Institutul Intercultural a pus in aplicare proiectul intitulat «Presa si toleranta: rolul presei in armonizarea relatiilor interetnice» care a urmarit, in mod special, modul in care presa romaneasca prezinta minoritatea romilor. Ecourile pozitive ale acestui proiect, inscris in cadrul Programului Masuri de Incredere al Consiliului Europei, precum si dezbaterile care au avut loc cu ocazia «Zilelor Institutului Intercultural Timisoara 1998» s-au concretizat prin propuneri de colaborare intre Institut si reprezentanti ai mass-mediei din Romania. Aceasta tema a permis, de asemenea, abordarea unei problematici putin dezvoltate in Romania: educatia pentru mass-media.
II.1 Mass-media si relatiile interetnice.
Observatii despre presa romaneasca din regiunea de vest a Romaniei si despre ultimele evolutii euroregionale
Brindusa Armanca, Televiziunea Nationala Romana, Timisoara
Nu lipsesc reglementari
Legislatia internationala abunda in codificari juridice ale drepturilor etnice si religioase. Declaratia Universala a Drepturilor Omului a fost completata cu documente internationale ulterioare care au in vedere exercitarea acestor drepturi. Natiunile Unite au adoptat in 1992 declaratia de principii referitoare la minoritati care largeste un articol al Pactului ONU asupra drepturilor civile si politice din 1966: "In statele in care exista minoritati etnice, religioase sau lingvistice, persoanele apartinand acestor minoritati nu pot sa fie private de dreptul de a avea propria lor viata culturala, in comun cu alti membri ai grupului lor, nu pot sa fie private sa-si profeseze si sa practice propria lor religie sau sa utilizeze propria lor limba ".
Constitutia Romaniei contine paragrafe prin care se interzice discriminarea. Articolul 30 referitor la libertatea de exprimare formuleaza in alineatul 7 principiul non-discriminarii, excluzand, in spiritul Europei contemporane, orice manifestare legata de drepturile conferite de democratie: "Se interzice prin lege (...) incitarea la razboaie de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, separatism teritorial sau violenta publica�"
Pasajul care lipseste, marcat de paranteze, precizeaza ca se interzice "defaimarea tarii si a natiunii", ceea ce tradeaza o conceptie simplista asupra Natiunii personificate, a carei onoare si demnitate trebuie sa fie protejate constitutional. De altfel, prescrierea constitutionala e intarita de Codul Penal care pedepseste defaimarea tarii si a natiunii cu pedeapsa de la 1 la 5 ani (articolul 236). Alineatul 6 al articolului 30 din Constitutie precizeaza ca: "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata privata a persoanei si dreptul la propria imagine". Etica jurnalistica impune tratamentul special al minoritatilor si protectia identitatii culturale.
Rezolutia 1003/1993 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la mass-media, adoptata de Parlamentul Romaniei, precizeaza in articolul 33 ca in situatii conflictuale aparute ca efect al discriminarii fata de minoritati etnice sau al xenofobiei "mijloacele de informare in masa au obligatia morala de a apara valorile democratice: respectul demnitatii umane, rezolvarea problemelor pe cale pasnica, in spiritul tolerantei; prin urmare au obligatia de a se opune violentei si incitarii la ura si la confruntare, respingand orice discriminare bazata pe criterii de cultura, sex sau religie". Mai mult, presa trebuie "sa incurajeze intelegerea, toleranta si increderea reciproca intre diferitele comunitati" (articolul 34). Declaratia FIJ a principiilor de conduita a jurnalistilor recomanda o atitudine similara: "Jurnalistul va fi sensibil fata de pericolul facilitarii discriminarii prin mass-media si va face tot posibilul pentru a evita facilitarea unor astfel de discriminari bazate pe rasa, sex, religie, orientare politica, origine nationala sau sociala."
In Codurile deontologice adoptate in Romania dupa 1989 nu lipsesc referintele la minoritatile etnice. Iata cateva exemple: Codul deontologic al Clubului Roman al Presei spune ca "jurnalistul va veghea pentru a nu publica informatii care propaga discriminarea etnica, rasiala, religioasa, lingvistica, intre sexe", expresie defectuoasa a principiului non-discriminarii, intrucat transforma jurnalistul intr-un cenzor al informatiei. Statutul jurnalistului al Societatii Romane de Televiziune cere jurnalistilor din televiziunea publica sa refuze "sa subordoneze discursul lor jurnalistic oricarei intentii de propaganda sau tendintelor discriminatorii pe criterii de rasa, religie, apartenenta etnica sau sex, statut economic sau profesional".
Presa are, deci, la dispozitie legi, declaratii, coduri. Nu absenta lor ar putea fi cea care face ca informatia sau dezbaterea relatiilor interetnice in mass-media romaneasca sa fie inconsistente, ignorate sau alterate de toxina etnocentrismului. Opiniile exprimate in presa reflecta chiar un "blocaj simbolic al nationalismului etnic" semnalat de H. R. Patapievici ca dominant, atat in atitudinea romanilor, cat si in cea a maghiarilor din Romania.
Riscurile gesticularii mediatice
Intr-unul dintre numerele revistei "Dilema", dedicat nationalismului nostru "de zi cu zi" (nr. 364/2000), se pune intrebarea daca presa face ceea ce publicul ii cere si se conformeaza la pusee nationaliste sau daca creeaza si mentine un gust pentru starea isterica atunci cand este vorba de acest subiect. Presa reproduce discursul nationalist, il dezbate sau il combate, il insinueaza, il stimuleaza, il speculeaza, dar nu il produce. Deficientele in tratarea subiectelor asupra relatiilor interetnice, nivelul mediatic mediu vin din lipsa unei culturi si din tratarea emotionala a acestei teme. De aici si zgomotul, gesticularea, emfaza, virulenta care tradeaza atitudini nationaliste ale autorilor acestor articole si ilustreaza o manie a persecutiei mai generala (H. R. Patapievici, Politice).
Experientele dureroase din spatiul iugoslav sau ura si segregarea etnica au bulversat istoria, au determinat critici dure la adresa presei, care a fost acuzata ca a sustinut intoleranta si chiar razboiul. Alarma la "pericolul" pe care il reprezinta mass-media a sunat mai mult decat de obicei. Napoleon spunea: "Patru ziare ostile sunt mult mai redutabile decat o mie de baionete". Karl Popper afirma ca televiziunea este un pericol pentru democratie, iar Noam Chomsky o caracteriza drept "un patrat electronic al informatiei si al culturii, mai periculos pentru libertate decat propaganda hitlerista ".
Un raport al FIJ asupra rolului mass-media in conflictele din Balcani (prezentat la Bruxelles) incrimineaza "mercenariatul stiloului si al microfonului", limbajul de ura produs si intretinut de mass-media de stat, dar si de cea privata, care au dezinformat, mintit, dezumanizat. Renaud de la Brosse, reprezentant al asociatiei "Reporteri fara frontiere" se intreaba cum sa condamni la liniste vocile urii fara sa innabusi vocile libertatii, cum sa limitezi propaganda presei aservite, fara sa impiedici libertatea de exprimare. Raspunsul este intotdeauna acelasi: profesionalismul, respectul principiilor eticii profesionale si "onoarea" de jurnalist.
Formarea speciala a jurnalistilor pentru rubricile sau emisiunile de radio si televiziune asupra minoritatilor si a relatiilor interetnice poate sa creasca standardul mediatic. CIRCOM Regional, Asociatia Europeana a Televiziunilor Regionale, a editat un manual de relatii TV asupra problemelor minoritatilor, in care se enumera cateva reguli: nu se precizeaza originea etnica, religia, culoarea, cultura persoanei daca nu este relevant pentru relatie; prudenta in prezentarea punctelor de vedere extremiste, evitarea limbajului ofensator si a senzationalismului, restituirea diversitatii sociale si culturale a comunitatilor; echilibru in relatiile conflictuale etc.
Regiunea ca structura deschisa
Gabriel Andreescu apreciaza ca diversitatea etnica din Romania atinge cea mai mare complexitate posibila: 12 mici minoritati sunt integrate in ansamblul populatiei majoritare, cu un indice conflictual scazut, cu exceptia a doua minoritati: maghiarii (in Transilvania) si romii. Acestia din urma sunt asociati celui mai scazut indice de simpatie din partea populatiei, in toate regiunile din Romania. ("Altera" nr. 10/1999)
"Elementul definitoriu al sfarsitului secolului XX, este trairea diversitatii diferentei si a heterogenitatii societatii.. Multiculturalismul reprezinta un discurs tipic pentru o modernitate tardiva care asigura experienta sociala a diversitatii si a diferentei, reinterpretand-o. Cultura, identitatea si politica devin astfel categorii centrale ale dezbaterii si ale discursului public" (Feischmidt M., "Multikulturalizmus")
Puternic colorata din punct de vedere etnic si confesional, zona Banatului se caracterizeaza printr-o acceptare mai ridicata a alteritatii, printr-un multiculturalism asumat, prin ecumenism, atasament fata de valorile occidentale, respingerea centralismului prin opozitie fata de capitala (vezi persiflajul "mitici" pentru a-i desemna pe bucuresteni), sustinerea mandriei locale prin recuperarea spiritului central-european (vezi apartenenta istorica la Imperiul Austro-Ungar si credinta ca nivelul de civilizatie din regiunea de vest este superior altor regiuni ale tarii).
