Munţii padiş-scăRIŞoara studiu de geografie regională andrei indrieş
BIOPEDOGEOGRAFIA MUNŢILOR PADIŞ-SCĂRIŞOARA
Yüklə 2,12 Mb.
|
7. BIOPEDOGEOGRAFIA MUNŢILOR PADIŞ-SCĂRIŞOARA Interesante sunt şi concluziile ce rezultă din analiza biopedogeografică a Munţilor Padiş-Scărişoara. Astfel, ca o primă concluzie, aceşti munţi sunt relativ bine împăduriţi faţă de munţii învecinaţi, Biharia, Muntele Mare şi Vlădeasa care nu au pe culmile lor superioare păduri ci vegetaţie ierboasă subalpină iar pădurea apare doar la altitudini de sub 1 600 m. Fauna este relativ bogată iar solurile predominante sunt cele silvestre şi formate pe substrat calcaros. 7.1. VEGETAŢIA După cum s-a precizat, vegetaţia dominantă este cea forestieră dar puternic poienită iar în regiunile locuite apar şi unele culturi agricole dar nereprezentative faţă de vegetaţia naturală. Pădurile ocupă cca 75% (mai concret, 77,92%) din suprafaţa munţilor, diferenţiate în subtipuri după altitudine, adică în etaje silvestre, păduri de foioase în părţile joase ale munţilor şi păduri de conifere la partea superioară a munţilor, deasupra cărora apare, cu totul izolat în Munţii Padiş-Scărişoara, vegetaţia subalpină. 7.1.1. PĂDURILE DE CONIFERE. Aceste păduri sunt răspândite masiv, compact, în bazinele Someşului Cald, Izbuc-Călineasa, dar ele mai apar şi în bazinul Arieşului Mare, însă mai puţin compact, iar în amestec cu foioasele apar şi în alte bazine ca în Platoul Padiş, Valea Albacului, etc. Limita pădurilor de răşinoase oscilează între 1 000 şi 1 600 m, dar în bazinul Arieşului Mare coboară chiar la aproximativ 600-800 m, datorită unui climat mai răcoros ce se înregistrează pe fondul unor frecvente inversiuni de temperatură. La partea inferioară coniferele se amestecă cu fagul iar la partea superioară se face o trecere lină sau bruscă la vegetaţia subalpină. În aceste păduri domină molidul (Picea abies) iar mai rar apar şi bradul (Abies alba) şi laricea (Larix decidua), ultima în bazinul superior al Bogăi şi Bulzului. Sunt situaţii când apar păduri de amestec, conifere-foioase, mai ales în părţile de vest şi centrală (bazinul Galbenei, culmile Platoului Padiş, ale platoului Ocoale-Scărişoara, versanţii Gârdişoarei-Gârdei Seci, Ordâncuşei, etc.). Uneori, în cadrul pădurilor de răşinoase pot să apară şi alte esenţe lemnoase ca platanul (Acer pseudoplatanus), mesteacănul (Betula verrucosa), şi foarte rar tisa (Taxus baccata), de exemplu, pe Piatra Boghii, pe Piatra Bulzului, etc. Parterul pădurilor de molid este ocupat de asociaţii vegetale ca: măcriş (Oxalis acetossala), floarea paştelui (Anemone nemorosa), trei răi (Hepatica nobilis), clopoţei (Campanula abietina, C. patula), degetăruţ (Soldanella hungarica), sau arbuşti ca scoruşul (Sorbus aucuparia), sau ferigi (Dryopteris carthusiana ssp. austriaca, Athirium filix femina), muşchi (Polytrichum şi Brium) sau ciuperci ca barba caprei (Clavaria flava), gălbior (Chanterellus cibarius), gheba de brad (Armillaria mellea), etc. În regiunile de poieni ce apar în cadrul pădurilor de răşinoase, vegetează: fragi (Fragaria vesca), degetăruţ (Soldanella montana), clopoţei (Campanula persicifolia, C. abietina, C. glomerata), limba cucului (Gentiana praecox var. carpathica), higromezofilul