Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

societate politică se înţelege totalitatea instituţiilor, organizaţiilor,

asociaţiilor şi mijloacelor de informare în masă, care în mod organizat

şi pragmatic se implică în problemele puterii şi conducerii

politice, fie făcând parte din organele de conducere politică, fie

activând pentru dobândirea puterii politice.

Aşadar, instituţiile, organizaţiile, asociaţiile, mijloacele de informare

cu caracter politic sunt cele care se implică în problema puterii

politice, fie pentru a o exercita, fie pentru a o dobândi dacă nu o deţin.

Societatea politică diferă de la o etapă la alta, de la o ţară la alta,

prin consistenţa ei organizatorică, autoritatea politică şi caracterul său

democratic.

În societatea politică se includ: statul cu toate componentele sale

(puterea legislativă, executivă, judecătorească); partidele politice; oricare

alte organizaţii care se implică în problema puterii prin manifestarea

unor opţiuni în organizarea şi conducerea societăţii şi printr-o

activitate de dobândire a puterii politice.

Ţinând cont de situaţia actuală, trebuie să se înţeleagă cu claritate

că organizaţii politice sunt numai acelea care, prin statut, prin

program, prin activităţi consfinţite de o reglementare legală, se implică

în problemele puterii politice, ale organizării şi conducerii societăţii.

Societatea politică este formată, de regulă, din guvernanţi sau cei

care tind să devină guvernanţi şi care, într-un regim democratic, se

află în slujba intereselor cetăţenilor pe baza unui stat de drept, care

slujeşte societăţii civile.

Într-un regim dictatorial, societatea politică tinde să-şi subordoneze

societatea civilă, pe care, în loc să o slujească, o transformă

într-un instrument de aservire.

3. Societatea civilă

Prin societate civilă se înţelege totalitatea indivizilor în calitate

de cetăţeni (făcând abstracţie de implicarea pe care o pot avea unii în

problemele puterii), a tuturor agenţilor şi organizaţiilor economice, a

79

tuturor organizaţiilor socio-profesionale, de creaţie etc. cu caracter apolitic,

care desfăşoară, în cadrul unor relaţii sociale, multiple activităţi.

Într-un regim democratic, societatea civilă îşi desfăşoară activitatea

pe baza unor legi ferme, inclusiv a constituţiei, menite să prevadă

şi să asigure drepturile şi libertăţile cetăţenilor, obligaţiile şi îndatoririle

pe care să le exercite fără oprelişti din partea societăţii politice,

precum: dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de grevă, de

demonstraţii, de circulaţie liberă, de informare şi instruire etc.

Pentru a determina societatea politică să o slujească într-un mod

cât mai eficient, societatea civilă trebuie să aibă un mare grad de

cunoaştere, organizare, responsabilitate şi, în conformitate cu legea, să

furnizeze mijloacele de a frâna puterea politică în eventualele sale

tendinţe de a-şi subordona societatea civilă, cum se întâmplă într-un

regim totalitar.

O putere, după cum constată Montesquieu, nu poate fi frânată

decât de o altă putere. În cazul nostru, puterea politică nu poate fi frânată

decât de puterea civilă.

Numai o societate politică autentic democratică, bazată pe egalitatea

şanselor, creează condiţii afirmării societăţii civile.

În cadrul unui regim politic democratic, între societatea politică

şi societatea civilă nu pot exista raporturi nici de subordonare, nici de

supraordonare, ci raporturi complexe de interdependenţă, îmbrăcând şi

forme contradictorii în anumite situaţii. Unele componente ale societăţii

civile, în anumite situaţii, au un caracter ambivalent, cum este, de

exemplu, instituţia bisericii. Interferenţele dintre societatea politică şi

societatea civilă au fost sesizate cu mult timp în urmă de G.W.Fr.

Hegel, care considera că nu poate fi vorba de o separare absolută a

societăţii politice (statul) de societatea civilă, manifestându-se o comunicare

biunivocă între stat şi societatea civilă. Această idee a inspirat

practica politică din mai multe ţări occidentale, în care s-au constituit

organisme de mediere între societatea politică şi societatea civilă.

Schimbările produse în urma revoluţiilor şi a altor evenimente

care au avut loc în ultimele decenii ale secolului XX în ţările din

Europa Centrală şi de Est, printre care şi România, au condus la înlăturarea

despotismului şi totalitarismului, la statornicirea pluralismului

politic, a orientării spre economia de piaţă, afirmarea drepturilor fundamentale

ale omului, vizând în cele din urmă aşezarea întregului

sistem social-politic pe principiile statului de drept, ale unei demo-

80

craţii autentice. Toate aceste elemente pot să-şi găsească o reală

înfăptuire numai în condiţiile afirmării şi maturizării societăţii civile.

Se poate conchide că în ţara noastră, în urma evenimentelor din

decembrie 1989, s-a realizat deschiderea spre mari prefaceri şi în

direcţia societăţii politice şi a societăţii civile.

IX. ACŢIUNEA POLITICĂ

Acţiunea politică trebuie privită din mai multe perspective: ca

activitate de organizare şi conducere desfăşurată de instituţiile politice

– stat, partid(e) de guvernământ; ca activitate a partidelor aflate în

opoziţie, a grupurilor de interes şi de presiune; ca activitate politică a

individului, a cetăţeanului.

Referitor la individ trebuie să operăm distincţia dintre omul politic,

cel care face cu adevărat politică, şi cetăţeanul de rând, care încearcă,

prin diferite modalităţi, să influenţeze viaţa politică a societăţii.

1. Conceptul şi formele acţiunii politice

În literatura politologică se poartă discuţii în legătură cu raportul

dintre participare şi acţiunea politică. Unii politologi consideră că în

conceptul de participare trebuie incluse doar acţiunile care respectă

regulile, normele regimului politic democratic. Însemnând „a lua parte”

la jocul politic aşa cum a fost el instituţionalizat, participarea ar fi o

activitate legal exercitată în direcţia sistemului politic.

Alţi politologi extind noţiunea de participare şi la forme de activitate

politică neconforme idealului democratic, adică terorism, asasinate

politice, tulburări ale vieţii politice sau orice alte modalităţi de

violenţă civilă prin care cetăţenii tind să influenţeze factorii puterii politice.

Se vorbeşte de o participare distructivă sau participare prin refuz.

Unii politologi includ în noţiunea de participare nu numai

acţiunea veritabilă, ci şi atitudinea politică, nivelul informaţiei politice

şi interesul pentru politică. Pentru a evita confuziile, vom prefera termenul

de acţiune politică, fără a-l exclude pe cel de participare.

Există diferite concepţii privind acţiunea politică, participarea.