N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Dumnezeu şi-a scos telefonul din priză."

344

(Rămîne de văzut: a) dacă-L şi sunăm; b) dacă ştim ce să cerem, căci dacă cerem lui Dumnezeu să ne rezolve problemele noastre de organizare lumească, apoi cu drept cuvînt ne putem aştepta să auzim „aţi greşit numărul"'.)

- Devoţiunea mea particulară e Crucea.

Crucea este esenţa misiunii lui Hristos - a lui Mesia pe acest pămînt.

La Cruce se referă Domnul ori de cîte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-1 bea. Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.

Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin): simbolul interferenţei cerului cu pămîntul, al spiritului cu materia.

Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem.

Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică - luată-n derîdere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu mădularele în ptoză, vertical dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime.

Mai mult decît orice alt simbol, Crucea este desăvîrşită şi completa imago muncii. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul. Mai bine, dragă doctore Âl-G., decît complicatul şi fastuosul Barabudur.

Ianuarie 1954

Din nou la Schitul Maicilor. Plecat tîrziu. Drumul acasă pe jos, prin nămeţi. Nici un tramvai, nici un autobuz. Oraşul ca pustiu. Impresie dezolantă de părăsire, de regres: cîtă deosebire faţă de Bucureştii dinainte.

Simt că părintele Mihai nu înţelege: vin la ei, merg pe la slujbe, citesc autori creştini; de ce nu face pasul hotărîtor?

De ce? mă întreb.

Din lene, fâră-ndoială. Şi de frică: mi-e frică, doresc oare cu adevărat botezul sau e numai o pornire (sentimentală, cerebrală...)? Nu caut o compensare, o supapă, o portiţă, o bucurie nouă în searbădă tristeţe care mă înconjoară? (Un loc răcoros pe năduşită pemâ de dormit, cum ar zice Cocteau.) Din nesiguranţă, aşadar. Şi dintr-un fel de ruşine, cum de­monul îi mărturiseşte lui Ivan Karamazov: la înviere ar fi voit să strige

345

şi el de bucurie, să umple universul cu un uriaş hosana, dar s-ă jenat, nu-i sta bine. Şi din motive mici, mici de tot, dar nu chiar mici: ce-or să zică rudele, prietenii? Mama, sunt convins, ar fi fost de acord dacă i-aş fi cerut consimţămîntul, dar era prea cuminte şi timidă ca să fi luat, cînd mai trăia, iniţiativa. Şi Manole! Ce-ar zice Manole, care mi-a po­vestit nu o dată anecdota cu negustorul ovrei a cănii prăvălie pe colţ purta emblema „La Jean", pe cînd la celălalt colţ al străzii fiinţa maga­zinul „La lancu". S-a botezat omul, românizîndu-şi numele, tot în acel de lancu. Şi ce-a urmat? Lumea, spre a-1 deosebi, nu i-a mai spus decît „Conu lancu jidanu". Şi-apoi rabinul G., alături de care am încercat zadarnic să-mi aflu un loc în sinagogă, rabinul G. ai cărui doi băieţi au fost ucişi sub ochii şi-n braţele lui în pădurea de la Jilava în timpul rebeliunii?

Şi după cum oamenii pe măsură ce îmbătrînesc, decad şi duc o viaţă mai lipsită de sens şi bucurii, dar ţin mai mult la ea şi se agaţă cu încăpăţînare de vid, în timp ce tinerii plini de avînt sunt oricînd gata să se jertfească, să se înroleze ca voluntari ori să se sinucidă, aşa şi eu trăiesc prea meschin, prea murdar, prea stupid pentru ca să găsesc în mine puterea săvîrşirii unui act de curaj, de încredere, de speranţă şi de sfruntare. Spaţiul locativ, cadrele, slujbele din care abia primit sunt dat afară, autobuzele, cozile, boala, orele petrecute în sălile de aşteptare ale spitalelor m-au împotmolit într-un mîl de oboseală tîmpă. (De ce nu încerci să amesteci muşeţel cu tei şi sunătoare? De ce ţii un regim atît de sever? De ce nu faci cerere de plecare? De ce nu încerci să te înscrii în partid şi tu? De ce n-ai plecat ia vreme? De ce nu te-ai dat cu ei? De ce nu te adresezi procuraturii?...)