Un studiu publicat in "Revista de cercetari sociale" situa aproape de zero gradul de ostilitate in relatiile interetnice din Banat. Unii cercetatori (vezi Liviu Chelcea) sunt tentati sa califice toleranta drept un "dat natural" al Banatului, din cauza atmosferei relaxate si lipsita de complexe fata de "celalalt". Valeriu Leu spune ca banatenii invatau limba germana in secolul XIX din pur pragmatism, pentru ca aceasta le dadea acces la comert etc. Componenta "diversitate" a devenit in timp un criteriu identitar si o ratiune de mandrie locala, un fel de blazon in sprijinul teoriilor care sustin superioritatea culturala a zonei de vest.
Regiunea de vest, ca entitate economica si culturala, contine in prezent, in functie de datele statistice oferite de "Ghidul investitorului. Banat" trei judete: Arad, Timis, Caras-Severin (numele de Banat a fost utilizat din 1690, dupa pacea de la Karlowitz). Regiunea are 1,54 milioane de locuitori, adica 6,8I din populatia tarii. Cel mai mare judet, cu cel mai mare grad de urbanizare (cu 2I mai mare decat in restul tarii) este judetul Timis, care are 23 de orase. Structura etnica a regiunii, dupa recensamantul din 1996 este urmatoarea: 83I romani, 8,6I maghiari, 3I germani, 2,4I romi, 1,8I sarbi, 1,8I alte etnii (slovaci, cehi, ucrainieni, evrei). Legea nr. 151/1998 cu privire la dezvoltarea regionala din Romania a adaugat la cele trei judete traditionale un al patrulea, Hunedoara, pentru a forma astfel Regiunea V Vest de Dezvoltare.
Zona de frontiera cu Ungaria si Iugoslavia, Banatul se caracterizeaza prin fluenta transfrontaliera si dinamism economic tipic pentru zonele de frontiera. Punctele de trecere cu Ungaria sunt Nadlac, Varsand, Turnu, Curtici si, in viitorul apropiat, Cenad. In Iugoslavia se trece pe la Jimbolia, Moravita, Naidas.
Spiritualizarea frontierelor
In noiembrie 1997 s-au semnat oficial documentele de creare a primei euroregiuni care cuprinde si Romania: euroregiunea DKMT (Dunare-Cris-Mures-Tisa), formata din 4 judete romanesti din Regiunea V de Dezvoltare (Arad, Caras-Severin, Timis, Hunedoara), 4 judete din Ungaria (Csongrad, Bekes, Szolnok, Bacs Kiskuhn) si regiunea Voivodina (Banatul sarbesc) din Iugoslavia. Suprafata euroregiunii se intinde pe 77.243 km?, iar populatia totala este de aproape 6 milioane de cetateni. Municipiile sunt, in ordinea numarului de locuitori: Novi Sad, Timisoara, Deva, Kecskemet, Arad, Szeged, Szolnok, Bekescsaba, Resita.
György Éger reproduce in studiul "Euroregiunile in Est si in Vest" (Altera nr. 11/1999) definitiile euroregiunii acceptate de "eurobirocratiile" UE: "Euroregiunea este structura formalizata a cooperarii din zonele de granita, care include reprezentanti ai autoritatilor locale si regionale, precum si parteneri sociali si economici, dupa caz. Euroregiunea dispune de o structura organizatorica specifica, al carei nivel maxim il constituie consiliul ales, urmat de comisie, grupuri de lucru tematice si secretariatul permanent." In doctrina germana, euroregiunea este forma cea mai eficace de cooperare transfrontaliera, pentru ca ajuta la depasirea mostenirii negative a trecutului, consolideaza increderea si spiritul de cooperare intre vecini, echilibreaza nivelele de dezvoltare si pregateste integrarea europeana a tarilor ex-comuniste.
In actul de creare a euroregiunii DKMT, se invoca similitudinea multiculturala, spiritul comun, pragmatismul administrativ al populatiei din regiunile mentionate, premisa comunicarii transfrontaliere, spiritul identitar, bazat pe traditii etno-culturale, preferinta pentru spatiul functional, care duce la "spiritualizarea frontierelor" (Pierre Sadran).
Evolutiile recente ale regiunii "geopolitice" au transformat Euroregiunea DKMT intr-o zona accidentata si greu de administrat; Ungaria a intrat in NATO, Iugoslavia s-a izolat international in urma conflictului din Kosovo, Romania este in etapa demersurilor de integrare euro-atlantica. Iata de ce solutiile de functionare a euroregiunii DKMT se refera la evitarea politizarii relatiilor, a cooperarii locale concrete, in domeniile mentionate in documentul ei de creare: economie, cultura - sport, invatamant si mass-media.
Fragilitatea relatiilor din interiorul euroregiunii a dus la un fenomen de "compensare" de data recenta. Comunitatea romanilor din Voivodina cere oficial sprijinul televiziunii regionale publice din Romania (vezi scrisoarea adresata TVR Timisoara de comunitatea romanilor din Iugoslavia) pentru a se face inteleasa intr-o Iugoslavie aflata sub dictatura, dat fiind faptul ca emisiunile TVR Timisoara se difuzeaza si pe o arie mare din Voivodina. Intre altele, patru studiouri teritoriale ale TVR (Timisoara, Cluj, Iasi, Craiova) produc in fiecare saptamana o emisiune difuzata prin satelit pe TVRI: "Romanii de langa noi" adresata comunitatilor romanesti din statele vecine.
Intre televiziunile regionale publice din euroregiune - TVR Timisoara, MTV Szeged si RTS Novi Sad - exista din 1997 un protocol de colaborare pentru coproductii, emisiuni comune, multiplexuri, schimburi de emisiuni.
Emisiunea "Pe unde europene", difuzata de Radio Timisoara si Radio Szeged are deja doi ani. Recent, Radio Vest a semnat, de asemenea, un protocol de colaborare cu un post de radio local din Szeged. Proiectul de cooperare al euroregiunii DKMT include si aparitia revistei trilingve EUROTRIO.
Peisajul mediatic
Presa locala si regionala din vestul Romaniei a cunoscut aceeasi evolutie ca in restul tarii. De la cateva ziare ale PCR, secundate de o publicatie culturala pentru fiecare judet, sustinuta de Uniunea Scriitorilor si un post de radio teritorial inaintea revolutiei din 1989, presa a ajuns in ultimii ani la sute de titluri, zeci de statii locale si regionale de radio si de televiziune. La Timisoara, de exemplu, existau inainte de 1989 trei cotidiene judetene, patronate de PCR, in limbile romana, maghiara si germana: "Drapelul Rosu", "Szabad Szo", "Neue Banater Zeitung", un hebdomadar in limba sarba, "Banatske Novine", o revista literara, "Orizont", un post de radio teritorial, Radio Timisoara, cu emisiuni in limbile minoritatilor, suprimat in 1987.
Din 1990 pana in 1995, numarul publicatiilor a crescut la Timisoara pana la aproximativ 270, bineinteles, cu numeroase "efemeride". Doar trei publicatii au depasit 1000 de editii ("Renasterea banateana", "Temesvari Uj Szo", "Timisoara"); ziarul german NBZ are mai mult de 700 de numere; 6 publicatii au in jur de 300 de editii ("Agenda", "Timpolis", "Publitim", "Nasa Rec", "Vest Info", "Orizont"). Mai mult de 95I din aceste publicatii se bucura de o finantare privata, chiar daca cele 5I din publicatiile "de stat", adica fostele ziare de partid, au continuat sa-si exerseze influenta, cel putin pana in 1990. Radioul si televiziunea locala au, inca, la jumatatea decadei post-revolutionare, o anvergura mica: s-a recreat Radio Timisoara; prima televiziune locala din Romania, TVT '89, a luat nastere in zilele revolutiei. Din aceasta s-a separat, in 1992, pentru putin timp, TVT1.
Mutatiile din presa locala timisoreana au ca repere in primii 5 ani de dupa revolutie reflexul ideologic si cenzura financiara, ceea ce a dus la fluctuatii si intorsaturi de situatii imprevizibile. Peter Gross, profesor de jurnalism la Chico State University California, cercetator al fenomenului mediatic romanesc, apreciaza aceasta etapa drept "pre-profesionala", cand conduita jurnalistului seamana mai degraba cu cea a unui "caine de vanatoare decat cu cea a unui caine de paza", referindu-se la deficientele fata de respectul publicului, responsabilitatea profesionala, confuzia fata de pozitia jurnalistului in societate, suprapunerea informatiei cu opinia. In 1996, spune cercetatorul american, jurnalistul roman, inca excesiv de politizat, incepe un proces de auto-examinare. Comunicarea intre public, jurnalisti si politicieni/autoritati s-a ameliorat, genurile s-au diversificat in acelasi timp cu stilurile, a inceput un proces de specializare si separare a domeniilor, iar amestecul intre informatie si opinie s-a diminuat ("Mass Media in Revolution and national Developpment. The Romanian Laboratory", 1996). La aceasta a contribuit, de asemenea, aparitia invatamantului jurnalistic academic: la Timisoara functioneaza trei facultati de profil, doua private si una de stat.
