Operaţiuni pe pieţele internaţionale de capital
Strategii complexe cu opţiuni
Yüklə 0,65 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 9.1. Problema controlului in companiile cu caracter public
- Ostile
|
Strategii complexe cu opţiuni Straddle este o cumpărare de call combinată cu o cumpărare de put, sau o vînzare de call şi put, la acelaşi preţ de exercitare şi cu aceeaşi scadenţă. Este important de subliniat faptul că fiecare opţiune trebuie să fie exercitată separat, deşi combinaţia de opţiuni este, de regulă, cumpărată/vîndută ca un pachet unic. Această operaţiune dă dreptul cumpărătorului opţiunilor combinate să vîndă şi să cumpere un număr determinat de contracte futures, la un anumit preţ de exercitare şi la o dată a expirării fixată; în schimb cel care vinde call şi put, îşi asumă obligaţia să vândă şi să cumpere activul de bază, la preţul şi la scadenţa determinată. Astfel un straddle dă dreptul cumpărătorului să cumpere sau să vândă acest număr de contracte la preţul specificat (100$), plătind primele la call şi la put (de exemplu, 5$ fiecare). Dacă preţul pieţei la scade la 90$, deţinătorul opţiunii se va declara vânzător şi va câştiga; dacă preţul creşte la 110$ el se va declara cumpărător şi va câştiga. El va obţine profit ori de cîte ori cursul pieţei scade sau creşte destul de mult pentru a compensa costul cumpărării opţiunii. 
19 - Figura 7.7 - Rezultatul operaţiuni straddle este ilustrat în Figura 7.7. Se observă că prin combinaţia call-put părţile indicate cu linie punctată se anulează reciproc. Rezultatul este normal, deoarece a cumpăra o opţiune de cumpărare (call) şi a cumpăra, totodată, una de vânzare (put), cu acelaşi preţ de exercitare şi aceeaşi scadenţă, echivalează cu a stabili pe activul de bază o poziţie virtuală de cumpărător şi, respectiv, de vânzător, adică o poziţie compensată. Cumpărătorul de straddle câştigă atunci cînd cursul activului scade sub 95$ (preţul de exercitare minus prima) sau creşte peste 105$ (preţul de exercitare plus prima). Cînd fluctuaţia cursului este redusă şi cursul activului se menţine în jurul preţului de exercitare (între 95$ şi 105$) câştigă vânzătorul de straddle. Se respectă regula de la stelaj: cumpărătorul câştigă atunci când cursul activului depăşeşte "bornele" unui straddle; vânzătorul câştigă atunci când cursul se menţine între "borne" (în cazul nostru 95, 105). Prin urmare, graficul unei vânzări de straddle este exact simetric cu cel prezentat în Figura 7.7.
20 - Figura 7.8 - Se vede din figură că la un strangle variaţia cursului activului în raport cu preţul de exercitare trebuie să fie mai mare decît în cazul straddle, pentru realizarea unui profit de către cumpărător. Strip este o operaţiune în care cumpărătorul combinaţiei de opţiuni poate vinde 200 de titluri sau/şi cumpăra 100 de titluri la preţul stabilit în contract. Strap-ul este o operaţiune simetrică, deţinătorul putînd să cumpere 200 de titluri şi/sau să vândă 100 opţiuni, la preţul de exercitare. Este vorba deci în ambele cazuri de o triplă opţiune constînd în două opţiuni separate put (call) şi una call (put), toate fiind încheiate în acelaşi timp, cu aceeaşi durată de viaţă şi la acelaşi preţ de exercitare. Cumpărare de "fluture" (long butterfly) Să presupunem că un investitor anticipează o reducere a volatilităţii cursului pentru activul A, dar vrea, totodată, să se protejeze împotriva unor eventuale fluctuaţii puternice. El acţionează deci, în principal, ca un vânzător de straddle, profitul lui fiind limitat la pierderea cumpărătorului de straddle (Figura 7.7). În Figura7.9 (a) se prezintă grafic rezultatul unei vânzări de straddle, folosindu-se următoarele notaţii: b = preţul de exercitare la opţiunile combinate put şi call; A = pragul de rentabilitate la vînzarea de put; B = nivelul maxim al profitului; C = pragul de rentabilitate la vânzarea de call; abscisa indică mişcarea preţului la activul de bază (de la stânga la dreapta - creştere, de la dreapta la stânga - scădere).