amărătăciune (Senecio fuchsii), mierea ursului (Pulmonaria rubra), panseluţe de munte (Viola declinata), romaniţa de munte (Achilea stricta), ghiocel (Galanthus nivalis), ghiocelul bogat (Leucojum vernum), brânduşi (Croccus heuffelianus), etc. În pădurea de răşinoase, dar pe lângă ape, se găsesc plante higrofile ca: nu mă uita (Myosotis silvatica), călţunul doamnei (Geum rivale), pufuliţă (Epilobium palustre), plescăiţa (Myosoton aqaticum), cujdă (Doronicum heuffelianus), ş.a. În locurile unde pădurea a fost tăiată apar flori ca: zburătoarea (Chamaenerion angustifolium), cruciuliţă (Senecio fuchsi), horşti (Luzula luzuidos), zmeură (Rubus idaeus), fragi (Fragaria vesca), graminee ca trestioara (Calamogrostis arundinacea), păiuşul (Festuca rubra), iarba fânului (Anthoxantum odoratum), etc. 7.1.2. PĂDURILE DE FOIOASE. În cadrul pădurilor de foioase domină pădurea de fag, fie de fag pur, fie în amestec. Fagul (Fagus sylvatica) domină în partea vestică a munţilor, pe pantele bazinului Crişului Negru, între 400-500 m şi până la cca 800-900 m, după care urmează pădurea de amestec molid-fag. În amestec poate urca chiar până la aproximativ 1 200-1 400 m, aşa cum se poate observa pe culmile ce înconjoară Platoul Padiş, fenomen datorat, după cum s-a mai precizat, inversiunilor termice (Pietrele Boghii, Bălileasa, Biserica Moţului, etc.). Fagul este însoţit de platan (Acer pseudoplatanus), mai rar mesteacăn (Betula verrucosa), dar apar şi alţi arbori şi arbuşti: iova (Salix caprea), plopul tremurător (Populus tremula), teiul (Tilia cordata), scoruşul (Sorbus aucuparia), frasinul (Fraxinus excelsior), alunul (Corylus avellana), păducelul (Crategus monogyna), cununiţă (Spiraea ulmifolia), zmeură (Rubus idaeus). În pădurea de fagi apar numeroase plante cu flori ca: piciorul cocoşului (Ranunculus repens), şopârliţa (Veronica montana), mălaiul cucului (Luzula silvatica), colţişor (Dentaria glandulosa), micşuneaua (Viola silvestris), floarea paştelui (Anemone nemorosa), aliorul (Euphorbia amygdaloides), tilişca (Circaea lutetiana), sau ferigi, muşchi, ciuperci. Mai pot exista curpenul (Clematis vitalba), sau semiparazitul vâscul (Viscum album), etc. Etajul următor este al stejarului, fie pur fie în amestec cu fagul, care este prezent în partea de vest, pe pantele munţilor, la contactul cu dealurile depresiunii; dar se pot întâlni şi cazuri de inversiune de vegetaţie, astfel încât fagul să fie la o altitudine mai joasă iar stejarul la o altitudine mai ridicată, fenomen întâlnit inclusiv în cadrul Depresiunii Beiuşului. Păduri de amestec, stejar cu fag, se întâlnesc pe versanţii Văii Sighiştel şi în tot bazinul Crişului Negru. Pe lângă fag (Fagus sylvatica), mai apar gorunul (Quercus sessiliflora), stejarul (Quercus robur), teiul (Tilia cordata), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus montana), carpenul (Carpinus betulus), apoi scoruşul (Sorbus aucuparia), arţarul (Acer platanoides), alunul (Corylus avellana), iar dintre numeroasele plante cu flori menţionăm câteva: mama pădurii (Asperula odorata), brusturul negru (Symphitum cordatum), steluţă (Stellaria nemorum), breiul (Mercurialis perennis), nu mă uita (Myosotis silvatica), gălbiniţa (Galeobdelon luteum), etc.