Sosesc acasă tîrziu de tot, frînt, iritat. Acasă: bucuriile colocaţiunii. în odaia de alături, zaiafet mare, cu ghitare, banjouri şi cîntece de inimă albastră pînă-n zori.

1970

De cînd cu introducerea calculatoarelor în toate domeniile de acti­vitate trăim un fel de animism maşinist. După ce şi-a prelungit mîna cu ajutorul uneltei apoi cu al maşinii, omul măreşte cu ajutorul maşinîk electronice însăşi eficienţa minţii sale.

Dar asta nu poate duce la tăgada supremaţiei spiritului; şi nici la trecerea cu vederea a faptului că avem o conştiinţă. Omul percepe că percepe, ştie că ştie, îşi gîndeşte gîndirea.

Acestea toate le spun înşişi ciberneticienii, mai raţionali decît co­mentatorii din afară.

346

Să nu ne facem că nu ştim; ştim prea bine că ştim; ştim prea bine că suntem fiinţe conştiente. N-ar fi nici serios şi nici corect (faiij să pretindem că nu realizăm complexitatea situaţiei noastre de fiinţe roase de remuşcări, obsedate de ideea dumnezeirii (tot argumentul sfintului Anselm rămîne cel mai puternic), nevoite să facă eforturi pentru a-şi dovedi că nu sunt decît materie. Iar dacă n-ar fi decît maşini, ce dovadă mai bună decît calculatoarele că au fost create de un programator cu veleităţi teleologice?

BUGHI MAMBO RAG

... i-am spus domnule sunt un oarecare un nimeni un ies un igrec dar dumneata care eşti contabil şef... Află că mecanizarea agriculturii au introdus-o la noi marii moşieri, încă înainte de primul război mon­dial. Firmele McCormick şi Lanz îşi aveau încă de pe atunci reprezentanţele în ţară, şi nu degeaba... Al lui Rimbaud e rimbaldian, al lui Giraudoux e giralducian...

— Faţă de zeii antici, Dumnezeul monoteist pare înzestrat cu puteri limitate. Zeii făceau orice voiau, pe cînd despre Dumnezeu, Bossuet spune că nici El nu poate face nimic împotriva raţiunii. Şi mai cunoaştem că Dumnezeu nu poate face decît binele. Există oare limite ale puterii divine?

Teologii explică deosebind între a voi şi a putea: Dumnezeu poate orice, dar nu vrea orice, nu vrea răul, vrea numai binele, este binele.

Pascal (scrisoarea XIV din Provinciale) rezumă: „Dumnezeu, neavînd nici o putere cînd e vorba de a face răul, e atotputernic pentru a face binele, pe cînd demonii n-au nici o putere pentru a face binele şi n-au putere decît pentru a face răul."

- Dumnezeu nu vrea decît binele, nu face răul: de aici nu trebuie să ne poarte gîndul spre uitarea altui adevăr, atotputernicia Sa. Duhul suflă unde vrea şi Dumnezeu e sm'eran în aprecieri şi alegeri: îl preferă pe vameş, o laudă pe desfrînată, cheamă pe cine n-ai crede.

Logica noastră, morala noastră, bunul nostru simţ nu fac cît o ceapă degerată în prezenţa suveranei şi neaşteptatei atotputernicii divine, care adeseori ne uimeşte de nu ne şi scandalizează. Pentru că nu o putem înţelege. Lucrul acesta se cuvine a fi înţeles: că nu o putem înţelege. Şi cu adevărul acesta trebuie să ne obişnuim: că trebuie să ne învăţăm a ne supune.

Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mîntuiască fără de consimţămîntul nostru.

347

- Minunate şi pline de bun simţ sunt, în La part du âlable, sfa­turile lui Denis de Rougemont pentru lupta pe care o ducem cu puterile răului.

Se cuvine să folosim numai forţa? Ori numai duhul?

Cuminte este să ne împotrivim diavolului cu ajutorul vicleniei şi subtilităţii, cu ajutorul ironiei şi inteligenţei şi totodată cu ajutorul tutu­ror armelor credinţei, speranţei şi dragostei - a căror eficacitate el n-o cunoaşte.