21 - Figura 7.9 - Dacă preţul activului de bază se situează în intervalul (A,C), vânzătorul de straddle va înregistra un cîştig. În schimb, dacă preţul activului creşte peste C sau scade sub A, el va suferi o pierdere (echivalentul câştigului cumpărătorului de straddle). Pentru a se proteja împotriva riscului de pierdere, operatorul respectiv poate cumpăra un "fluture". Plecând de la short straddle, el va mai introduce în combinaţia de opţiuni o cumpărare de put şi o cumpărare de call, la preţuri de exercitare de respectiv "a" şi "c", astfel încât b-a=c-b. Rezultă un "fluture" ilustrat în Figura 7.9 (b) (linia plină). Se observă că părţile indicate cu linie punctată se anulează reciproc, deoarece cumpărarea de put este compensată de cumpărarea de call, rămânând de regularizat doar diferenţele de preţ de exercitare şi, respectiv, primă. Un butterfly mai poate fi obţinut prin următoarele combinaţii: - cumpărare call a + vânzare 2 call b + cumpărare callc - cumpărare put a + vânzare 2 put b + cumpărare put c - cumpărare call a + vânzare call b + vânzare put b + cumpărare put c
De obicei însă evoluţia EPS nu este analizată fără cel puţin o corelare: cu evoluţia cifrei de afaceri (a vânzărilor), aceasta raportată de asemenea la numărul de acţiuni. Dacă creşterea EPS se produce pe fondul creşterii vânzărilor, atunci se poate considera că respectiva companie este în creştere, deci şi valoarea sa de piaţă este în creştere. Cu o condiţie: numărul de acţiuni (în circulaţie, la investitori) să nu se fi diminuat în urma unei micşorări de capital social (efect al vânzării unor active importante), sau a răscumpărării şi tezaurizării de acţiuni. La interpretarea creşterii EPS mai funcţionează şi restricţia privitoare la creşterea profitului datorată unei restructurări substanţiale a companiei, constând în reduceri masive de costuri. În acest caz este posibil ca profitul să fi crescut mai puţin datorită vânzărilor, deci emitentul va fi ţinut sub observaţie pentru a se vedea roadele restructurării. După o creştere care speculează anunţul restructurării, pe piaţă va surveni o scădere datorată fructificării speculaţiei. În mod analog, o scădere a EPS nu este un semnal bun pentru evoluţia viitoare, dar, şi în acest caz, trebuie să se ţină seama de o eventuală mărire a numărului de acţiuni (ca urmare a divizării acestora sau a micşorării valorii lor nominale). Dacă a avut loc o divizare (engl. split) a acţiunilor pe fondul menţinerii sau al creşterii nivelului vânzărilor, semnalul aparent nefavorabil invocat mai sus poate fi, de fapt, unul favorabil. În calculul numitorului - numărul de acţiuni în circulaţie trebuie ţinut seama de câteva particularităţi. Numărul de acţiuni în circulaţie se obţine scăzând acţiunile răscumpărate de companie (acţiuni de trezorerie) din numărul de acţiuni emise. Dacă pe parcursul perioadei curente au loc tranzacţii cu acţiuni care implică conturi de activ, este folosită o medie ponderată. De exemplu, dacă 1 milion de acţiuni sunt în circulaţie la începutul perioadei, şi 200.000 de acţiuni sunt vândute la 1 iulie (jumătatea anului) contra cash (un activ), numărul mediu de acţiuni va fi 1,1 milioane [1.000.000 +1/2*(200.000)]. Dacă au loc tranzacţii cu acţiuni care nu implică active, precum dividendele în acţiuni sau divizările, noul număr al acţiunilor se consideră ca fiind efectiv de la începutul anului. De exemplu, 1 milion de acţiuni sunt în circulaţie, iar în noiembrie sunt anunţate dividende în acţiuni totalizând 20% din numărul acţiunilor în circulaţie. Media ponderată a numărului de acţiuni la sfârşitul anului va fi de 1,2 milioane. Odată determinat numărul de acţiuni în circulaţie, se calculează raportul EPS având la numitor profitul net rămas după plata dividendelor preferenţiale. Indicatorul rezultat este un instrument pertinent pentru comparaţii între companii.
