Munţii padiş-scăRIŞoara studiu de geografie regională andrei indrieş

MUNŢII PADIŞ-SCĂRIŞOARA

STUDIU DE GEOGRAFIE REGIONALĂ
ANDREI INDRIEŞ

INTRODUCERE

Prezenta lucrare este rodul unei munci îndelungate de cercetare atât a bibliografiei cât şi a terenului. Lucrarea se referă la cei mai cunoscuţi şi mai vizitaţi munţi din cadrul Munţilor Apuseni datorită numeroaselor şi valoroaselor obiective ştiinţifice şi turistice, multe declarate “monumente ale naturii” sau “rezervaţii ştiinţifice”, dintre care, pentru început, remarcăm Peştera Cetăţile Ponorului şi Peştera Gheţarul Scărişoara. Tot datorită importantelor obiective ştiinţifico-turistice se preconizează realizarea pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara a Parcului Naţional al Apusenilor, fapt ce va duce la ocrotirea integrală a naturii acestor munţi.

Lucrarea de faţă se doreşte atât o descriere ştiinţifică cât şi una de larg interes pentru turiştii dornici de a cunoaşte cât mai bine Munţii Padiş-Scărişoara.

Autorul

MUNŢII PADIŞ-SCĂRIŞOARA

1. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ, LIMITELE ŞI RAPORTURILE CU REGIUNILE VECINE

Munţii Padiş-Scărişoara sunt situaţi în cadrul Munţilor Apuseni din Carpaţii Occidentali. Mai concret, sunt situaţi în Munţii Bihor-Vlădeasa din care mai fac parte Munţii Vlădeasa, Munţii Bihariei, Muntele Găina şi Munţii Arieşului (fig.1.).

Munţii Padiş-Scărişoara, denumire preconizată de noi pentru această unitate montană, termen utilizat de altfel de către geologi pentru platforma carstică Padiş- Scărişoara (V. Ianovici şi colab., 1976), sunt denumiţi diferit în diverse lucrări în funcţie de autori: Padiş-Cetăţile Ponorului (în “Monografia geografică a R.P. Romîne”, 1960); Cetăţile Ponorului (V. Mihăilescu, 1969); Padiş (I. Sîrcu, 1971); Munţii Bihorului (I. Berindei, 1972); Platoul Cetăţile Ponorului (Al. Roşu, 1973, 1980); Podişul carstic Padiş (V. Tufescu, 1974); Munţii Bihor (V. Ianovici şi colab., 1976); Munţii Bihor (M. Bleahu, S. Bordea, 1981); Munţii Padişului sau Bihorul Central (Al. Savu, 1982); Podişul Padiş (Gr. Posea şi colab., 1982); Munţii Bătrâna (I. Berindei.1987); etc.

Considerăm că denumirea dublă de Munţii Padiş-Scărişoara este cea mai adecvată din mai multe motive: primul este acela că denumirea dă o idee generală asupra extinderii spaţiale a acestor munţi, de la Platoul Padiş, în nord, la platoul şi respectiv localitatea Scărişoara, în sud; denumirea mai indică existenţa în aceşti munţi a fenomenelor carstice de la Padiş şi Scărişoara şi deci că aceşti munţi cuprind platourile carstice mezozoice şi ca atare fenomene carstice; denumirea indică concret la ce munţi ne referim din Munţii Bihor-Vlădeasa; unele denumiri date acestor munţi sunt fie cu înţeles prea larg (de ex. Munţii Bihor), altele sunt cu înţeles prea îngust (de ex. Cetăţile Ponorului) iar altele pot genera confuzii ca de pildă denumirea de Munţii Bătrâna care, dacă nu este utilizată în contextul Munţii Bătrâna-Bihor, poate să ne conducă cu gândul la Masivul Bătrâna din Munţii Rodnei. Aşadar, propunem utilizarea denumirii de Munţii Padiş-Scărişoara prin care precizăm încă din folosirea denumirii munţii la care ne referim.

Individualizarea acestor munţi ca o unitate independentă, de sine stătătoare este justificată de altitudinea lor mai redusă decât a munţilor învecinaţi, Vlădeasa, Biharia şi Muntele Mare, cu 200-500 m, de relieful preponderent carstic, de litologia dominant sedimentară faţă de litologia magmatică a Vlădesei şi faţă de formaţiunile cristalofiliene (metamorfice) ale Bihariei, Munţilor Arieşului şi Munţilor Gilău-Muntele Mare. Evident că munţii analizaţi se deosebesc prin altitudine, relief, alcătuire litologică ca şi prin alte elemente geografice de Depresiunea Beiuşului, situată la vestul acestor munţi.

Şi alte elemente geografice contribuie la individualizarea lor ca unitate de sine stătătoare: relief carstic şi calcaros deosebit de bine dezvoltat; climat cu ceva mai blând, de adăpost, faţă de munţii vecini, mai înalţi; hidrografia dezorganizată datorită captărilor carstice dar cu un debit relativ bogat şi constant tocmai datorită originii carstice; vegetaţia preponderent forestieră dar puternic poienită faţă de munţii limitrofi care au în partea superioară vegetaţie ierboasă subalpină; o umanizare intensă şi o activitate economică importantă, la care se adaugă un turism relativ bine dezvoltat fapt ce se datorează numeroaselor şi valoroaselor obiective ştiinţifico-turistice din aceşti munţi. Nu în ultimul rând adăugăm că pe teritoriul acestor munţi s-a preconizat realizarea Parcului Naţional al Apusenilor.

Limitele Munţilor Padiş-Scărişoara au fost fixate diferit, funcţie de autori, dar noi preconizăm, cu justificări, după părerea noastră, următoarele limite (fig.1):

Limita nordică, fixată de alţi autori (Al. Savu, 1982; I. Berindei, 1987) pe văile cu scurgere opusă, Crişul Pietros şi Someşul Cald şi mai departe pe cursul superior al Văii Răchiţele, o axăm tot pe Crişul Pietros, apoi pe Someşul Cald până la confluenţa acestuia din urmă cu afluentul Bătrâna. Mai în amănunt, limita nordică o trasăm astfel, începând de la vest la est: Crişul Pietros, afluent al Crişului Negru, din imediata apropiere a localităţii Pietroasa, adică de la punctul de confluenţă a Crişului Pietros cu Valea Lazului, şi până la locul unirii Galbenei cu Valea Bulzului, adică în locul numit “Între Râuri” sau “ Între Ape”, loc de unde, de fapt, Crişul Pietros primeşte acest nume; din acest loc, limita trece pe Valea Bulzului până la satul de vilegiatură Boga; de aici, limita este dată de Valea Boga iar amonte de satul de vacanţă menţionat, limita este dată de Valea Rea ce-şi are originea de sub Vf. Piatra Arsă (1 488 m) ce aparţine Munţilor Padiş-Scărişoara şi, respectiv, de sub Vf. Cârligatele (1 694 m) pendinte de Munţii Vlădeasa.

În continuare, limita trece prin Vf. Piatra Arsă şi ajunge în bazinul Someşului Cald. Cursul superior al Someşului Cald se numeşte Valea Feredeului ce se uneşte cu Valea Rădesei după ieşirea acesteia din Peştera Cetatea Rădesei. Din acest loc de confluenţă, râul ia numele de Someşul Cald. Limita continuă prin sectorul de chei până la confluenţa Someşului Cald cu Bătrâna ce rezultă prin unirea văilor Izbucul şi Călineasa.

