Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01

Interceptările şi înregistrările audio sau video. Condiţii
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Probele şi mijloacele de probă

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- interceptările şi înregistrările audio sau video

C. proc. pen., art.91¹ şi urm.
În conformitate cu prevederile art.91¹ alin.(1) C. proc. pen., interceptările şi înregistrările audio sau video se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impune pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. În dispoziţiile alin.(2) al aceluiaşi articol sunt enumerate infracţiunile pentru care pot fi autorizate interceptările şi înregistrările audio sau video.

Din analiza prevederilor art.91¹ alin.(1) şi (2) C. proc. pen., care stabilesc în mod strict condiţiile legale de realizare a interceptările şi înregistrările audio sau video, rezultă că legalitatea acestora nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi autorizate şi în faza actelor premergătoare.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.10 din 7 ianuarie 2008
Prin sentinţa penală nr.377/PI din 13 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a dispus condamnarea inculpatului B.A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art.257 alin.(1) C. pen. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000.

Instanţa de fond a reţinut, în fapt, că inculpatul B.A. şi-a desfăşurat activitatea în cadrul instituţiei Prefectului judeţului Timiş, având funcţia de expert-asistent, fiind totodată şi membru în Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr.290/2003.

După apariţia Legii nr.290/2003, denunţătorul B.I. şi tatăl său, A.B., au depus cereri la Comisia Judeţeană Timiş pentru aplicarea Legii nr.290/2003, pentru obţinerea de compensaţii de la statul român, având în vedere proprietăţile imobiliare pe care le-au deţinut în Basarabia înainte de anul 1947.

În cursul lunii decembrie 2006, inculpatul i-a comunicat prin telefon denunţătorului că cererile sale au fost admise parţial prin două hotărâri, invitându-l la sediul Prefecturii pentru ridicarea acestor hotărâri. La 21 decembrie 2006, denunţătorul a primit de la inculpat copii xerox ale hotărârilor, din care rezulta că prin hotărârea nr.152 din 24 octombrie 2006 i s-a aprobat acordarea sumei de 168.501,34 lei, iar prin hotărârea nr.155 din 24 octombrie 2006 i s-a aprobat acordarea sumei de 661.97,40 lei. Denunţătorul l-a întrebat pe inculpat când îşi va primi banii, iar acesta i-a comunicat că plăţile se fac de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pe baza unor liste întocmite de funcţionarii din cadrul acestei instituţii şi, dacă doreşte să primească cu prioritate sumele de bani, va trebui să-i remită 10% din valoarea sumelor totale ce i-au fost aprobate, lăsându-l pe denunţător să înţeleagă că are influenţă asupra funcţionarilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti.

În cursul lunii ianuarie 2007, denunţătorul i-a comunicat inculpatului că este de acord să plătească 10%, în cazul în care plata i se va face cu prioritate.

La 13 aprilie 2007 inculpatul l-a sunat pe denunţător, acesta deplasându-se la biroul inculpatului, ocazie cu care inculpatul i-a adus la cunoştinţă că vor intra în contul personal o parte din sumele de bani la care era îndreptăţit, dându-i de înţeles că a fost informat în acest sens de funcţionarii din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, de influenţa cărora s-a prevalat. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul a scris pe un bileţel sumele pe care cei doi le vor primi conform hotărârilor, iar pe verso a indicat sumele pe care urma să le dea denunţătorul.

La 16 aprilie 2007, numitul B.I. a adresat un denunţ organelor de urmărire penală prin care l-a reclamat pe inculpat pentru comportamentul său, în sprijinul afirmaţiilor sale depunând înregistrarea audio efectuată personal pe un reportofon şi bileţelul cu sumele de bani consemnate de inculpat. După acest moment, pe baza autorizaţiilor emise de Tribunalul Timiş, organele de urmărire penală au procedat la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate de inculpat, precum şi la înregistrarea audio-video a acestuia în mediu ambiental.

