Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01

Administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale
Asupra constituţionalităţii art.63 alin.(2) şi art.65 alin.(1) din Codul de procedură penală s-a mai pronunţat prin Decizia nr.343 din 21 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.980 din 25 octombrie 2004.

Cu acel prilej Curtea a constatat că prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public, stabilit de prevederile art.131 din Constituţie, republicată, iar nu o încălcare a acestor dispoziţii constituţionale, aşa cum neîntemeiat susţine autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit Constituţiei României, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice. În calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei.

Curtea a mai constatat că nu poate reţine nici critica dispoziţiilor art.63 alin.(2) şi ale art.65 alin.(1) din Codul de procedură penală, în raport de prevederile constituţionale care consacră dreptul părţii la un proces echitabil, întrucât dreptul învinuitului sau inculpatului de a propune probe şi de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecăţii, când acesta poate să solicite respingerea probelor cerute de procuror şi de părţi, ca o consecinţă a dreptului său la apărare.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Cât priveşte critica referitoare la prevederile art.262 din Codul de procedură penală, Curtea constată că nu se poate susţine că acestea aduc atingere dreptului la apărare, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a pronunţat în mod discreţionar una dintre soluţiile menţionate în textul legal criticat, aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, cât şi, în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art.278 şi 278¹ din Codul de procedură penală, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecată, după caz.
646 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006.

Accesul neîngrădit al oricărei persoane la justiţie. Consemnarea şi certificarea autenticităţii convorbirilor înregistrate şi a redării integrale a acestora
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art.15 alin.(1) referitoare la drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, ale art.16 alin.(2) referitoare la supremaţia legii, ale art.20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art.21 alin.(1) şi (2) privind accesul neîngrădit al oricărei persoane la justiţie, ale art.23 alin.(11) referitoare la prezumţia de nevinovăţie, ale art.24 alin.(1) privind garantarea dreptului la apărare, ale art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art.124 alin.(2) referitoare la unicitatea, imparţialitatea justiţiei, precum şi ale art.6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, ale art.17 referitoare la interzicerea abuzului de drept şi ale art.60 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege atacat conţine norme de procedură judiciară, pe care legiuitorul le poate adopta potrivit competenţei sale stabilite prin art.126 alin.(2) din Constituţie.

De asemenea, asupra constituţionalităţii art.91³ alin.(3) din Codul de procedură penală, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr.539 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 18 ianuarie 2005. Cu acel prilej Curtea a constatat că prevederile art.91¹ - 91⁶ din Codul de procedură penală, deci inclusiv articolul care constituie obiectul prezentei excepţii, sunt constituţionale, întrucât, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate şi a redării integrale a acestora, se prevăd suficiente garanţii procesuale specifice procesului echitabil, cu respectarea dreptului la apărare şi a prezumţiei de nevinovăţie consacrate de Constituţie şi de celelalte prevederi convenţionale invocate.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele deciziei mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

În plus, nu se poate susţine că dispoziţiile legale criticate aduc atingere prevederilor art.124 alin.(2) din Legea fundamentală, deoarece judecătorul sesizat de organul de urmărire spre a hotărî care dintre informaţiile culese prezintă interes în cercetarea şi soluţionarea cauzei nu se antepronunţă, nefiind învestit cu judecarea pe fond, ci cu o simplă certificare a valabilităţii unor fapte juridice.
648 din 29 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 23 ianuarie 2006

2. 
   Individualizarea pedepselor
   

Circumstanţe agravante legale. Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei. Omor calificat săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea pedepselor. Circumstanţele agravante

Indice alfabetic: Drept penal

- circumstanţe agravante legale

- săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei

- omor calificat săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate

C. pen., art. 75 alin. (1) lit. b), art. 175 alin. (1) lit. c)

 

Infracţiunea de omor săvârşită asupra soţului se încadrează în prevederile art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. În acest caz, este nelegală reţinerea circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen. referitoare la săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei, întrucât aceeaşi împrejurare nu poate atrage o dublă agravare a răspunderii penale.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2992 din 11 mai 2006

 

Notă: Decizia nr. 2992 din 11 mai 2006 este în sensul Deciziei nr. IV din 26 septembrie 2005, a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 15 din 9 ianuarie 2006.

