Munţii padiş-scăRIŞoara studiu de geografie regională andrei indrieş
Yüklə 2,12 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Valea Cetăţilor-Cetăţile Ponorului.
| Şesul Padişului. Este subdiviziunea cea mai mare, cea mai înaltă (1 250 m) situată la nordul platoului. Se învecinează cu subdiviziunile Poiana Boghii, la nord, cu Bălileasa la vest şi cu Poiana Ponor la sud, respectiv cu Paragina la sud-est. Această subdiviziune este delimitată de culmea Măgura Vânătă la nord, Biserica Moţului la est iar la sud de o prelungire din Faţa Muntelui. Şesul Padişului cuprinde câteva pâraie care dispar, individual, în subteran prin câte un ponor, fără a se uni între ele la suprafaţă (decât doar în subteran), deşi în unele cazuri există tendinţa unirii a două mici pâraie învecinate.
Cel mai mare pârâu este Trânghieşti, format din două subramuri şi anume Măgura şi Moaţa, cu o lungime de 2,8 km şi pantă de 5,71%, ce vine de pe Măgura Vânătă şi care la contactul cu substratul calcaros dispare în subteran printr-un ponor, nu departe de cabana turistică Padiş dar mai nou există tendinţa ca apele Trânghieştiului să se abată în albia Gârjoabei ce curge prin apropiere. Gârjoaba vine de sub şaua dintre Măgura Vânătă şi Biserica Moţului (şa ce desparte Padişul de Valea Izbucului), curge pe sub Biserica Moţului (de altfel, Gârjoaba a sculptat fruntea acestei cueste) şi se “varsă” în subteran printr-un ponor nu departe de ponorul Trânghieştiului, dar la acest ponor apele ajung numai pe vreme ploioasă abundentă iar uneori apele ajung într-o dolină de prăbuşire situată în imediata apropiere a ponorului. Mai nou, în Gârjoaba încep să se deverse şi apele Trânghieştiului. Pârâul Gârjoaba are o lungime de 1,0 km (pantă de 4,50%) şi, la ape mici, apele se pierd în patul văii înainte de a ajunge la ponor. Din măsurători la Padiş (anul 1995) am obţinut un debit de 0,09 mc/s al Trânghieştiului şi unul de 0,015 mc/s al Gârjoabei. Valea Arsurii este un pârâu ce-şi are originea de pe Măgura Vânătă şi curge pe 0,7 km lungime după care intră în subteran la baza Vf. Tomaşca iar de aici spre Izbucul Ponorului: “aval” de ponor se continuă forma de vale, fără apă, după o treaptă antitetică de cca 2 m înălţime. Sectorul activ are o pantă de scurgere de 7,14%. Valea Renghii este un pârâu cu originea tot de pe Măgura Vânătă, are un curs de 2,7 km lungime (panta de 5,74%) şi ajunge în ponorul său în apropierea cantonului silvic Padiş; deseori, pe vreme lipsită de ploaie apele se pierd prin infiltrare în patul albiei cu cca 200-300 m în amonte, iar pe vreme extrem de ploioasă în regiunea ponorului se formează un lac temporar. Pârâul Renghii ajunge subteran în valea Boga (I. Orăşeanu, 1996). Am obţinut un debit de 0,02 mc/s al acestui pârâu în anul 1995. Valea Gruieşu izvorăşte, de asemenea, de pe Măgura Vânătă şi dispare printr-un ponor în imediata apropiere a ponorului Renghii. Atinge 0,7 km lungime pe o pantă de 12,85 m/100 m. Şi acest pârâu are tendinţa de a pătrunde în subteran mai în amonte de ponorul său actual cu cca 300 m. Şi el ajunge, subteran, în valea Boga. Gruieşu are un debit de 0,022 mc/s. 6.3.4.2. Poiana Piatra Boghii. Este o poiană care a primit denumirea după Vf. Piatra Boghii (1 426 m), vârf ce o mărgineşte la vest; la est poiana este mărginită de culmea Măgura Vânătă iar la nord de o şa care desparte această poiană de Poiana Vărăşoaia (de multe ori, cele două poieni sunt cunoscute împreună sub denumirea de Poiana Vărăşoaia). Poiana cuprinde câteva lacuri de dolină dintre care cel mai important prin mărime este Tăul ( Lacul) Vărăşoaia. În poiană pătrund trei pâraie mici dinspre Măgura Vânătă şi care dispar fiecare printr-un ponor, dintre care mai important este Valea Cuţilor de 0,5 km lungime şi o pantă de 26,00% şi care, de asemenea, se scurge spre Boga. Pârâul Cuţilor are un debit de 0,045 mc/s. Dinspre şaua menţionată, vine spre Lacul Vărăşoaia un pârâu torenţial care are apă numai la ploi mari. 6.3.4.3. Poiana Vărăşoaia. Este cea mai nordică subdiviziune a Platoului Padiş, o mică polie în care se găsesc două mici pâraie, unul cu scurgere spre baza Vf. Vărăşoaia unde pătrunde în subteran printr-un ponor pentru a reapărea la suprafaţă în bazinul Crişului Negru, iar celălalt cu scurgere, tot pe cale subterană, spre bazinul Someşului Cald. Poiana este cuprinsă între Vf. Vărăşoaia (1 441 m) şi culmea Măgura Vânătă (deseori Poiana Piatra Boghii este inclusă de diferiţi autori în cadrul Poienii Vărăşoaia). 