Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective
Yüklə 0,96 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Condiţionarea socială şi culturală a acţiunii politice
- SCHIMBAREA ŞI DEZVOLTAREA SOCIALĂ
| Concepţia elitistă îşi manifestă neîncrederea în validitatea judecăţii
cetăţenilor asupra interesului colectiv, ceea ce duce la excluderea lor din viaţa politică. G. Mosea tratează cetăţeanul ca pe un consumator politic pasiv, incapabil să participe la viaţa politică. 81
formă de activitate şi de împlinire a posibilităţilor fiinţei umane. Fără participare, omul adult n-ar fi nici liber, nici fericit, chiar dacă forma actuală a comunităţii ar corespunde dorinţelor sale. Teoreticienii înscrişi în direcţia democratică socot participarea ca fiind dezirabilă atât sub aspect cantitativ (cât mai mulţi cetăţeni participanţi), cât şi sub aspect calitativ (diversificarea modurilor de intervenţie în viaţa politică).
sau nu, episodică sau continuă, utilizând mijloace legitime sau ilegitime, vizând influenţarea selecţiei conducătorilor politici, la nivel naţional sau local, a procesului de luare a deciziilor politice, precum şi a administrării treburilor publice. Există tendinţa de a clasifica acţiunile politice în convenţionale şi neconvenţionale, legale şi ilegale, paşnice şi violente. Dintre formele acţiunii politice amintim: participarea la campaniile electorale, votul, adeziunea la orice organizaţie politică, urmărind obţinerea unor decizii favorabile unui grup sau întregii societăţi, acţiuni diverse în favoarea partidelor politice, apartenenţa la un partid şi activitatea în cadrul său, contactarea oamenilor politici, demonstraţii, manifestaţii, mitinguri, exprimări publice ale opiniei, apeluri, campanii de masă, petiţionarea, tulburări, asasinate politice. Se observă tendinţa de a considera strada unul din locurile unde se desfăşoară ritualul politic. Majoritatea acţiunilor politice presupune participarea unui număr mare de oameni, a unor grupuri sociale structurate pe diferite criterii. Doar în câteva din aceste acţiuni politice, individul se manifestă izolat (votul, petiţionarea privind problemele personale). Analiza acţiunilor politice scoate în evidenţă existenţa unor deosebiri în ceea ce priveşte costurile, în energie şi timp, ale diferitelor forme ale acestor acţiuni. Se disting astfel activităţi politice „uşoare”, ca votul, şi „dificile”, ca participarea la campaniile electorale. Cu cât intensitatea angajamentului, a solicitărilor pe care le presupune o acţiune politică este mai mare, cu atât la aceasta participă mai puţine persoane. Aşa cum am arătat, în politologia contemporană se face distincţie între participarea convenţională şi cea neconvenţională, de fapt între acţiunea politică legitimă, conformă valorilor şi normelor modelului democrat, şi acţiunea politică ilegitimă, caracterizată astfel datorită atitudinii de negare a convenţiilor, a regimului politic democratic. Intensificarea acţiunilor neconvenţionale s-a produs în deceniul al şaptelea al secolului XX. 82 Corelând angajarea şi acţiunea politică, S. Barnes şi M. Kaase disting patru situaţii în cadrul populaţiei: apatie politică (absenţa angajării şi acţiunii politice); detaşarea politică (prezenţa angajării, absenţa acţiunii politice); acţiunea politică expresivă (absenţa angajării, prezenţa acţiunii); acţiunea politică instrumentală (prezenţa angajării şi acţiunii politice). Raportate la interesul pentru politică, aceste situaţii exprimă: lipsă totală de interes (apatie politică), nu prea mult interes (acţiunea politică expresivă), un oarecare interes (detaşarea politică) şi foarte mult interes (acţiunea politică instrumentală). Stilul politic expresiv, ce caracterizează acţiunea politică neconvenţională, este exploziv, împiedicând, uneori, interacţiunea raţională a iniţiatorilor acţiunii cu autorităţile politice. 2. Condiţionarea socială şi culturală a acţiunii politice Problema relaţiei între stratificarea socio-economică şi orientarea politică preocupă politologia contemporană. Cercetările politologice au evidenţiat că are loc o suprareprezentare a grupurilor socio-profesionale dominante în populaţia participantă. Acestea sunt citadinii de vârstă medie, cu un nivel socio-economic ridicat, cu studii superioare şi care, având monopolul competenţei, se simt îndreptăţiţi să pretindă o opinie politică autorizată. Caracteristicile socio-economice nu epuizează identitatea socială a individului. Există şi alte elemente: sexul, vârsta, locul de rezidenţă, integrarea religioasă. Nivelul studiilor are o influenţă asupra participării politice. Competenţele