 

Prin sentinţa penală nr. 1 din 18 ianuarie 2006, Tribunalul Sălaj a condamnat pe inculpatul B.I. la 7 ani şi 10 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 4 ani, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 2 septembrie 2005, inculpatul B.I. i-a aplicat mai multe lovituri în cap soţiei sale, în timp ce se aflau în locuinţă. Aceasta a reuşit să fugă, însă inculpatul a ajuns-o în curtea locuinţei şi a continuat să o lovească, a legat-o cu un lanţ de picioare şi apoi de un cal, târând-o pe stradă. Ajuns la o intersecţie, inculpatul s-a oprit, timp în care martorul M.G. a anunţat organele de poliţie, iar partea vătămată a fost transportată la spital.

Prin decizia penală nr. 67 din 7 martie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat, între alţii, de inculpat.

Recursul inculpatului este fondat cu privire la greşita reţinere a circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen.

Constatându-se că inculpatul a săvârşit o tentativă la infracţiunea de omor calificat asupra soţiei sale, fapta trebuia încadrată în prevederile art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen. Dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod penal au fost greşit reţinute, aceasta reprezentând o dublă agravare a răspunderii penale pentru aceeaşi faptă.

Împrejurarea prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. are în raport cu circumstanţa prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. un caracter special, astfel că ea exclude aplicarea normei cu caracter general.

Prin urmare, sub aspectul reţinerii dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen. hotărârile date sunt nelegale şi netemeinice.

În consecinţă, recursul declarat de inculpat a fost admis, iar decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 1 din 18 ianuarie 2006 a Tribunalului Sălaj au fost casate numai cu privire la circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen., care a fost înlăturată.

 

Individualizarea pedepselor. Circumstanţe atenuante judiciare

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea pedepselor. Circumstanţele atenuante

Indice alfabetic: Drept penal

- individualizarea pedepselor

- circumstanţe atenuante judiciare

C. pen., art. 74, art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c)

şi alin. (2¹) lit. a)

 

Dacă infracţiunea de tâlhărie a fost săvârşită asupra unui minor, într-un loc public şi în timpul nopţii, prin agresiuni fizice şi constrângere morală, persistenţa în obţinerea de bani şi bunuri de la victimă reflectând temeritatea inculpaţilor, împrejurarea că aceştia nu au fost anterior condamnaţi şi că prejudiciul material a fost parţial reparat nu justifică reţinerea circumstanţelor atenuante.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1015 din 16 februarie 2006

 

Prin sentinţa penală nr. 564 din 11 octombrie 2005, Tribunalul Cluj a condamnat pe inculpatul minor S.R. la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (2¹) lit. a) C. pen., iar pe inculpaţii minori V.A., A.V. şi P.I. la câte 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

Instanţa a reţinut că, la 4 mai 2005, în jurul orelor 22.00, în timp ce partea vătămată L.F. se afla într-o staţie de autobuz, inculpaţii au înconjurat-o, iar inculpatul S.R. i-a cerut suma de 10.000 de lei. Fugind către autobuz, partea vătămată a fost ajunsă din urmă de către cei 4 inculpaţi, prinsă de haine şi împiedicată să urce în autobuz. După plecarea autobuzului, inculpaţii au dus partea vătămată în spatele unui magazin din apropiere, au ţinut-o de haine şi de mâini şi i-au luat din buzunarele hainelor suma de 50.000 de lei şi telefonul mobil în valoare de 2.300.000 de lei. Pentru a-i înapoia telefonul, inculpaţii i-au cerut părţii vătămate pantofii şi suma de 300.000 de lei, însă partea vătămată, profitând de neatenţia inculpaţilor, a fugit. Ulterior, unul dintre inculpaţi a dat telefonul mobil martorului K.M., cerându-i să-l predea poliţiei.

Prin decizia penală nr. 239 din 15 noiembrie 2005, Curtea de Apel Cluj a respins apelurile inculpaţilor.

Recursurile declarate de inculpaţi, prin care au solicitat, între altele, reducerea pedepselor aplicate de prima instanţă, sunt nefondate.

Infracţiunea de tâlhărie, în varianta agravată pentru care au fost condamnaţi inculpaţii, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 20 de ani.

Având în vedere starea de minoritate a inculpaţilor la data săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 109 C. pen., limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, în cauză limitele astfel reduse fiind de la 3 ani şi 6 luni la 10 ani închisoare.

Prima instanţă a aplicat inculpatului S.R. o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu 6 luni peste minimul special de 3 ani şi 6 luni, reţinând contribuţia mai importantă a acestuia la săvârşire infracţiunii, iar celorlalţi inculpaţi le-a aplicat câte o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare, egală cu minimul special al pedepsei reduse conform art. 109 C. pen.