În regiunile calcaroase (Padiş, Bătrâna, Ocoale, Mărşoaia, Ursoaia, etc.), baza platourilor carstice este lipsită în general de arboret datorită lipsei apei, aici vegetând mai ales plante ierboase, dar ele pot fi confundate cu goluri subalpine. Dintre ierburi amintim gramineele, cimbrişor, turtă, păpădie, iar ca flori ruderale: stirigoaie (Veratrum album), ştevia (Rumex alpinus), spanacul oilor (Chenopodium bonusthenricus), urzici (Urtica dioica), etc. Dacă fundul depresiunilor carstice este ocupat de iarbă utilizată la păşunat, culmile cuprind păduri, în general de amestec, molid-fag, dar pot să apară şi arţar, carpen, etc. (vezi cazul platoului carstic Padiş, al celui din Ocoale-Scărişoara dar fenomenul poate fi observat şi în bazinetul Stâna de Vale din Munţii Vlădeasa). Stâncile calcaroase cuprind plante ca: Sessleria rigida, Trisetum alpestre, Festuca saxatilis, F. rubra, Poa alpina, rogoz (Carex sempervirens, C. rupestris, C. ornithopoda, C. brachystichystce apar rar), apoi plante cu flori ca: garofiţa (Dianthus spiculifolius), iarba surzilor (Saxifraga aizoon), măloaia (Helianthemum rupifragus), miliţea (Silene dubia), fierea pământului (Gentiana utriculosa), cupe (Gentiana clusii), ochiul boului (Aster alpinus), soponel (Thymus comosus), clopoţei (Campanula kladniana), floarea mucezii (Euphrasia salisburgensis), schinuţă (Phyteuma orbiculare), degetarul (Digitalis grandiflora), etc. În Cetăţile Ponorului, ce prezintă un microclimat caracteristic, apar specii deosebite, ce în mod normal apar fie la latitudine mai nordică, fie la altitudini mai mari: urechiuşe (Sempervirum soboliferum), gâscariţa (Arabis alpina), volovaticul (Swertia perennis), iarba gâtului (Tozzia alpina), iarba şopârlelor (Polygonum viviparum), vioreaua galbenă (Viola biflora), apoi ferigi (Dryopteris, Cystopteris), o specie de ienupăr (Juniperus communis var. intermedia). O dispunere etajată interesantă s-a semnalat în cadrul avenului Peşterii Scărişoara: la intrare, microclima fiind mai caldă, apar plante ca murul (Rubus hirtus), rutişor (Thalictrum minus), cimbrişorul de stâncă (Thymus comosus var. transsilvanicus, T. pulegioides var. montanus); în continuare, pe pereţii avenului apar plante care sunt obişnuite cu temperaturi mai scăzute: pălăria cucului (Geranium phaeum), gâscariţa (Arabis alpina), plumănărica (Pulmonaria rubra), şovarul (Carex silvatica), credeii (Luzula silvatica), dar care sunt într-o fază vegetativă târzie (M. Bleahu, S. Bordea, 1981). În Cheile Ordâncuşii apar plante relicte datorită climatului deosebit: Trisetum flavescens, un campanulaceu (Edreianthus kitaibelii), vârtejul pământului (Pedicularis verticillata), schinuţă (Phyteuma orbiculare), mlăştiniţă care este un orhidaceu (Epipactis palustris), clopoţel (Campanula rotundifolia), taula (Spiraea crenata), muşcatul dracului (Knautica silvatica), o specie de spîn (Carduus glaucus), etc. La gura multor peşteri vegetează plante iubitoare de răcoare: slina (Chrysostplenium alternifolium), frăguliţa (Adoxa moschatellina), muşchi, etc. În regiunea subalpină care însă nu este reprezentativă pentru aceşti munţi, dar totuşi există în regiunea Măgura Vânătă, pe Vf. Bătrâna (1 579 m), apar plante ca: ţăpoşica (Nardus stricta), păiuş (Festuca rubra, F. ovina), firuţă (Agrostis tenuis), viţelar (Anthoxacum odoratum), trîn (Deschampsia flexuosa), ovăscior (Helictotrichum versicolor), trifoi (Trifolium alpestre, T. pratense), rogoz (Carex transilvanica, C. caryophillea), apoi plante cu flori ca: scrântitoare (Potentilla ternata), vioreaua (Viola canina), turta (Carlina acaulis, C. vulgaris), vulturică (Hieracium auricula, H. pilosella, H. aurantiacum), mărţişor (Geum montanum), cimbrişor (Thymus pulegioides). În locuri pietroase apar afinişuri (Vaccinum myrtillus, V. uliginosum), merişor de munte (Vaccinum vitis-idaea), ochii