La 22 aprilie 2007, inculpatul i-a telefonat denunţătorului, reproşându-i acestuia că nu l-a sunat în data de 19 aprilie 2007, când i-au intrat banii în cont. Inculpatul i-a cerut denunţătorului să se întâlnească pentru a discuta despre primirea sumelor de bani.

La 23 aprilie 2007, inculpatul şi denunţătorul s-au întâlnit şi au discutat despre primirea primei tranşe din sumele de bani şi remiterea a 10% din aceasta inculpatului.

Din înregistrarea convorbirilor purtate rezultă că inculpatul i-a confirmat denunţătorului cifrele pe care i Ie-a scris pe biletul pe care i l-a dat la 13 aprilie 2007. Denunţătorul l-a întrebat pe inculpat despre modul în care trebuie să remită suma de bani care i s-a cerut, iar inculpatul i-a solicitat să depună banii într-un plic, pe care l-a înmânat denunţătorului. Inculpatul i-a mai comunicat denunţătorului că trebuie să introducă în plic o sumă care să reprezinte 10% din valoarea totală a hotărârilor.

La 24 aprilie 2007, denunţătorul, din contul personal, a retras suma de 16.900 lei pentru a o înmâna inculpatului ca o primă tranşă din suma cerută de acesta, cei doi convenind ca diferenţa să fie remisă ulterior, după primirea celei de-a doua tranşe de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti. Denunţătorul s-a prezentat la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie Timişoara unde, într-un proces-verbal, au fost înregistrate seriile bancnotelor care compuneau suma de 16.900 lei ce urma a fi remisă inculpatului. Apoi banii au fost introduşi în plicul pe care denunţătorul l-a primit de la inculpat.

Denunţătorul i-a telefonat inculpatului, cei doi s-au întâlnit, iar denunţătorul a scos plicul cu bani şi l-a introdus în punga pe care i-a dat-o inculpatul.

După acest moment, inculpatul a fost oprit de organele de urmărire penală. La solicitarea acestora, inculpatul a golit conţinutul celor două pungi pe care le avea asupra sa, constatându-se că într-una din acestea inculpatul avea plicul cu bani, plic în care se găsea suma de 16.900 lei, compusă din bancnote ale căror serii au fost înregistrate în procesul-verbal de organele de urmărire penală.

Prin decizia penală nr.172/A din 24 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de inculpat.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul B.A., criticându-le pentru aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, circumscrise, între altele, cazului de recurs prevăzut în art.385⁹ alin.(1) pct. 2 C. proc. pen.

În notele scrise şi în susţinerea orală, recurentul-inculpat - prin apărătorul său - a solicitat, în principal, restituirea cauzei la procuror conform dispoziţiilor art.332 alin.(2) C. proc. pen. în vederea refacerii actului de sesizare a instanţei. Sub acest aspect, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art.91¹ şi urm. C. proc. pen., dar şi art.6 C. proc. pen., întrucât urmărirea penală faţă de inculpat a fost începută prin rezoluţia din 24 aprilie 2007 ora 12,00, în timp ce autorizaţiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice şi ambientale au fost date, de judecător, la 18 aprilie 2007.

Se susţine, astfel, că obţinerea autorizaţiilor de interceptare în faza actelor premergătoare încalcă prevederile art.91¹ C. proc. pen., fiind necesar şi obligatoriu a fi dispusă începerea urmăririi penale împotriva persoanei ale cărei convorbiri urmează a fi interceptate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând ambele hotărâri, conform prevederilor art.385⁹ alin.(3) C. proc. pen. combinate cu art.385⁶ alin.(1) şi art.385⁷ alin.(1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Analizând probatoriul dispus şi administrat în cauză se constată că faptele reţinute în sarcina inculpatului B.A., constând în aceea că a pretins de la denunţătorul B.I suma de 82.900 lei, primind efectiv suma de 16.900 lei, în scopul de a interveni pe lângă funcţionarii din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pentru a-i determina să facă plata cu prioritate şi în mod preferenţial a compensaţiilor băneşti cuvenite denunţătorului, au fost corect stabilite de prima instanţă.

Încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art.257 C. pen. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 este legală, iar vinovăţia inculpatului a fost stabilită pe baza probelor administrate în cauză.

Cu privire la motivul de recurs invocat de inculpat, în sensul restituirii cauzei la procuror, fiind încălcate dispoziţiile art.91¹ C. proc. pen., întrucât autorizaţiile de interceptare au fost date la 18 aprilie 2007, iar urmărirea penală a fost începută la 24 aprilie 2007, se constată că este nefondat.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.91¹ alin.(1) C. proc. pen., interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impune pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Alin.(2) al aceluiaşi articol enumeră infracţiunile pentru care se poate admite acest mijloc de probă.

Din analiza dispoziţiilor art.91¹ C. proc. pen., rezultă că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiţii strict determinate, şi anume:

a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni.

Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua şi înainte de săvârşirea oricărei infracţiuni;

b) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător, a interceptărilor convorbirilor telefonice;

d) să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent.

Potrivit dispoziţiilor art.91³ alin.(1) C. proc. pen., convorbirile telefonice sunt redate integral într-un proces-verbal ce constituie mijloc de probă.

  Rezultă, aşadar, că legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice nu este condiţionată de începerea urmăririi penale. Legea nu prevede, ca o garanţie distinctă, obligativitatea înştiinţării persoanei interesate despre faptul înregistrării. Această omisiune este firească, având în vedere scopurile pentru care s-a luat o asemenea măsură şi caracterul secret al acesteia. Ulterior, însă, învinuitul sau inculpatul are dreptul de a lua cunoştinţă despre înregistrare, având totodată posibilitatea de a contesta conţinutul înregistrărilor.

Prin urmare, împrejurarea că în cauza de faţă autorizaţiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice şi ambientale au fost date de judecătorul competent, la 18 aprilie 2007, iar rezoluţia de începere a urmăririi penale împotriva inculpatului recurent a fost dată la 24 aprilie 2007 nu poate să constituie un motiv de restituire a cauzei la procuror, nefiind incidente niciunul din cazurile limitativ prevăzute în dispoziţiile art.332 alin.(2) C. proc. pen.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că denunţul a fost făcut la 16 aprilie 2007, iar la 17 aprilie 2007 denunţătorul a fost audiat de procuror, rezultând astfel date şi indicii temeinice privind săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute în art.91¹ alin.(2) C. proc. pen.

Cât priveşte valoarea probantă a procesului-verbal ce se încheie cu ocazia înregistrărilor, se impune a se observa că legea nu cuprinde nicio derogare de la principiul liberei aprecieri a probelor, instanţa de judecată analizând aceste probe în contextul celorlalte probe administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti.

În fine, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în cauză nu a fost încălcat nici dreptul la respectarea vieţii private a inculpatului B.A.

Potrivit dispoziţiilor art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”, iar amestecul unei autorităţi publice nu este admis decât în „măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţionale, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.”

Constituţia României dispune, de asemenea, că „autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată” (art.26), iar în art.28 se prevede că secretul „convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.”

În acelaşi timp, însă, în art.53 se prevede că, în mod excepţional, exerciţiul acestor drepturi „poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale.”

Legea internă stabileşte condiţiile imperative de înregistrare a convorbirilor şi de valorificare a acestora pe planul probaţiunii, fiind instituită, totodată, o garanţie procesuală, constând în posibilitatea supunerii înregistrărilor unei expertizei tehnice.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art.385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.1415/2009 Dosar nr.781/2/2008

Şedinţa publică din 15 aprilie 2009.

Asupra recursurilor penale de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr.287/F din 12 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, - în Dosarul nr.781/2/2008 s-a dispus condamnarea inculpatului M.S. la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a), b) C. pen.

Au fost interzise drepturile prevăzute de art.64 lit.a), b), c) C. pen. în condiţiile şi pe durata prevăzută de art.71 C. pen.

În baza art.81 C. pen. şi art.71 alin. final C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale şi a pedepsei accesorii pe un termen de 5 ani.