Preocuparile pentru relatiile interetnice au inceput sa se faca simtite si ele, insa au ramas sporadice, in vreme ce dificultatile de finantare a publicatiilor in limbile minoritatilor au dus la reducerea numarului de pagini sau chiar la disparitia lor: cotidianul NBZ (cu o aparitie ce dateaza de doua secole!) a disparut, transformandu-se intr-un supliment al ziarului german din Bucuresti, cotidianul "Temesvari Uj Szo" a devenit hebdomadar, publicatiile in limba sarba au cunoscut perioade de criza, iar cele in bulgara sau slovaca apar doar cand este posibil.
Relatiile interetnice si presa. Timisoara - studiu de caz
In prezent, la Timisoara apar cotidianele "Timisoara", "Renasterea banateana", "Agenda zilei", "Prima ora", mai multe hebdomadare de tip magazin sau specializate, dintre care cel cu cel mai mare tiraj, tinand cont si de circulatia regionala, este "Agenda", la care se adauga publicatii ale elevilor, ale studentilor, publicatii din diverse medii profesionale; functioneaza mai multe posturi de radio locale pe banda FM - Radio Vest, Radio Europa Nova, Radio Analog - si studioul public regional, pe banda AM - Radio Timisoara. Televiziunea locala contine Tele Europa Nova, Analog TV, Tele Universitatea, iar cea regionala - TVR Timisoara, studio teritorial al TVR pentru vestul tarii, care difuzeaza pe canalele publice si prin satelit, in cadrul TVR International.
Pagini, rubrici sau emisiuni speciale pentru minoritati, precum si o preocupare programatica pentru relatiile interetnice, sunt prezentate de ziarul "Timisoara", care are din 1999 pagini in limbile minoritatilor, Radio Timisoara care contine in grila sa de programe emisiuni in limbile a 5 minoritati si TVR Timisoara, cu o emisiune hebdomadara interculturala, "Banatica", produsa de trei minoritati: maghiari, germani si sarbi. O politica in acest sens a fost lansata in ultimii ani de revista "Orizont", care s-a ocupat constant de analiza si de recuperarea identitatii noastre central-europene prin cercetarile grupului "A Treia Europa". De altfel, Timisoara este singurul oras in care functioneaza un Institut Intercultural cu publicatii neperiodice notabile.
Un caz special, chiar daca izolat ca audienta, e reprezentat de aparitia "Gazetei de Vest", relansata in 1994 ca publicatie a Miscarii Legionare (fondata in Romania in 1927) sub deviza "o revista in plus, un dusman in minus", care a propagat nationalismul de extrema dreapta, exaltand ortodoxia si virtutile natiunii pana anul trecut, cand s-a decis oprirea aparitiei ei. Pentru cativa ani, o ideologie nationalista, antieuropeana, cu accente pe "iredentismului maghiar" si pe pericolul finantarii evreiesti, a fost propagata de mass-media editata de Fundatia Europeana Dragan, cu sediul la Lugoj, apartinand milionarului italian de origine romana, Iosif Constantin Dragan: "Renasterea banateana", Tele Europa Nova si Radio Europa Nova.
Esecul acestui tip de mesaj in Banat a avut ca efect caderea in surdina a accentelor nationaliste si intoarcerea la o normalitate dominata de ceea ce numim "spiritul timisorean".
O privire critica a perspectivei relatiilor interetnice in presa timisoreana releva cateva deficiente:
demersuri jurnalistice incomplete, datorate unei slabe cunoasteri a literaturii din domeniu si a comunitatilor etnice care vin in contact, precum si slaba cunoastere a documentelor/a legislatiei europene in problemele minoritatilor;
preocupari ocazionale nesistematice si inconsecvente ca atitudine in ceea ce priveste relatiile intre etnii si confesiuni, in contradictie cu evocarea permanenta a "modelului" multicultural din zona, ceea ce denota o imaturitate profesionala;
absenta analizei, a cercetarii jurnalistice care explica natura relatiei interetnice din Banat;
atitudini partizane, atinse de prejudecati culturale sau o tratare emotionala a subiectelor legate de minoritatile etnice, ceea ce duce la o incarcare a intentiilor de manipulare, militante, discriminatorii etc.
folosirea defectuoasa a termenilor uzuali (de exemplu: multiculturalism, regionalism, regionalizare, autonomie etc.), prin producerea de confuzii si iritari;
utilizarea acestor termeni de o maniera speculativa pentru sustinerea mitologiilor locale (stimularea mandriei locale) sau a orientarilor politice carora le putem conferi legitimitate prin invocarea "tolerantei", a multiculturalitatii, a relatiilor pacifiste etc.
asocierea anumitor minoritati cu infractiunile (romii, mai rar maghiarii);
respectul limitat al jurnalistilor pentru normele deontologice privind dreptul la imagine, non-discriminarea etc.
Un studiu al Agentiei de monitorizare a presei, referitor la cantitatea de zvonuri din informatiile transmise prin presa locala in tratarea subiectelor evocate, subliniaza o atitudine tendetioasa in diferite grade in doua publicatii din Timisoara, "Renasterea banateana" si "Timisoara", dar si o preocupare vizibil ridicata a ziarului "Timisoara" pentru tema relatiilor interetnice. Institutul Prospecta din Timisoara a facut in 1998 un studiu de continut privind problema Universitatii maghiare de Stat reflectata in presa; prezentul studiu arata o anumita evolutie a presei romanesti: atitudinea dominanta in articole (82 ) este aproape neutra, in vreme ce doar in 4,4 dintre cazuri expresia este puternic negativa sau puternic pozitiva.
In sfarsit, volumul Presa si toleranta, publicat in 1998 de Marcel Tolcea si Calin Rus, face vizibil fenomenul manipularii prin dezinformare, avand ca punct de plecare monitorizarea presei locale in perioada mai 1996 - mai 1997. Se trateaza intens si emotional conflictele interetnice, asocierea dominanta cu ideea de infractiune, dusman, inferior, dar si preocuparea sporadica pentru ideea de drepturi, discriminare pozitiva etc. In ziarele din Timisoara predomina ca gen "nota" (adeseori ironica), si nu "stirea", ca in ziarele din Bucuresti.
Comunitatea Romanilor din Iugoslavia
Delegatia Comunitatii Romanilor din Iugoslavia, in cadrul intrevederilor de la Timisoara din 17 august 1999 cu Dna Brindusa Armanca, director al Studioului TVR Timisoara al Televiziunii Romane, a dezbatut problema informarii romanilor de dincolo de frontiere, mai concret cea a romanilor din Iugoslavia, si s-a cazut de acord asupra necesitatii realizarii unei emisiuni de specialitate pentru problemele cu care se confrunta minoritatea romana din Iugoslavia, intrucat, conform informatiilor de care dispune C.R.I., aproape 80 din populatia iugoslava de origine romana din R.F.I. urmareste programele TVR1 si TVR2. Consideram ca pastrarea valorilor romanesti in spatiul din Banatul iugoslav ar putea inregistra o crestere substantiala, avand in vedere efectele mass-media asupra opiniei publice de origine romana.
In speranta ca veti solutiona pozitiv dorintele noastre, va multumim anticipat si va dorim succes in activitatea Dumneavoastra.
Ioan Cizmas
Presedinte
Comunitatea Romanilor din Iugoslavia
II.2 Mediatizarea etnicitatii: reflectii plecand de la cazul razboiului din Iugoslavia
Nicolas Pélissier, Université de la Méditerranée
«Televiziunea ucide mai repede decat gloantele»
Emir Kusturica
«Nimic nu este ca un razboi cand e vorba de a genera controverse (...) asupra rolului mass-media in tratarea evenimentelor internationale. Fiecare conflict modern a provocat polemici asupra acoperirii sale mediatice, polemici care, explicit sau implicit, sfarsesc prin a ajunge la consideratii mai generale asupra rolului mass-media si al razboiului intr-o societate democratica», noteaza Fred Halliday intr-o remarcabila lucrare intitulata The Media of Conflict.
Daca ne intrebam adeseori ce ne invata mass-media despre razboi, se intampla rar sa punem urmatoarea intrebare: ce ne invata razboiul despre mass-media? De altfel, intrebarea «Ce face razboiul din informatie?» merita sa fie completata cu o alta: «ce face informatia din razboi?»
«Razboiul ei», am fi tentati sa raspundem, referindu-ne la acoperirea mediatica a conflictului care a opus N.A.T.O. Iugoslaviei in perioada 24 martie - 20 iunie 1999.
1. De la informatia din razboi la informatia ca razboi
«Informatia este prima victima razboiului», auzim in mod constant. Daca formula atinge un punct nevralgic, ideea pe care o contine este preconceputa si, in special, din ce in ce mai putin convingatoare, cel putin in cursul acestui secol, care a vazut progresiv trecerea de la o «informatie-victima» la o informatie colaboratoare, chiar la o «informatie-tortionara». Marile conflicte ale primei jumatati a acestui secol pot sa fie tratate prin paradigma instrumentalizarii, care plaseaza informatia, mass-media si jurnalistii, in timp de razboi, in situatia de victime ale abuzurilor de putere si contra-putere politice si militare (vezi Ferro, 1991).
Perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial, intersectie a tuturor formelor de propaganda si de conflicte legate de decolonizare, marcheaza o noua perioada in evolutia relatiilor dintre jurnalisti si militari, relatii care ar putea fi analizate printr-o a doua paradigma, aceea a colaborarii. Calificati ca «soldati ai informatiei» in timpul conflictului din Indochina, jurnalistii primesc rangul de maior in timpul razboiului din Vietnam si profita, caz unic in istorie, filmand si transmitand in direct tot cortegiul de orori si deziluzii al razboiului, in vreme ce, in timpul razboiului din Algeria, o emisiune televizata arata spectatorilor sai «un razboi curat si exemplar» (Bourdon, in De Bussières et alii, p. 121) intr-un documentar calificat drept «cadou familiilor franceze» (Id).
Totusi, «colaborarea activa» din Vietnam a produs efecte considerate contra-productive de catre Departamentul american de Stat; conflictele care au urmat se situeaza mai degraba intr-o perioada caracterizata de o noua paradigma a incertitudinii, in care puterile politico-militare ezita sa se intoarca la o perioada de instrumentalizare si chiar ignora mass-media (cazul interventiei americane din Granada), cautand o colaborare de tip «patriotic» cu jurnalistii (cazul mass-mediei britanice din timpul razboiului din Falkland), chiar o «colaborare pasiva», implicita, ilustrata de Conflictul din Kuveit.
-
Ruptura din Razboiul din Golf
Acest conflict in acelasi timp supra- si sub-mediatizat a avut o mare calitate: a aratat ca o colaborare intre jurnalisti si militari poate fi la fel de pernicioasa ca si instrumentalizarea. Acceptand sa intre intr-un sistem de echipe organizate de militarii din coalitia aliata, jurnalistii occidentali, in special cei francezi, par a se simti excelent intr-o situatie de «cobai». Aceasta situatie, conjugata cu cresterea puterii, in aceasta perioada, a noilor tehnologii ale informatiei si ale razboiului (Wolton, 1991), a lasat loc la tot felul de abuzuri, stigmatizate in numeroase lucrari (Baudrillard, 1991 ; Virilio, 1991 ; Ferro, 1991 ; Freund, 1991 ; Fleury-Vilatte, 1992). Deceptia jurnalistilor a fost mare si, in urma manipularilor inregistrate in timpul acoperirii «evenimentelor» de la Timisoara, discutiile si colocviile au reafirmat necesitatea unei deontologii a informatiei. Am descoperit atunci ca puterile totalitare nu erau singurele care practicau dezinformarea: jurnalistii democratiilor occidentale puteau si ei sa contribuie la ea pe larg, in mod voluntar sau prin lipsa de distanta (vezi Laprévote si Bergerot-Buisine, 1991). La trecerea a opt ani de la aceste dezbateri s-a permis oare sa se ajunga la o evolutie a situatiei?
-
Kosovo: un conflict post-modern
Daca post-modernismul poate fi definit ca depasirea modernitatii prin alianta a priori contra-naturii a inovatiei high-tech si a arhaismului tribal, conflictul din Kosovo, in perioada sa caracterizata de bombardamentele fortelor aeriene ale N.A.T.O. asupra Iugoslaviei, apare ca fiind post-modern.
Pe de o parte, ca si Razboiul din Golf, acest conflict rezulta din combinatia «unui razboi condus din spatiu, prin satelit, cu avioane ascunse» si a «unui razboi al mass-mediei care impinge la crima» (Virilio, 1995, p. 95). Este vorba, mai mult decat in cazul razboiului din Golf, de un razboi aerian si spatial, «in care spionarea informatiilor adverse depaseste de departe simplul bruiaj al emisiilor ei » (Virilio, 1999, p. 34). Este vorba chiar de o «informatie-razboi», in care informatia devine ea insasi un fel de nou luptator care genereaza un haos mediatic, enegetic si informatic la dusman, prin provocarea unor accidente sistemice (bombardemente ale retelelor de informatii, atragand dupa sine «catastrofe cibernetice», se propaga intr-un mod epidemiologic). Prin urmare, aceste noutati geo-tehnologice au fost insotite de inovatii geo-strategice: transformarea razboiului clasic intr-o operatie de politie, de jandarmerie mondiala (de fapt, occidentala), vizand «mentinerea ordinii» intr-o zona care ar putea fi calificata drept «periferia Europei»; primul «razboi umanitar» care a avut ca efect repunerea in discutie a suveranitatii Statelor-natiune in numele unui nou drept de interventie democratica, sub vigilenta unei justitii internationale experimentale; primul razboi care a violat carta O.N.U., dar si cea a N.A.T.O., considerat pana in prezent o alianta de aparare; trecerea de la o «lume dualista» din Razboiul rece la o «lume monista» domina toata forta armata americana.
Pe de alta parte, conflictul din Kosovo, in dimensiunea sa locala, marcata de confruntarea serbo-albaneza, prezinta un caracter arhaic, chiar regresiv (Keegan, 1998), care il apropie mai mult de cel din Ruanda decat de cel din Golf (Seaton, 1999). El apartine mai degraba unei categorii inedite, caracterizata prin perisarea Statului-natiune-teritoriu, prin resurgenta antagonismelor culturale de natura «biologica» in cadrul aceleiasi comunitati teritoriale, prin dezvoltarea unor gherile mentinute prin traficul mondial de arme si de droguri, din ce in ce mai dificil de controlat si de localizat; aceste gherile sunt deseori foarte bine echipate cu tehnologii noi, stiind din ce in ce mai bine sa instrumentalizeze mass-media (locala sau internationala) in propriul lor interes (v. Allen, 1999, pp. 33-40).
Cum poate reflecta presa un conflict de o asemenea proportie?
-
«Informatia in uniforma?»
Asa cum a aratat Marc Ferro (1991), razboiul modern nu mai este cel al jurnalistului-soldat, ci acela al unui complex militaro-industrial, care cauta sa-si castige cauza in mod discret (aceea a informatiei bine «calibrate»): jurnalistii procedeaza atunci la «dezinformare in ciuda lor»? In timpul conflictului din Kosovo, am asistat la o perfecta adecvare intre principalele mesaje distilate de N.A.T.O. si cele vehiculate de mass-media? Am putut constata o schimbare de atitudine a jurnalistilor francezi in acoperirea acestui conflict, lectiile din Golf au fost invatate? A raspunde la aceste intrebari nu este lucru usor, in afara de polemicile obisnuite. Daca un cercetator o va face in mod stiintific, bazandu-se pe analizele reale cantitative si calitative din mass-media, va fi pionier in domeniu, intrucat rezultate dintre cele mai serioase nu au fost publicate. Totusi, referindu-ne la un anumit numar de lucrari de presa si la observatiile noastre personale, gasim util sa formulam cateva ipoteze care ar putea fi testate mai mult in cadrul cercetarilor experimentale.
2. Efectul-golf: schimbari substantiale in pragmatica jurnalistica
Ne-am bucurat indeajuns? Reactiile puternice si polemicile suscitate de mediatizarea evenimentelor din Golful Persic, a cvasi-revolutiei romanesti sau a interventiei militaro-umanitare din Somalia, multiplicarea conferintelor, a colocviilor sau a dezbaterilor asupra deontologiei informatiei (Pélissier, 1999), patrunderea in spatiul public prin atacuri ale celor mai prestigiosi «intelectuali mediatici anti-mediatici» (Mathien, 1999) au provocat progresiv un salt salutar. Cel putin in Franta, prin tratarea conflictului din Kosovo in toata perioada bombardamentelor N.A.T.O.
Daca putem defini comunicarea mediatica drept o combinatie, fara incetare innoita, intre trasmiterea unui continut si punerea sa in valoarea, cea de-a doua dimensiune, care trimite la pragmatica jurnalistica, ne-a retinut atentia cel mai mult. S-a putut observa efectiv, cu ocazia acestui conflict, o reala schimbare de atitudine a profesionistilor francezi. Ramane totusi de confirmat aceasta prima ipoteza prin analize de continut aprofundate, in special semio-pragmatice, ale ansamblului de programe mediatice franceze in perioada evocata. Sa indicam cateva tendinte, in majoritatea lor reperate de profesionisti, in special de cei din Scolile de jurnalism.
-
Prima tendinta: un efort de prudenta
Daca Razboiul din Golf a fost un razboi fara imagini, acela din Kosovo a fost un razboi fara marturii: «trimisi la periferie, jurnalistii au primit, in calitate de martori secundari, marturiile orale ale refugiatilor-martori primari». In acest context, isi puteau permite interpretari abuzive de genul celor constatate opt ani inainte? De fapt, jurnalistii francezi, in special profesionistii audiovizualului prezenti in regiunile limitrofe din Albania sau Macedonia, au adoptat o anumita rezerva vis-à-vis de cuvintele si imaginile transmise de martorii primari, precum si de sursele «oficiale» sarbe sau albaneze: pe langa multiplicarea citatiilor si folosirea cvasi-sistematica a conditionalului, «numaratoarea refugiatilor se face cu precautie, discursurile oficiale sunt puse in discutie in permanenta, incrucisarea informatiilor e sistematica (...). Serviciul public este asaltat de sobrietate, dar si un canal privat cum este TF1».