6.3.4.4. Poiana Ponor. Constituie o mică polie, de cca 2 kmp, situată la sudul Şesului Padiş, la nordul Văii Cetăţilor, la vest de Paragina, fiind poiana în care ajung, prin subteran, apele din Şesul Padişului. Prin poiană curge Pârâul Ponorului care-şi are originea într-un izbuc (Izbucul Ponorului) şi, după un curs subaerian de un kilometru, iar dispare în subteran prin sorburi, la ape mici, şi prin ponoare la ape mai mari, pentru a ajunge în Peştera Cetăţile Ponorului. La ape foarte mari, se formează un lac temporar în sectorul inferior şi atunci o parte din ape sunt deversate spre exterior, la zi, prin Valea Vraniţa spre Valea Cetăţilor. Ponorul are o pantă de 7,50% iar afluentul său Brădeţanul are o lungime de 0,9 km pe o pantă de scurgere de 12,77%. Am determinat în anul 1995 un debit de 0,3 mc/s al Pârâului Ponor, respectiv un debit de 0,01 mc/s al Brădeţanului. 6.3.4.5. Poiana Bălileasa. Constituie o uvală depresionară situată la capătul vestic al Platoului Padiş, având o altitudine de 1 150 m. Este lipsită de o vale permanentă, fiind “ciuruită” de numeroase doline şi mici avene. Prin Poiana Bălileasa se iese la exteriorul Platoului Padiş prin Şaua Scăriţa, în direcţia vest, iar în direcţie inversă, se ajunge în Valea Cetăţilor după coborârea unei trepte antitetice de cca 20 m înălţime. Poiana este delimitată de vârfurile Oşelu (1 281 m) la nord şi Vf. Bălilesei (1 267 m) la sud. 6.3.4.6. Valea Cetăţilor-Cetăţile Ponorului. Este o polie, situată în continuarea Poienii Bălileasa spre sud-est, străbătută de Valea Cetăţilor (denumită anterior Valea Bălălesei) ce are o lungime de 2,5 km şi pantă de 7,20%. Pârâul ajunge la Peştera Cetăţile Ponorului dar numai pe vreme ploioasă; în restul timpului se pierde în subteran în dreptul cantonului silvic Glăvoiu, loc cunoscut şi sub denumirea de “La Grajduri” datorită faptului că aici ciobanii aveau construcţii necesare activităţii lor de crescători de animale. Cetăţile Ponorului constituie locul prin care are loc drenarea definitivă, pe cale subterană, a apelor din Platoul Padiş, spre Valea Galbena, din bazinul Crişului Negru. În dreptul cantonului silvic Glăvoiu am determinat un debit de 0,02 mc/s în anul 1995. 6.3.4.7. Valea Ursului. Valea Ursului este un sector activ de vale prin care curge Pârâul Ursului în lungime de 2,2 km (pantă medie de 6,59%) şi care colectează apele Platoului Paragina şi Lumea Pierdută, după care se varsă în Peştera de la Căput de unde, pe căi subpământene, apele ajung în Cetăţile Ponorului. Pârâul Ursului izvorăşte de sub Vf. Bălăceana (1 477 m) şi primeşte pe parcurs apele din Platoul Paragina, prin Izbucul Ursului, şi din Platoul Lumea Pierdută, prin Izbucul Izvorul Rece. Apele Ursului ajung la Peştera Căput numai la ape mari, în rest ele se infiltrează în substrat, în patul văii cu cca 200-300 m amonte de Peştera Căput. Valea Ursului este separată de sectorul Cetăţile Ponorului printr-o treaptă antitetică de peste 10 m înălţime. În 1995 am determinat un debit de 0,5 mc/s al Pârâului Ursului. 6.3.4.8. Platoul Paragina. Constituie o uvală suspendată la peste 20 m altitudine relativă faţă de Valea Ursului, fiind situată la estul Platoului Padiş. Platoul este mărginit de Vf. Biserica Moţului (1 466 m) şi Vf. Faţa Muntelui (1 407 m) la vest şi Bălăceana (1 477 m) la est. Platoul are un firicel de apă ce pătrunde în subteran prin patul văii şi care iese la suprafaţă în Valea Ursului prin intermediul Izbucului Ursului deşi unii îi spun Izbucul Izvorul Rece iar izbucului denumit de noi Izvorul Rece îi spun Izbucul Ursului. 