistematice s-au acumulat o seamă de semnificaţii care anunţă, după opinia noastră, virtuţile de dezvoltare ale acestui concept si anume:

• 
  aculturaţia ca rezultat al unui contact strâns dintre oameni produs de interacţiunea culturilor;
  
• 
  ca proces prin care o trăsătură specifică este absorbită de cultura recipientă;
  
• 
  ca mijloc prin care un individ îşi însuşeşte modelele necunoscute la un moment dat ale propriei sale societăţi;
  
• 
  ca proces prin care aspectele a două culturi se împreună, se apropie;
  
• 
  ca moduri prin care anumite aspecte culturale sunt preluate de o cultură, ajustate şi modelate la ea, ceea ce presupune o relativă egalitate între cultura donatoare şi cea receptoare;
  
• 
  ca situaţie în care grupurile implicate sunt într-o relaţie reciprocă esenţială: ambele dau şi primesc.
  

După acest demers pregătitor, să dăm definiţia cuprinsă în Memorandum-ul despre aculturaţie din 1936, elaborată de Redfield, Linton şi Herskovits:

Aculturaţia cuprinde acele fenomene ce rezultă când grupuri de indivizi care au diferite culturi vin într-un continuu contact de mâna întâia (direct, n. ns), urmate de schimbări corespunzătoare în modelele culturale originale ale unuia sau ale ambelor grupuri (Ralph Beals, lucr. cit. p. 380).

În această definiţie care, după părerea noastră, a făcut epocă şi a marcat o epocă, „acculturation” este deosebită de „culture change”, din care este doar un aspect, dar şi de „assimilation” care este doar o faţetă în timp a aculturaţiei. Ea este, de asemenea, diferită de „diffusion” care are loc în toate momentele aculturaţiei.

Memorandum-ul a identificat tipurile şi situaţiile de contact, procesele, mecanismele psihologice şi rezultatele. A menţionat procesele de determinare, selecţie şi integrare, rezultate din prezentarea propriilor trăsături de către grupul donator în situaţiile de contact, precum şi acceptarea de trăsături de către grupul receptor şi modificarea trăsăturilor acceptate. Prin termenii acceptare, adaptare şi reacţie s-a recunoscut procesul de înlocuire a elementelor culturale, de combinare, de creare de a întreguri şi de respingere a unor elemente. Aceste elemente au devenit baza pentru o analiză ulterioară a fenomenului de aculturaţie.

Totuşi, definiţia şi problemele prezentate mai sus nu au clarificat totul în legătură cu complexul proces al aculturaţiei. O seamă de întrebări se ridicau din însăşi definiţia dată. De pildă, ce se înţelege prin contact direct de mâna întâia? Ce se înţelege prin grup de indivizi? Care este relaţia dintre aculturaţie şi conceptele de schimb cultural, difuziune? Aculturaţia este un proces sau o condiţie?

Fiecare problemă constituie o dificultate mai mult sau mai puţin surmontabilă în termenii semnificaţiilor recunoscute pentru conceptele cu care se operează. Diferenţierea netă a celor trei noţiuni: aculturaţie, schimb cultural, difuziune, de pildă, nu este posibilă întrucât fiecare se defineşte prin referinţă la celelalte. După Ralph Beals, aculturaţia şi difuziunea reprezintă schimbul cultural ca rezultat al transmiterii culturii printre grupuri. Aculturaţia, în mod deosebit, este seria completă de procese implicate în acceptare, respingere şi reorganizare.

Reluând criticile făcute la adresa definiţiei, M. Herskovits aduce câteva precizări demne de luat în consideraţie de către cercetătorul situaţiei de contact cultural. În primul rând, după părerea noastră, procedează bine când clarifică ideea că contactul dintre culturi este de fapt contactul dintre grupuri umane, dintre oameni, aceştia fiind vehiculul prin care se răspândeşte cultura de la om la om şi de la o organizaţie la alta. Ideea nu este nouă, dar aici se impunea sublinierea ei. Cultura nu este o entitate de sine stătătoare ce poate circula fără purtătorii ei materiali, oamenii, ci o realitate observabilă prin indivizi şi manifestările lor. Întotdeauna oamenii în contact împrumută unii de la alţii.

În ceea ce priveşte diferenţa de concepte, el a arătat că primul element care apare în studiu este procesul schimbului cultural şi numai în al doilea rând se pune problema clasificării situaţiilor în care are loc schimbul. El impune restricţia - obligatorie, după noi – de a se deosebi dacă un caz de transmisiune culturală trebuie definit aculturaţie sau difuziune, difuziunea fiind studiul transmisiei culturale realizate, în timp ce aculturaţia este studiul transmisiei culturale în proces (M.J.Herskovits, Cultural dynamics, N.Y.. 1967, p. 170).

După Memorandum-ul din 1936, un număr crescând de cercetători de teren în aculturaţie au avut ocazia dezvoltării şi rafinării conceptelor.

Herskovits, în studiile sale despre culturile Lumii Noi a Negrilor, a oferit numeroase analize a ceea ce se numeşte sincretism sau recombinarea de elemente culturale din diferite societăţi în întreguri noi. A introdus conceptul de focus cultural, ca aria cea mai conştientă şi creatoare de noi elemente, cu cele mai rapide schimbări, dar, în anumite condiţii, şi aria cu cea mai mare rezistenţă la schimbare.

Ca metode în investigaţia aculturaţiei se pot folosi: documentaţia istorică, cercetarea interdisciplinară, metoda etno-istorică, lărgind, astfel, însăşi semnificaţia aculturaţiei, care se limita la contactele din perioada contemporană. Studiul aculturaţiei devine, astfel, considerăm noi, un studiu complex al trecutului, al prezentului şi al viitorului, chiar. Acolo unde obiectul de cercetare sunt situaţiile de contact din trecutul istoric al grupurilor umane, situaţia aculturativă poate fi studiată prin utilizarea materialelor documentare.