Limita menţionată este justificată: în general, limita desparte Munţii Vlădeasa, formaţi din magmatite, de Munţii Padiş-Scărişoara, alcătuiţi preponderent din sedimentar mezozoic. În amănunt, situaţia se prezintă astfel: de la Pietroasa la Valea Aleului, afluentă a Crişului Pietros, ce vine de sub Vf. Bohodei (1 654 m) din Munţii Vlădeasa, limita este litologică, ce desparte depozitele permiene ale Măgurii Fericii (1 106 m), ce aparţine de Munţii Vlădeasa, de depozite magmatice (granodiorite) ale Dealului Plopilor (724 m), inclus Munţilor Padiş-Scărişoara; în continuare, de la Valea Aleului înspre amonte până aproape de confluenţa Galbenei cu Bulzul, limita constituie un accident secundar deoarece delimitează roci magmatice ale Măgurii Guranilor (948 m) din Vlădeasa, de rocile magmatice ale Dl. Plopilor. De la confluenţa amintită înspre amonte, limita devine structurală, despărţind depozitele permiene ale Vlădesei faţă de depozitele mezozoice ale Munţilor Padiş-Scărişoara, depozite ce apar amonte de Galbena.

Valea Rea desparte într-un sector restrâns depozite magmatice ale Vlădesei şi anume culmea Cârligatele (1 694 m) de depozite carbonatice ale Munţilor Padiş- Scărişoara (Vf. Piatra Arsă- 1 488 m). În continuare, la est de Vf. Piatra Arsă, limita este dată de Valea Feredeului care desparte culmile sudice ale Vlădesei, mai înălţate, de Munţii Padiş-Scărişoara, sedimentaro-mezozoici, mai joşi. În continuare, Someşul Cald formează limită ca un accident major deşi delimitează depozite carbonatice ale Culmii Runcul Ars (cca 1 500 m) din Munţii Vlădeasa, cu relief carstic caracteristic, faţă de roci mezozoice (triasic inferior) ale Măgurii Vânete (1 641 m) din Munţii Padiş-Scărişoara. Considerăm că Someşul Cald, axat pe o falie majoră, poate fi considerat ca limită nordică, deşi în tratatul de Geografia României, vol. III (1987), I. Berindei merge cu limita pe sub Vlădeasa până la cursul superior al Văii Răchiţele pentru a include în Munţii Bătrâna (astfel denumeşte autorul munţii pe care noi îi denumim Padiş-Scărişoara) tot relieful carstic de sub Vlădeasa, relief situat la nord de Someşul Cald, pe care noi îi ataşăm Munţilor Vlădeasa. Dar atunci, considerăm noi, trebuia utilizat acest criteriu litologic şi în sectorul Crişului Pietros, astfel încât Măgura Fericii, alcătuită din sedimentar, să fie inclusă Munţilor Bătrâna iar Dealul Plopilor, constituit din magmatite, să fie ataşat Munţilor Vlădeasa. Ar fi rezultat, după noi, o limită foarte sinuoasă şi extrem de complicată. Din motivele enumerate mai sus, considerăm că limita nordică poate fi axată pe arterele hidrografice majore Crişul Pietros şi Someşul Cald, ele constituind în cea mai mare parte limite structurale sau litologice sau accidente secundare în cadrul aceloraşi tipuri de roci; desigur că şi din punct de vedere geografic (altitudine, relief, vegetaţie, etc.) munţii respectivi se pot diferenţia: altitudinal Munţii Padiş-Scărişoara sunt mai joşi, relieful este dezvoltat mai ales pe sedimentar în Munţii Padiş-Scărişoara şi nu pe magmatite ca în Vlădeasa, culmile superioare ale Munţilor Vlădeasa sunt lipsite de vegetaţie forestieră, urmele activitaţii umane sunt mai vizibile în munţii pe care-i analizăm, etc.

Limita sudică este fixată, de asemenea, pe două văi cu scurgere opusă, Crişul Băiţei spre vest, spre Crişul Negru, şi Arieşul Mare spre est, cu şaua dintre ele, Şaua Vârtop (1 140 m). Limita sudică desparte Munţii Padiş-Scărişoara de Munţii Bihariei şi respectiv de Munţii Arieşului.

Mai concret, limita sudică urmăreşte Crişul Băiţei, amonte de oraşul Nucet, până la izvoare (Hoanca Moţului) iar de aici trece peste Şaua Vârtop în bazinul Arieşului Mare care, în sectorul superior, se numeşte Pârâul (Arieşul) Alb. Limita pe Arieşul Mare coboară până la localitatea Albac, la confluenţa cu Valea Albacului.

Limita sudică desparte unităţi montane distincte: pe de o parte depozite permiene nemetamorfozate ale pânzelor de şariaj ce aparţin Munţilor Padiş-Scărişoara, la nord, de depozite cristalofiliene ale Munţilor Bihariei şi, în continuare, la est, de calcarele şi dolomitele cristaline ale Munţilor Arieşului (cele două unităţi montane din sudul Munţilor Padiş-Scărişoara sunt separate, la rândul lor, de Valea Ghizghiţei). Unităţile de pânză ale Munţilor Padiş-Scărişoara sunt extinse în est până la Valea Gârda, după care urmează până la Valea Albacului o alternanţă de calcare sedimentare cu formaţiuni cristalofiliene.

Aşadar, şi limita sudică este justificată altitudinal (Munţii Bihariei ating 1 600-1800 m, culminând cu Vf. Cucurbăta Mare- 1 849 m), litologic, structural ca şi geografic în general (relief, climat, hidrografie, etc.). Diferenţa altitudinală dintre Munţii Padiş-Scărişoara şi munţii situaţi la sudul lor este pregnantă de peste 200-500 m ca rezultat al alcătuirii litologice diferite, sedimentar în munţii analizaţi de noi şi cristalofilian în Biharia. Apoi, există diferenţă altitudinală şi între Munţii Padiş-Scărişoara şi Munţii Arieşului, de circa 200 m în favoarea primilor. Aceste altitudini determină şi celelalte aspecte geografice, ca relief, climat, vegetaţie, etc.

Limita vestică este mai tranşantă, mult mai evidentă, dar oarecum mai festonată, deoarece sunt despărţite două unităţi de relief distincte: Depresiunea Beiuşului şi Munţii Padiş-Scărişoara. În general, limita urmăreşte curba hipsografică de 600 m, altitudine la care intră în contact dealurile piemontane ale depresiunii cu măgurile munţilor.

Limita vestică o fixăm la baza vestică a unor culmi ataşate munţilor în urma fenomenelor de şariaj (I. Berindei, 1977) din mezocretacic datorate mişcărilor austrice: Prislop (1 039 m), Brusturi (770 m), Faţa Căuşii (966 m). Tot munţilor aparţine şi Dl. Plopilor (724 m) care a rezultat în urma erupţiilor magmatice de la sfârşitul mezozoicului-începutul neozoicului.