şoricelului (Saxifraga cuneifolia, S. lutea-viridis), oiţe (Anemone narcissiflora), scânteiuţa de munte (Potentilla ternata), parpian (Antennaria dioica), şopârliţa (Veronica), muşchi (Hypnum, Pogonatum), licheni (Centraria islandica), pe sol, şi Rhizocarpon geograficum, Lecidea, pe stânci, etc. În anumite locuri apare jneapănul (Pinus mugo), în amestec cu omagul (Aconitum paniculatum ssp. degheni), rar ghinţura (Gentiana punctata), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) pe Bohodei, etc. Regiunile de lunci şi în lungul râurilor, unde umiditatea este bogată, vegetează plante higrofile ca: brusturul (Petasites albus), ruji (Telekia speciosa), nu mă uita (Myosotis palustris), şopârliţa (Parnassia palustris), bumbăcariţa (Eriophorium angustifolium), sânzienele de baltă (Galium palustre), ş.a. Regiunile de turbării adăpostesc plante specifice: coada mâţei (Sphagnum), muşchi (Polytricum), gramineele (Carex, Deschampsia, Nardus), planta carnivoră roua cerului (Drosera rotundifolia), pintenel (Pedicularis limogena), vaccinete, vuitoarea (Empetrum nigrum), mărtăloaga (Galluna vulgaris), şopârliţa (Parnassia palustris), bumbăcariţa (Eriophorium angustifolium), pufuliţă (Epilobium palustre). Dintre plantele rare, ocrotite, amintim: liliacul transilvan (Syringa josikaea) de pe Valea Arieşului dar şi pe Valea Iadei=Iadului din Munţii Vlădeasa, inclusiv în staţiunea Stâna de Vale, omagul (Aconitum callibotryon ssp. skarisorensis), garofiţa (Dianthus julii wolfii), vioreaua (Viola jooi), vulturică (Hieracium bifidum ssp. biharicum, H. sparsum ssp. porphriticum, H. kotschyanum), campanulaceul Edraianthus kitaibelii sau floarea miază-noapte (Melamphyrum biharense), etc. (M. Bleahu, S. Bordea, 1981). Din cele de mai sus rezultă câteva concluzii: Vegetaţia este caracterizată prin dominarea pădurilor ce ocupă cam 75% din suprafaţa teritoriului Munţilor Padiş-Scărişoara; în cadrul pădurilor sunt prezente toate etajele forestiere, deasupra cărora apare, cu totul izolat, vegetaţia subalpină. Pădurile de conifere ocupă culmile montane, mai ales în nord, centru şi est, iar în amestec şi culmile din vest; pădurile de foioase apar pure în vest, pe pantele bazinului Crişului Negru, între 400-800 m, după care, la altitudini mai mari vegetaţia forestieră devine de amestec, conifere-foioase, mai ales molid-fag. Pădurile sunt puternic poienite, fie poieni naturale, ca de exemplu în bazinele carstice datorită lipsei generalizate a apei de suprafaţă, sau pe unele culmi datorită climatului ceva mai aspru sau datorită substratului calcaros, ca de pildă pe Vf. Bătrâna (1 579 m), fie poieni rezultate în urma activităţii umane de defrişare a pădurilor pentru obţinerea de locuri pentru vetre de aşezări umane sau pentru culturi agricole şi fâneţe sau păşuni. Vegetaţia naturală a luncii a fost parţial îndepărtată, mai ales în bazinete, terenurile fiind ocupate de aşezări umane şi culturi agricole, respectiv fâneţe (ex. pe Arieşul Mare, Gârda, Albac, Ordâncuşa-amonte de chei, etc.). Vegetaţia este prezentă şi în regiunile calcaroase, aceasta fiind o mare diferenţă între carstul Apusenilor şi cel dinaric. Vegetaţia depinde foarte mult de substrat, de condiţiile climatice, de ape, etc. dar şi de acţiunea umană, însă şi vegetaţia are un rol hotărâtor asupra celorlalte elemente naturale şi antropice. După ce am efectuat o privire generală asupra răspândirii actuale a vegetaţiei, să executăm o incursiune asupra istoricului apariţiei vegetaţiei în Munţii Apuseni şi, evident, în Munţii Padiş-Scărişoara. În timpul jurasicului, Munţii Apuseni au fost ocupaţi de apele mării, în cea mai mare parte. În miocen s-a înregistrat o nouă transgresiune marină în bazinele depresionare dar regiunile muntoase înălţate, printre care şi Munţii Bihor-Vlădeasa devin zonă de uscat mai ales în pliocen. Zona de uscat a