Răzvan Alexandru Petre filosofie spirituală

CONŞTIINŢA UMANĂ
în lumina psihologiei şi a psiho-spiritologiei

Motto: «Atunci când se vorbeşte despre conştiinţă,
fiecare ştie imediat, din experienţă,
despre ce anume este vorba.» (Sigmund Freud )

DEFINIŢII ALE CONŞTIINŢEI

Psihologia este extrem de interesată de noţiunea de „conştiinţă”. Diferiţi autori au considerat subiectul din diverse puncte de vedere. Nu fără a aprecia strădania atâtor savanţi pentru desţelenirea unei zone nelămurite suficient şi esenţiale pentru psihologie, vom prezenta şi propriul nostru punct de vedere, dorit a fi cât mai concordant atât cu datele spiritologiei, cât şi cu cele ale psihologiei, nuanţat şi cu tuşe filosofice specifice.

Conştiinţa poate fi înţeleasă din mai multe perspective:

În primul rând, conştiinţa este starea de CONŞTIENŢĂ, vigilenţă, veghe, diferită de alte stări de conştiinţă ordinare sau modificate (somn, vis, transă, extaz etc.).

În al doilea rând, conştiinţa este procesul psiho-cognitiv al ATENŢIEI.

În al treilea rând, conştiinţa este subiectul cunoscător, EUL.

În al patrulea rând, conştiinţa este zona de acces a atenţiei, respectiv CONŞTIENTUL, diferit de zonele subconştiente sau inconştiente.

Între cele patru perspective există numeroase interferenţe şi condiţionări.

 

CONŞTIINŢĂ ŞI CONŞTIENŢĂ

Starea de veghe, de conştienţă, este proprie minţii aflate între două stări de odihnă. Procesul de conştientizare (prin activarea scoarţei cerebrale de către Sistemul Reticulat Aferent Ascendent – prescurtat SRAA - din trunchiul cerebral) este declanşat de către spiritul-conştiinţă, care se întoarce în corpul uman dintr-o scurtă excursie (în care mintea s-a odihnit, a visat etc.). Din perspectiva neurologică, alternanţa somn-veghe ar fi dictată de o parte a trunchiului cerebral, ca urmare a semnalelor organismului că este obosit-odihnit. Noi credem însă că starea de conştienţă a minţii este provocată de Conştiinţa spirituală, reîntoarsă în locul său natural de şedere corporal – trunchiul cerebral. Prin aceasta, încercăm să punem de acord datele ştiinţei cu revelaţiile spirituale.

Biologul spune că SRAA declanşează conştienţa minţii. Psiho-spiritologul spune că conştiinţa spirituală activează SRAA. Nu este nici o contradicţie, ci o completare. Conştiinţa spirituală este cauza funcţională a conştienţei. Conştienţa este un proces orientat de către Conştiinţă.

 

CONŞTIINŢA PRE-REFLEXIVĂ

Unii psihologi definesc conştiinţa drept capacitatea de a relata, a conceptualiza lucrurile de care eşti conştient. Credem că aceasta este o limitare a sensului pe care îl poate lua acest termen. În mare, conştiinţa poate fi împărţită în două categorii, conform stadiului actual al cercetărilor ştiinţifice, în paralel cu tradiţiile spirituale vechi de mii de ani:

Conştiinţă pre-reflexivă	Conştiinţă reflexivă
Conştiinţă primară (fără eu)	Autoconştiinţă
Există şi la animalele superioare	Există doar la om
Reprezentări concrete (Jean Piaget)	Reprezentări formale, priza de conştiinţă
Manas (astral inferior) – gândire concretă. Zona nama-rupa	Vijnana (astral superior) – gândire abstractă. Zona arupa
Psihic (prin definiţie neconştient)	Psihic + conştiinţă
Conştiinţă pre-egotică (Ken Wilber)	Conştiinţă egotică

Datele actuale ale ştiinţei disting între a) conştiinţa pre-reflexivă (când nu e implicată conştiinţa reflexivă, superioară), eul instinctiv al organismului, care îl diferenţiază de altul, îi asigură identitatea şi integritatea; b) conştiinţa reflexivă, umană, prin care apare Eul cunoscător al faptului că deţine cunoaşterea lumii înconjurătoare.