cognitive, pe care le dezvoltă şcoala, îi permit individului să întreţină un raport eficient cu procesul politic, să ştie cum să abordeze problemele politice relativ abstracte ale societăţii complexe, cum să se descurce cu birocraţiile statale. Valorile politice influenţează potenţialul de acţiune politică al individului. În perioada postbelică, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic s-a produs o schimbare în priorităţile valorice ale diferitelor grupe de vârstă, schimbare care se manifestă în folosirea de către acestea a unor stiluri diferite de acţiune politică. R. Inglehart, pornind de la modelul lui A. Maslow, afirmă că ierarhia valorilor individului depinde de gradul de satisfacere a trebuinţelor. Unele trebuinţe se referă la obţinerea mijloacelor de subzistenţă şi securitate. Ele dau naştere valorilor „materialiste”. În afara acestora există şi trebuinţe „nonmaterialiste”: estetice, intelectuale, de 83 apartenenţă, de stimă. Ansamblul acestor trebuinţe formează valorile postmaterialiste. Ţinând seama de aprecierea acordată fie valorilor materialiste, fie celor postmaterialiste, indivizii pot fi clasificaţi în „materialişti” şi „post-materialialişti”. „Materialiştii” sunt preocupaţi de satisfacerea nevoilor cvasifiziologice imediate şi a celor înrudite cu acestea. „Postmaterialiştii” sunt tineri ce provin din medii avute şi au preocupări mai îndepărtate de nevoile materiale. Apariţia unor noi mişcări politice (feministe, studenţeşti, ecologiste, antinucleare) a dus la corelarea dimensiunii „materialistpostmaterialiste” cu dimensiunea establishment-antiestablishment. „Materialiştii” sprijină instituţiile establishmentului, „postmaterialiştii” tind să simpatizeze cu grupurile antiestablishment. „Postmaterialiştii” sunt predispuşi să se angajeze în acţiuni de protest politic, în schimb „materialiştii” sunt gata să sprijine reprimarea disidenţei politice. Există o corelaţie între nivelul de conceptualizare politologică şi acţiunea politică. Se consideră că acţiunile convenţionale sunt modelate, mai ales, de statusul socio-economic şi de factorii cognitivi specifici participanţilor, în timp ce acţiunile neconvenţionale ar fi influenţate de vârsta actorilor politici şi de priorităţile lor valorice. Aceste acţiuni conţin elemente de hedonism şi iresponsabilitate, care reflectă, probabil, o trăsătură a tinereţii. Deşi în prezent „postmaterialiştii” reprezintă doar o minoritate, în societăţile dezvoltate ei continuă să fie o bază pentru protestul social. Unii politologi consideră că viaţa politică a viitorului va fi marcată de „postmaterialism”. Aceasta nu implică o negare a valorilor „materialiste”, ele vor continua să-şi menţină rolul, dar valorile „postmaterialiste” vor deveni relativ mai importante. Libertatea politică se poate manifesta numai în situaţia în care societatea oferă un cadru adecvat pentru aceasta. Indiscutabil, un regim democratic asigură condiţii favorabile afirmării libertăţii politice. Responsabilitatea politică presupune corelarea libertăţii individului cu libertatea celorlalţi. În felul acesta, prin acţiunea sa liberă şi responsabilă, individul nu afectează, ci stimulează libertatea celorlalţi indivizi. Responsabilitatea constă în faptul că individul, cunoscând normele stabilite de societate, îşi impune, prin autoconstrângere, respectarea lor. Responsabilitatea implică deci autoangajarea, conştiinţa datoriei. Aceste afirmaţii sunt valabile pentru regimurile democratice, în care normele reflectă voinţa generală. Răspunderea se referă la comportamentul individului în limitele unui sistem de norme, pe care 84 acesta le respectă, de cele mai multe ori, din obligaţie sau de teama sancţionării juridice sau morale ce ar urma după încălcarea lor. Într-un regim democratic, în funcţie de atitudinea indivizilor faţă de norme, se manifestă în acţiunile politice ale acestora atât responsabilitatea, cât şi răspunderea. X. SCHIMBAREA ŞI DEZVOLTAREA SOCIALĂ 1. Conceptul de schimbare socială Oamenii au manifestat totdeauna interes pentru ceea ce s-ar putea numi „mersul istoriei”. Sub influenţa raţionalismului modern, cei mai mulţi gânditori au presupus că există un „curs raţional” al evenimentelor istorice, o direcţie precisă de evoluţie, sau chiar „legi” care guvernează schimbarea şi succesiunea evenimentelor, etapelor, proceselor sociale. Au existat şi unele interpretări care puneau evoluţiile istorice sub semnul accidentului pur, susţinând că întâmplarea îşi pune amprenta pe tot ceea ce se petrece în societate. Cele mai numeroase şi mai influente teorii moderne asupra istoriei au acordat locul central