6.3.4.9. Platoul Lumea Pierdută. Constituie un alt platou suspendat cu 20-50 m faţă de Valea Ursului. Denumirea, dată prin anii 1950, denotă existenţa unei păduri dese, azi în mare parte exploatată. Platoul este lipsit de apă de suprafaţă, care a pătruns în adâncuri, dovadă fiind avenele, impresionante prin adâncimea lor (Negru-108 m, Gemănata-100 m, Acoperit-54 m). Amonte de platou apele Pârâului Sec au pătruns în adâncime şi azi traversează pe căi subterane Platoul Lumea Pierdută, la cca 90 m adâncime, după care iese la suprafaţă prin Izbucul Izvorul Rece. Anterior, apele Pârâului Sec ajungeau, la suprafaţă, în Peştera de la Căput unde se întâlneau cu apele Pârâului Ursului. Forma de vale morfologică însă se păstrează şi azi, lipsită de ape. 6.3.4.10. Groapa de la Barsa. O altă subdiviziune a Padişului care se găseşte situată în sud-vestul acestuia, plină cu fenomene carstice, şi cu câteva mici pâraie care pătrund în adâncime cu zeci de metri înaintea peşterilor din depresiunea carstică, dar care anterior ajungeau să se verse direct în ele, pe care le-au şi creat, de altfel: Peştera Neagră, Peştera Gheţarul de la Barsa, Zăpodie, etc. În Groapa de la Barsa se găseşte şi un lac, Tăul Negru, lac de dolină, cu un diametru de 8 m (M. Bleahu, S. Bordea, 1981). Apele din Barsa ajung subteran în Cetăţile Ponorului (I. Orăşeanu, 1996). 6.3.4.11. Barsa Cohanului. Un mic platou care se găseşte în sudul Platoului Padiş-Scărişoara, în care se găseşte un mic pârâu ce dispare în subteran printr-un ponor. Odinioară, apele ajungeau la suprafaţă în Cetăţile Ponorului, după cum indică topografia terenului, iar azi ajung tot acolo dar subteran. 6.3.5. PLATOUL OCOALE-SCĂRIŞOARA. Platou suspendat la peste 100-200 m faţă de văile Gârda şi Ordâncuşa, ce are 16 kmp suprafaţă. Platoul este divizat în două sectoare, după cum arată denumirea, Ocoale în nord şi Scărişoara în sud. Partea de nord, mai înaltă, are un pârâu, Valea Ocoalelor, ce dispare în adânc printr-un ponor; se pot recunoaşte o succesiune de vechi ponoare, fapt ce demonstrează retragerea succesivă înspre amonte a captărilor carstice. Apele platoului ajung, pe căi subterane, în Izbucul Coteţul Dobreştilor din bazinul Gârdei. Pârâul are o lungime de 1,5 km şi o pantă de 4,00%. A doua subdiviziune, Scărişoara, este lipsită de apă curgătoare permanentă, şi aici se găseşte celebrul gheţar Scărişoara. 6.3.6. MODIFICĂRI ALE SCURGERII RÂURILOR Apele curgătoare şi mai ales cele din regiunile carstice au avut şi au în permanenţă modificări ale direcţiei de scurgere, uneori în sens contrar celei avute înainte. Dintre cazuri de remanieri hidrografice emise amintim pe cel al scurgerii Galbenei spre Crişul Băiţei (M. Bleahu, 1957) dar şi noi presupunem că odinioară Someşul Cald ar fi curs spre bazinul Crişului Negru (A. Indrieş, 1987, în manuscris). Considerăm, însă, că în regiunile carstice s-au desfăşurat mai multe modificări de râuri dintre care se remarcă cele din regiunea Padişului, unde topografia terenului demonstrează aceste remanieri hidrografice (A. Indrieş, 1991, în manuscris): Valea Ursului a curs spre exteriorul platoului, înspre Crişul Pietros, ieşind peste Şaua Scăriţa. Valea a fost captată în subteran, în două locuri, astfel că ea este fragmentată în sectoare denivelate altimetric între ele. Aşadar, valea a fost împărţită în trei sectoare: sectorul prin care azi curge restul apei rămasă din pârâu (Pârâul Ursului), Valea Cetăţilor şi Poiana Bălileasa. Poiana Bălileasa este azi lipsită complet de apă curgătoare şi este despărţită de Şaua Scăriţa printr-o denivelare de cca 15-20 m (treaptă antitetică) şi, de asemenea, tot printr-o denivelare de aproximativ 25 m faţă de Valea Cetăţilor prin care curge apă dar în sens invers decât iniţial, deci azi cu scurgere spre Cetăţile Ponorului. În ultimul sector, cel activ, curge Pârâul Ursului care dispare în subteran prin Peştera de la Căput; sectorul activ este delimitat de al doilea sector printr-o treaptă antitetică de cca 10 m. Aceste trepte antitetice, la baza cărora apar ape curgătoare, deşi cu scurgere contrară, constituie dovezi ale existenţei unei văi unitare. Văile Trânghieşti şi Gârjoaba. Le luăm împreună deoarece au avut şi evoluţii comune şi chiar şi azi există tendinţa de unire a lor în sectorul inferior. Aceste pâraie au curs anterior spre sudul platoului, trecând în Poiana Ponor pe la suprafaţă, pe actuala vale a Brădeţanului; ulterior, apele au fost captate în subteran printr-un