După opinia noastră, Conştiinţa este unică, putând fi definită ca identitatea de sine, individualitatea fiecărei fiinţe, oricât de mărunte. Manifestarea sa în planul mintal are însă grade de influenţă, la om şi animale, ca şi orientări diferite. Când mintea are doar un rol operativ, de integrare superioară a fiinţei în mediu, conştienţa este orientată spre exterior. În cazul omului, conştienţa se poate orienta şi în interior, asupra instrumentului mintal însuşi. Marii mistici şi iniţiaţi îşi pot împărţi atenţia înspre lumea externă şi spre minte (ca oricine), dar simultan (în plus) şi spre Conştiinţa spirituală, astfel încât acţiunile lor sunt mereu inspirate de Spirit. (Scuzaţi pleonasmul: „in-spirarea” înseamnă că informaţia vine de la „spirit”, nu-i aşa?!)

 

CONŞTIINŢA NON-UMANĂ

«Faptul de a deveni conştient este pentru mine
un act psihic particular, distinct şi independent de apariţia unui gând
sau a unei reprezentări» (Sigmund Freud)

Oare putem fi siguri că animalele nu au şi ele momente de reflexie? Şi, mergând în jos pe scara evoluţiei, la ce nivel putem spune că dispare conştiinţa pre-reflexivă? Odată cu dispariţia sistemului nervos? Admiţând independenţa conştiinţei de structurile materiale, putem admite că orice formă de viaţă deţine o minimă conştiinţă, care îi oferă şi identitatea de sine. Astfel ne putem explica faptul că plantele au o Conştiinţă a realităţii nemediată de un psihic viguros structurat – conştiinţa vegetală fiind foarte pură, lipsită de egoism, de dorinţa de a distruge alte organisme pentru a supravieţui (plantele carnivore sunt o excepţie inter-regn). Plantele au propria lor inteligenţă¹⁴.

Putem, de asemenea, postula şi diferenţierea dintre Conştiinţe. Nu numai gradul de penetrare a Conştiinţei în materia mintală, nu numai complexitatea neuronală, ci chiar gradul diferit de evoluţie a Conştiinţelor diferenţiază fiinţa umană de cea animală. Psihicul evoluează împreună cu spiritul asociat. Spiritul uman se poate manifesta doar într-un psihic superior, uman. Evoluţia este simultană şi se face prin interacţiunea celor două paliere existenţiale.

Inteligenţa artificială poate dispune de o conştiinţă proprie? Teoretic, ar fi posibil ca un spirit să se aşeze la „pupitrul de comandă” al procesorului computaţional. Practic însă, credem noi, inteligenţa artificială actuală este prea rudimentară pentru a fi preluată de un spirit cu adevărat inteligent, de tip uman. Ea nu este nici măcar la nivel de insectă. Nu suntem de acord cu credinţa funcţionalist-behavioristă că inteligenţa artificială ar putea simula toate aspectele funcţionale ale minţii. Motivul e clar: nu se poate simula prezenţa conştiinţei, ci doar a proceselor psihice (în cel mai bun caz).

 

CONŞTIINŢA COPILULUI

Conştiinţa de sine apare pe la vârsta de 9 luni, sub forma geloziei, şi pe la 14 luni, sub forma fricii de străini (H.Wallon). Până în jurul vârstei de 7 ani (când va putea să discearnă total între cel care acţionează şi cel care suportă), copilul păstrează o anumită confuzie între sine şi celălalt. Vorbeşte despre sine numindu-se la persoana a treia singular – cum ar face-o probabil şi animalele superioare, dacă ar putea vorbi – reflexivitatea fiind în curs de elaborare.

Cum putem explica acest lucru prin prisma psiho-spiritologiei?

O confuzie, atât de îndelungată, între sine şi lume ne poate sugera concluzia filosofică că mintea copilului este impregnată de caracterul universal al conştiinţei spirituale, de efuziunea spiritului. Aceeaşi explicaţie o putem da şi pentru percepţiile extrasenzoriale sau amintirile din viaţa anterioară, prezente la copii până la 6-7 ani. Mintea, în curs de structurare, este mai permeabilă la influenţa spiritului. (Neurologia ne spune că, la vârsta de 3 ani, copilul are de două ori mai multe legături sinaptice decât adultul. Prin nefolosire, unele dispar. Oare orice copil poartă cu el sceptrul de geniu?)

