Particularit~[i ale examin~rii clinice {i paraclinice în psihiatria copilului {i adolescentului

6. Diagnostic pozitiv si diferential

Pentru stabilirea cât mai precoce a diagnosticului pozitiv este necesara cunoasterea parametrilor normali de dezvoltare psiho-motorie a copilului pe etape de vârsta. Diagnosticul, usor de stabilit la copilul mai mare, când si posibilitatile terapeutice sunt depasite, ridica probleme deosebite de încadrare în cazul vârstei mici si a handicapului modest.

Retardul, evaluat prin examen de specialitate pe functii psihice si prin testari psihologice (QI, vârsta mintala, nivel de dezvoltare al limbajului, aprecierea psihomotricitatii), impune cautarea sistematica a eventualelor malformatii sau afectiuni somatice asociate, a potentialului convulsivant modificat sau a suferintelor neurologice. Pe lânga o anamneza foarte amanuntita si un examen clinic complex, pentru stabilirea diagnosticului etiologic sunt necesare examinari radiologice, electroencefalograma, tomografie computerizata, examinari genetice, imunologice, biologice, parazitologice, etc.

Datele de anamneza care releva prezenta întârzierii în dezvoltarea psiho-motorie si a limbajului, înca din primii ani de viata, incapacitatea de a se adapta social, scolar si profesional corespunzator vârstei, în contextul posibilitatii de a asimila si acumula pe parcursul dezvoltarii, într-un ritm evident inferior normalului, achizitii si cunostinte, constituie argumente importante pentru diagnostic (Dyrborg, 1996).

La examinarea copilului deficient mintal se insista asupra etapelor de dezvoltare psiho-motorie, depistarii microsimptomatologiei neurologice si efectuarea unor investigatii paraclinice ce permit elucidarea diagnosticului (Rutter, 1994).

Diagnosticul diferential se impune, în primul rând, între diferitele forme ale retardului psihic. Insuficienta psihica secundara (dementa), se diferentiaza de insuficienta psihica primara prin faptul ca ea survine dupa o perioada de dezvoltare psihica normala, dupa ce procesul de maturizare a sistemului nervos central s-a considerat încheiat.

Afectiuni somatice diverse: tusea convulsiva, afectiuni gastro-intestinale prelungite, bronho-pneumonie, distrofie, rahitism grav, pot determina oprirea sau regresul psihomotor tranzitor, cu posibilitati de recuperare odata cu însanatosirea somatica.

Copiii cu deficiente diverse: hipoacuzie, ambliopie, dislalie, dislexie, disgrafie, discalculie, tulburari de spatialitate, de asemenea cei cu tulburari emotionale, nu pot valida posibilitatile potentiale, lasând impresia unui retard aparent.

Copilul atentional deficitar apare ca un insuficient din cauza insuccesului scolar si a indisciplinei. Evaluarea psihometrica corecta demonstreaza o slaba capacitate de concentrare atentionala, cu tulburari mnestice secundare, dar cu nivel intelectual normal.

Se face diagnostic diferential cu cazurile care prin lipsa de stimulare sau datorita carentelor afective nu au nivel normal de dezvoltare psiho-motorie (copii abandonati, medii subculturale, spitalizati îndelung).

Disritmiile dezvoltarii pot fi: constitutionale sau consecinta deprivarii afective sau de cunoastere, a maladiilor somatice cronice, pot apare si în diferite forme de hospitalism, dupa traume psiho-afective, privatiuni de joc.

Psihozele infantile (autismul Kanner si mai ales autismul atipic) ridica probleme diagnostice. Faciesul inteligent al copilului, în discordanta cu performantele lui, jocul bizar, aparitia simptomatologiei dupa un interval de dezvoltare normala, absenta (la investigatiile paraclinice) a unor semne evocatoare de leziuni cerebrale organice, permit orientarea spre diagnosticul de psihoza.