ponor, azi nonfuncţional, situat la capătul din avale al Şesului Padiş, ajungând în Izbucul Ponorului; treptat, apele au fost captate tot mai amonte până la ponoarele lor actuale. După cum s-a observat, se tinde la abandonarea şi a ponoarelor lor actuale. Pârâul Arsurii. După cum denotă direcţia sectorului inactiv, Pârâul Arsurii a curs spre Poiana Bălileasa dar apoi apele sale au fost captate prin ponorul, azi fosil, de la capătul din avale al sectorului inactiv, unde există o treaptă antitetică de 10 m înălţime şi în sfârşit prin ponorul funcţional de azi. Pârâul Renghii. După topografia locului, acest pârâu a curs spre capătul vestic al Şesului Padiş iar de aici, peste o şa, a trecut în Poiana Bălileasa. Pe urmă, apele sale au fost captate în subteran prin ponorul actual. Există tendinţa ca apele Renghii să fie captate în subteran amonte cu câteva sute de metri de ponorul funcţional de azi; deseori apele sale nu ajung până la ponor, cum a fost şi în august 1996, de pildă. Nu excludem nici posibilitatea ca înainte de a fi captate în ponorul actual, apele să fi fost captate la baza şeii menţionate şi abia pe urmă să fie captate prin ponorul de azi funţional. După cum se vede, există tendinţa dispariţiei apelor şi mai amonte de ponorul actual. Valea Cuţilor curgea până în interiorul Şesului Padiş, dincolo de ponorul său actual şi ajungea în Poiana Bălileasa. Dovada o constituie un sector de îngustare, avale şi puţin lateral dreapta (spre nord) de ponorul actual, îngustare pe unde azi este drumul forestier spre Vărăşoaia). Această îngustare, după noi, constituie o veche vale părăsită de apele care au creat-o după captarea carstică în ponorul actual. Şi în acest caz există tendinţa unei captări mai în amonte cu cca 300 m de ponorul actual unde am observat infiltrări în adânc ale apelor care mai reuşesc, greoi, să ajungă la ponorul activ al râului. De pildă, la începutul lunii august 1996 valea ca şi ponorul erau lipsite de apă. Valea Gruieşu curgea la stânga (spre nord) de actualul ponor prin Poiana Boghii (denumită uneori Poiana Vărăşoaia) şi de aici la exteriorul platoului printr-o şa situată între “dealurile” Piatra Boghii (1 436 m) şi Vărăşoaia (1 441 m). Dovada este şaua menţionată dintre cele două culmi montane, cu urme de pietriş rulat, şi respectiv, un fel de vale prelungă ce duce de la poiană la şaua respectivă. Această şa se găseşte azi suspendată cu cca 20 m faţă de fundul poienii, care s-a adâncit în urma eroziunii, deoarece aici se găsesc lacurile carstice ale poienii, inclusiv Lacul Vărăşoaia. Valea Paragina. Din poiana cu acelaşi nume, pârâul Pargina pătrunde în subteran pentru a ieşi în Valea Ursului prin intermediul Izbucului Ursului. Considerăm că, anterior captării subterane, pârâul se scurgea la suprafaţă, probabil printr-o cascadă (ruptură de pantă) pentru a ajunge în Valea Ursului. Acest fapt rezultă din prezenţa unei stânci calcaroase ce se găseşte deasupra Izbucului Ursului, Poiana Paragina fiind suspendată cu peste 50 m faţă de Valea Ursului. Valea Seacă curgea la sud de Platoul Lumea Pierdută până la Peştera de la Căput, care era la origine un ponor, unde a pătruns în subteran; aici se întâlnea şi cu Pârâul Ursului. Ulterior acestei stări de fapt, Pârâul Sec a fost captat succesiv înspre amonte, pătrunzând pe sub Platoul Lumea Pierdută, unind subteran avenele acestuia. Nu excludem nici posibilitatea scurgerii pe la suprafaţă a Pârâului Sec, pe podul Lumii Pierdute şi captarea sa în adânc prin avenele sale, Negru, Gemănata, azi apele curgând la adâncimi de cca 90-100 m pe sub platou, ieşind la exterior prin Izbucul Izvorul Rece în Valea Ursului. Asemenea modificări ale reţelei hidrografice au fost deosebite şi în alte locuri, ca de pildă în Groapa de la Barsa (M. Bleahu, 1957), sau Valea Ocoalelor (M. Bleahu, S. Bordea, 1981), etc. 6.3.7. VĂI INTERMITENTE ŞI TEMPORARE Numeroase sunt cazurile în care văile sunt lipsite total sau parţial de apă, mai ales în regiunile carstice şi în cele ocupate de şisturi cristaline dar şi în alte regiuni. Pe bazine hidrografice, lungimea totală a văilor cu scurgere nepermanentă, este următoarea: Crişul Negru are 254,0 