Tot astfel tiranul trebuie atacat cu avioane, tancuri, propagandă masivă şi o disciplină de fier - şi totodată cu un nou ideal. Numai astfel pot evita oamenii de bine să fie anexaţi pe plan extern şi pe plan lăuntric.

Demonul simplificării vrea să ne împingă pe una din căi, deşi numai prin folosirea amîndurora putem spera şi birui.

- De vreme ce facem parte ca mădulare din corpul mistic al Dom­nului Hristos,

de vreme ce, întotdeauna, duhul precumpăneşte litera, de vreme ce nici un text biblic nu poate fi interpretat desprins de conţinutul Scripturii întregi,

de vreme ce legea supremă e dragostea, de vreme ce trebuie să fim oameni iar nu copii la minte, de vreme ce împărăţiile lumii acesteia nu sunt decît deşertăciune şi aparţin diavolului (Luca 4, 6),

înseamnă că ori de cîte ori dreptul natural intră în conflict cu legile şi regulamentele lumeşti şi mai ales cînd legile şi regulamen­tele emană de la un pseudo-Cezar care de fapt e însuşi Mamona ori de la slujitorii lui, cînd sfidează în mod vădit morala naturală, textul de la Romani 13, 1―2 trebuie aplicat cu înţelepciune şi măsură. El în orice caz nu poate voi a spune că suntem datori a executa orbeşte şi neghiobeşte ordine potrivnice bunului simţ şi poruncilor divine. Romani 13 nu poate acoperi laşitatea şi nu scuteşte de îndatorirea de a judeca şi cumpăni ce facem.

1970 X

Unde e vremea cînd Sartre scria (Situations II): „Scriitorul are nevoie de libertatea cititorilor" sau „Libertatea scrisului implică liberta­tea cetăţeanului. Nu se poate scrie pentru sclavi. Să scrii înseamnă să voieşti într-un anume fel libertatea" sau încă: „Datoria omului de litere nu e numai să scrie, ci să ştie să tacă la nevoie"?

348

- Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul de­finitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mîntuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.

Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da deoparte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decît a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e creştin oricît de perfect de fidel ar fi virtuţii. E virtuos, dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard (de sub a cărei obsesie nu pot ieşi): contrariul păcatului nu e virtutea, contrariu! păcatalui e libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pămînt la vama care nu poate fi înşelată proba constă în starea de fericire.

Virtuosul neîmblînzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce lisuse", toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă - şi uită că jugul Domnului e blînd şi povara lui uşoară.

(Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rînduri ca acestea: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvîrşiţi păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvîrşind păcate a şi păcătuit în inima sa.")

Vezi şi Tartuffe, piesă antijansenistă.

- Sau dacă ne hrănim numai cu ceai şi iaurt (ca L.-F. Celine) şi totuşi inima ne este plină de otravă, apoi vai de ceaiul şi de iaurtul acela, că mai bine am consuma numai fleici în sînge (spre scandalul rabinilor) şi am bea vîrtos (spre indignarea pastorilor) şi n-am avea parte - cum cred că au răii doldora de apă şi poame - cu cei ce dau zeciuială din izmă, strecoară ţînţarul, văd paiul din ochiul vecinului şi umblă îmbrăcaţi în caftane lungi.

August 1964

Izbutesc să aflu (anevoie, fiindcă se fereşte de vizite) că Dinu Ne. locuieşte la familia Cassasovici, rudele sale, în apropiere de grădina Icoanei.

Pe seară, nu-1 găsesc acasă. Aştept. Cînd vine, tîrziu, îmi pare şi mai slab decît la Securitate în scena confruntării, pentru el invizibilă şi nebănuită. E şi mai palid, cu obrajii de tot scofîlciţi (dantura! boala noastră a tuturor). E teribil de emotiv şi de emoţionat, căinţa (obsedantă e sinuciderea lui Mihai Răd.) îi dă aerul şi-i insuflă gesturile unui per­sonaj dostoievskian. Vrea să-mi ceară iertare, eu vreau să-i spun cit îi