Mai în detaliu, limita vestică urmăreşte următorul traseu, începând de la sud spre nord: la vest de Dl. Verde (760 m), de Dl. Grohoţel (680 m), Preluca Corbeştilor (870 m), Dl. Brusturi (770 m), Dl. Măgurii (750 m), Dl. Chişcăului = Chişului (700 m), Dl. Plopilor (724 m). În această situaţie, limita traversează văile ce vin din direcţia est-vest, evident ea coborând în aceste cazuri la sub 600 m altitudine: Crişul Băiţei şi afluentul Sighiştel, Valea Chişcăului (= Muncelului), Valea Mare şi Valea Lazului, afluente ale Crişului Pietros. Sunt şi cazuri de dealuri ce depăşesc 600 m care nu pot fi incluse munţilor deoarece sunt alcătuite din elemente litologice caracteristice depresiunii: ex. Dealul Faţa Goală (640 m) dintre văile Neagră şi Sighiştel sau Dl. Plugarului (621 m) la nord de Crişul Pietros, etc.

Deci, limita vestică a Munţilor Padiş-Scărişoara este cuprinsă între râurile Crişul Pietros, la nord, şi Crişul Băiţei la sud, urmărind, în general, curba hipsografică de 600 m. Această limită este justificată datorită litologiei, structurii, reliefului, climatului, vegetaţiei, solurilor, activităţii umane, etc, toate acestea constituind criterii de fixare a limitei dintre munţi şi depresiune. Credem că nu trebuie mai mult să insistăm asupra diferenţierilor, ce sunt evidente, dintre Depresiunea Beiuşului ce aparţine Unităţii Banato-Crişene şi Munţii Padiş-Scărişoara ce aparţin Unităţii Carpato-Transilvane.

Limita estică este, de asemenea, festonată. O fixăm începând de la sud la nord, pe Valea Albacului, Şaua Ursoaia (1 320 m), nord de platoul carstic Mărşoaia în Vf. Căţânilor (1 479 m), Şaua Capul Şanţului (1 396 m) iar de aici pe Valea Călineasa până la confluenţa sa cu Izbucul de unde, pârâul unit, ia numele de Pârâul Bătrâna până la vărsarea sa în Someşul Cald. Limita estică delimitează litologic Munţii Padiş-Scărişoara de Munţii Gilău-Muntele Mare, diferenţieri fiind şi din punct de vedere altimetric, Muntele Mare urcând la peste 1 800 m (cu vârful omonim de 1 826 m) dar şi din punct de vedere geomorfologic, în Munţii Padiş-Scărişoara predominând relieful carstic pe când în Munţii Gilău-Muntele Mare predomină relieful dezvoltat pe depozite cristalofiliene, relief înalt ce conservă foarte bine pediplena carpatică. Aceste constituţii litologice ca şi formele de relief impun şi alte caracteristici geografice (climat, vegetaţie, etc.) ce au putut delimita cele două regiuni montane alăturate.

În sectorul inferior, Valea Albacului constituie un accident tectonic separând aceleaşi tipuri de roci, cristalofiliene, dar în sectorul superior valea delimitează deja depozitele carbonatice ale Munţilor Padiş-Scărişoara faţă de depozitele cristalofiliene ale Muntelui Mare. În cea mai mare parte aceaşi situaţie o are Călineasa pe când Bătrâna desparte roci cristalofiliene din Munţii Padiş-Scărişoara faţă de depozitele de terasă (t₁) din dreapta Someşului Cald, pe care le includem Munţilor Gilău-Muntele Mare, deoarece sunt situate la est de Pârâul Bătrâna.

În concluzie, Munţii Padiş-Scărişoara sunt delimitaţi la nord de văile cu scurgere opusă Crişul Pietros şi Someşul Cald, la sud de alte două văi cu scurgere contrară Crişul Băiţei şi Arieşul Mare, la vest de curba hipsografică de 600 m faţă de Depresiunea Beiuşului iar la est de alte două văi cu scurgere contrară, Albacul şi, respectiv, Călineasa-Bătrâna. Între aceste limite se găsesc areale formate din roci diverse, sedimentar carbonatic, sedimentar necarbonatic, depozite metamorfice (cristalofiliene) cât şi depozite magmatice, roci pe seama cărora s-au format forme de relief caracteristice. În general, altitudinal Munţii Padiş-Scărişoara sunt mai joşi decât munţii limitrofi, cu excepţia Munţilor Arieşului, faţă de care se înalţă foarte puţin, cu cca 200 m.

Amintim, succint, că Munţii Padiş-Scărişoara, din punct de vedere al aşezării geografice matematice, se întind între 46 grade 39 minute 11 secunde (Cheile Someşului Cald) la nord şi 46 grade 27 minute 04 secunde (localitatea Albac) în sud, respectiv între 22 grade 34 minute 00 secunde (baza vestică a Vf. Brusturi-770 m) la vest şi 22 grade 58 minute 09 secunde (Valea Albacului, la punctul de confluenţă cu pârâul Buhoţ ce vine dinspre Muntele Mare), la est. Între limitele arătate mai sus, Munţii Padiş-Scărişoara au o suprafaţă de cca 360 kilometri pătraţi (prin planimetrare s-a obţinut o valoare de 355,3 kmp).

Aceste limite ale Munţilor Padiş-Scărişoara, care constituie o subunitate carpatică de ordinul V, îi individualizează faţă de unităţi de acelaşi rang din Munţii Apuseni: Vlădeasa, Biharia, Muntele Mare, Munţii Arieşului, respectiv faţă de Depresiunea Beiuşului care, mai nou, este inclusă Dealurilor de Vest (Banato-Crişană). Delimitarea Munţilor Padiş-Scărişoara ca o unitate aparte s-a putut face ţinând seama de relief (predominant calcaros şi carstic), altitudinea reliefului (cu cca 200-500 m mai joşi faţă de munţii limitrofi), de litologie (predominant sedimentar din care o mare parte o dă litologia carbonatică), climat oarecum de adăpost, hidrografia autohtonă dar dezorganizată datorită numeroaselor captări carstice, vegetaţia dominant forestieră faţă de munţii limitrofi, etc.
1.1. REGIUNE GEOGRAFICĂ, CONCEPTUL DE REGIONARE
După cum bine se cunoaşte, în cadrul cercetărilor geografice s-au distins două mari grupe de moduri de cercetare tradiţionale, de natură fizico-geografică şi economico-geografică iar apoi s-a conturat în geografia modernă un alt mod de cercetare a unei unităţi geografice şi anume geografia regională. Bazele acestei geografii regionale au fost puse de către S. Mehedinţi (1894, 1931) şi continuate prin aprofundare de către urmaşii în geografie: G. Vâlsan, C. Brătescu şi V. Mihăilescu iar apoi de numeroşi cercetători geografi. Geograful V. Mihăilescu (1968) diferenţiază sensul regiunii geografice faţă de regiune naturală şi regiune umanizată. După acest autor, cercetarea regională este considerată o etapă de sinteză a elaborării geografice ce rezultă în urma analizei integrată a peisajului. De asemenea, autorul menţionat a determinat conceptul de structură geografică regională (modul în care se îmbină elementele unui complex teritorial) şi de funcţiune geografică regională (rezultantă a structurii şi poziţiei privite din perspectiva activităţii umane).

Prin dezvoltarea în continuare a cercetării geografiei regionale s-a ajuns la alte aspecte precum studiul fizionomiei, structurii şi dinamicii regiunilor geografice, cu scopul de a evalua capacitatea potenţială de utilizare a regiunii geografice (H. Grumăzescu, 1966, 1970).