km, inclusiv Platoul Padiş unde lungimea acestor tipuri de văi este de 41,7 km. Rezultă o densitate medie de 1,59 km/kmp, faţă de 0,67 km/kmp densitatea văilor permanente din acelaşi bazin; bazinul Arieşului Mare are 272,8 km, cu o densitate de 1,70 km/kmp, faţă de 0,55 km/kmp densitatea văilor permanente; în bazinul Someşului Cald am măsurat 39,9 km, revenind 0,98 km/kmp faţă de 0,90 km/kmp în cazul văilor permanente. Se observă că lungimea văilor nepermanente întrece cu mult pe cea a văilor permanente în bazinele Crişului Negru şi Arieşului Mare şi că în bazinul Someşului cele două tipuri de văi, permanente şi nepermanente, sunt sensibil egale (vezi tabel nr. 6.3.). Efectuând un calcul mediu, rezultă că densitatea medie a văilor permanente este de 0,66 km/kmp pe întreaga suprafaţă iar densitatea medie a văilor nepermanente este de 1,57 km/kmp; media văilor, indiferent de caracterul permanent sau nepermanent al lor din punctul de vedere al scurgerii apelor, este de 2,23 km/kmp. Remarcăm faptul că în bazinul Arieşului Mare sunt foarte multe văi cu scurgere intermitentă fapt ce se datorează substratului fie carbonatic, fie din şisturi cristaline, dar şi valorilor cu ceva mai reduse ale precipitaţiilor faţă de vest şi de nordul unităţii montane. Dar cum s-a mai precizat, toate aceste văi, la precipitaţii abundente, sau la topirea rapidă a zăpezilor, pot să facă ravagii (ca în decembrie 1995, de pildă). 6.4. APELE LACUSTRE ŞI PALUSTRE În această categorie includem lacurile şi mlaştinile. Lacurile nu sunt reprezentative dar, deosebit de interesante atât prin modul lor de formare cât şi pentru aspectul lor estetic, sunt lacurile carstice. Asemenea lacuri se găsesc în cadrul Platoului Padiş, dintre care se detaşează Tăul (Lacul) Vărăşoaia cu adâncimea de cca 4-5 m şi suprafaţa de aproximativ 600 mp (6 ari), situat într-o dolină din Poiana Vărăşoaia. În această poiană se mai găsesc şi alte lacuri carstice, unele permanente ca şi Vărăşoaia, altele temporare. Alte lacuri carstice se găsesc în Şesul Padişului, ca de exemplu, în subdiviziunea Poiana La Morminţi (La Tău), apoi în Groapa de la Barsa se găseşte Lacul Negru, de 8 m diametru. Aceste lacuri carstice, foarte rare în regiunile carstice de regulă, se pot forma în urma impermeabilizării fundului dolinelor cu argila de decalcifiere. Interesante sunt şi lacurile permanente din Şesul Padişului care s-au format în dolinele impermeabilizate cu cuarţitele scurse în ele, cuarţite aduse de pe Măgura Vânătă (M. Bleahu, 1956). În zona ponoarelor carstice, la precipitaţii bogate, se formează lacuri temporare care se scurg apoi treptat: ex. la ponorul Renghii, Arsurii, în Poiana Ponor, etc. Ca lacuri temporare, amintim pe cele care rezultă în circurile glacio-nivale de pe rama sudică a Vlădesei, pe vreme ploioasă sau la topirea zăpezii. În reţelele subterane din regiunile carstice se întâlnesc pe cursurile active numeroase lacuri: în Cetăţile Ponorului, Lumii Pierdute, Peşterii Căput, Coibe, Avenul Vraniţa, etc. (M. Bleahu, S. Bordea, 1981; L. Vălenaş, 1984). Ca lacuri antropice, amintim pe cele de pe Crişul Pietros amonte de fiecare microhidrocentrală, pe cele de pe Someşul Cald dar ultimele situate aval de regiunea studiată. În trecut au existat haituri pe Valea Arieşului Mare sau pe Gârda Seacă, ale căror urme mai pot fi observate în unele locuri şi care se păstrează şi în denumire; (ex., denumirea unui sector de chei de pe Gârda Seacă este, după o asemenea construcţie, Cheile de la Jilip). Mlaştinile sunt relativ bine reprezentate, mai ales în partea nordică a Munţilor Padiş-Scărişoara şi anume în Şesul Padişului din Platoul Padiş şi pe Valea Izbucului şi în continuare pe Bătrâna şi parţial pe Călineasa, etc. Aceste mlaştini-turbării, oligotrofe, denumite local molhaşuri adăpostesc specia Sphagnum şi s-au format pe substrat silicios generat de şisturi cristaline. Am măsurat pH-ul cu un indicator pH-metru rezultând valoarea de 5. Inclusiv în Şesul Padişului, formarea lor a fost posibilă datorită grosimii mari a cuarţitelor aduse de pe Măgura Vânătă (V. Ianovici şi colab., 1976). Aceste mlaştini au fost studiate de E. Pop (1960). La formarea lor au contribuit şi suprafaţa plană (Şesul Padişului) sau relativ plană (Valea Izbucului, Poiana Vărăşoaia, Onceasa, etc.), precipitaţiile abundente, altitudinea şi substratul silicios, etc. În cazul Şeii Valea Rea, apele s-au adunat în partea sa inferioară, generând o regiune mlăştinoasă destul de greu de străbătut. 