Odată cu încheierea primului ciclu de 7 ani (şi chiar mai puţin) mintea se închide în sine, devine relativ autonomă faţă de spirit. S-a constituit al doilea rege al fiinţei umane – Ego-ul. Arogarea alternativă a autorităţii între cei doi „regi” face parte din drama condiţiei umane. Ego-ul este o instanţă autonomă funcţional, dar cu o falsă identitate. Identitatea reală este exclusiv a Conştiinţei. Mintea egotică nu este liberă, ci doar imprevizibilă şi manipulabilă de diverse influenţe psihice. Libertatea adevărată este doar atributul Spiritului.

Prin analogie cu o maximă celebră a biologiei, putem spune că şi în dezvoltarea minţii copilului „ontogeneza repetă filogeneza”. Ne referim la geneza lumii în hinduism: Spiritul Unic a dorit să se multiplice, iar singura posibilitate de a diferenţia unicitatea transcendentă era apariţia materiei create; la început a fost Unul, care ulterior s-a dedublat… Mintea incipientă a copilului reflectă unicitatea esenţială a lumii, iar structurarea sa ulterioară reflectă diferenţierea.

 

CONŞTIINŢA ŞI ATENŢIA

În legătură cu actul atenţiei, trebuie să spunem că atenţia se poate educa conştient, se poate amplifica, se poate dirija fie către exteriorul fiinţei, fie către procesele mintale, fie către pauza dintre gânduri.

Astfel, în meditaţia Vipassana, lăsăm gândurile la periferia atenţiei, pe care o dirijăm către vidul dintre gânduri. Aceasta poate duce eventual treptat la intuirea Conştiinţei spirituale, care este un martor tăcut, adevăratul subiect cunoscător. Rezultatul sublim al meditaţiei este revelarea Sinelui, care preia conducerea minţii, devenite disponibile.

Primul pas în meditaţie este eliminarea gândurilor din minte. Al doilea este păstrarea dinamismului, lucidităţii, evitând pierderea conştienţei. Al treilea pas este mai misterios şi nu-l putem explica decât ca fiind preluarea minţii de către Conştiinţa martor trans-personală.

O variantă de meditaţie este urmărirea fluxului respiraţiei, ca tehnică de abatere a atenţiei de la gânduri, care treptat se sting în intensitate, iar mintea rămâne goală.

În tradiţia tibetană se prescriu metode de lărgire a atenţiei în viaţa de zi cu zi, până la a deveni atenţi la absolut tot ce facem sau se petrece în jur. La fel şi în artele japoneze, contează atenţia acordată detaliilor, activitatea în sine, nu atât finalitatea acţiunilor. Maestrul Gurdjieff punea de asemenea accent pe atenţia acordată activităţilor zilnice. „Omul este adormit, omul este o maşină”, spunea el. O percepţie vie, proaspătă se poate abţine prin cultivarea atenţiei continue.

 

EGO ŞI SPIRIT

Vorbind de subiectul cunoscător, există doi subiecţi. Primul este EGO-ul, falsul subiect, iar al doilea este SPIRITUL, adevăratul Eu. Orice conştiinţă, chiar cea pre-reflexivă a animalelor este sinonimă cu existenţa unui ego, care separă realitatea între Interior (eu) şi Exterior (lume). La om, ego-ul a ajuns la o dezvoltare maximă, devenind reflexiv, autoanalitic, putând deci să-şi aroge orice fel de statut, fiindcă se consideră atotstăpânitorul universului ideilor.

Psiho-spiritologia aduce un plus de clarificări asupra acestei chestiuni de mare fineţe. Ego-ul este un ecou, o reproducere imperfectă, cu mijloacele grosiere specifice minţii, a Conştiinţei spirituale, luată ca model, dar totodată renegată. Este adevărat că instrumentul mintal este indispensabil, dar mintea devine funcţională doar când este luminată de Spirit. Mintea este pornită, activată, de venirea Spiritului în corp, iar apoi poate funcţiona relativ autonom. Spiritul vitalizează, trezeşte mintea la figurat, dar şi la propriu (conştienţa este activată de SRAA). Faptul că există neînţelegeri, disocieri (şi mai rar o profundă simbioză) între Conştiinţa de sine şi mintea egotică arată ca apar erori de transmitere energo-informaţională (ocazionale sau permanente) între cele două instanţe. La modul ideal, ego-ul mintal nu ar trebui să nege existenţa Spiritului guvernor, dar majoritatea oamenilor chiar asta fac. În cele mai multe cazuri conştiinţa ego-ului îşi arogă supremaţia fiinţei umane.