Regionarea geografică reprezintă o sinteză a cercetării geografice. Această regionare presupune integrarea generalizată a regiunilor pe componente (geomorfologică, climatică, hidrogeografică, pedo-şi biogeografică), ceea ce o defineşte drept rezultantă a corelării şi îmbinării acestora, în măsură să determine unităţile teritoriale nedisociate (Valeria Velcea şi colab., 1983, în vol. III, Tratatul de geografia României). Individualizarea unităţilor fizico-geografice şi ierarhizarea lor se face prin generalizare dar fără a se exclude detalierea şi corelarea, ce permit descifrarea şi gradarea relaţiilor dintre componente. Integrarea teritorială a componentelor este aceea ce dă conţinut definitoriu spaţiilor geografice ce apar ca unicate. Acestea se individualizează prin trăsături specifice imprimate de fizionomia peisajului. Peisajul geografic este o rezultantă a relaţiilor care există între componentele geografice, rezultantă unică pentru fiecare peisaj.

Bazele regionării geografice a teritoriului României au fost puse de către S. Mehedinţi, C. Brătescu, V. Mihăilescu, care au determinat şi principiile ce stau la baza delimitării unităţilor fizico-geografice. Regionarea are în vedere fizionomia, structura şi dinamica unităţilor geosistemice într-o viziune integratoare şi geoecologică, bazată pe analiza relaţiei dintre om şi mediul geografic (H. Grumăzescu, 1964, 1966, 1970).

După V. Velcea şi colab., (1983), individualizarea şi ierarhizarea unităţilor fizico-geografice se bazează pe câteva principii esenţiale:

-regionarea porneşte de la trăsăturile reliefului sub toate aspectele sale, de la configuraţia orografică şi constituţia geologică până la dinamica actuală;

-unităţile geografice nu se repetă în timp şi spaţiu; toate diviziunile geografice, indiferent de categoria taxonomică, reprezintă unicate teritoriale;

-delimitarea unităţilor fizico-geografice derivă din structura geografică a teritoriului; conceptul de structură ca şi cel de sistem, constituie o viziune unitară în interpretarea diversităţii peisajului care trebuie privit prin prisma corelaţiei şi condiţionării reciproce a factorilor geografici în teritoriu.

În concepţia actuală, individualizarea unităţilor carpatice de ordine diferite vizează o multitudine de criterii (V. Velcea, 1987):

-parametrii caracteristici pentru categorii de componente şi elemente din care au rezultat valori limitative; ierarhizarea fenomenelor în scopul stabilirii unei clasificări teritoriale funcţionale; ponderea unor componente şi elemente care determină conţinutul unităţilor teritoriale, definirea sferei prioritare de acţiune a unor procese şi mecanisme proprii; corelarea şi integrarea pe categorii geografice a fenomenelor şi trăsăturile majore şi cele de detaliu care dau caracterele de omogenitate şi eterogenitate ale peisajului.

Din criteriile menţionate rezultă că relieful, în cazul nostru, cel carpatic, diversifică celelalte componente şi elemente de peisaj; astfel, altitudinea reliefului determină etajarea care poate fi exemplificată la fiecare nivel prin anumiţi indici cantitativi (grosimea scoarţei de alterare, amplitudinile termice, ponderea anumitor formaţii vegetale, utilizarea terenului, plafonul aşezărilor umane, etc.); de asemenea, la fiecare nivel se pot stabili corelaţii pe categorii de fenomene (etaje climatice, etaje biopedogeografice, etc.); aceşti indici cantitativi şi corelaţiile menţionate, stabiliţi pentru fiecare masiv, au permis determinarea ponderii unor suprafeţe cu diferite grade de fragmentare, cu pante diferenţiate, o anumită repartiţie a fondului funciar, ceea ce a definit modul de acţiue a proceselor fluviatile, gravitaţionale şi a dezechilibrelor.

În urma aplicării acestor criterii, geografii au determinat unităţi şi subunităţi de diferite ordine de ierarhizare. Astfel, la nivel de teritoriul ţării, s-a delimitat Unitatea Carpato-Transilvană ca unitate de ordinul I, luând ca “reper” treapta de relief. Apoi, în cadrul acesteia, pe baza înfăţişării reliefului în raport cu vârsta şi alcătuirea geologică şi după variaţia condiţiilor biopedoclimate în dependenţă de altitudinea absolută şi de poziţie, au fost individualizaţi Carpaţii Occidentali ca unitate de ordinul II. Apoi, pentru a putea determina unităţile de ordinul III s-au luat în analiză poziţia, orientarea culmilor principale şi altitudinea absolută, rezultând Munţii Banatului şi, respectiv Munţii Apuseni, ca unităţi de ordinul III în cadrul Carpaţilor Occidentali. În continuare, pentru determinarea unităţilor de ordinul IV au fost analizate condiţiile locale de relief, structura geologică şi vegetaţia, rezultând Munţii Bihorului, Munţii Mureşului şi Munţii Crişurilor din cadrul Munţilor Apuseni (vol. III. Tratatul de geografia României, 1987).

În continuare, noi determinăm că Munţii Padiş-Scărişoara constituie o unitate de ordinul V în cadrul Munţilor Bihor, individualizarea sa fiind efectuată pe baza formelor de relief, a altitudinii, a petrografiei, a vegetaţiei, a locuirii de oameni, etc. Munţii Padiş-Scărişoara se individualizează prin toate aspectele geografice faţă de munţii limitrofi care sunt situaţi pe aceaşi treaptă taxonomică, adică sunt de ordinul V. După ce vom analiza toate elementele fizico-geografice şi economico-geografice, în partea finală a lucrării vom detalia ierahizarea subunităţilor de relief.
2. ISTORICUL CERCETĂRILOR
Munţii Padiş-Scărişoara, datorită atracţiei spectaculoase a formelor de relief, în general a naturii sale, au intrat de mult în atenţia cercetătorilor naturalişti, încă din secolul trecut: geologi, geografi, biologi. Enumerarea tuturor cercetătorilor care s-au ocupat cu aceşti munţi ar ocupa un spaţiu foarte mare şi de aceea vom aminti doar câţiva: dintre geologii care au efectuat studii în regiune amintim pe: M. Bleahu, S. Bordea, R. Dimitrescu sau mai înainte M. Pálfy, P. Rozlozsnik, T. Sontagh, Th. Kräutner şi mulţi alţii; în rândul geografilor intră austriacul A. Schmidl, francezii Emm. de Martonne, R. Ficheux sau românii M. Bleahu, I. Berindei, T. Rusu, M. Şerban, L. Vălenaş, P. Cocean şi mulţi alţii, inclusiv speologi; iar în rândul biologilor amintim pe întemeietorul biospeologiei, E. Racoviţă, Al. Borza, St. Csürös, E. Pop. R. Jeannel, E. Terzea şi alţi biologi reputaţi.
3. LITOLOGIA, TECTONICA, EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ
Munţii Padiş-Scărişoara se deosebesc de munţii limitrofi nu numai prin geografia de ansamblu (altitudine, relief carstic, vegetaţie, climă, hidrografie etc.) dar şi prin geologia de ansamblu (litologie, tectonică, evoluţie paleogeografică) care are efecte asupra geografiei generale a acestor munţi.
3.1. LITOLOGIA
Şi din punct de vedere al alcătuirii litologice Munţii Padiş-Scărişoara constituie o unitate montană aparte faţă de munţii învecinaţi. Astfel, în mare, distingem patru regiuni litologice cuprinse în cadrul a două unităţi tectonice. Cele două unităţi tectonice sunt Autohtonul de Bihor şi, respectiv, Sistemul Pânzelor de Codru la care se asociază, subsidiar, o mică regiune de eruptiv magmatic (fig. 2, 3 şi 4.).