-
Cea de-a doua tendinta: un efort de vulgarizare
Cu ocazia oricarui conflict considerat de ei drept «major», condusi uneori de simplificari care tranforma vulgarizarea in «cultura a imitatiei», jurnalistii francezi nu au ezitat sa trateze conflictul din Kosovo in toate dimensiunile, incercand sa explice motivele istorice, geografice, economice, culturale, sociale etc. aflate la originea resentimentului actual intre comunitatile sarba si albaneza. Chiar daca nu a reusit intru totul, efortul didactic a fost real si sprijinit de harti, grafice, cronologii, montaje, documentare audiovizuale de calitate.
-
A treia tendinta: un efort de echidistanta
Desi, in ansamblu, mass-media franceza (ramane totusi de verificat experimental) a avut tendinta de a legitima bombardamentele N.A.T.O., s-au auzit multe voci dizidente, care au facut sa se uite cvasi-unanimismul ce a caracterizat Razboiul din Golf. De aceasta data, in afara de «micro-presa» nationalista si/sau anti-imperialista, mass-media cu public mare, ca Marianne, Le Monde Diplomatique, L�Humanité, Le Figaro Magazine, Paris-Match, L�Express, a putut sa-si exprime liber toate rezervele, chiar ostilitatea fata de razboiul purtat de N.A.T.O. Intre altele, presa scrisa a publicat in coloanele sale jurnalisti anglo-saxoni prestigiosi, care nu impartaseau entuziasmul belic al confratilor lor. In ceea ce priveste presa care era mai degraba «pro-bombardamente», si ea a oferit uneori cuvantul unor intelectuali critici vis-à-vis de bombardamente si nu s-a sfiit sa denunte regulat numeroasele esecuri ale interventiilor N.A.T.O., in special in comunicarea institutionala: mesaje schimbatoare si adeseori incoerente, absenta imaginilor audiovizuale non-sarbe provenind din Kosovo, inflatia semantica (de la «genocid», la «pierderi colaterale», lipsa de justete in ton), abuzuri de tehnici de propaganda si absenta de coordonare intre strategiile nationale de informare au fost principalele critici adresate de aceasta presa N.A.T.O., in special lui Wesley Clarksi purtatorului sau de cuvant, Jamie Shea (prezentat de «Guignols de l�Info» ca gesticulator patetic...). In sfarsit, la televiziune au aparut emisiuni care aduceau in prim plan riscul etic care putea exista in monopolizarea atentiei telespectatorilor printr-o insistenta tautologica asupra imaginilor cu refugiati albanezi.
La acest efort triplu, am putea adauga un efort de sobrietate (vezi remarcabilul articol al lui Bernard Guetta, «Kosovo: razboiul asa cum il vedem», publicat in Le Monde din 10 iunie 1999) care permite sa se dea uitarii kitsch-ul spectacular si grandilocvent al unui Razboi din Golf care ar putea sa se rezume la emblema sa de pe CNN (Rossignon, in Fleury-Vilatte, 1992, pp. 37-51).
Din toate aceste diferite tentative de evolutie pragmatica constatate care tin oare de continutul discursiv vehiculat de mass-media franceza? Si aici ar fi prudent sa se astepte primele rezultate ale anchetelor pe acest subiect initiate de diferite centre. Ne permitem, totusi, sa formulam o a doua ipoteza: in ciuda precautiilor pragmatice luate de jurnalisti, mass-media franceza a monopolizat atentia publicului cu un discurs dominant mitologic, putin diferit de cel schitat de comunicarea institutionala a N.A.T.O.
3. Un discurs dominant articulat in jurul a patru sintagme
Trei dintre aceste sintagme au fost puse in valoare de rezultatele primelor anchete efectuate in Europa pe aceasta tema (Dragan, 1999). Propunem sa adaugam aici o a patra, reperata din analisti ca Ignacio Ramonet sau Paul Virilio: «Razboiul de Civilizare», implinire nelinistitoare a profetiei politologului american Samuel Huntington.
Acest discurs dominant, de ordin mitologic, nu a fost in mod obligatoriu conform cu realitatea operatiunilor de pe teren. Ce conteaza! Mass-media, constient sau nu, a jucat «jocul comunicarii» impus de «comunitatea internationala». Si cu atat mai rau pentru cei care au incercat sa-i demonteze mecanismul.
-
Un razboi tehnologic (sau un «razboi curat»)
«Deci acum asa facem razboiul?», se intreba un jurnalist american in Le Figaro din 22 iunie 1999, evocand «primul razboi in totalitate aerian», care respecta conceptul consacrat de «Zero Morti», cel putin in ceea ce priveste fortele aliate. Ca si in cazul Razboiului din Golf, se pare ca mass-media a difuzat credinta, larg propagata de N.A.TO., in ecuatia: «mai multa tehnologie = mai putini morti». Le Nouvel Observateur din 8 iulie 1999 afirma chiar: «nu a fost un �razboi� in sensul lui Clausewitz fiindca nu a existat o escalada inspre extrema (...). A fost o operatie de jandarmerie pe scara internationala (...). Loviturile aeriene au vizat obiective economice, incercand sa treaca pe langa populatie. Pentru un razboi non-militar, contractul a fost aproape respectat» (J. Julliard). Adaugam aici analizele lui Jean Baudrillard (1991) asupra «razboiului virtual», cele ale lui Dominique Wolton despre «Wargame» (1991) sau ale lui Paul Virilio, care evoca «tehno-parada» de arme noi: elicoptere Apas, bombe cu grafit si alte arme non-letale al caror obiectiv «nu mai este sa distruga, ci sa neutralizeze dusmanul» (Virilio, 1999, p. 60). Vom evoca totusi un «conflict redus la un tratament de date» (F.B. Huyghe), reluand afirmatia lui Wesley Clark: «acest razboi este cel care a facut uz cel mai mult de arme de precizie in istorie».
-
Un razboi umanitar (sau «razboiul drept»)
«Cauza dreapta», scrie Jean-Marie Colombani, in Le Monde din 8 aprilie 1999, cu accente lirice: «urgenta este aici, aceea a acestor doua milioane de albanezi din Kosovo care sunt la mana lui M. Milosevic». Obiectivul razboiul ar fi totusi sa puna capat unei catastrofe umanitare, unei «epurari etnice» deja amorsata, obisnuita sarbilor si planificata de mult. «Putem accepta sa traim in sclavie si sa lasam ultimul cuvant acestui asasin?», se intreaba Jacques Julliard, evocand ideea unei «recuperari morale»: «rusinea din anii treizeci si patruzeci, proiectata pe ecranul iugoslav: trebuie sa bombardam Pristina si Belgradul pentru ca aliatii nu au bombardat Auschwitz-ul. Parintii nostri s-au facut doar ca vad, au lasat trenurile sa plece, nu se va mai ajunge in aceasta situatie!». De unde si importanta simbolica a imaginilor cu refugiati albanezi care au revenit cotidiene pe ecrane.
«Sa eliminam satrapul, sa salvam poporul!», citim in La Croix din 31 martie 1999. Mass-media franceza, in marea sa majoritate, face un laitmotiv din discursul Generalului Wesley Clark: razboiul trebuie sa permita caderea «tiranului Milosevic» si sa favorizeze instaurarea democratiei in Iugoslavia. Comparandu-l pe Milosevic cu Hitler, Jacques Julliard evoca «nationalismul sau rasist» in vreme ce Jean-Marie Colombani il numeste «sef de banda», «asasin» si «criminal de razboi»: nu astfel a fost, de altfel, desemnat si condamnat de «comunitatea internationala» si de Tribunal sau Penal International?
Tony Blair a declarat la Financial Times: «In Kosovo este vorba de un razboi de un nou gen, care tine mai mult de valori decat de teritorii». Este vorba, deci, de un «razboi de civilizare», de promovarea drepturilor omului, acestea din urma aparand ca etic superioare integritatii teritoriilor si suveraneitatii Statelor. Paul Virilio merge pana la a evoca un «razboi sfant laic», al carui dusman absolut ar fi «purificarea etnica», iar legitimitatea ar fi «purificarea etica» (Virilio, 1999, op.cit., pp. 20-31). Acest nou «razboi etic» ar avea ca obiectiv moral sa opreasca regresiunea inspre statul primitiv pe care l-ar constitui noile razboaie balcanice, conform teoriilor lui J. Keegan exprimate in War and Our World.
In timp ce Serge July estimeaza ca «destinul Uniunii Europene se joaca in Kosovo», Jacques Julliard mentioneaza «noile exigente ale justitiei care apar in constiinta universala», iar Jean-Marie Colombani evidentiaza «dreptul oamenilor contra dreptul celor puternici».