6.5. BILANŢUL HIDROLOGIC Bilanţul hidrologic poate fi determinat pe baza ecuaţiei lui M.I. Lvovici: Ko=Yo+Zo; Xo=So+Wo=(Uo+Zo) unde, Yo=scurgerea medie fluviatilă; Zo=evapotranspiraţia; So=scurgerea medie superficială; Wo=umezirea totală a solului; Uo=scurgerea subterană; Xo=precipitaţii medii multianuale; Ko=debit mediu. În general, valorile bilanţului hidrologic pentru Munţii Padiş-Scărişoara sunt următoarele: Xo (precipitaţii medii multianuale) = 1 400 mm; Yo (scurgerea medie superficială) = 950 mm (cca 30 l/s.kmp); Zo (evapotranspiraţia) = 400-500 mm; (niu, coeficientul scurgerii medii care este raportul dintre cantitatea medie a precipitaţiilor căzute pe suprafaţa bazinelor de recepţie şi scurgerea medie a râurilor) = 0,59 pentru Munţii Apuseni; So (scurgerea superficială, în mm, care în munţi reprezintă 60-70% din scurgerea totală medie anuală) = 200 mm în Apuseni; Uo (scurgerea subterană) = 300 mm în Apuseni; Wo (umezirea totală a solului) = 700 mm în Apuseni. Rezultă din calcul că Munţii Padiş-Scărişoara au o umiditate bogată (tabel 6.8.).
unde: Xo= precipitaţii; Yo= scurgerea medie fluviatilă; Zo= evapotranspiraţia; (niu) = coeficientul scurgerii medii; So= scurgerea superficială; Uo= scurgerea subterană; Wo= umezirea totală a solului; Kz= coeficient de umezire totală a solului. Debitele principalelor râuri sunt următoarele, pe bazine hidrografice (tabel nr.6.8.; vezi şi tabel nr. 6.2.). Din tabelul cu debitele râurilor principale rezultă că râurile importante ale Munţilor Padiş-Scărişoara au debite asemănătoare şi relativ mari datorită izvoarelor lor situate în regiuni carstice (Someşul Cald, Crişul Băiţei, Crişul Pietros, afluenţi ai Arieşului Mare, etc.). Bazinele acestor râuri primesc cantităţi bogate de precipitaţii, în schimb valorile evaporării sunt mici (şi, evident, şi mai mici în golurile subterane) datorită temperaturilor relativ scăzute. Apele lor sunt bune de băut, astfel că apele râurilor cu izvoarele în carst sunt utilizate la alimentarea unor oraşe sau localităţi rurale: Crişul Băiţei (dar numai la izvoare) pentru Nucet şi Băiţa, Crişul Pietros pentru Ştei, etc. Defalcând elementele bilanţului hidrologic şi analizându-le, putem arăta următoarele: cantităţile de precipitaţii sunt bogate, de peste 1 000 mm în toate bazinele hidrografice, cu ceva mai mare în nord-vest şi cu ceva mai reduse în sud şi sud-est. Scurgerile medii superficiale sunt de asemenea apropiate valoric la cele trei posturi reprezentative pentru aceşti munţi, adică Pietroasa, Scărişoara şi Beliş. Evapotranspiraţia are valori reduse, în golurile subterane fiind şi mai redusă, iar scurgerea subterană este şi mai redusă până la valori de zero, la Scărişoara şi Câmpeni, de exemplu, din cauza carstului şi necarstificabilului. Concluzia cea mai importantă din cele de mai sus este că bilanţul este pozitiv, deci că umiditatea este bogată. Interesante sunt şi procentele scurgerii medii lunare şi sezoniere ale râurilor (tabel nr. 6.9.). Tabel nr. 6.9. Procentele scurgerii medii lunare şi sezoniere ale râurilor
Din acest tabel rezultă că pentru râurile din aceşti munţi şi, în general, din vestul ţării, primăvara are loc cea mai mare parte a scurgerii (47,1% la Someşul Cald, 45,1% la Arieşul Mare, şi 43,1% pentru Crişul Pietros) iar cele mai scăzute toamna (12,5% în cazul Someşului Cald, 11,1% al Arieşului şi tot acelaşi procent are Crişul Pietros). Dacă însă pentru Someşul Cald vara are loc o scurgere de 24,2%, în schimb pentru Crişul Negru şi afluentul său Crişul Pietros iarna are loc un procent ridicat de scurgere şi anume 33,7% pentru Crişul Negru, 26,2% pentru Crişul Pietros şi o valoare foarte apropiată pentru Arieşul Mare, şi anume 25,7%. Sunt situaţii când debitele pot fi de mari dimensiuni (tabel nr. 6.11). Comparativ, arătăm şi debitele şi scurgerile minime ale râurilor (tabel nr. 6.12.).