Dividende pe acţiune = Dividende anuale/Numărul de acţiuni comune la investitori 8.3. Valoarea de randament Plecând de la ideea că randamentul minim acceptabil este nivelul dobânzii, putem calcula o valoare teoretică pentru acţiune - valoarea de randament Vr: Vr = D/d. Raţionamentul subiacent acestei metode este următorul: preţul acţiunii trebuie să fie cel puţin egal cu suma de bani care, depusă la o bancă la dobânda curentă, produce într-o anumită perioadă de timp (un an), exact fluxul de venituri (dividende) adus de acţiunea respectivă. Sau, altfel spus: câţi bani trebuie investiţi (împrumutaţi) acum la dobânda pieţei bancare pentru a obţine într-un an venituri egale cu dividendele plătite la acel titlu. De exemplu, dacă rata dobânzii este de 5% anual, atunci un activ care produce (engl. yielding) un flux constant de venituri s-ar putea vinde la un preţ reprezentând 1/5% (de 20 de ori) venitul ei anual. De exemplu, o acţiune care aduce într-un an un dividend de 2$, în condiţiile unei rate a dobânzii de 5%, are o valoare de randament Vr de 40$. Calculul valorii de randament permite ca, prin comparare cu cursul curent al acţiunii, să stabilim dacă titlul este subevaluat (Vr > C) şi putem cumpăra sau, dimpotrivă, supraevaluat (Vr < C) pe piaţă şi este cazul să vindem. 8.4. Raportul preţ-câştig (engl. Price earning ratio - PER) În practica bursieră se foloseşte pe scara largă un indicator derivat din abordarea valorii intrinseci ca o valoare de randament - raportul preţ-câştig. În o anumită industrie, acţiunile cu un PER ridicat au, în general, şi un preţ mai mare. PER = Cursul acţiunii / profitul net pe acţiune PER este unul din cei mai folosiţi indicatori datorită relevantei mari în raport cu uşurinţa de calcul. PER este o măsură a costului titlului estimat în funcţie de valoarea acestuia, reflectată doar de ultimul profit net luat în calcul (uzual, al celui mai recent încheiat exerciţiu financiar). Prin urmare, PER arată numărul de ani în care s-ar recupera investiţia, dacă tot profitul net ar fi destinat dividendelor, sau PER arată cât trebuie să plătească un investitor pentru o acţiune pentru a obţine o unitate monetară din profiturile firmei emitente. Cea mai simplă interpretare este aceea că un PER mare desemnează un titlu scump, iar unul mic - un titlu ieftin. Pe o piaţă normală, ce este prea scump poate s-ar putea ieftini (deci ar trebui vândut), şi ce este prea ieftin s-ar putea scumpi (deci ar merita să fie cumpărat). Când PER este relativ mare, acţiunea este scumpă, ea poate fi supraevaluată şi, deci, deţinerea ei nu s-ar mai putea justifica; invers, când PER este relativ mic, acţiunea este relativ ieftină şi se recomandă cumpărarea acesteia. Desigur, pentru ca PER să funcţioneze, trebuie stabilite nişte praguri sau limite, iar exemplele clasice sunt “PER sub 10” pentru cumpărare, şi “PER peste 20” pentru vânzare. La rândul său, PER a născut controverse, ca în toate cazurile în care este vorba de utilitatea unui indicator de analiză. Percepţia obişnuită este ca un PER mare reflectă o supraevaluare pe piaţă a companiei. Dar ratele mari pot reflecta şi perspectivele de creştere ale unei companii, mai ales când aceasta este una binecunoscută, solidă, şi în plus îşi dezvolta un produs nou ori o altă informaţie fundamentală încurajează încrederea investitorilor. Microsoft sau Coca-Cola pot avea rate uşor oscilând în jurul pragului de 20. PER peste 20 poate fi întâlnit deseori pe o piaţă în ascensiune, în creştere accentuată, (cum este domeniul high tech), dar şi în cazul unei companii nou apărute, vulnerabile la speculaţii (pentru care un PER de 40 sau chiar 100 nu este surprinzător). Pe de altă parte, valori PER scăzute sunt caracteristice nu numai companiilor subevaluate (PER sub 10), dar şi companiilor mature, cu potenţial de creştere redus (în industrii saturate) ori companiilor care au deja necazuri, fie se îndreaptă spre ele. Companiile în creştere au în general un PER mai mare decât companiile ciclice. Investitorii sunt dispuşi să plătească mai mult pe acţiuni cu aşteptări de creştere stabilă şi pe termen lung decât pe acţiuni al căror preţ creşte şi scade odată cu ciclul activităţii economice. Astfel, companiile care sunt supuse fluctuaţiilor ciclice (cum sunt producătorii de oţel sau de automobile) au în general la PER-uri mai mici; industriile în declin au PER şi mai mic. Investitorii trebuie să fie avizaţi asupra valorilor extreme ale PER. Acţiunile speculative se tranzacţionează adesea la una din valorile extreme. O altă perspectivă a PER este cea a comparaţiei cu ratele dobânzilor medii pasive, cu alte cuvinte, PER văzut ca inversul dobânzii, deci ca un randament al investiţiei. 