Dominarea simbolica a patru discursuri releva o dimensiune a fantasmelor? Mass-media franceza nu a dus, asa cum am aratat mai sus, un efort real de echilibrare a cuvintelor? Lucrurile sunt, in realitate, mai complexe, asa cum a aratat-o si ceea ce numim «afacerea Debray», controversa intre intelectuali si editorialisti in presa nationala, pornita de la publicarea, la inceputul lui mai 1999, in Le Monde, Marianne si L�Humanité, a anumitor cuvinte critice la adresa loviturilor N.A.T.O., apartinand unor specialisti bine cunoscuti ai informatiei. Ce a revelat aceasta «afacere»? Ca este dificil sa critici anumite practici de dezinfomare politica si mediatica fara a suporta apoi loviturile unui mod de gandire unic, cel putin cel legat de reproducerea pe de rost, fara amendamente, a celor patru sintagme ale discursului mitologic promovat de N.A.T.O. Bineinteles, Régis Debray nu a facut-o fara naivitate, fara stangacie si fara caricaturi (Bougnoux, 1999, p. 45), insa a avut meritul de a porni dezbaterea. «Victimizand imprudent si aruncand ideea mediatica in derizoriu, presa si-a gresit tinta», scrie Daniel Bougnoux (Id., p. 49). «Dimpotriva, cand articolele luate in discutie tind sa relativizeze imaginile, trec drept neobservate», adauga Serge Tisseron (1999, p. 43). Jean-François Gossiaux, mare specialist in problema Balcanilor, evoca la acest subiect o «intoarcere la anii stalinisti» iar Jacques-Marie Bourget, reporter la Paris-Match, denunta presa care «refuza sa cumpere imagini capabile sa dea publicului o imagine proasta despre N.A.T.O.» concluzionand: «nu mai ramane din presa de opinie decat presa care are despre ea o opinie buna».
Ce are in plus audienta de la «Arrêt sur Images» in fata celei a marii mase a Jurnalului Televizat (care nu a prezentat aproape niciodata imagini cu alte persoane decat albaneze)? Colaboratorii de la Marianne sau ai canalului La Une nu sunt atunci populisti incurabili iar cei de la Monde Diplomatique incorigibili anti-americani? Adica niste indivizi «depasiti».
4. Revansa realului
Nu este vorba aici de a face o judecata de valoare asupra legitimitatii bombardamentelor N.A.T.O. asupra Iugoslaviei, ci de a pune niste intrebari. Realitatea operatiunilor de pe teren nu a denuntat, cel putin partial, binele fondat prin «discursurile de mobilizare», voit simpliste si proprii oricarui tip de comunicare in situatie de criza sau conflict? Cel putin, asta constata o mare majoritate a presei franceze, la incheierea conflictului.
-
Tehnologii ale deceptiei sau deceptie tehnologica?
Razboiul din Iugoslavia nu se vroia doar un «razboi just», ci si un razboi «in care sa se vizeze just» (Virilio, op.cit., p. 74). Si a fost oare cazul cu adevarat? «5000 la 0», titra ironic Washington Post, a doua zi dupa bombardamente. Dar ce sursa poate astazi sa pretinda ca dispune, ca si in cazul Irakului, o cifra exacta a numarului de victime? De altfel, razboiul a fost efectiv «curat» de partea aliatilor, dar nu a fost asa nici pentru victimile civile sarbe (Armata iugoslava a fost putin atinsa, atat material, cat si uman) si nici pentru victimele albaneze in ceea ce priveste «pierderile colaterale». Retorica instutionala a N.A.T.O. va fi facut tot posibilul pentru a eufemiza actiunea sa criminala, dispunand ca mass-media sa prefere termenul de «lovituri», celui de «bombardamente». In sfarsit, razboiul nu a fost castigat «din inaltul cerului»? Nu a durat prea mult timp fata de ceea ce credeau la inceput cancelariile occidentale («cateva zile», se spunea, ca in 1914!)? Milosevic nu a cedat mai degraba in urma «intorsaturilor» din diplomatia rusa, in urma trimiterii in Macedonia a unui contingent de 50 000 de persoane si a planificarii de catre aliati a unei interventii terestre pentru vara lui 1999? Ca si razboiul din Golf, cel din Iugoslavia a fost o expozitie a tehnologiilor cele mai sofisticate. Ca si razboiul din Golf, nu a fost «curat»: a avut loc, cel putin pentru victimele lui, din trecut, prezent si viitor.
-
Putem «bombarda» un razboi civil?
Oare nu bombardamentul declansat de N.A.T.O. sta la originea catastrofei umanitare constatata pe ecranele noastre? Cu siguranta, politica lui Milosevic din 1989 in Kosovo era represiva si a determinat aproape 200.000 de albanezi sa paraseasca zona. Insa, exodul masiv raportat de mass-media (mai mult de un milion de persoane) si asasinatul in masa a milioane de victime inocente de catre para-militarii si politia sarba au inceput din 24 martie, prima zi a bombardamentelor N.A.T.O.
«Oamenii ii vad pe refugiati si cred ca vad un razboi, in vreme ce refugiatii sunt o consecinta a lui, asa de mare era confuzia: bombardam pentru ca sarbii expulzeaza populatia, pe cand deportarea se produce, de fapt, dupa bombardamente, este o consecinta a lor. Intrebati in jur si veti vedea: razboiul are loc din cauza refugiatilor, de aceea se bombardeaza. Efect reusit. Acesta este sistemul mediatic», noteaza deznadajduit Ignacio Ramonet. Singurul tip de interventie al carui obiectiv prioritar ar fi fost o reala protectie a populatiei civile ar fi fost o interventie terestra contra armatei, politiei si a militiilor sarbe. Insa o astfel de operatie ar fi contravenit, cu siguranta, conceptului strategic de «Zero Morti» aparat de Departamentul american de Stat. Protectia civililor, fie ei sarbi sau albanezi, nu a fost, deci, obiectivul esential al razboiului. Intre altele, cum a remarcat si Odysseas Boudouris, de la Medici fara Frontiere: «in timpul acestui razboi, miscarea umanitara occidentala a fost acolo unde a vrut N.A.T.O., a facut ceea ce N.A.T.O. a vrut sa faca, a spus ceea ce N.A.T.O. a vrut sa fie spus». Pe scurt, miscarea a fost «remorca» puterii militare, ceea ce nu este conform cu principiile sale de independenta.
In sfarsit, in afara de victimele civile si ruina economica si sociala a unei tari, bombardamentele aliatilor nu au ipotecat oare viitorul ecosistemului unei intregi regiuni? Catastrofele ecologice sunt numeroase si cine va putea prezice efectele asupra populatiilor locale ale bombelor cu uraniu, al caror caracter toxic si radioactiv a fost pe larg demonstrat in Irak?
-
Dictatura sau democratura?
Sa amintim: unul dintre obiectivele declarate ale N.A.T.O. era caderea «dictatorului» Milosevic. Or, trebuie sa recunoastem ca el este inca la putere in Iugoslavia, iar bombardamentele occidentale i-au oferit chiar timp pentru castigarea unei legitimitati suplimentare. Aceste «lovituri» ar fi progresat oare intr-un regim democratic? Dimpotriva: actualul presedinte din Muntenegru, Djukanovic este din ce in ce mai debordat de rivalul sau ex-comunist Bulatovic, in vreme ce sondajele de la Belgrad arata ca partidele care progreseaza cel mai mult in Serbia sunt cele conduse de Vuk Draskovic (dreapta nationala) si Vojislav Seselj (extrema-dreapta). Pe fondul crizei si al sentimentului de esec national, actuala «democratura» aflata la putere in Belgrad are inca zile de trait. De altfel, era vorba sa-i ajutam pe democratii sarbi; «de ce nu au facut-o occidentalii inainte de a proceda la toate aceste masacre, mai ales ca era posibil ca ele sa fie evitate?», se intreaba politologul belgradean Nebojsa Popov.
In sfarsit, s-a facut oare cea mai potrivita alegere prin bombardarea Radioteleviziunii sarbe, contravenind pentru prima oara «principiului non-discriminarii» promovat de Uniunea Internationala de Telecomunicatii si de Eutelsat (v. raportul «Reporteri fara Frontiere» 1999)?
In ceea ce priveste viitorul politic din Kosovo, este intunecat de marginalizarea Ligii Democratice (L.D.K.) a lui Ibrahim Rugova, in profitul nationalistilor de la U.C.K. («Armata de Eliberare din Kosovo»), care procedeaza, de la terminarea bombardamentelor, in ciuda prezentei fortelor internationale de interpunere, la o veritabila «albanizare» a teritoriului.
-
«Purificarea etica» a dus la disparitia «purificarii etnice»?
«Un razboi de civilizare», spunea Lionel Jospin. Totusi, nu se putea proceda la avansarea civilizatiei fara razboi? Unii cred, referindu-se la negocierile de la Rambouillet (februarie 1999) ca era un «dictat» inacceptabil pentru sarbi. De altfel, cu exceptia lui Le Monde Diplomatique care a publicat textele de la Rambouillet pe pagina sa de internet, putini au fost cei care au comentat textele redactate cam repede. Chiar s-a cautat pacea la Rambouillet? Nu este sigur. Lucru uimitor: cele doua puncte considerate «non-negociabile» de partea sarba erau acceptarea prezentei fortelor N.A.T.O. (si nu ale O.N.U.) pe teritoriul iugoslav si organizarea in trei ani a unui referendum asupra independentei Kosovo-ului. Or, trebuie sa recunoastem ca negocierile de pace din iunie 1999 s-au efectuat pe baze mai suple: O.N.U. a inlocuit N.A.T.O. si nici nu s-a pus problema unei eventuale independente pentru Kosovo.