(după I. Ujvári, 1972) Tabel nr. 6.11. Debitele şi scurgerea maximă a râurilor
(după I. Ujvári, 1972) Tabel nr. 6.12. Debitele şi scurgerea minimă a râurilor
(după I. Ujvári, 1972) În urma reactualizării datelor obţinute de la staţia hidrologică Beiuş pentru bazinul Crişului Negru, în zona care ne interesează, rezultă că valorile pentru cele mai mari şi respectiv cele mai mici debite oscilează cam în aceleaşi limite cu datele lui I. Ujvári (tabel nr. 6.13). Tabel nr. 6.13. Debitele caracteristice ale râurilor din bazinul Crişului Negru (mc/s)
Din toate aceste date ale tuturor tabelelor referitoare la râuri, putem trage concluzii asupra regimului hidrologic al acestora: pentru râurile din bazinul Crişului Negru regimul este vest carpatic iar pentru celelalte două bazine parţial vest carpatic şi parţial carpatic transilvan (I. Ujvári, 1972, 1983). Tipul vest carpatic sau carpatic vestic, căruia îi corespunde bazinul Crişului Negru, se caracterizează prin ape mari de primăvară ce durează 1-2 luni, adică martie-aprilie, viituri la începutul verii, deci în mai-iunie, cum a fost şi în anul 1996 pe Crişul Pietros, ape mici vara, ape mari, chiar viituri, toamna iar iarna pot avea loc inundaţii catastrofale nivopluviale, cum a fost în iarna anului 1995/1996). Tipul carpatic transilvan este caracteristic râurilor din celelalte două bazine hidrografice, Someşului Cald şi Arieşului Mare, şi este asemănător tipului carpatic vestic dar se deosebeşte prin faptul că iarna domină apele mici; dar există şi excepţii, cum a fost în decembrie 1995 pe Arieşul Mare. 6.6. TEMPERATURA APELOR. Temperatura apelor, cu implicaţii directe asupra faunei acvatice şi nu numai, depinde de temperatura aerului dar aici acţionează “efectul de calorifer” al apelor. Astfel, râurile au media anuală cu cca 4°C mai mare decât cea a aerului. De pildă, denumirea râului Someşului Cald este adecvată, apa sa având o temperatură mai ridicată decât a Someşului Rece; de ex. Someşul Cald are la Beliş, la 938 m altitudine, temperatura maximă de 28,6°C pe când Someşul Rece are, la altitudinea de 431 m o temperatură de doar 23,8°C (I. Ujvári, 1972), motive pentru care s-au şi dat cele două denumiri ale Someşelor, de Cald şi, respectiv, de Rece. Tabel nr. 6.14. Temperatura apelor resurgenţelor
(după I. Orăşeanu, 1996) În bazinul Padişului apele au temperaturi de 4 şi 6°C. De exemplu, am efectuat măsurători asupra temperaturii apelor izbucurilor Ursului şi Izvorul Rece, rezultând următoarele valori: în data de 21-VII-1992 Izbucul Izvorul Rece a avut la ora 12 şi 40 minute o temperatură de 4,5°C iar Izbucul Ursului a avut la ora 14 şi 30 minute o valoare de 3,5°C, când temperatura aerului a avut cca 23°C. De altfel, aşa se explică denumirea de Izvorul Rece. Sau, în vara anului 1996 am efectuat unele măsurători ale râurilor din Padiş: astfel, Pârâul Arsura avea în data de 5-VIII-1996 o temperatură de 12°C (într-o regiune împădurită) la ora 12 şi 20 minute când temperatura aerului la umbră era de 23°C; sau, Pârâul Trânghieşti a avut la orele 13 în aceaşi dată o valoarea a temperaturii de 13°C ( într-o regiune însorită), iar a aerului de 25°C, la umbră. S-au efectuat şi alte măsurători ale apelor din regiunea Padişului, de ex. de L. Vălenaş (1984), după cum reiese din tabelul nr. 6.15. Tabel nr. 6.15. Temperaturile apelor din bazinul Padiş
(după L. Vălenaş, 1984) Rezultă o valoare medie a apelor măsurate de autorul menţionat mai sus de 8,3°C. Dar, după cum se observă, măsurătorile menţionate s-au efectuat vara şi deci trebuie să ţinem seama de sezonul rece, astfel că reiese o valoare medie de cca 4-6°C a apelor în Padiş, şi în mod sigur în subteran. Crişurile au valori medii ale temperaturilor apelor în jur de 8°C. Sunt posibile şi producerea podului de gheaţă, iarna, cu o durată de 20-40 de zile, mai puţin la Scărişoara unde apele repezi nu permit formarea podului de gheaţă; de asemenea, în cazul apelor subterane nu s-au semnalat formarea podurilor de gheaţă, exceptând peşterile-gheţari. 6.7. HIDROCHIMIA. În Munţii Padiş-Scărişoara domină apele naturale bicarbonatate cu mineralizare redusă (150-200 mg/l) iar duritatea totală este sub 8° germane (I. Ujvári, 1972). L. Vălenaş (1984) a efectuat măsurători în Platoul Padiş asupra geochimiei unor ape ale râurilor, măsurători determinate valoric la Bucureşti la Institutul de Speologie, iar subsemnatul a făcut media măsurătorilor respective, rezultând următoarele valori (1991): pH= 7,03; ioni Ca++ = 44,15 mg/l; Mg++ =9,81; HCO3- =175,21 mg/l; Cl-= 0,93 mg/l (vezi tabel nr. 6.16.). Tabel nr. 6.16. Geochimia apelor din Padiş (mg/l)