 

CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT

Referindu-se la conştient, Hirst spunea că „poţi fi conştient de lucruri la care nu eşti neapărat atent”. Aici este vorba de fapt despre subconştient, care înregistrează mai multe informaţii senzoriale decât suntem conştienţi, putându-le reda la o cerere ulterioară din partea conştientului. Afirmaţia sa se referă la readucerea sub lupa atenţiei a conţinuturilor subconştiente, care sunt uşor disponibile.

În legătură cu vasta problematică a inconştientului, Jung era convins că seamănă izbitor de mult cu ceea ce numim conştient. …

În psihoterapie, conştientizarea cauzelor inconştiente ale conflictelor interioare este suficientă să vindece unele cazuri patologice. Aceasta se poate explica prin foamea de sens a omului, care este tensionat să înţeleagă rostul şi cauza suferinţei sale. Altă explicaţie ar fi dominarea cauzelor profunde din zona astrală inferioară (de unde emerg tensiunile nevrotice şi psihotice), emoţională, cu ajutorul echipamentului mental, conştient. Se ştie că uneori numai voinţa de a nu te supune tendinţelor inconştiente nu este suficientă (se spune că „imaginaţia domină voinţa”), în acest caz fiind nevoie de conştientizarea cauzelor profunde (depistarea traumelor, a evenimentelor din istoria personală care au lăsat urme adânci în psihic). Odată cunoscute cauzele, omul se linişteşte treptat, sau ca prin farmec, găsind „veriga lipsă” a condiţionărilor sale comportamentale şi motivaţionale.

Dorinţa de a descoperi cauzele tendinţelor inconştiente care ne chinuiesc sau ne guvernează (prin psihanaliză, karmologie) poate avea şi o altă explicaţie decât găsirea sensului ascuns. „Căutaţi adevărul şi adevărul vă va elibera!”, spunea Isus Cristos. Cunoaşterea obişnuită află doar jumătate din adevăr. Cealaltă jumătate se iveşte prin înlăturarea ignoranţei spirituale şi intuirea Fiinţei înalte aflate îndărătul zbaterii zilnice pentru viaţă. Aflând cauzele interne, inconştiente, separăm Eu-l de aceste cauze. Până atunci le consideram părţi componente, nedistincte de noi înşine. Cunoaşterea lor purifică Egoul de încă un strat de ignoranţă metafizică. La limită, cunoscând toate condiţionările şi determinările externe şi mai ales interne, eliberăm Eu-l de tot ce nu-i aparţine. Va rămâne Eu-l în formă aproape pură, foarte aproape de Spirit. În procesul autocunoaşterii, Egoul nu se mai identifică cu mecanismele psihice şi se apropie victorios de modelul după care a fost creat – Spiritul. Aceasta este iluminarea.

 

STĂRILE DE CONŞTIENŢĂ

Singurul referenţial de care dispune psihologia când abordează stările de conştiinţă este starea de veghe, care pentru unii este singura stare ordinară, celelalte fiind neordinare. Suntem de acord cu majoritatea autorilor care definesc 4 stări de bază: veghe, somn, vis, extaz. Restul ar fi nuanţe, aspecte particulare ale fiecăreia dintre cele patru.

În doctrinele hinduse se face o paralelă între cele 4 stări şi cele 4 zone principale ale universului. Astfel, stării de veghe îi corespunde lumea fizică, stării de vis – lumea astrală (cu forme şi culori), stării de somn profund – lumea astrală superioară, mentală (abstractă, fără forme), iar stării de extaz – lumea cauzală (cea mai înaltă, de nedescris nici măcar prin concepte). Paralela menţionată are mai mult un rol filosofic decât ştiinţific.