349

sunt de recunoscător şi se iscă o scenă niţel ciudată, în care ne întrecem cu plecăciunile, mulţumirile, scuzele, iertările şi îmbrăţişările. Dar curînd ne liniştim şi vorbim deschis şi curat. Ii vine greu să creadă că sunt cu totul sincer folosind cuvîntul de recunoştinţă. In cele din urmă pricepe (avea să priceapă de-a binelea - şi să mi-o spună - numai la Văratec în vara lui 71 cînd în prezenţa sa, a soţilor Stolojan, a lui Al. Pal, şi a unui magnetofon am scos în evidenţă caracterul de Mărturisire ortodoxă şi românească - Chicago 1959 - al nuvelei O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade: „Da, într-adevăr, n-ai fi putut interpreta astfel nuvela dacă n-ai fi fost în închisoare şi cred acum că-mi eşti recunoscător") şi înduioşarea lui e atît de adevăra:ă, mirarea lui dispare atît de lin, ochii lui se uită la mine cu atîta blîn ieţe încît îmi uşurează să găsesc acele cuvinte care-1 pot convinge din ce în ce mai mult că şi în clipa aceasta ca şi în boxă sunt şi am fost nu numai pe deplin sincer ci şi rămas în urma celor ce aş fi vrut să comunic.

Apoi, cînd plec şi mă conduce pînă la poartă, cerul înstelat şi căldura serii de august, trecînd peste stîngăciile şi exagerările noastre, ne învăluie cu mantia diafană a celei de-a treia virtuţi teologale, pe noi care am trecut dincolo de pragul celei de-a doua, cîntată de Peguy.

Singur, mă întreb dacă voi reuşi să-i explic lui Dinu că de fapt îi datorez prilejul fără de care nu m-aş fi putut naşte a doua oară, din apă şi din duh.

1972

Primesc din Londra, trimisă de Gigi, poza altarului, nou, al catedra­lei de la Coventry: un bloc făcut din pietre şi cărămizi aparente, acoperit cu o tablă de lemn de o simplitate absolută, de un dramatism biruitor. Un altar înălţat pe locuri unde au fost nenorociri şi suferinţe. Singura inscripţie de deasupra altarului: „Tată, iartă-ne."'

Au Englezii defectele lor, dar şi cînd se decid să fie nobili! Oraşul Coventry, distrus de Germani, îşi reface catedrala sub semnul asumării în mod egal de către toţi - atacanţi şi victime, învingători şi învinşi -a vinilor.

Pliantul care însoţeşte poza cuprinde două citate din Sfîntul Apos­tol Pavel. Unul din Epistola către Romani (3, 23): „Fiindcă toţi ait\ păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" şi celălalt din Epistola către Efeseni (4, 32). „Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertînd unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos."

Au ştiut să aleagă şi să îmbine laolaltă esenţele credinţei şi prac­ticismul vieţii: convingerea că toţi suntem păcătoşi, fără osebire, toţi

350

ne-am abătut şi netrebnici ne-am făcut şi că tot ce ne rămîne la îndemînâ este să ne îngăduim, să ne iertăm, să ne facem din bunăvoinţă lege nedezminţită. Celelalte soluţii sunt iluzorii.

Churchill în 1940:

Libertatea: „Eu am dreptate şi tu n-ai. Iar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor."'

Sinceritatea: „Nu vă pot oferi decît sînge, năduşală şi lacrimi."

Politica: „în război: hotărîrea. în caz de înfrîngere: sfidarea. De biruinţă: mărinimia."

- Nobleţe.

Marcel Jouhandeau: „Cea mai mare ticăloşie: să crezi că ţi se datorează ceva, să pretinzi ceva de la alţii, oricît de puţin ar fi."

Simone de Beauvoir despre noţiunea de „aproapele nostru": ,Am cunoscut un copil care plîngea deoarece murise fiul portăresei blocului; părinţii copilului s-au săturat: «La urma urmei băieţelul ăsta nu ţi-e frate.» Băieţelul ăsta tw-i fratele meu. Dar dacă-l plîng nu mai îmi este străin. Hotărîrea o iau lacrimile mele. Nimic nu-i hotărît dinainte. Cînd ucenicii l-au întrebat pe Hristos: cine e aproapele meu? Hristos n-a răspuns printr-o enumerare. A povestit parabola bunului Samarinean. Aproapele omului părăsit în drum a fost acela care 1-a acoperit şi i-a venit în ajutor; nu suntem aproapele nimănui, ni-1 facem pe un altul aproapele nostru făcîndu-ne aproapele său printr-o faptă."