În cadrul autohtonului de Bihor apar două regiuni litologice: o regiune de mică extensiune spaţială de formaţiuni cristalofiliene (în care predomină micaşisturi) de vârstă precambrian-cambriană, dispuse în lungul Văii Albacului şi parţial în sudul Someşului Cald până la văile Bătrâna-Călineasa. O “insulă” cristalofiliană se găseşte la est de localitatea Arieşeni, de vârstă eocarboniferă; a doua regiune litologică a autohtonului este formată din sedimentar mezozoic. Această a doua regiune litologică este cuprinsă între văile Someşul Cald la nord, Galbena-Gârda şi respectiv Albac-Călineasa. Izolat, aceste formaţiuni sedimentare mezozoice apar şi printre formaţiunile de pânză în “fereastră” tectonică: în zona Crişului Băiţei, Valea Sighiştel, Valea Muncelului (= Chişcăului). Sedimentarul mezozoic al autohtonului de Bihor cuprinde atât triasicul, în general detritic, cât şi jurasicul şi cretacicul, ultimele două perioade geologice având mai ales în litologie roci carbonatice- calcare şi dolomite - pe seama cărora s-a format renumitul relief calcaros şi carstic al acestor munţi. O altă unitate litologică importantă este formată de Sistemul Pânzelor de Codru, situată mai ales în vestul şi sudul Munţilor Padiş-Scărişoara. Acest sistem este format din pânzele de Gârda, Arieşeni, Vetre, Vălani care cuprind mai ales depozite sedimentare permiene (gresii, conglomerate, argile). În fine, a patra regiune litologică este cuprinsă în nord-vestul acestor munţi, între văile Crişul Pietros, Galbena şi Lazului, formată din magmatite, mai ales granodiorite, exploatate la Pietroasa, puse în loc în urma activităţii magmato-vulcanice din paleogenul inferior. Suprafaţa ocupată de calcare este de 206,81 kmp, ceea ce reprezintă 58,20 % din total, restul rocilor ocupând suprafeţe mai reduse, după cum urmează: magmatitele 7,36 kmp (2,07 %), gresiile şi conglomeratele 79,36 kmp (22,33 %) iar rocile cristalofiliene 61,77 kmp ceea ce reprezintă 17,38 %.

Tabel nr. 3.1. Suprafeţele ocupate de roci

Suprafeţe roci	kmp	procent
Calcare	206,81	58,20
Gresii şi conglomerate	79,36	22,35
Şisturi cristaline Magmatite	61,77 7,36	17,38 2,07

3.2. TECTONICA

Şi din punct de vedere tectonic aceşti munţi sunt complicaţi (fig. 4 şi 5), în cadrul lor existând microfalii, falii, decroşări, pânze de şariaj, grabene şi horsturi, chei etc. Microfaliile au fost evidenţiate fotogeologic (V. Ianovici şi colab., 1976) şi sunt foarte importante mai ales în cadrul rocilor carbonatice deoarece permit pătrunderea în interiorul lor a apelor agresive încărcate cu dioxidul de carbon din aer, contribuind astfel la formarea reliefului carstic. Astfel, falia Galbena-Arieşeni a determinat, în sectorul nordic, formarea abrupturilor-escarpamente ale Bogăi şi Galbenei. Amintim, pe urmă, de falia Someşului Cald pe care s-a axat râul omonim, de falia Gârda, etc. Există şi alte tipuri de tectonică: grabene (Someşul Cald, Sighiştel, Albac, etc.); horsturi (Padiş-Călineasa, Poiana Horea-Ocoale); sinclinale (Lumea Pierdută din platoul carstic Padiş, Cobleş); sinclinal suspendat (Masivul Ţapu); anticlinale (Valea Gârda, Arieşeni); relief monoclinal (cueste: Biserica Moţului, Măgura Vânătă, Bălileasa, Dealul lui Ionel etc.), pânze de şariaj şi numeroase petice de acoperire (klippe), etc (V. Ianovici şi colab., 1976). Tectonica a determinat chiar şi interiorul masivului: unele peşteri s-au axat pe linii de falii (Peştera Cetăţile Ponorului, Reţeaua Lumii Pierdute, Peştera Cetatea Rădesei, etc.), pe falii verticale s-au format avene (Negru, Gemănata, Bătrâna, Şesuri, Hoanca Urzicarului etc.); pe linii de falii s-au insinuat banatitele (ex. pe Valea Fagului, pe Valea Seacă, ş.a.), etc. Tot pe linii de falii, în urma prăbuşirii tavanului unor peşteri s-au format cheile calcaroase ce dau un aspect deosebit de pitoresc acestor munţi.
3.3. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ
Evoluţia teritoriului Munţilor Padiş-Scărişoara trebuie legată de evoluţia Munţilor Apuseni în general ca şi de Munţii Bihor-Vlădeasa în special, dar au avut, în unele cazuri, chiar o evoluţie proprie, deosebită de cea a regiunilor montane învecinate. În timp geologic, Munţii Padiş-Scărişoara au suferit importante prefaceri paleogeografice care au dus, treptat, la clădirea arhitecturii montane. Astfel, primele depuneri de roci au avut loc în nord şi nord-est şi anume micaşisturi de vârstă precambrian superior-cambriană, care dau azi un relief înalt şi conservă pe suprafaţa lor nivelul superior de denudare (pediplena carpatică) realizat mai târziu, în paleogen. Tot în perioadele respective s-au depus de asemenea roci cristalofiliene în partea de est, de-a lungul Văii Albacului de azi: metatufuri riolitice, micaşisturi, şisturi clorito-albitice tufogene, porfiroide metariolitice, şisturi sericitoase cuarţitice, şisturi cuarţitice, etc., din precambrian superior-cambrian inferior, respectiv la nord de localităţile Runc-Costeşti apar roci din precambrian superior: şisturi clorito-albitice tufogene, amfibolite, micaşisturi. Toate aceste roci metamorfice aparţin autohtonului de Bihor, primele seriei de Arada iar ultimele seriei de Someş.

La nord de Arieşeni se află un areal ocupat de cristalin, ce face parte din pânza de Arieşeni, de vârstă eocarboniferă, care cuprinde şisturi verzi de Arieşeni: metaconglomerate. În cea mai mare parte autohtonul cuprinde sedimentar mai ales din mezozoic: triasicul detritic (gresii, conglomerate, şisturi argiloase roşii werfeniene), triasic mediu carbonatic (dolomite anisiene, calcare ladiniene), jurasic inferior detritic (gresii şi conglomerate cuarţoase, şisturi argiloase violacee hettangian-sinemuriene inferior), jurasic mediu şi superior carbonatic (calcare în special), cretacic mediu şi superior carbonatic cu precădere. La sfârşitul mezozoicului, mai exact în cretacic (intraturonian) s-a desfăşurat şariajul Pânzelor de Codru, în urma căruia au fost ataşate munţilor mici masive formate din roci permiene mai ales, impermeabile, ce cuprind gresii, conglomerate şi argile. Aceste formaţiuni se găsesc în vestul şi sudul acestor munţi. La sfârşitul mezozoicului dar mai ales la începutul neozoicului au avut loc erupţii magmatice intrusive (aşa-numitele “banatite”), ce au generat mici masive magmatice în nord-vestul acestor munţi, între văile Crişul Pietros, Lazului şi Galbena dar asemenea mici masive apar şi la nord de Crişul Pietros până la Budureasa (Măgura Guranilor- 948 m). A urmat o lungă perioadă de linişte tectonică încât în restul neozoicului nu au avut loc depuneri litologice decât în timpul cuaternarului, pe suprafaţa platourilor carstice şi de-a lungul văilor şi versanţilor abrupţi (grohotişuri).