fost ocupată de păduri de tip tropical cu palmieri şi alte elemente vegetale calde. În timpul pleistocenului a urmat o răcire climatică şi apariţia elementelor vegetale reci şi anume conifere (Picea, Abies, Larix, Pinus) (I. Csürös, 1981). Ca relicte terţiare sunt considerate speciile de lemnul vântului (Syringa josikaea), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), apoi Sorbus dacica, Ferula sadleriana, etc. Ca relicte glaciare sunt considerate speciile de: Rhododendron, Loiseleuria, rogoz (Carex curvula), pipirig (Juncus trifidus), Sesleria coerulans, păiuş roşu (Festuca rubra), ţăpoşica (Nardus stricta), sisinei de munte (Pulsatilla alba), Saxifraga stellaris, briolă (Ligusticum mutellina-pe Vf. Bătrâna), Lycopodium, etc. Ca origine, plantele “europene” o formează majoritatea şi anume 62% ca de ex. Picea abies, Quercus petraea, Carpinus betulus, Fagus silvatica, Acer pseudoplatanus, Abies alba, Larix decidua, Taxus baccata, etc. Plantele “asiatice” ocupă 28% din totalul vegetaţiei Munţilor Apuseni, dintre care amintim câteva: Betula verrucosa, Alnus glutinosa, Pinus silvestris, Lilium martagon, ş.a. ( I. Csürös, 1981). Mai detaliat, arătăm (după I. Csürös, 1981), că vegetaţia, după originea locului de “migrare”, se clasifică astfel: -elemente europene boreale: Picea abies, Larix decidua, deci coniferele care au dominat în pleistocen iar în holocen, după încălzirea climei, ele au “urcat” la altitudini de peste 1 000 m; -elemente central-europene ce cuprind mai ales foioase: Quercus petraea, Carpinus betulus, Fagus silvatica, Acer pseudoplatanus, apoi ghioceii Galanthus nivalis şi Leucojum vernum, etc.; -elemente estice: Carex montana, Festuca sulcata, F. rupicola, Adonis vernalis, Gladiolus imbricatus (continental-estice) şi Veronica jacquinii, Potentila alba, etc. (elemente pontice); -elemente sudice: Quercus cerris, Q. farnetto, Q. pubescens, Cornus mas, etc. - elemente atlantice (vestice) ce reprezintă doar 0,6% din totalul vegetaţiei: Ruscus aculeatus, Ilex aquifolium, Viola odorata, Primula vulgaris, etc; -elemente alpine: Gentiana clusii, Arabis alpina (în Cetăţile Ponorului şi Cheile Someşului Cald), Hieracium alpinum, Carex rupestris, Poa alpina, Saxifraga aizoon (elemente alpine propriu-zise), Soldanella montana, Homogyne alpina, Pinus mugo, Alnus viridis etc., (elemente central-europene) şi Trisetum alpestre, Poa capillifolia, etc. (elemente alpin-balcanice); -elemente dacice Dianthus kitaibelii, D. monspessulanus, D. simonkaianus, D. spiculifolius, Pulmonaria rubra, Melampyrum bihariense, Campanula abietina, Viola declinata, Lilium jankae, Festuca porcii (element foarte rar), etc. -elemente endemice: Chrysanthemum rotundifolium, Campanula carpatica, Viola jooi, Dianthus spicuifolius, Aconitum callytryon ssp. skarisorensis. CONEXIUNI ECOLOGICE. Vegetaţia răspunde comenzilor celorlalte elemente naturale: climei, hidrografiei, solului, etc. dar şi ea influenţează aceste elemente. Astfel, în funcţie de conţinutul de apă al substratului habitează: plante xerofite ce rezistă la sărăcia de apă (Festuca valesiaca, Stipa joannis, Jurinea mollis); plante mezofite ce necesită cantităţi intermediare de apă iar dintre plantele higrofile amintim pe cele care vegetează în mlaştini şi de-a lungul râurilor: Glyceria aquatica, Carex, Juncus, Sphagnum, şi altele. În ape repezi, ca de pildă pe Pârâul Brădeţanului, pe pârâul ce iese din Peştera lui Ionel, etc., apar plante denumite general bioherme. Plantele depind şi de condiţiile termice, după cum s-a văzut din enumerarea etajelor biogeografice, apoi plantele răspund condiţiilor chimice ale solului (pH-ului), condiţiilor de lumină, etc. Vegetaţia constituie un important indicator al condiţiilor climatice: de exemplu, vegetaţia subalpină necesită temperaturi de sub 4°C, valoare medie anuală, şi precipitaţii