Putem argumenta o inversiune parţială a modelului hindus astfel: cercetările moderne asupra somnului au relevat că somnul cu vise este cel care odihneşte creierul, iar cel fără vise odihneşte corpul, or este clar că energia mintală este mai rafinată decât cea corporală, aşa încât ar fi fost mai logic (dar la fel de reducţionist şi speculativ) să corelăm visul cu lumea mentală, iar somnul fără vise cu lumea astrală…

Activitatea minţii fizice poate fi parţial monitorizată cercetând activitatea creierului, cu care este în legătură, deşi sunt structuri diferite. Cei care vor să înţeleagă mintea studiind doar creierul, analogic vorbind, încearcă să afle mesajele transmise electronic doar privind beculeţele care se aprind şi se sting în computer – este o sarcină imposibilă. Creierul are o structură fizico-chimico-biologică, iar mintea are o structură eterico-energetică. Mintea este dispusă în zona cerebelului, fiind legată prin legături energetice de tot creierul. Poate de aceea cerebelul conţine peste jumătate dintre neuronii cerebrali. Spiritul este legat de trunchiul cerebral.

Mintea îşi diminuează treptat activitatea, trecând în somnolenţă, similar cu luminile oraşului, care se sting pe rând, până rămân doar câteva luminiţe peste noapte. Spectrul activităţii minţii fizice se întinde de la vigilenţa extremă până la starea de comă, trecând prin stările intermediare de relaxare, somnolenţă, reverie, vis, somn profund…

Definim ca stări ordinare de conştiinţă, trăite de oricine, chiar şi de animale, următoarele:

1)     veghe (spiritul este prezent în corp),

2)     somn (spiritul este plecat din corp),

3)     vis (fie spiritul este plecat din corp, transmiţând energie şi mesaje către mintea fizică, fie apare o activitate pur cerebrală de reordonare a impresiilor acumulate în starea de veghe).

Stare neordinară este cea de transă (hipnotică, meditativă etc.). În aceasta, spiritul iese din corp, stând alături, foarte aproape de om. O altă stare neordinară ar fi posesiunea de către alte spirite.

În transa meditativă, extatică, spiritul pleacă departe, dar mintea fizică ia parte conştientă la experienţă, păstrând o vigilenţă neuzuală. Se întâmplă similar în visul lucid, în care mintea fizică este mai activă ca de obicei în somn.

Pentru psiho-spiritologie starea de VIS oferă multe indicii. Spiritul se află departe de corp, dar transmite informaţii şi energie minţii fizice, aflată într-o stare de alertă, similar cu operaţia de „replicare de date între două servere”. Visele ciudate, fără noimă, sunt rezultatul încercării minţii de a interpreta datele transmise de spirit dintr-o altă realitate non-fizică. Uneori, se mai amestecă şi diverşi stimuli senzoriali fizici ocazionali, din timpul somnului. Aceasta este cea mai bună demonstraţie de cât de puţin poate să producă mintea fizică fără lumina prezenţei nemijlocite a spiritului în corp: ciudăţenii, rareori vise coerente cu realitatea fizică. Aroganţa ego-ului se sfârşeşte aici. Asta-i tot ce e în stare să facă ego-ul fără spirit: suprarealism cinematografic. Numai lumina spiritului poate readuce ordinea şi trezirea conştiinţei egotice la starea de vigilenţă. Atenţia este proprietatea conştiinţei fizice doar în prezenţa spiritului. Fără spirit, nu mai există nici atenţie vigilentă, nici conştienţă.

Credem că starea de extaz divin nu este proprie oricui, ci doar oamenilor cu spirite foarte evoluate. Ea nu depinde numai de tehnicile meditative, ci mai ales de rangul spiritual, care se câştigă în multe reîncarnări ale spiritului, pline de strădanii de auto-depăşire.

Cercetătorii somnului sunt de acord că somnul fără vise, lent din punct de vedere al activităţii electrice a cortexului, are un rol reparator, odihnitor asupra organismului, şi doar parţial asupra creierului. În schimb, somnul cu vise, rapid, are efecte tocmai asupra reînnoirii creierului. Putem explica acest mister astfel: după cum am spus, visul este efectul unei transmisii de info-energie de la spirit, prin „cordonul de argint”, către minte. Din sferele înalte unde se află spiritul se transmit atât date, cât mai ales energie revigorantă. Se ştie că în lumile subtile energia şi informaţia au una şi aceeaşi formă de manifestare – energia poartă informaţia, informaţia este energie. Cu cât spiritul are acces mai sus, cu atât mintea şi creierul sunt alimentate cu energie mai pură, mentală, chiar cauzală. Un spirit inferior (sau un spirit bun, dar impurificat prin fapte contrare ordinii universale) va avea acces mai frecvent la zone de coşmar sau de erotism vulgar, iar visele vor fi în majoritate de acest gen.