După enumerarea succintă a depunerilor litologice, vom trece în revistă principalele evenimente paleogeografice ale Munţilor Padiş-Scărişoara, ghidându-ne după ampla lucrare “Geologia Munţilor Apuseni” (V. Ianovici şi colab., 1976). Astfel, după ce mai întâi a avut loc depunerea rocilor cristalofiliene (precambrian superior-cambrian) şi a depozitelor sedimentare mai tinere decât precedentele, mezozoice, ce aparţin autohtonului de Bihor, în mezocretacic (apţian-turonian, mai ales intraturonian) s-a înregistrat un amplu fenomen de şariaj tectonic, adică împingerea Pânzelor de Codru peste Autohtonul de Bihor, şariaj datorat mişcărilor austrice.

Mai în amănunt, evenimentele paleogeografice până în momentul şariajului, au fost următoarele: în timpul precambrianului şi paleozoicului inferior, în cadrul geosinclinalului carpatic au fost depuse depozite aduse dintr-un masiv situat la nord de poziţia actuală a Munţilor Apuseni, Masivul Preluca, depozite ulterior metamorfozate rezultând formaţiunile cristalofiliene (şisturi cristaline) care formează, azi, baza autohtonului de Bihor dar în nord-est ele apar la suprafaţă. Aceste depozite metamorfozate aparţin ciclurilor tectonice prebaikaliene (precambrian), baikaliene (cambrian) şi hercinice sau varisce (paleozoic superior). Aşadar, după sedimentarea terigenă îndelungată (seria de Someş), rocile bazice ale seriei de Arada (şi de Biharia în Munţii Bihariei) reprezintă magmatismul ofiolitic (= magmatism iniţial) al ciclului tectonic prehercinic dar nu se exclude nici apartenenţa la faza sardă a orogenezei caledoniene (orogeneza baikaliană).

O etapă mai tânără de sedimentare este reprezentată de seria de Păiuşeni (la sud de Munţii Padiş-Scărişoara) şi de seria de Arieşeni, din timpul devonianului şi carboniferului inferior. Metadiabazele seriei de Arieşeni constituie magmatismul ofiolitic al ciclului hercinic.

O etapă şi mai tânără, permiană, a dus la metamorfozarea (epimetamorfism) şi cutarea eopermianului şi eocarboniferului. Faza metamorfică cea mai veche (faza sudetă din eocarbonifer) a determinat cutarea şi metamorfozarea seriei de Păiuşeni şi, de asemenea, cutarea dar fără metamorfism a şisturilor verzi ale seriei de Arieşeni. În timpul permianului au avut loc sedimentări detritice continentale de tip piemontan şi care constituie molasa cutărilor hercinice. Aceste formaţiuni au fost depuse în apă puţin adâncă şi discordant peste rocile mai vechi, metamorfozate. Permianul este slab reprezentat în autohton (doar pe versantul nordic al Măgurii Vânete) dar, în schimb, este bine reprezentat în cadrul pânzelor de Codru. Astfel, permianul poate fi observat în Valea Gârda, Valea Arieşului Mare, Gârda Seacă, Valea Bulzului (toate în cadrul pânzei de Finiş-Gârda), zona Raviceşti (pânza de Dieva), Muntele Ţapu-Cornul Poniţa (pânza de Arieşeni).

Munţii Padiş-Scărişoara nu au cunoscut ingresiuni marine în timpul permianului dar totuşi s-au acumulat vaste conuri de dejecţie, cunoscute sub denumirea de “delte continentale” în bazine subsidente, la care s-a adăugat un magmatism intens. Permianul este aşezat transgresiv pe fundamentul cristalin sau, în cazul pânzei de Arieşeni, pe formaţiuni paleozoice. Depozitele permiene au fost aduse din nord, din Insula (Masivul) Preluca.

Se apreciază, pe baza sedimentelor, că în permian clima a fost caldă, cu alternanţă de umiditate şi uscăciune, climat căruia îi corespundeau păduri tropicale sau intertropicale.

În triasic, prima perioadă a mezozoicului, formaţiunile litologice au acoperit partea de vest a autohtonului de Bihor şi sunt prezente în toate unităţile pânzei de Codru. În cadrul pânzelor, cu excepţia celei de Vaşcău, formaţiunile triasice se suprapun, în spaţiu, exact peste aria de răspândire a formaţiunilor permiene. La sud, depozitele triasice se opresc la contactul tectonic cu sistemul pânzelor de Biharia din munţii omonimi. Depozitele triasice ating 2 500 m grosime în autohtonul de Bihor din care formaţiunile carbonatate ale triasicului mediu şi superior au 1 200 m. Triasicul inferior este, după cum s-a mai precizat, detritic şi dispus discordant peste permian, separaţia fiind dată de o discordanţă litologică. Eotriasicul se termină la partea superioară printr-un orizont de dolomite şistoase sau în plăci. Pe teritoriul autohtonului de Bihor grosimea depozitelor eotriasice depăşeşte 1 000 m în Măgura Vânătă iar pe teritoriul platourilor Padiş-Scărişoara ca şi în Cheile Albacului din Valea Arieşului Mare chiar şi mai mult (fig. 7).

În cadrul pânzelor de Codru werfenianul (triasic inferior) apare în Valea Bulzului (aproape de Băiţa Bihorului) unde N. Arabu (1941), citat de V. Ianovici şi colab., (1976), a descoperit fosile: Neoschizodus balatonis (Frech), Costataria cf. costata (Zenk) şi Unionites fassaeniss (Wism) în pânza de Finiş.

Triasicul mediu cuprinde depozite în cea mai mare parte carbonatate, calcare şi dolomite. În autohton calcarele sunt masive (facies de Wetterstein) iar în pânzele de Codru ele sunt stratificate şi se mai găsesc şisturi argilo-marnoase. În autohtonul de Bihor rocile mediotriasice ating 1 300 m, din care anisianul 1 000 m iar ladinianul 300 m. Se remarcă calcarul de Padiş (anisian) alb sau cenuşiu deschis, cu aspect marmorean sticlos, stratificat. Ladinianul cuprinde calcare masive recifogene, uneori dolomitizate, care pe platoul Padiş-Scărişoara ating 300 m grosime. Rocile ladiniene cuprind fosile, din care se citează următoarele, identificate pe Dealul Scărişoara, la est de Peştera Scărişoara, de către M. Bleahu şi R. Dimitrescu (1957), citaţi de V. Ianovici şi colab., (1976): Daonella pichleri (Gümb.), D. tridetina Kittl., şi D. cf. tyrolensis Moys ca şi de un cercetător mai vechi, A. Kutassy (1928, 1937), citat de aceiaşi autori (1976): Teutloporella gigantea Pia, Zygopleura arcecosta (Münst.), Laxonema kokeni Kittl., Mysiodioptera salomoni Tomm. În pânzele de Codru triasicul mijlociu este întâlnit în pânza de Finiş în sectorul Măgura Ferice-Sebişel şi în pânza de Arieşeni (cu roci carbonatate şi şisturi argiloase).