abundente, de cca 1 400 mm/an; coniferele necesită cca 5°C medie anuală (-2, -3°C iarna iar în sezonul cald temperaturi de 10°C zilnic), au nevoie de cantităţi mari de apă ce rezultă din precipitaţiile bogate de peste 1 000-1 400 mm anual; făgetele necesită temperaturi de 8-10°C, valori medii anuale şi precipitaţii de până la 1 000 mm, etc. (I. Csürös, 1981). Interesante sunt şi datele fenologice ale elementelor vegetale: astfel, cvercineele înfrunzesc între 25 IV-1 V a anului, înfloresc între 20-25 V, coacerea seminţelor are loc între 10-15 X, iar periodicitatea fructificaţiei este de 5-6 ani; făgetele înfrunzesc între 1-10 V a anului, înflorirea are loc între datele de 25 V-1 VI, coacerea seminţelor se petrece între 10-25 X, iar periodicitatea fructificaţiei este de 6 ani; răşinoasele înfrunzesc între 20-25 V, înfloresc între datele de 25 V şi 1 VI, coacerea seminţelor are loc în luna octombrie iar periodicitatea fructificaţiei are o durată de 4-5 ani (datele Institutului de cercetări şi amenajări silvice pentru Ocolul silvic Sudrigiu şi Ocolul silvic Vaşcău, 1994). Pădurile de pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara, din punct de vedere al repartiţiei speciilor silvice, au următoarele procente (vezi şi tabel nr. 7.1.): 60,33% păduri de răşinoase şi 39,66% păduri de foioase, din cadrul ultimelor predominând fagul, cu 32,33%.
Pădurile au rol de producţie dar şi rol de protecţie a terenurilor. Productivitatea medie a arboretelor este de 71%. Există numeroşi factori limitativi în dezvoltarea pădurilor: incendierea pădurilor (76,4 ha numai pe teritoriul Ocolului silvic Sudrigiu), păduri înmlăştinite (22,8 ha), rocă la suprafaţă pe 2 361,0 ha, tulpini nesănătoase 57,3 ha, păduri uscate pe 345,0 ha, doborâturi pe 288,5 ha, rupturi pe 705,4 ha, numai pe teritoriul Ocolului silvic Sudrigiu, parte din Munţii Padiş-Scărişoara. Pădurile din zonele de carst ocupă 35,3 ha numai pe teritoriul Ocolului silvic Sudrigiu, sau chiar mai mult pe raza Ocolului silvic Gârda, etc. Deosebit de importante sunt pădurile care fac parte din zona integrală a Parcului Naţional al Apusenilor, ce ocupă o suprafaţă de 1 249,0 hectare iar pădurile situate în zona tampon a rezervaţiei biosferei, deci care au rol de protecţie, ocupă o suprafaţă de 1 261,6 ha. În rezervaţia biosferei predomină arbori de vârsta a IV-a (61-80 ani) ce ocupă 23% din totalul arborilor de vârste diferite (tabel nr. 7.2.).
În cadrul pădurilor de conservare deosebită, deci a celor de protecţe din jurul păurilor din cadrul biosferei, situaţia este asemănătoare, deci tot pădurile de vârsta a IV-a sunt predominante, ocupând 39% din total (tabel nr. 7.3.). Tabel nr. 7.3. Vârstele arboretelor din cadrul zonei de protecţie a biosferei (Padiş)
Pădurile au o consistenţă medie de 0,85-0,90 iar volumul de masă lemnoasă este de 262 mc/ha şi se prevede să crească în deceniul următor la 290 mc la hectar. Nu s-au semnalat efecte negative ale poluării industriale dar molizii pot să fie afectaţi de dăunători: Ips topographus şi Limantria monacha. În bazinul Crişului Băiţa pădurile ocupă o suprafaţă de 3 608,9 ha din care o bună parte sunt cu funcţii de protecţie (regiunea izvoarelor), apoi de recreere (regiunea Vârtop) iar o anumită suprafaţă este inclusă în cadrul rezervaţiei naturale (rezervaţie a biosferei) “Parcul Naţional al Apusenilor) în suprafaţă de 59,2 ha (regiunea Pietrele Negre şi Groapa Ruginoasa) iar pădurea din jurul avenului-peşteră Poarta Bihorului este declarată “monument al naturii” în suprafaţă de 3,4 ha. Apoi, o altă suprafaţă este considerată pădure “tampon” deci zonă de protecţie tot în aceleaşi regiuni ale Pietrelor Negre şi Groapa Ruginoasa, în suprafaţă de 123,7 ha. Pădurile din rezervaţia biosferei sunt mai ales de vârsta IV (61-80 ani) în proporţie de 78%, după cum se poate vedea din tabelul nr. 7.4.