Reducerea pedepsei sub aceste limite ar fi fost posibilă numai prin reţinerea în favoarea inculpaţilor a unor circumstanţe atenuante. Or, instanţele nu au constatat împrejurări care să justifice reţinerea acestora ca circumstanţe atenuante.

Modul concret în care au conceput şi au săvârşit infracţiunea, persistenţa în obţinerea de bani şi bunuri de la partea vătămată, minor în vârstă de 17 ani, reflectă temeritatea celor 4 inculpaţi, agresarea fizică, dar mai ales intensitatea constrângerii morale exercitate asupra victimei nejustificând, cum în mod corect au constatat instanţele, reţinerea circumstanţelor atenuante.

Simpla împrejurare că inculpaţii nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale şi că prejudiciul material a fost parţial reparat nu justifică o soluţie contrară celor dispuse de instanţe.

În consecinţă, recursurile inculpaţilor au fost respinse.

Circumstanţe atenuante. Indicarea circumstanţelor

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea pedepselor. Circumstanţe atenuante.

Indice alfabetic: Drept penal

- circumstanţe atenuante

- indicarea circumstanţelor
C. pen., art. 79
În cazul în care instanţa reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, indicarea în hotărâre a împrejurării care constituie circumstanţă atenuantă, motivarea reţinerii acesteia prin referire la probe şi încadrarea împrejurării care constituie circumstanţă atenuantă în prevederile art. 74 alin. (1) lit. a), b) sau c) ori ale art. 74 alin. (2) C. pen. sunt obligatorii, potrivit art. 79 din acelaşi cod. Prin urmare, este nelegală hotărârea prin care instanţa nu motivează sau motivează prin exprimări generale împrejurările reţinute ca circumstanţe atenuante şi le încadrează generic în prevederile art. 74 C. pen.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2253 din 26 aprilie 2007
Prin sentinţa penală nr. 793 din 22 decembrie 2006 a Tribunalului Timiş, inculpatul G.C. a fost condamnat la un an închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 74-76 C. pen.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul, la 17 iunie 2006, orele 22.00, în timp ce se deplasa pe o stradă, s-a apropiat şi a smuls de la gâtul părţii vătămate O.I. telefonul mobil legat cu un şnur.

Săvârşirea faptei, observată de martora G. N., care îl cunoştea pe inculpat, a fost recunoscută de către acesta în cursul urmăririi penale.

Prin decizia penală nr. 43/A din 19 februarie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, a fost respins ca nefondat apelul procurorului, prin care s-a solicitat înlăturarea circumstanţelor atenuante şi majorarea pedepsei.

Împotriva acestei decizii, procurorul a declarat recurs, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., cu motivarea că instanţele nu au indicat concret care sunt împrejurările ce au fost reţinute ca circumstanţe atenuante şi nici nu au motivat reţinerea acestora, precum şi că actele şi lucrările dosarului nu justifică reţinerea tuturor circumstanţelor atenuante prevăzute în art. 74 C. pen., inculpatul având antecedente penale, iar prejudiciul nefiind reparat.

Recursul este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Circumstanţele atenuante constituie, potrivit art. 76 C. pen., împrejurări care atenuează răspunderea penală.

Împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante sunt prevăzute în art. 74 C. pen., iar potrivit art. 79 din acelaşi cod orice împrejurare reţinută ca circumstanţă atenuantă trebuie arătată în hotărâre.

Obligaţia instituită prin art. 79 C. pen. îşi are raţiunea în caracterul de excepţie al unor astfel de împrejurări ce au ca efect reducerea obligatorie a pedepsei aplicate sub minimul special prevăzut de textul incriminator al faptei.

În sensul art. 79 C. pen., a arăta în hotărâre împrejurările reţinute ca circumstanţe atenuante impune instanţei atât indicarea expresă a textului legal care prevede respectiva circumstanţă atenuantă, după caz, art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. ori art. 74 alin. (2) C. pen., cât şi menţionarea expresă a împrejurării respective şi motivarea acesteia prin trimiterea la probele, actele şi lucrările dosarului.

Exprimările generale, nemotivarea sau motivarea generică a împrejurărilor reţinute ca circumstanţe atenuante şi neîncadrarea acestora în textul legal în care se regăsesc, nu sunt de natură a răspunde exigenţelor art. 79 C. pen.