În baza art.359 C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 C. pen.

În baza art.255 alin.(5) şi art.19 din Legea nr.78/2000 a dispus restituirea sumei de 3000 lei către martorul H.W.

A menţinut sechestrul asigurator asupra sumei de 3000 lei aflată în contul inculpatului la I.B. şi disponibilizarea sumei de 2000 lei din acelaşi cont.
În baza art.192 alin.(1) C. pen. a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut, în fapt, următoarele:

Denunţătorul H.W. este cetăţean chinez, fiind administrator la SC I.T. SRL. Acesta a formulat la D.N.A. un denunţ prin care sesiza săvârşirea, de către inculpatul M.S.C. a unor infracţiuni de corupţie săvârşite în cursul lunilor iulie şi decembrie 2005 când i-a pretins sume de bani cu ocazia unor controale economice desfăşurate la punctul de lucru al societăţii, pentru a nu-i sigila standul în care îşi desfăşura activitatea.

Instanţa de fond reţine că, la data de 27 iulie 2005, în baza planului de acţiune întocmit de D.G.P. a Municipiului Bucureşti – S.I.F. – au fost efectuate controale de către ofiţerii de poliţie de la Sectorul 2 Poliţie – S.I.F. – la societăţile comerciale şi persoane fizice care desfăşurau activităţi în cadrul complexului comercial D.R. şi care, la punctele de lucru sau în spaţii neautorizate, efectuau acte şi fapte de comerţ fără respectarea dispoziţiilor legale.

Inculpatul M.S.C., ofiţer de poliţie în cadrul Sectorului 2 Poliţie, S.I.F., aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, s-a deplasat la punctul de lucru al SC P.I.T. SRL, situat în Complexul Comercial N.G., standul 417, fiind însoţit de comisarul B.I., ofiţer de poliţie în cadrul aceluiaşi serviciu, pentru efectuarea unui control economic de specialitate.

Cei doi poliţişti au intrat în standul X unde se afla H.W., H.S., soţia denunţătorului, Z.D. şi Ş.I.

Inculpatul M.S.C., având un comportament agresiv, a luat geanta pe care H.W. o avea asupra sa, iar apoi a pus mâna pe borseta aflată la H.S., încercând să o desprindă din sistemul de închidere.

Comportamentul agresiv şi violent al inculpatului a fost confirmat de martorii oculari H.W., H.S. şi Z.D. care au perceput modul de manifestare al acestuia.

La standul X se afla şi martorul Ş.I. care era angajat al societăţii, iar subcomisarul B.I. neştiind acest lucru, i-a cerut acestuia să părăsească standul, după care a sortat banii proveniţi din încasările acelei zile, în funcţie de valoarea bancnotelor, împreună cu inculpatul M.S.C.

La un moment dat, după o anumită perioadă, comisarul B.I. a plecat din stand, iar inculpatul M.S.C. i-a cerut denunţătorului H.W. să numere bancnotele de 500.000 ROL şi 1.000.000 ROL, însă acesta a refuzat, astfel că poliţistul i-a numărat personal şi a pretins să i se dea suma de 50.000.000 ROL pentru a nu sigila standul în care denunţătorul îşi desfăşura activitatea comercială.

Iniţial, denunţătorul nu a acceptat să dea mită inculpatului, dar apoi, la insistenţele acestuia, a cedat.

Pretinderea şi primirea banilor de către inculpat a fost sesizată de martorii H.S. şi Z.D.

Susţinerile inculpatului M.S.C., în sensul că nu a efectuat nici un control la standul denunţătorului H.W. nu au fost însuşite de către instanţa de fond, aceasta apreciind că faptele inculpatului, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art.254 alin.(1) şi (2) raportat la art.6 şi 7 din Legea nr.78/2000.

Reţine, astfel, instanţa de fond, că inculpatul, în exercitarea atribuţiilor de serviciu a pretins suma de 50.000.000 ROL şi a primit de la denunţător suma de 30.000.000 ROL, activitatea infracţională desfăşurându-se în cadrul unui control economic de specialitate declanşat, în condiţiile legii, în Complexul Comercial N.G.