Triasicul superior este întâlnit atât în autohton cât şi în pânze. În autohton stratele neotriasicului (denumite stratele de Scăriţa) se găsesc în zona Piatra Bulzului-Padiş şi cuprind calcare şi şisturi argiloase de cca 150 m grosime. În pânza de Finiş triasicul superior este întâlnit în Măgura Ferice şi Sebişel cu calcare norice cu megalodonte iar în pânza de Arieşeni se găsesc calcare şi dolomite.

Evoluţia paleogeografică în timpul triasicului a cunoscut patru etape majore (V. Ianovici şi colab., 1976):

a) seissian-campilian inferior (triasic inferior) în care s-au depus mai ales roci detritice (gresia şi şisturile de Werfen) care se prezintă ca o molasă. Trecerea pe verticală de la conlomerate la gresii din ce în ce mai fine şi apoi la argile marchează denudarea progresivă a reliefului creat prin diastrofismul palatin (paleozoic superior). O acumulare puternică a avut loc în autohton (sectorul Padiş-Scărişoara) şi în pânza de Arieşeni. În cadrul autohtonului stratele de Werfen se efilează până la dispariţie în direcţia nord-vest, fapt ce denotă existenţa unui uscat (Insula Preluca) situat la nord de Munţii Plopiş.

b) campilian superior-anisian (eotriasic-mezotriasic) care se remarcă prin faptul că în campilianul superior începe sedimentaţia carbonatată pe o platformă acoperită de apă puţin adâncă. În anisian s-a intensificat subsidenţa platformei, zona de acumulare de pe platforma Bihor (Padiş-Scărişoara) corespunzând unui bazin cu caracter uşor euxinic, cu un aport slab de material terigen adus din Masivul Preluca. Fundul bazinului, acoperit de mâluri calcaroase bogate în substanţe organice, a fost sediul unei intense activităţi a organismelor limivore. La sfârşitul anisianului, în zona nordică a bazinului a crescut nivelul de energie, fapt dovedit de calcarele oolitice, bioclastice ale formaţiunii de Lugaş.

c) ladinian-carnian (triasic mediu-triasic superior). Până în eocarnian a fost un facies de platformă carbonatată cu nivel ridicat de energie, fără aporturi terigene (facies de Wetterstein). În carnianul superior-norianul inferior se schimbă faciesul prin aport de material detritic roşu pe platforma Bihorului (Padiş-Scărişoara) cât şi datorită dezvoltării unor dolomite şi calcare masive asociate cu brecii. Tot în acest timp s-a înregistrat o instabilitate tectonică, rezultând două praguri, dintre care pragul Vălani, de pe teritoriul munţilor analizaţi, este situat între platforma carbonatată şi bazinul meridional situat mai la sud.

d) norian-rhaetian (triasic superior). În nordul pânzei de Arieşeni este un facies de dolomite masive. Depozitele terigene ale neotriasicului de pe platforma Bihor au provenit tot din Insula Preluca; recrudescenţa lor după sedimentarea calcarelor de tip Wetterstein, ca şi retragerea ariei de sedimentare spre sud arată că uscatul situat la nord de platforma Bihor (Padiş-Scărişoara) a suferit mişcări de ridicare din timpul carnianului datorită fazei târzii a diastrofismului labinic. Dintre resursele minerale utile amintim calcarele şi dolomitele iar dintre mineralizaţii skarnele de la Băiţa Bihorului legate de activitatea magmatică banatitică. Se remarcă marmurele noriene de la Băiţa Bihorului cu peste 95% calcit.

În jurasic sedimentarea are loc mai ales pe platoul carstic înalt al Munţilor Bihor (Padiş-Scărişoara) şi în Grabenul Someşului Cald; grosimea medie a formaţiunilor jurasice este de circa 400 m. M. Bleahu (1957), citat de V. Ianovici şi colab. (1976), a studiat jurasicul platoului Padiş-Scărişoara şi a observat că există o lacună sedimentară în pliensbachian, toarcian şi jurasicul mediu cu excepţia zonei de nord-vest şi anume Piatra Bulzului-Groapa de la Barsa, unde se găsesc marne toarciene ce conţin fosile de cefalopode.

Hettangian-toarcian (jurasic inferior) se remarcă prin bogate sedimentări în sinemurian şi carixian şi sedimentări mai reduse în hettangian, domerian şi toarcian. În cadrul autohtonului jurasicul inferior are un facies de Gresten (conglomerate şi gresii, argile), pe o grosime de 200 m. Pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara este întâlnit la Piatra Bulzului, la Scăriţa (drumul de urcare de la Piatra Bulzului şi satul de vacanţă Boga la Padiş), la est de Gârda în Valea Arieşului Mare. În toate aceste locuri liasicul inferior are un facies caracterizat prin depozite argilo-nisipoase roşii în alternanţă cu gresii cuarţitice, slab calcaroase, care suportă conglomerate mediotriasice. La Piatra Bulzului aflorează calcare pliensbachiene masive cu Involutina liassica (Jones) şi belemniţi iar marnele fine şi marnocalcarele toarciene care le urmează conţin amoniţi. Tot la depozite jurasice sunt ataşate stratele de Coşuri din cadrul ferestrei tectonice Băiţa Bihorului care sunt roci detritice metamorfozate în urma acţiunii magmatismului banatitic.

Aalenian-callovian (jurasic mediu) se întâlneşte, de asemenea, în autohtonul de Bihor. Are o grosime medie redusă, de 10 m, atât datorită unei acumulări scăzute cât şi datorită unei duble discontinuităţi de sedimentare, prima între bajocianul inferior-bajocianul superior, respectiv între callovianul inferior şi cel mediu. Jurasicul mediu poate fi găsit la Piatra Bulzului cu faună de belemniţi (Hibolites).

Oxfordian-tithonic (jurasic superior). Jurasicul superior are o largă extensiune în platoul Padiş-Scărişoara, cu calcare micritice (calcare litificate din mâluri calcitice) care conţin Clypeina jurasica Favre (V. Georgescu şi colab., 1972, citaţi de V. Ianovici şi colab., 1976).

Evoluţia paleogeografică din jurasic se referă în primul rând la platforma carbonatată slab subsidentă a zonei Padiş-Scărişoara, distingându-se trei etape majore evolutive:

a) hettangian-bajocian inferior. Etapa începe cu sedimentarea unor depozite continentale, în parte în condiţiile unui mediu lacustru până la palustru (V. Corvin Papiu şi colab., 1969, citaţi de V. Ianovici şi colab., 1976). În sinemurianul superior a avut loc o mişcare tectonică de basculare spre vest, având ca rezultat sedimentarea marginii de nord-vest a Platoului Padiş-Scărişoara şi anume în zona Piatra Bulzului-Groapa de la Barsa (M. Bleahu, 1957, citat de V. Ianovici şi colab., 1976). În bajocianul inferior s-a înregistrat o regresiune marină iar în pliensbachian sedimentaţia s-a desfăşurat în ape relativ reci, dovada fiind abundenţa spongierilor, a fosfaţilor în domerian-aalenian, a glauconitului (un silicat) în domerian şi aalenian. De asemenea, acest tip de sedimentaţie mai este arătat de lipsa algelor calcaroase şi de raritatea coralilor compuşi.

b) bajocian mediu-callovian inferior. Începând cu bajocianul superior se înregistează o nouă transgresiune marină pe suprafaţa platoului Padiş-Scărişoara şi anume la Piatra Bulzului. Acum are loc o sedimentaţie carbonatată cu slabe aporturi de material detritic terigen. Sedimentaţia este întreruptă după callovianul inferior ca urmare a unei oscilaţii pozitive.

c) callovian mediu-tithonic-neocomian. Etapa începe cu o sedimentaţie bogată care atinge platforma Bihor (Padiş-Scărişoara) în kimmeridgian. Sedimentarea s-a desfăşurat şi în fereastra tectonică Chişcău. La sfârşitul tithonicului s-a înregistrat o mişcare generală de ridicare ce a condus la emersiunea generală a platformei Bihor care, astfel, a fost supusă eroziunii carstice (de ex., Cetăţile Ponorului dar şi alte goluri subterane sunt realizate în calcare tithonice).