În motivarea sentinţei se menţionează că inculpatul a săvârşit fapta din cauza lipsei mijloacelor materiale, dar şi a lipsei unor preocupări utile din punct de vedere social, că nu a beneficiat de nicio protecţie socială din partea statului şi că a recunoscut şi regretat fapta comisă, astfel că se impune a se acorda circumstanţele atenuante prevăzute în art. 74 C. pen.

Pretinsa lipsă a mijloacelor materiale şi a unor preocupări utile din punct de vedere social nu sunt împrejurări care justifică săvârşirea infracţiunilor, cu atât mai puţin a infracţiunii de tâlhărie, şi nu sunt de natură a justifica reţinerea lor ca circumstanţe atenuante.

În lipsa unei argumentări bazată pe dispoziţii legale, care să depăşească limita unei simple afirmaţii, este fără temei legal şi reţinerea ca circumstanţă atenuantă a pretinsei lipsiri a inculpatului de protecţie socială din partea statului.

Prima instanţă reţine şi sinceritatea inculpatului. Recunoaşterea faptei de către inculpat a avut loc numai în cursul urmăririi penale, însă în cursul judecăţii inculpatul a refuzat să dea declaraţii.

Nefavorabile inculpatului sunt şi aspectele menţionate în referatul de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş.

Sinceritatea inculpatului în cursul procesului penal (parţială - numai în cursul urmăririi penale), care va fi reţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu este de natură a justifica o reducere importantă a pedepsei în condiţiile în care acesta, potrivit fişei de cazier, este cunoscut cu antecedente penale.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., recursul declarat de procuror a fost admis, iar în rejudecare a fost majorată pedeapsa aplicată inculpatului la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen.

Circumstanţe agravante legale. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Constituirea unui grup infracţional organizat. Infracţiune continuă

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea pedepselor

Indice alfabetic: Drept penal

- circumstanţe agravante legale

- săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună

- constituirea unui grup infracţional organizat

- infracţiune continuă

C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a)

Legea nr. 39/2003, art. 7 alin. (1)

 

1. Circumstanţa agravantă legală prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., referitoare la săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, presupune ca făptuitorii să acţioneze împreună în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, întrucât numai în acest caz fapta prezintă o periculozitate sporită, pentru că făptuitorii se ajută reciproc, iar cooperarea la săvârşirea faptei le măreşte forţa de acţiune şi le creează condiţii de natură să îngreuneze descoperirea faptei şi identificarea lor. În consecinţă, această circumstanţă agravantă nu poate fi reţinută în cazul în care persoanele inculpate pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi nu au acţionat împreună, ci separat, în locuri şi în perioade de timp diferite.

2. Infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, referitoare la constituirea unui grup infracţional organizat, implică o acţiune de constituire a grupului, activitatea infracţională prelungindu-se în mod natural până în momentul intervenţiei unei acţiuni contrare care o întrerupe, fără a fi necesară o hotărâre pentru prelungirea acţivităţii infracţionale şi, prin urmare, îmbracă forma unei infracţiuni continue.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1981 din 3 iunie 2008

 

Prin sentinţa penală nr. 294 din 2 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în baza art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., au fost condamnaţi inculpaţii C.D. şi M.F.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 41 - 42 C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, a fost condamnat inculpatul M.A.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în cursul lunii martie 2007, inculpatul M.F. a fost contactat telefonic de către cetăţeanul străin H.S., căruia inculpatul i-a propus să acţioneze împreună, în vederea scoaterii ilegale a unor cetăţeni străini, din România în Ungaria.

Inculpatul M.F. a luat legătura, tot telefonic, cu coinculpatul C.D., agent de poliţie la punctul de trecere a frontierei Cenad, care a acceptat şi el propunerea făcută de inculpatul M.F.

Astfel, cei trei au stabilit ca cetăţenii străini care se aflau legal în România să fie contactaţi de numitul H.S., pentru a li se înlesni acestora trecerea ilegală a frontierei, urmând ca de la fiecare cetăţean străin să se primească suma de 3.000 de euro, din care, pentru sprijinul acordat, inculpatul M.F. urma să primească suma de 500 de euro de la fiecare migrant, iar inculpatul C.D., suma de 1.300 de euro. În acest scop, inculpatului M.F. îi revenea sarcina de a călăuzi pe teritoriul României migranţii, urmând ca apoi să-i predea inculpatului C.D. în apropierea punctului de trecere a frontierei Cenad, după care, acesta din urmă, să le înlesnească trecerea frauduloasă a graniţei până în Ungaria, cu ajutorul autoturismului său.