Au fost reţinute şi dispoziţiile art.6 şi 7 din Legea nr.78/2000 cu referire la art.254 alin.(2) C. pen.

Împotriva hotărârii pronunţată de prima instanţă au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul M.S.C.

Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art.385⁹ pct.14 C. proc. pen. Solicitând casarea sentinţei şi, în cadrul rejudecării, redozarea pedepsei şi executarea acesteia în regim privativ de libertate.

A arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.81 C. pen., astfel încât suspendarea executării pedepsei este nejustificată.

Recurentul inculpat M.S.C. a invocat cazul de casare prevăzut de art.385⁹ pct.18 C. proc. pen., solicitând casarea hotărârii şi pronunţarea unei soluţii de achitare, prezumţia de nevinovăţie – în opinia sa – nefiind înlăturată prin probe certe de vinovăţie.

Probele nu sunt convingătoare, iar la incidentul din decembrie au fost implicaţi mai mulţi poliţişti, persoanelor controlate fiindu-le uşor să denunţe o persoană căreia îi cunoşteau numele din alte împrejurări.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul M.S.C., în conformitate cu dispoziţiile art.385⁹ alin.(3) C. proc. pen., combinat cu art.385⁶ alin.(1) şi art.385⁷ C. proc. pen., constată următoarele:

Aprecierea probelor, într-o cauză dedusă judecăţii, este rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii obiective în cadrul căruia probele dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei persoanei trimise în judecată.

Potrivit dispoziţiilor art.63 alin.(2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

În virtutea acestor dispoziţii orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar şi-a format convingere că a aflat adevărul în cauza penală.

Pe de altă parte, prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este reglementată în dispoziţiile art.6 paragraf 2 din C.E.D.O., produce, în principal, două categorii de consecinţe;

a) în privinţa organelor judiciare care trebuie să manifeste prudenţă în examinarea actului de trimitere în judecată şi să analizeze, în mod obiectiv, argumentele în favoarea şi în defavoarea inculpatului.

b) în privinţa inculpatului, prezumţia de nevinovăţie implică dreptul acestuia de a propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi.

În sistemul nostru procesual penal, prezumţia de nevinovăţie – astfel cum este reglementară prin dispoziţiile art.5² C. proc. pen. şi art.66 alin.(1) C. proc. pen. – îmbracă două coordonate: administrarea probelor şi interpretarea acestora. În ceea ce priveşte interpretarea probelor, pentru a putea fi înlăturată prezumţia de nevinovăţie este necesar ca instanţa să înlăture eventualitatea, bănuielile, supoziţiile, aproximaţiile pentru că atunci când infracţiunile nu sunt stabilite cu certitudine, prezumţia de nevinovăţie împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată, probele administrate de organele judiciare, demonstrând, fără echivoc, vinovăţia inculpatului.

Rezultă că inculpatul M.S.C., în exercitarea atribuţiilor de serviciu – inspector de poliţie din cadrul Sectorului 2 Bucureşti, S.I.F. – a pretins şi primit de la denunţătorul H.W., - cetăţean chinez - sume de bani, prin aceasta urmărindu-se nefinalizarea controlului economic început la punctul de lucru al SC P.I.T. SRL.

Controlul s-a efectuat la data de 27 iulie 2005 de către inculpatul M.S.C., având ca obiectiv standul X situat în Complexul Comercial N.G., administrator fiind denunţătorul H.W.

Din declaraţiile date de denunţător în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti – denunţătorul fiind audiat de către instanţa de fond după casarea cu trimitere dispusă prin Decizia penală nr.5608 din 22 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - (f. 40 dosar fond) - rezultă că inculpatul s-a manifestat violent, a pus mâna pe borseta soţiei sale cerându-i să scoată tot ce avea în interior şi să răstoarne banii. Denunţătorul arată că nu i-a oferit bani inculpatului din proprie iniţiativă.