- Căinţa adeseori nu-i altceva decît resentiment. Preotul de ţară al lui Balzac: „Căinţa dumitale nu-i decît simţământul provocat de o în­frîngere pe care ai suferit-o, ceea ce e groaznic, e deznădejdea Satanei şi era poate căinţa oamenilor dinainte de Iisus Hristos; dar căinţa noastră, a catolicilor, este înfiorarea unui suflet care se loveşte pe o cale greşită şi căruia, în lovitura aceasta, i s-a revelat Dumnezeu. Dumneata semeni cu Oreste, încearcă să devii Sf. Pavel."

Creştinul nu-i supărat pe nimeni şi nu-i nemulţumit de nimic. Supărat şi nemulţumit e numai de şi pe sine.

- Se găsesc în cuvîntările lui P. P. Carp formulări cu adevărat creştine:

„în politică greşelile se îndreaptă, nu se răzbună." „Rău faceţi că vă legănaţi în strania şi periculoasa iluzie că mur­dăria se poate spăla cu sînge."

„Primul semn al unei stări înapoiate, sub punctul de vedere al culturii, este intoleranţa. Cînd cineva crede că numai el are dreptate, cînd cineva crede că în afară de concepţia creierilor săi nu mai este

351

nimic alt în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cît de variate, cît de multiple sunt mani­festările gîndirii omeneşti."

- Creştinismul nu poate să nu recunoască nenorocita condiţie a unor categorii de muncitori din secolul al XlX-lea.

Eroarea marxistă constă în a spune că fiind sărac şi silit să-şi vîndă forţa de muncă, muncitorul englez din veacul al XlX-lea nu era liber.

Liber era. Era însă nenorocit. Asta e altceva.

Se face o confuzie între libertate şi nenorocire. Şi ceea ce trebuie desfiinţat e nenorocirea, nu libertatea.

..Ci cuvhmil vosfru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce este mai 'nuli decit acestea, de la cel rău este. "

Mat. 5, 37

Extraordinar e cazul lui Brice Parain, care de la lingvistică ajunge la sfinţenie.

Studiile şi cercetările sale îndelungi l-au dus la concluzia realistă că la început a fost Cuvîntul.

„Cuvîntul «ceaşcă» nu există fiindcă există ceaşca. Pentru că mai întîi există cuvîntul, există şi noţiunea de ceaşcă. Ba poate chiar că datorită cuvîntului ceaşcă a venii pe lume ceaşca sub formă de obiect!"'

Semiologic, fenomenologic, realist se constată prioritatea limbaju­lui asupra lucrurilor.

Limbajul însă beneficiază de un monopol absolut. Căci nu putem stabili contacte cu ceilalţi, nu putem ieşi din izolare decît prin limbaj care-i singura noastră punte spre a trece de la singurătate la comunicare, la Celălalt, la colectivitate şi civilizaţie.

Apoi Parain se avîntă mai departe, raţional şi neînfricat:

„Singurul mijloc de a vorbi corect, pe de-a-ntregul, este, la urma urmei, de a trăi corect. Aşa şi cred. Cînd spun a trăi corect mă gîndesc la a face cît mai puţin rău cu putinţă, a minţi cît mai puţin cu putinţă, a merge pînă la capătul făgăduinţelor noastre, a fi - ce mai la deal la vale - niţeluş sfinţi.

Limbajul cinstit, limbajul acela care ne liberează de limbaj, e un soi de sfinţenie."

352

1969

..Toi ceea ce mma la prinde su iâvirfească, Jă cu hotârire. câci in iadul in care te duci nu se află nici fapte, nici piutere la calc."

Eccles. 9. 10

Verbele a face şi a fi.

în / 'Etre et Ie Neant Sartre consacră un strălucit capitol verbelor a fi, a avea şi a face; plin de observaţii interesante, subtile şi rodnice. (Recitesc volumul, citit în 1945.)

Să mă opresc, ca la Cluj în ziua liberării, numai la a face şi a fi, accentuînd latura - aş zice - eshatologică. Să repet, să completez.

Viaţa este hotărîtor legată de verbul a face: trăirea noastră pe acest pămînt, trecerea noastră prin această lume constituie faza