(L. Vălenaş, 1984) Din datele de mai sus se pot extrage câteva observaţii: ionii de Ca++ sunt relativ bogaţi datorită substratului carbonatic; ionii de Mg++ sunt în funcţie de substratul carbonatic cu sau fără dolomite, deoarece se ştie că dolomitele sunt, de fapt, cu dublu carbonat de calciu şi magneziu. L. Vălenaş a observat că râurile cu provenienţă de pe substrat triasic au un conţinut mai mare de magneziu datorită dolomitelor pe care le conţin. Concluzia finală, de mare importanţă pentru realizarea, în continuare, de relief carstic, este că toate apele sunt agresive faţă de calcit. Subsemnatul a efectuat unele observaţii, determinând debitele râurilor din Padiş ca şi pH-ul unor râuri; de ex., Pârâul Trânghieşti are valoarea pH-ului de 6 faţă de mlaştinile de aici care au un pH de 5. Se pare că unele izvoare de pe substrat magmatic (Dl. Plopilor) sunt uşor radioactive datorită situării lor pe o veche vatră vulcanică, situaţie analogă cu cea a Izvorului Minunilor din staţiunea Stâna de Vale. Totuşi, apele din Munţii Padiş-Scărişoara sunt potabile şi ca atare sunt folosite în alimentaţia aşezărilor umane, ele nefiind poluate, cu excepţia apelor Crişului Băiţei ce sunt mai poluate. 6.8. DEBITUL SOLID Apele râurilor din Munţii Padiş-Scărişoara efectuează eroziune mai mult sau mai puţin intensă, în funcţie de substrat dar şi de alţi factori: cantitatea de precipitaţii, valorile termice, etc. De pildă, în regiunile carstice turbiditatea este scăzută, cu valori de sub 500 g/mc iar scurgerea solidă este de sub 1 t/ha.an. Crişul Negru are la Şuştiu debitul apei de 143 g/mc iar scurgerea solidă este de 0,75 t/ha.an. La Beiuş, după ce Crişul Negru a primit şi pe Crişul Pietros, alături de alţi afluenţi, debitul lichid este de12,9 mc/s, debitul solid de 2,06 kg/s, turbiditatea are valoarea de 160 g/mc şi scurgerea solidă de 0,82 t/ha.an. Arieşul are la Câmpeni debitul lichid de 12,2 mc/s, debitul solid de 1,20 kg/s, turbiditatea este de 100 g/mc şi scurgerea solidă atinge valoarea de 0,60 t/ha.an. În acelaşi context, Someşul Cald are la Beliş un debit lichid de 6,47 mc/s, debitul solid atinge 1,50 kg/s, valoarea turbidităţii este de 230 g/mc iar scurgerea solidă atinge 1,52 t/ha.an (I. Ujvári, 1972). În cadrul posturilor hidrometrice Pietroasa, Sighiştel s-au efectuat şi măsurători de debit solid, rezultând valori diferite în funcţie de ani ploioşi sau secetoşi (tabel nr. 6.17). Tabel nr. 6.17. Debitul solid al unor râuri din bazinul Crişului Negru (kg/s)
O erodare intensă a substratului se observă în zona Groapa Ruginoasa; am evaluat că de-a lungul timpului, adică în circa 100 de ani de când există acest torent, ce se măreşte continuu, a fost transportat un volum de cca 7 mil. mc de material, adică 0,007 kmc. În Munţii Padiş-Scărişoara eroziunea este totuşi mai redusă datorită acoperirii substratului cu păduri sau cu vegetaţie ierboasă dar şi datorită faptului că locuitorii munţilor, moţii, au grijă asupra naturii care le oferă necesarul pentru subzistenţă. În urma efectuării unor calcule asupra datelor generale amintite mai sus, rezultă că erodarea are valoarea de 0,75 t/ha.an, rezultând valoarea de 27 000 t/an, adică un strat de 0,0011 mm/an, sau 0,11 mm/100 ani sau 1,1 mm/1 000 ani, ceea ce nu este foarte mult.
Din punct de vedere al regionării apelor, putem menţiona că se găsesc mai ales râuri cu ape permanente în partea de vest şi de nord, cu ape permanente şi respectiv cu ape intermitente în partea central-sudică şi sud-estică, pe de o parte datorită substratului litologic iar pe de altă parte datorită climatului. În cadrul regiunilor plane sau relativ plane şi cu umiditate abundentă, apar suprafeţe palustre (Padiş, Valea Izbucului, etc.). Tot aici, datorită condiţiilor menţionate, pot să apară şi suprafeţe lacustre. Yüklə 2,12 Mb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||