În cadrul speciilor din rezervaţia biosferei, predomină molidul (39,5 ha). Pentru pădurile din bazinul Crişului Băiţa ce sunt utilizate la exploatare forestieră (de aici se exploatează 1 533 mc/an, fiind prognozată o reducere pentru deceniul următor la 1 226 mc datorită situaţiilor lor deosebite de rol de protecţie) vârstele sunt (tabel nr. 7.5.).
Pădurile din bazinul Crişului Băiţa au consistenţa medie de 0,77, un volum mediu de 193 mc/ha cu o creştere curentă medie anuală de 6,7 mc. Vârsta medie a acestor păduri este de 55 de ani. Per total, în cadrul Crişului Băiţa elementul dominant este fagul (58%) urmat de molid (20%). Pădurile din această regiune pot fi atacate de insecta desfoliatoare Zimantria ce atacă mai ales cvercineele. Un fapt îmbucurător pentru această regiune a Crişului Băiţa este că silvicultorii nu au observat nicăieri efecte negative ale poluării radioactive asupra pădurilor. Pădurile de pe raza Ocolului silvic Gârda, ce fac parte din P.N.A. (Parcul Naţional al Apusenilor) au următoarele vârste în procente (tabel nr. 7.6.):
Deci, din punct de vedere al regionării vegetaţiei, putem arăta că pădurile domină în părţile de vest şi de nord dar ele sunt mai diminuate în sud-est datorită intervenţiei umane, în aceste locuri de prezenţă permanentă a omului au apărut în schimb păşuni şi fâneţe. În cadrul pădurilor, în nord domină conifere iar în vest foioasele, în restul teritoriului găsindu-se păduri de amestec. 7.2. FAUNA MUNŢILOR PADIŞ-SCĂRIŞOARA Fauna depinde de alte elemente naturale, de condiţiile climatice, de resurse de vegetaţie, de resurse acvatice, de om chiar, etc. În trecut au trăit pe aceste teritorii animale care azi sunt dispărute dar au rămas urmele lor mai ales prin schelete: urşi de cavernă (Ursus spelaeus), după cum dovedesc numeroasele schelete de urşi din peşteri (Onceasa, Urşilor, etc.), bour (Bos primigenius), zimbru (Bison bonasus), etc. Relativ recent au fost recolonizate animale dispărute din aceşti munţi: capra neagră (Rupicapra rupicapra) pe abrupturile Bogăi (în anul 1994 existau 58 de exemplare), cerbul (Cervus elaphus-87 exemplare în anul 1994 la O.S.Sudrigiu şi 24 la O.S. Gârda) şi ursul brun (Ursus arctos) iar dintre păsări cocoşul de munte (Tetrao urogallus-19 în anul 1994) în bazinul superior al Someşului Cald. Cocoşul de munte se găseşte şi în bazinul superior al Crişului Băiţei (regiunea Gălişoaia=Ghelişoaia). În regiunile păduroase trăiesc numeroase animale: insecte, viermi, şopârle (Anquis fragilis-năpârca, Elaphe longissima), şerpi, inclusiv vipera (Vipera berus), chiţcanul (Sorex araneus), şoarece gulerat (Apodemus flavicollis), sau animale mai mari ca vulpea (Vulpes vulpes), bursuc (Meles meles), iepure (Lepus europaeus), căprioara (Capreolus capreolus-68 în anul 1994), mistreţ (Sus scrofa-60 în anul 1994) ale cărui râmături pot fi observate în multe locuri, inclusiv pe Măgura Vânătă, lupul (Canis lupus) mai ales în Groapa de la Barsa iar iarna colindă tot platoul Padiş, apoi bazinul Someşului Cald, Crişul Băiţa, etc., ursul brun (Ursus arctos) cam în aceleaşi locuri şi care “vămuieşte” animalele domestice ale ciobanilor în sezonul cald; ca animale arboricole se remarcă veveriţa (Sciurus vulgaris), pisica sălbatică (Felis silvestris), nevăstuica (Mustela nivalis), jder (Martes faina), râsul (Lynx lynx), etc iar dintre păsări se remarcă: ciocănitoarea tridegetată (Picoides trydactylus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), ce poate fi văzută şi în pădurea din Padiş, mierla gulerată (Turdus torquatus), etc. În regiunile ocupate de poieni lumea animală este foarte