În cretacic, evenimente importante au avut loc după diastrofismul din turono-coniacian (pre-Gosau, adică antesenonian). Diastrofismul mediteranian din turonian a produs şariajul Pânzelor de Codru peste autohtonul de Bihor. În cretacic s-au înregistrat două etape majore:

Neocomian-turonian (formaţiuni pre-Gosau). În autohton cretacicul are în bază bauxite neocomiene ce constituie umplutura depresiunilor carstice formate pe suprafaţa calcarelor neojurasice după tithonicul superior. Aceste depresiuni carstice sunt neregulate, de câţiva metri adâncime, situate la diferite adâncimi faţă de suprafaţa actuală. Bauxitele neocomiene sunt roci foarte dure (duritatea 5-6), cu structură şi compoziţie omogenă pe toată grosimea lor, lipsite de stratificaţie. În partea centrală a Munţilor Padiş-Scărişoara (Valea Seacă, pe versantul estic al Muntelui Ţapu) apar stratele de Ecleja cu marne cenuşii (D. Patrulius şi colab., 1968, citat de V. Ianovici şi colab., 1976). Pe Valea Seacă calcarele cu pahiodonte ale barremianului-apţianului suportă marne, şisturi argilo-marnoase siltice micacee şi gresii calcaroase negricioase (K. F. Peters, 1861; S. Anton, 1937, citaţi de V. Ianovici şi colab., 1976). Calcarele cu pahiodonte reprezintă barremianul, stratele de Ecleja apţianul iar partea terminală a formaţiunii detritice cu intercalaţii de şisturi roşii, reprezintă albianul.

Senonian-paleocen (formaţiuni Gosau). Formaţiunile cretacice şi paleocene posttectonice (postpânză) sunt formate din calcare cu rudişti, marne cu cicloliţi şi marne cu inocerami, conglomerate şi gresii ce conţin în unele locuri lentile de cărbuni. Asemenea depozite apar în Grabenul Someşului Cald sau pe Valea Drăganului din Munţii Vlădeasa.

Evoluţia paleogeografică în timpul cretacicului a fost următoarea:

Platforma Bihor (Padiş-Scărişoara), exondată la sfârşitul jurasicului, este supusă eroziunii carstice; odată cu formarea depresiunilor, ele sunt umplute cu material aluminos alotigen (V. Corvin Papiu şi colab., 1967, 1969, 1970, citaţi de V. Ianovici şi colab., 1976), depus anterior ca sediment pulverulent pe toată suprafaţa platformei. După D. Patrulius, acest material, la început neconsolidat, şi-a primit structura ooidică sub acţiunea apelor vadoase. În hauterivian se presupune că ridicarea relativă a nivelului mării a determinat stagnarea apelor carstice pe teritoriul platformei, urmată de o inundaţie lacustră (dovedită de calcarele cu cheracee), urmată de o fază de tranziţie, salmastră (calcarele cu gasteropode) şi urmată de invazia apelor marine.

În barremian sedimentaţia carbonatată s-a menţinut, dar la sfârşitul său s-a înregistrat o creştere a nivelului de energie astfel că la începutul apţianului situaţia de platformă carbonatată este înlocuită printr-un regim de bazin cu sedimentaţie carbonatată hemipelagică. În intervalul apţianului mediu-superior şi al albianului sedimentaţia s-a desfăşurat fie în condiţii de subsidenţă (depozite terigene) fie de platformă carbonatată (calcare lipsite de material terigen). În timpul diastrofismului austric au avut loc modificări paleogeografice importante în cursul apţian-albianului. Astfel, după barremian, ridicarea tip basculă a părţii de est a platformei Bihorului duce la retragerea treptată a ariei de sedimentare spre vest. Şi în acest timp sedimentaţia este controlată de jocul pe verticală a insulei Gilău-Preluca (Gilău, Plopiş-Meseş, Şimleu, Făget, Ţicău şi Preluca).

După oscilaţia pozitivă a acestei unităţi la sfârşitul jurasicului, a urmat o scufundare, marcată de ingresiunile barremianului spre nord şi spre est, pentru ca din apţian să se manifeste oscilaţia pozitivă de lungă durată ce a condus la retragerea progresivă a ariei de sedimentare spre vest, până în turonian. În intervalul în care s-a desfăşurat şariajul pânzelor de Codru, insula Gilău-Preluca era, deci în poziţie ridicată. Punerea în loc a acestor pânze a determinat schimbări paleogeografice importante şi anume transgresiunea generală a mării în coniacian dinspre est şi sud, pe de o parte, şi respectiv, dezmembrarea insulei Gilău-Preluca prin formarea unor depresiuni adânc infiltrate în uscatul de odinioară: Grabenul Sânnicolau, Depresiunea Borod, Depresiunea Roşia, Grabenul Remeţi, Grabenul Someşului Cald. În timpul senonianului “insula” Gilău-Preluca era, aşadar, un arhipelag cu porţiuni de uscat sau platforme acoperite de o pătură subţire de apă, separate prin golfuri sau canale subsidente din coniacian. Discontinuităţile din succesiunea depozitelor senoniene, ingresiunile repetate, mai ales cele din intervalul maastrichtian-paleocen, scot în evidenţă instabilitatea tectonică ce a culminat cu emersiunea generală a Munţilor Apuseni înaintea eocenului şi începerea realizării suprafeţelor de nivelare.

Dintre sursele minerale utile jurasice amintim bauxitele din Grabenul Someşului Cald, platoul Padiş-Scărişoara, fereastra Băiţa Bihor. Din cadrul magmatismului subsecvent alpin manifestat în perioada cretacic superior-paleogen, vulcanismul subhercinic nu este prezent în munţii studiaţi decât în Munţii Vlădeasa, în schimb este prezent magmatismul subsecvent laramic (banatitic) între Budureasa şi Pietroasa, care a generat corpuri granodioritice, exploatate la Pietroasa, şi care au metamorfozat la contact depozitele permo-werfeniene şi calcarele dolomitice triasice. Aceste corpuri sunt străbătute de filoane şi dyke-uri de riolite orientate NV-SE (Angela Rafalet, 1962, citată de V. Ianovici şi colab., 1976). Un alt corp banatitic, situat la cca 1 000 m adâncime, în zona Băiţa Bihorului, a determinat o zonă de contact largă de aproximativ un kilometru şi care este străbătut de filoane de roci porfirice, cum sunt cele din Valea Seacă (afluentă a Galbenei). Pe seama metamorfismului de contact s-au format corneene de contact din şisturi tufogene bazice iar pe seama calcarelor cristaline s-au format la Băiţa Bihorului marmure de contact şi skarne, în ultimele existând molibdenit şi bismutină. La Chişcău, există de asemenea marmure rezultate prin acelaşi metamorfism de contact.