Mai apoi, ce inseamna notiunea de «comunitate internationala» atunci cand aceasta coalitie se reduce la tarile occidentale cele mai industrializate care nu au ezitat sa violeze «legalitatea internationala» pentru care luptasera in Golful Persic?
In sfarsit, «purificarea etnica» este departe de a fi disparut. In primul rand, ea este considerabil accelerata, facand in special victime albaneze. In al doilea, in urma negocierilor de pace din iunie 1999, ea s-a efectuat in «celalalt sens», facand victime in special printre sarbi, dar si printre romi. Totusi, Kosovo este «etnic curatat» de aceste ultime doua populatii. Ca si la Dayton, in 1995, coalitia occidentala a acoperit o impartire etnica de facto, pe care ar fi pretins totusi ca o apara.
In acest paradox, presa a jucat probabil un rol deloc neglijabil, intrucat dispune, pe de o parte, de puterea cuvantului, iar mai apoi de aceea de a defini situatii. In cazul Ruandei si al Bosniei, cercetatori britanici (Mac Nulty, 1999; Wolfe Murray, 1999) au aratat cum presa occidentala a demonstrat o lipsa de discernamant, reluand pe cont propriu categorizari etnice definite pe teren de mass-media locala, dar care era manipulata de gruparile de lupta (vezi tristul celebru exemplu al «Radio Mille Collines» din Ruanda, sau cel al televiziunii din Pale in Bosnia). Printre aceste categorii, o regasim si pe cea a «purificarii etnice», pe care mass-media occidentala, dupa Wolfe Murray, nu ar fi trebuit niciodata «sa o lase sa se instaleze» fiindca nu face altceva decat sa «intareasca stereotipurile locale».
Publicului occidental i se permite sa creada ca aceste tipuri de conflicte, pe langa caracterul lor «primitiv», sunt proprii populatiilor «barbare», care nu vor putea niciodata sa se inteleaga intre ele, din cauze de ordin biologic. In Balcani nu s-a spus nimic, spre deosebire de Franta, despre «antagonismele culturale ireductibile» dintre sarbi si albanezi, in vreme ce cercetatorii specializati au stabilit totusi ca aceste antagonisme au fost scoase la iveala, prin mass-media, de liderii locali de razboi. Ce surpriza a avut publicul francez atunci cand a constatat ca tinerii sarbi asculta muzica tehno, ca U.C.K. are o pagina de web performanta sau ca Ibrahim Rugova fusese studentul lui Roland Barthes! Acesti «barbari» nu prea erau lipsiti de asa-numitele urme de «civilizatie».
Diferitele intrebari pe care le-am formulat mai sus nu sunt fructul unui spirit pierdut in national-bolsevismul clicii lui Milosevic si care striga impotriva complotului mondialist al mass-media occdientala! Am constat, dimpotriva, ca aceste intrebari au fost ridicate de marea majoritate a presei franceze, chiar si de cei care erau mai degraba favorabili «loviturilor». Titlurile articolelor pe care le-am parcurs spun multe despre starile emotionale ale cronicarilor sau editorialistilor: «Un precedent paralizant» (Le Figaro, 22 iunie 1999); «Ciudata pace» (Le Figaro, 15 iunie 1999); «Victorie, si dupa?» (Le Monde, 11 iunie 1999); «Victorie amara» (Libération, 11 iunie 1999); «Lectii ambigue despre un conflict» (La Croix, 25 iunie 1999); «Cine va indrazni sa afirme ca nu se putea face altfel?» (Marianne, 13-19 iulie 1999). Cel putin o doza de triumfalism exista: Milosevic a cedat cu certitudine, iar majoritatea albanezilor s-au intors la casele lor. «Dar cu ce pret?», se intreaba Le Monde diplomatique. Si apoi, «la ce bun?», daca Milosevic a ramas la putere si daca logica de exacerbare a nationalismului etnic continua sa conteze in Balcani, si chiar si in tari ale Uniunii Europene cum este Grecia (Allen & Seaton, 1999, pp. 162-175)?
Ca strategiile N.A.T.O. au vrut sa simplifice de buna voie un discurs oficial destinat sa legitimeze interventia aliatilor si sa linisteasca opiniile publice occidentale, poate aparea ca un «razboi bun». Dar ca mass-media occidentala a prezentat acest discurs fara sa il discute, apare mai putin legitim in masura in care indoiala este o trasatura care sta la baza eticii jurnalistice.
5. Incercare de explicare a disfunctionalitatilor sistemului mediatic
Doua tentative de explicare dintre cele mai des intalnite, atat in presa, cat si in literatura specializata, se pot clasa in doua categorii. Prima trimite la o viziune monista asupra lumii, la o explicatie globala a conduitelor mediatice, prin uniformizarea crescanda a informatiei care genereaza mondializarea. Cea de-a doua vizeaza factorii geo-strategici si se inscrie intr-o perspectiva dualista, tinand cont de factorii culturali si simbolici care fac intotdeauna dintr-o informatie produsul unei comunitati locale.
Pentru Ignacio Ramonet, razboiul din Iugoslavia «deschide o noua etapa in istoria relatiilor internationale. Ea anunta inceputul unei Noi Ordini Globale». Lumea bipolara a razboiului rece va ceda locul unei «lumi unipolare» dominata de o «hiper-putere»: Statele-Unite. Dupa Paul Virilio, S.U.A. va incerca sa impuna, incetul cu incetul, o hegemonie de un nou gen: Global Information Dominance, dominatia unei si printr-o informatie din ce in ce mai globalizata, adica binarizata, deci standardizata si uniformizata. N.A.T.O. a inaugurat «un razboi nodal care nu este decat celalalt versant alrazboiului total din acest mijloc de secol» (op.cit., p. 33). N.A.T.O. adopta un nou concept strategic, bazat inainte de toate pe «strategiile deceptiei» (sau dezinformarii), un «concept globalitar care nu deranjeaza nici N.A.T.O., nici ONU, in masura in care domeniul sau de competenta si de interventie ar fi mai putin geofizic decat metageofizic» (Id., p. 45). Paul Virilio vede aici riscurile unui «razboi economic total», in care interesele complexului militaro-industrial se unesc cu cele ale complexului culturalo-informational al «Autostrazilor Informatiei».
«Nu ar fi de mirare ca sistemul mediatic sa apara ca un aliat obiectiv al sistemului economico-politic si sa contribuie la stabilitatea acestuia. (...). Mass-media (...) ajunge sa promoveze o ortodoxie a continuturilor. Sau, chiar sa favorizeze (...) o cenzura prin consimtamant mutual, de buna companie, care ar fi un ecran de protectie la denuntari, la strigate, al opinii critice», scria Michel Mathien in 1989, zece ani inainte de conflictul din Kosovo, care a ilustrat a priori aceasta concluzie. Concentrarea mondiala a initiativelor de presa nu face altceva decat sa favorizeze o «informatie in uniforma» aflata in serviciul intereselor unui «Pentagon capitalist» (P. Virilio).
Daca urmam acest rationament, jurnalistii francezi nu ne-ar fi informat asupra conflictului din Kosovo. Ar fi fost mai degraba niste victime inconstiente ale «tiraniei comunicarii» N.A.T.O., o comunicare globalizata si tautologica («tautistica», ar spune Lucien Sfez).
Totusi, oricat de confortabil si seducator ar fi acest rationament, nu face oare prea frumoasa teoria complotului mondialist, a realpolitik-ului, a explicatiilor deterministe si nu subestimeaza capacitatile de rezistenta ale culturilor locale si ale Statelor-natiune-teritorii?
-
Explicatiile locale sau «sovinismul informational»
Cum a aratat Béatrice Fleury-Vilatte à propos de mediatizarea razboiului din Golf in cinci tari europene diferite, uniformizarea informatiei globalizate nu este intotdeauna de suprafata: atunci cand analizam aprofundat discursurile mediatice, se poate constata ca presa nationala pastreaza o grila de lectura specifica, aceea care este cel mai mult conforma agendei definite de comunitate. Ajungem aici la ideea de «sovinism informational», draga lui Daniel Bougnoux: «sa ne amintim ca fiecare organism nu poate si nu stie decat sa-si trateze propria informatie si ca aceasta inchidere (...) este un dat al faimosului tratament (...). Prin tratarea informatiei, intotdeauna selectiva, ne stabilim propria identitate sau propria lume (...). E posibil ca informatia sa ramana o valoare bizar locala, aruncata la mijloc (...). O non-tratare face parte din optiuni (...). Cati sarbi s-au simtit interesati de suferintele kosovarilor? Si cati occidentali de cele ale sarbilor bombardati de N.A.T.O.?» (Bougnoux, 1999, pp. 51-52). De altfel, razboiul din Kosovo este un razboi fara martori, de o mare complexitate. In absenta unei informatii pertinente, care deranjeaza, destabilizeaza, mare parte dintre jurnalistii francezi au mobilizat simboluri (Auschwitz, Republica, Razboiul din Spania, Razboiul din Algeria...) chiar daca aceste simboluri nu s-au revelat adecvate pentru «a gandi Balcanii»: «Constiinta noastra are oroare de vid si suportam cu greu intrebarile fara raspuns: daca informatia lipseste, doxa acopera gaurile.» (Id., p. 50). «Un jurnalist exprima ceea ce este el, adica un om, produs al unui context si al unei culturi», completeaza Bernard Guetta. «Va ajunge el prin meseria sa sa depaseasca acest lucru?».