8.5. Rata preţ/valoare contabilă (engl. Price to book value ratio - PBR) Prin raportul preţ/valoare contabilă (P/BK) se obţine încă un reper pentru aprecierea gradului de sub(supra)evaluare a unei acţiuni. Valoarea contabilă, calculată ca diferenţă dintre activele înscrise în bilanţ (mai puţin cele necorporale) şi toate obligaţiile emitentului, odată raportată la numărul de acţiuni, exprimă ceea ce ar mai primi un acţionar în situaţia, evident ipotetică, a vânzării acelor active nete definite mai sus. Prima interpretare a evoluţiei valorii contabile, în cazul creşterii sale nedatorate direct unei creşteri de profituri, este aceea a creşterii valorii activelor sau numai a scăderii obligaţiilor emitentului. Rata preţ/valoare contabilă are şi relevanţă sectorială. De exemplu, analiştii americani plasează această rată între 1 şi 1,5 pentru sectorul bancar. Alte sectoare, ca acela al tehnologiei informatice, pot avea rate superioare, dar interpretarea este controversată, în cazul de mai sus tocmai activele necorporale fiind mai importante. Analiştii interpreteaza ca pe un semnal de cumpărare o rată P/BK a unui emitent inferioară celei a sectorului respectiv. Admiţănd că valoarea activelor nete ale emitentului este cea medie a sectorului respectiv, înseamnă că acţiunea este tranzacţionată la un preţ inferior valorii activelor sale, deci este probabil ca preţul acţiunii să crească, iar investitorul să realizeze profit. Companiile în dezvoltare au de obicei rate P/BK înalte, fiind tentate să nu distribuie dividende, ci să-şi investească profitul, iar rata poate funcţiona ca o confirmare a identificării ca atare a companiei. În sfârşit, cu toate că extinderea relevanţei indicatorului la întreaga piaţă devine mai riscantă, unii analişti interpretează atingerea de către rata P/BK a unor maxime istorice ca pe un indiciu de scădere a preţurilor, considerându-se că, creşterea acestora nu a fost determinată de factori fundamentali, ci psihologici. 8.6. Venitul curent (engl. Current Yield) Venitul curent al acţiunilor comune, ca şi venitul curent al obligaţiunilor sau al acţiunilor fondurilor mutuale, exprimă rentabilitatea anuală a investiţiei ca procentaj din valoarea de piaţă (cursul). Acest indicator reflectă doar venitul din dividend, nu venitul atribuibil oricărei creşteri pe termen lung a valorii acţiunii. Venitul curent = Dividendele anuale pe acţiunile comune/Valoarea de piaţă a acţiunilor comune
Acest indicator arată proporţia în care profiturile disponibile pentru acţiunile comune sunt folosite pentru plata dividendelor comune. Raportul de plată a dividendului = Dividende anuale pe acţiuni comune/Câştiguri pe acţiune În general, companiile cele mai stabile plătesc cele mai mari procente de dividende din câştiguri. Societăţile de sevicii publice ca grup au cea mai mare valoare a acestui raport. Companiile în creştere se situează la polul opus deoarece ele reinvestesc cea mai mare parte a profiturilor. Aceste companii speră să-şi răsplătească acţionarii prin creşterea valorii acţiunii şi nu prin dividende mari. CAPITOLUL 9: TRANZACŢIILE CU FIRME 9.1. Problema controlului in companiile cu caracter publicTRANZACTIILE CU FIRME au ca scop dobindirea unui anumit grad de control asupra unei companii cu caracter public. Trebuie sa se facă o SEPARARE DE FACTO intre proprietatea asupra capitalului si gestiunea afacerilor, deoarece controlul unei companii este de doua tipuri:
Transferul controlului se poate face prin următoarele mecanisme:
Tehnicile de obtinere a controlului, având in vedere faptul ca bursa este si o piaţa a controlului de firme, sunt date si de achizitiile de firme: Preluarile de firme sunt achizitiile in urma carora firmele ramin separate din punct de vedere juridic; in timp ce fuziunile de firme sunt achizitiile in urma carora nu supraviatuieste decit firma achizitoare, firma tinta fiind “inghitita” PRELUAREA (takeover, acquisition) este o tehnica prin care o firma dobindeste un număr suficient de actiuni pentru a-si asigura controlul in firma emitenta Forme:
FUZIUNEA (merger, fusion) este o tehnica prin care doua sau mai multe firme se combina intr-una singura unindu-si patrimoniile. Forme:
Efectele tranzactiilor cu firme se rasfrang asupra echipelor manageriale implicate, actionarilor, salariatilor si patrimoniului. In Tabelul urmator sunt sintetizate caracteristicile tehnicilor de transfer al controlului intre firme:
Yüklə 0,65 Mb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||