nu întâmplării, ci unor „legi” sau scheme de evoluţie, aşadar unor factori necesari, şi nu unor episoade accidentale. Una dintre cele mai vechi interpretări de acest tip este cea bazată pe analogia dintre ciclul biologic (naştere-copilărie-maturitate-îmbătrânire- moarte) şi cel social. S-a presupus încă din Antichitate că printr-un ciclu asemănător celui biologic trece orice societate sau civilizaţie (şi de aceea se vorbeşte de civilizaţii „tinere”, „mature” sau „îmbătrânite”). Cele mai pretenţioase şi, în acelaşi timp, cele mai efemere dintre interpretările date evoluţiei omenirii sunt cele stadiale. Teoriile stadiale pretind ca, pe baza anumitor criterii, să stabilească o schemă unică de dezvoltare socială, obligatorie pentru toate societăţile şi susceptibilă să conducă la predicţii asupra viitorului oricărei comunităţi. Criteriile utilizate au fost foarte diverse: criterii pur intelectuale (spre exemplu, Auguste Comte credea că omenirea s-a dezvoltat trecând succesiv de la un stadiu religios la unul metafizic şi apoi la unul ştiinţific sau pozitiv, după cum regândirea sa a fost dominată de religie, filosofie sau ştiinţă); criterii de ordin tehnic (uneltele şi instrumentele folosite în societate); criterii de ordin economic (tipurile de activităţi economice desfăşurate, tipurile de organizare a economiei, 85 sau nivelul productivităţii şi al prosperităţii atinse); criterii compuse (tehnico-economico-sociale). La aceste interpretări „exacte”, trebuie adăugate o serie de teorii speculative asupra istoriei, elaborate de diverşi filosofi care au dedus „mersul istoriei” cu ajutorul propriului lor sistem de categorii şi scheme speculative. Exemplul cel mai caracteristic este filosofia istoriei a lui Hegel, bazată pe premisa că „istoria universală este progresul în conştiinţa libertăţii”. În secolul XXI, cea mai influentă teorie stadială a istoriei a fost cea marxistă. Marx a susţinut că societatea omenească este determinată să parcurgă o serie de stadii (sclavagism, feudalism, capitalism, socialism, comunism) în virtutea unor legi istorice „obiective”. Fiecare etapă ar fi caracterizată de anumite resurse tehnice şi tehnologii, cărora le corespund anumite forme de proprietate şi relaţii economice, acestora corespunzându-le, la rândul lor, anumite forme de organizare socială şi politică (anumite tipuri de stat, o „conştiinţă” specifică, un gen de cultură). Teoria marxistă pretindea să facă şi predicţii asupra viitorului societăţii, anunţând iminenta instaurare a socialismului (bazat pe proprietatea de stat, planificarea economică şi „dictatura proletariatului”) în toată lumea şi, într-un viitor mai îndepărtat, instaurarea comunismului. Prăbuşirea comunismului în cea mai mare parte a lumii a infirmat definitiv pretenţiile de „ştiinţificitate” ale teoriei marxiste despre stadiile dezvoltării societăţii şi despre „inevitabilitatea” socialismului. Ceea ce contează, însă, din acest punct de vedere nu este eşecul unui sistem politic anume, ci problema de principiu dacă istoria poate fi captată şi explicată în cadrul unei teorii capabile de a prevedea viitorul. Marea majoritate a filosofilor contemporani consideră că o asemenea teorie nu este posibilă. Fenomenele sociale deja petrecute pot fi, desigur, descrise, ceea ce de multe ori permite înţelegerea evenimentelor sau situaţiilor, deşi chiar descrierile sunt aici totdeauna simplificate; dar complexitatea şi variabilitatea lor (practic nu există două fenomene istorice identice) împiedică alcătuirea unei teorii matematizabile şi apte să conducă la predicţii. Ca urmare, toate teoriile care pretind să descrie global „mersul istoriei” sunt neştiinţifice (speculative); ele pot fi interesante sub diverse aspecte, dar rămân undeva între domeniul filosofiei şi cel al utopiei (construcţiei imaginare), neaparţinând nici ştiinţei teoretice, nici politicii practice. 86 2. Revoluţia Radicalismul politic modern a exaltat revoluţia ca principal mijloc de schimbare socială, de emancipare umană şi de progres. Revoluţia Franceză (1789) a fost de nenumărate ori elogiată ca eveniment epocal, început al unei noi ere în istoria modernă. Marx sugera că numai revoluţiile dinamizează viaţa societăţii, numindu-le „locomotivele istoriei”. S-a creat astfel, în secolul al XIX-lea, o veritabilă ideologie a revoluţiei, a schimbării radicale, cvasitotale. Rezultatul acestei ideologii este o mentalitate radicală, conform căreia numai o schimbare bruscă totală poate rezolva problemele unei societăţi, de aici chemarea neîntârziată la „revoluţie” care se aude în situaţiile de criză.
Yüklə 0,96 Mb. Dostları ilə paylaş:
|