bogată: viermi, insecte, fluturi (ex. Lămâiţa-Gonepteryx rhami), şopârle de câmp (Lacerta agilis), cârtiţa ale cărei muşuroaie pot fi observate aproape peste tot (Talpa europaea), şobolani (Microtus arvalis), sau păsări ca: pietrarul sur (Oenanthe oenanthe), mărăcinarul mic (Saxicola rubeta), fâsa alpină (Anthus spinoletta), etc. În regiuni de stânci calcaroase se găsesc animale ca: melci (Truncatellina cylindrica, Cochlodina transsylvanica, Laciniaria bibplicata, Chondrina evanacea), insecte (păianjen-Phylaeus chrysops, Opilio parietinus), cosaş (Platycleis grisea), şopârla de stâncă (Lacerta muralis), păsări ca: Tichodroma muraria, sturz-Monticola saxatilis, vindereu-Falco tinnunculus, corb-Corvus corax, bufniţă-Buho buho, uliu (Aquila chrysaëtos) ce cuibăreşte la izvoarele Crişului Pietros, pe abrupturile Bogăi, etc. În cavernele subterane pot fi văzute insecte, aproape de gura de intrare, ca de exemplu în Peştera Şura Boghii, sau în ape (Archannelida), viermi (Troghlochaetus beranacki-de pildă în Peştera Neagră din Groapa de la Barsa-Padiş), raci (Copepoda, Speocyclops troglodytes, Graeteriella unisetigera, Amphypoda), insecte: Coleoptera-Protopholeuon hungaricum iar dintre diplopode (miriapode) Typhloiulus serbani şi Trachispera biharica; în unele peşteri pot trăi lilieci: Miniopterus schreibersi, Rhinolophus eurgale, Plecotus uritus), etc. În apele râurilor de munte: planarii (Turbellaria), anelide (Erpobdella octocullata), iar dintre peşti se remarcă păstrăvul (Salmo trutta fario), zglăvoaca (Cottus gabio), boiştean (Phaxinus phaxinus), molan (Noemacheilus barbatulus), etc. Menţionăm că apele Crişului Băiţa nu conţin păstrăvi datorită spălărilor de minereuri de la Băiţa-Plai. Deci se înregistrează o oarecare degradare a apei acestui râu, fapt pentru care, de altfel, apele din Peştera Izvorul Crişului au fost captate pentru alimentarea cu apă a localităţilor Băiţa şi Nucet. Ca amfibiu amintim salamandra de munte (Triturus alpestris), broasca-izvoraşul cu burtă galbenă (Bombina variegata), iar ca păsări de pe lângă ape codobatura de munte (Motacilla cinerea), pescăruş verde (Alcedo athis) şi pescărel de pârâu (Cinclus cinclus). Pe lângă ape trăiesc şi ţânţari (Aëdes vexans, Culex exilis, Tipula maxima, Pedicia rivosa). Menţionăm că pe Valea Chişcăului, aproape de Juleşti se găseşte o păstrăvărie cu suprafaţa de 1,9 hectare. Ca endemism al Apusenilor se remarcă Leucra transsylvanica. După cum se observă, răspândirea animalelor este în strânsă legătură cu vegetaţia (animale de pădure, de poieni, de stânci calcaroase, de ape, de subteran), fără a aminti de animalele domestice aduse la păşunat sau de cele care cresc pe lângă aşezările umane situate în munţi, de climat, de resursele de apă, etc. Ca animale cinegetice se deosebesc mistreţul, căpriorul, cerbul carpatin, iepurele, fazanul, capra neagră, cocoşul de munte. Pe teritoriul Ocolului silvic Sudrigiu sunt menţionate patru fonduri de vânătoare iar în teritoriul Ocolului silvic Vaşcău fondul de vânătoare Băiţa (căprior-42, mistreţ-23, cerb, urs, lup, râs, pisica sălbatică, vulpea, viezure, cocoş de munte, fazan, ierunca, potârnichea). Ca răspândire generală a faunei menţionăm că acolo unde lipsesc aşezările umane (în nord şi vest mai ales), se găsesc animale mai multe şi de mare valoare ştiinţifică şi cinegetică iar în apropierea aşezărilor umane, deci în regiunile de sud şi sud-est, ele sunt mult reduse şi ca specii şi ca număr.
În Munţii Padiş-Scărişoara se disting soluri care ţin seama de zonalitate, soluri azonale şi chiar soluri intrazonale. Yüklə 2,12 Mb. Dostları ilə paylaş:
|