Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

Principalele trăsături ale revoluţiei sunt: caracterul brusc (care

o deosebeşte de evoluţiile sociale graduale), caracterul de lovitură de

forţă (sau violenţa), care o deosebeşte de orice schimbare democratică

normală (bazată pe exprimarea organizată a voinţei populare), caracterul

de schimbare politică profundă (care o deosebeşte de simplele

reforme parţiale sau „locale”), transferul puterii către un alt agent

social şi modificarea regimului politic, care o deosebeşte de o simplă

lovitură de stat, prin care schimbarea politică, relativ superficială,

afectează doar persoane sau grupuri politice mărunte şi nu un întreg

regim politic.

Cea mai disputată problemă legată de revoluţie este cea privitoare

la efectele ei şi caracterul lor benefic. Marxismul şi alte ideologii

revoluţionare atribuie revoluţiei efecte deosebit de profunde, ceea ce

justifică de altfel realizarea ei şi inevitabilele sacrificii implicate.

Criticii acestor ideologii susţin însă că ele se bazează pe mituri şi idei

fanteziste. Unul dintre miturile cele mai durabile este cel al „luptei

dintre bine şi rău”: revoluţionarii sunt prezentaţi drept exponenţii

Binelui şi ai Noului, iar adversarii lor drept exponenţi ai Răului şi ai

Vechiului; tot ceea ce ţine de noul regim este prezentat drept progresist,

benefic, moral, iar tot ceea ce ţine de vechiul regim drept

retrograd, negativ sau malefic, şi imoral. Ideologia revoluţionară este

deci maniheistă şi absolutizantă: ea escamotează atât ceea ce era

benefic în vechiul regim, cât şi tot ceea ce este negativ în revoluţie

(violenţă, constrângere, sacrificii) sau în noul regim; ea simplifică şi

chiar caricaturizează realitatea socială (oamenii „vechiului regim” sunt

exploatatori, „sug sângele poporului”, în timp ce oamenii „noului

regim” sunt eroi ai Binelui). Există tendinţa de a demoniza Vechiul şi

87

de a idiliza Noul: revoluţia este de obicei promotoarea unei utopii. Dar

această utopie nu este inofensivă: demonizarea unor oameni justifică

marginalizarea şi chiar exterminarea lor (cum s-a întâmplat în timpul

terorii de după Revoluţia Franceză sau în anumite perioade ale totalitarismului

comunist).

Din acest punct de vedere, filosofii subliniază adesea că o revoluţie

trebuie privită sub dublu aspect, pozitiv şi negativ. Referindu-se

la un exemplu fundamental, Jaspers scrie: „Revoluţia Franceză rămâne

un fenomen ambiguu, pentru că, deşi a urmărit libertatea şi raţiunea, a

acordat spaţiu despotismului şi violenţei. Ea orientează gândirea în

ambele direcţii: pe de o parte, către justeţea luptei împotriva răului,

opresiunii şi exploatării, pentru drepturile omului şi libertatea fiecărui

individ, iar pe de altă parte, către falsa opinie că lumea, în totalitatea

ei, ar putea fi întemeiată pe raţiune (în loc de a recurge la raţiune

pentru transformarea dependenţelor istorice, restructurarea autorităţii

şi a ierarhiei valorilor fără să se facă uz de violenţă)”.

Revoluţionarii insinuează că marea contradicţie este cea dintre

schimbarea totală (pe care o apără drept necesară) şi imobilitatea (apărată,

susţin ei, de „reacţionari” care vor „să nu se schimbe nimic”).

Dar observatorii mai obiectivi semnalează că niciodată nu se pune de

fapt această problemă: nu există niciodată schimbare „totală”, după

cum nici imobilitatea nu este vreodată completă. Este totdeauna vorba

de o dispută între adepţii diferitelor tipuri şi grade de schimbare:

radicalii susţin necesitatea unor schimbări bruşte, adânci, radicale, în

timp ce moderaţii pledează pentru schimbări treptate, precaute şi limitate

(controlate).

Concluzia acestei dispute este deci că nu există reţetă ideală,

ireproşabilă, de schimbare socială: rămâne la latitudinea membrilor

comunităţii de a alege modelul optim de schimbare şi de a cântări, în

funcţie de context, avantajele şi dezavantajele fiecărei strategii,

costurile şi beneficiile lor.

3. Dezvoltare, modernizare şi progres

Epoca modernă se prezintă totdeauna drept o epocă a dezvoltării

şi progresului pe toate planurile sociale. Cu toate acestea, şi în ciuda

faptului că existenţa dezvoltării nu poate fi consemnată de nimeni,

filosofia politică demonstrează că problemele dezvoltării şi progresului

sunt mult mai complicate decât par la prima vedere, fiind chiar

posibile îndoieli profunde cu privire la măsura în care se poate vorbi

de un progres global, atotcuprinzător, al societăţii.

88

Elementele cele mai simple ale dezvoltării sunt cele de ordin

tehnic, tehnologic şi economic. Nimeni nu poate nega progresele

imense făcute de tehnică şi tehnologie, după cum nu se poate nega nici

creşterea fără precedent a posibilităţilor economice (de producţie, de

satisfacere a nevoilor umane de bază, de realizare a prosperităţii). La

rândul lor, progresele tehnice şi economice se bazează pe progresele

incontestabile ale cunoaşterii (ştiinţele naturii, ale tehnicii, matematica,

informatica etc.).

Problema dificilă care generează cele mai numeroase controverse

este însă că în domeniul politic nu suntem interesaţi de aspectele

tehnice şi sectoriale ale dezvoltării societăţii, ci de aspectele existenţiale

(legate de viaţa şi starea oamenilor, de condiţia umană) şi globale

ale dezvoltării: adică ceea ce ne preocupă nu este dacă într-un sector

specific s-au făcut progrese (este evident că s-au făcut nenumărate

asemenea progrese), ci dacă viaţa oamenilor în ansamblu, relaţiile

dintre aceştia, starea societăţii la nivel global s-au îmbunătăţit. Nu

confortul şi performanţele „locale”, ci condiţia umană (situaţia omului

în societate) este ceea ce ne interesează. În acest sens, problemele

modernizării şi dezvoltării se dovedesc mult mai spinoase decât apar

la prima vedere.

XI. CULTURA POLITICĂ

În perioada postrevoluţionară din ţara noastră, nici un termen nu

s-a bucurat de o mai mare frecvenţă a utilizării, precum cel de cultură

politică. Marea majoritate a celor ce-l folosesc îi dau sensul de

„cunoştinţe politice”.

1. Conceptul de cultură politică

a) Precursori ai analizei culturii politice

Deşi termenul este de dată recentă, preocupări pentru studiul

culturii politice pot fi întâlnite adesea de-a lungul istoriei ideilor

politice. Herodot face referiri în opera sa Istorii la deosebirile dintre

diferite popoare în privinţa modului în care ele înţeleg politicul şi se

raportează la acesta. Platon şi Aristotel analizează, alături de celelalte

aspecte ale politicului, şi unele problemele legate de opinii şi condiţii

politice.

În Epoca Luminilor, unii filosofi, presupunând că ideile, opiniile

politice conduc lumea, că dezvoltarea societăţii este determinată de

89

înflorirea culturii, elaborau, de fapt, o teorie a culturii politice. D. Diderot,