-
Articularea localului si a globalului: provocarile complexitatii
Conflictul din Kosovo nu s-a caracterizat atat de mult prin dezinformare, cat printr-o anumita sub-informare. Ceea ce i-a frapat pe observatorii critici a fost mai putin un tratament eronat sau hiperbolic al anumitor evenimente, cat ne-tratarea anumitor aspecte considerate poate prea deranjante ale acestui conflict: adevaratele-false negocieri de la Rambouillet, epurarea victimelor din randul sarbilor si al romilor, excesele nationalismului albanez, violarea legalitatii internationale in numele careia a fost declansat razboiul din Golf etc. «Complexitatea fenomenelor descurajeaza si restaureaza invincibil credinta (...), atat de mare este dorinta noastra de certitudini sau de scheme clare, usor de memorat si, daca se poate, maniheiste», precizeaza Daniel Bougnoux (Ibid.), comentand ironic o oarecare «balcanizare» a gandirii noastre. Atingem aici si pozitiile aparate de Morin si Le Moigne (1999) asupra limitelor de acest tip de gandire «disjunctiva», care impiedica orice forma de intelegere inteligenta a complexitatii. Dupa Edgar Morin, bajbaielile jurnalistilor francezi à propos de un conflict care articuleaza o dimensiune globala cu miriade de dimensiuni locale, pot fi explicate prin predominarea, in profesie, a acestui tip de gandire reductionista si pozitivista:«in ceea ce priveste razboiul actual, e nevoie de o privire binoculara si nu de una oarba. Razboiului intre N.A.T.O.si Iugoslavia i s-a suprapus razboiul orbilor, unii nevazand decat raul cauzat de Iugoslavia, iar altii doar pe cele cauzate de N.A.T.O. (...). Putini sunt cei care vad toate aspectele, contradictorii si antagonice, ale problemei. De ce? Pentru ca spiritele au fost formate in incapacitatea de a intrevedea complexitatea (...). Din aceasta cauza, suntem acum intr-o dinamica de agravare a focarului din Balcani», ne previne Morin.
Oare jurnalistii francezi nu se intereseaza de complexitatea problemelor stiintifice, asa cum o sugera recent Pierre Bourdieu? Ar fi injust sa o afirmam. Aceasta chestiune face parte in prezent din reflectiile profesiei (Wattine, 1997). Totusi, daca numerosi profesionisti admit ca inteleg interesul unei astfel de afirmatii, putini estimeaza ca ea poate fi aplicata in profesia lor. Complexitatea nu este criticata, dar se considera ca se aplica... «la altii», «la cei care au timp» (intelectuali, cadre didactice, cercetatori, experti etc.). Jurnalismul se loveste deci de o necesitate de «vulgarizare» (Ruellan, 1993), ale carei limite si simplificari pot fi constatate regulat.
Insa trebuie sa fim realisti: temporalitatea proprie jurnalistului (chiar daca nu trebuie sa cedeze dictatelor de urgenta) nu va fi niciodata aceea a unui cercetator specializat. Meseria de jurnalist conserva cel putin o specificitate, aceea de a fi social abilitat in a produce punctul sau de vedere cel mai pertinent posibil asupra unei realitati complexe si schimbatoare, intr-un minim de timp posibil. Este totusi posibil, pentru jurnalist, sa depuna un efort dublu: sa puna in practica formari profesionale, initiale si, in special, continue, care ar permite sa se sesizese mai bine interconexiunea stiintelor, unitatea lor si unitatea omului si sa se vada modelele pozitiviste de interpretare a realului; pe de alta parte, urmarirea unei colaborari mai active intre jurnalisti si experti, in sensul unei «cercetari-actiune» care ar putea sa aduca un profit celor doua profesii (vezi Pélissier, 1999).
-
In concluzie: virtutile publicului?
Desi rezultatele «anchetelor» nu sunt complete, anumite analize publicate sau cunoscute, permit formularea unei alte ipoteze care ar merita sa fie validata experimental: asupra perioadei conflictului din Kosovo, publicul francez (dar si publicul din tari mai «neutre» cum este cazul Romaniei, vezi Dragan, 1999) pare a fi furnizat interpretari mai moderate si rezervate ale evenimentelor decat cele ale elitelor jurnalistice. Cel putin este ceea ce s-a constatat in urma unor sondaje de opinie efectuate in acea perioada, precum si a anumitor emisiuni televizate precum «Arrêt sur image» sau «Le courrier du Médiateur» de la France Télévision. Aceasta «prudenta» a publicului a fost, de altfel, constata in timpul razboiului din Golf (Wolton, 1991).
Aceasta strategie rezulta, deci, in urma unui activism civic sau, dimpotriva, a unei «rezistente pasive» de tip apatic? Putin conteaza: ceea ce conteaza sunt efectele sau non-efectele: «avem o mare cantitate de probe pe care controlul mass-media nu le produce printr-o manipulare automatica a cetatenilor, care stiu sa reziste astazi. Jurnalistii sunt singurii care nu si-au dat seama ca nu mai dispun de monopolul informatiei», precizeaza Ignacio Ramonet.
Ramane atunci doar ca acest public sa aiba memoria scurta. Iar de acest lucru jurnalistii si-au dat seama...
Bibliografie
1. ALLEN (Tim) & SEATON (Jean), The Media of Conflict: War Reporting and Representations of Ethnic Violence, Zed Books, Londra&New York, 1999.
2. BANKS (Marcus) & WOLFE MURRAY (Monica), «Ethnicity and Reports of the 1992-1995 Bosnian Conflict», in ALLEN (Tim) & SEATON (Jean), ibidem.
3. BAUDRILLARD (Jean), La guerre du Golfe n�a pas eu lieu, Paris, Galilée, 1991.
4. BOUGNOUX (Daniel), «Les Balkans comme métaphore», in Les Cahiers de médiologie nr. 8, semestrul al doilea, 1999, pp. 47-55.
5. CORNU (Daniel), Ethique de l�information, Paris, PUF, 1997.
6. DE BUSSIERRE (Michèle) si alii, Radios et télévision au temps des événements d�Algérie, Paris, L�Harmattan, 1999.
7. DEBRAY (Régis), «Choses dites», in Les Cahiers de médiologie nr. 8, semestrul doi, 1999, pp. 183-207.
8. DRAGAN (Ioan), «Effets et contre-effets de la médiatisation du Conflit du Kosovo», Actes du VIe Congrès Roumano-Français sur les sciences de la communication, Bucarest-Sibiu, 1999, apare in 2000.
9. FERRO (Marc), L�information en uniforme : propagande, désinformation, censure et manipulation, Paris, Ramsay, 1991.
10. FLEURY-VILATTE (Béatrice), (Dir.), Les médias et la guerre du Golfe, Nancy, Presses Universitaires de Nancy, 1992.
11. FREUND (Andreas), Journalisme et mésinformation, Grenoble, La Pensée Sauvage, 1991.
12. LAPREVOTE (Louis-Philippe) si BERGEROT-BUISINE (Claire), «La désinformation, enfin!», in FLEURY-VILATTE (Béatrice), (Dir.), Les médias et la guerre du Golfe, op.cit., 1992, pp. 118-132.
13. LE MOIGNE (Jean-Louis) si MORIN (Edgar), L�intelligence de la complexité, Paris, L�Harmattan, 1999.
14. MAC NULTY (Mel), «Media Ethnicization and International Response to War and Genocide in Rwanda», in ALLEN (Tim) & SEATON (Jean), The Media of Conflict: War Reporting and Representations of Ethnic Violence, Zed Books, Londra & New York, 1999, pp. 268-287.
15. MATHIEN (Michel), «Le journalisme professionnel face aux mutations de l�information et de la communication», Quaderni nr.37, Hiver 1999, pp. 11-42.
16. MATHIEN (Michel), Les journalistes et le système médiatique, Paris, Hachette, 1989.
17. PELISSIER (Nicolas), «La surexposition aux paradoxes pragmatiques: force ou faiblesse de la profession journalistique», in LE BOEUF (Claude), (Dir), Rencontre de Paul Watzlawick, Paris, L�Harmattan, 1999, pp. 181-207.
18. RUELLAN (Denis), Le professionnalisme du flou. Identité et savoir-faire des journalistes français, Grenoble, PUG, 1993.
19. TISSERON (Serge), «Images et croyances», in Les Cahiers de médiologie nr.8, semestrul doi, 1999, pp. 33-47.
20. TOFFLER (Alvin & Heidi), Guerre et contre-guerre, Paris, Fayard, 1994.
21. VIRILIO (Paul), Cybermonde: la politique du pire, Paris, Textuel, 1995.
22. VIRILIO (Paul), Stratégie de la déception, Paris, Galilée, 1999.
23. WATTINE (Thierry), «Journalisme et complexité», Les Cahiers du Journalisme nr. 3, iunie 1997, pp. 14-26.
24. WOLTON (Dominique), War Games: l�information et la guerre, Paris, Flammarion, 1991.
Note
Dostları ilə paylaş: |