În concret, s-a stabilit că:

1. La 25 mai 2007, inculpatul M.F. a fost contactat telefonic de către H.S., care i-a comunicat că, în cursul aceleiaşi zile, va trimite un cetăţean străin cu trenul de la Bucureşti la Timişoara, urmând ca inculpatul, potrivit planului stabilit, să-i înlesnească trecerea frauduloasă a frontierei. Inculpatul M.F. s-a deplasat cu autoturismul la Timişoara, unde avea stabilit să se întâlnească cu inculpatul - cetăţean străin – M.A., pe care urma să-l recunoască după semnalmentele ce i-au fost transmise prin telefon de către numitul H.S.

Inculpatul M.F. l-a transportat pe cetăţeanul străin inculpatul M.A., în schimbul sumei de 500 de euro, cu autoturismul său, din Timişoara până în apropiere de localitatea Lovrin, unde urma să fie preluat de inculpatul C.D.

Pe baza acestei înţelegeri, în seara zilei de 25 mai 2007, inculpatul M.F. a ajuns cu cetăţeanul străin în apropiere de localitatea Lovrin, unde a fost aşteptat de inculpatul C.D., care l-a preluat pe inculpatul M.A. în autoturismul său, în apropiere de punctul de trecere a frontierei. Inculpatul C.D. l-a introdus pe inculpatul M.A. în portbagajul autoturismului, pentru a-i mijloci astfel trecerea frauduloasă a frontierei.

În momentul în care inculpatul C.D., fiind îmbrăcat în uniforma de agent de poliţie de frontieră, a ajuns în punctul de trecere a frontierei, a fost prins în flagrant în timp ce încerca să scoată ilegal din ţară pe inculpatul M.A.

De asemenea, organele de urmărire penală l-au reţinut şi pe inculpatul M.F., asupra căruia s-a descoperit o bancnotă de 500 de euro, bani pe care îi primise de la cetăţeanul străin M.A.

2. Instanţa a reţinut că şi la data de 29 martie 2007, aceeaşi inculpaţi, tot prin intermediul numitului H.S., în aceeaşi modalitate, au organizat şi reuşit scoaterea ilegală din ţară, tot prin punctul de trecere a frontierei Cenad şi a cetăţeanului străin J.A., care a fost descoperit de autorităţile ungare, având asupra sa acte de identitate româneşti false.

Prima instanţă, stabilind această stare de fapt, a reţinut că inculpaţii M.F. şi C.D. se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi prevăzută în art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001, comisă în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen., iar inculpatul M.A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 20 C. pen. raportat la art. 70 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001.

Cu privire la infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 41 - 42 C. pen., pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii M.F. şi C.D., prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia.

Împotriva sentinţei a formulat apel, între alţii, procurorul.

În apelul procurorului, sentinţa a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie arătându-se, în principal, că în mod greşit s-a dispus achitarea inculpaţilor M.F. şi C.D. pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

Motivele de apel au fost suplimentate oral, procurorul de şedinţă arătând că hotărârea primei instanţe este nelegală şi pentru faptul că nu s-a reţinut circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. cu privire la infracţiunea prevăzută în art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001.

Prin decizia nr. 38 din 4 martie 2008, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând în fond, între altele, în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 41 - 42 C. pen., a condamnat pe inculpaţii C.D. şi M.F.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs, între alţii, procurorul.

Procurorul, în motivele de recurs, a solicitat, în principal, reţinerea cu privire la infracţiunea prevăzută în art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001 a agravantei prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi înlăturarea art. 41 - 42 C. pen. din încadrarea juridică a infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, întrucât această infracţiune este o infracţiune continuă, şi nu continuată.

Recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul motiv de recurs formulat de procuror, referitor la nereţinerea circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. pentru infracţiunile prevăzute în art. 71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001, instanţa de recurs constată că circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. se referă la comiterea unei infracţiuni de trei sau mai multe persoane împreună. Introducerea în lege a acestei circumstanţe agravante a fost determinată de faptul că, cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei măreşte forţa de acţiune a acestora şi le dă mai multă îndrăzneală, le creează condiţii de natură să îngreuneze descoperirea faptei şi identificarea lor. Pentru reţinerea circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. este necesar ca făptuitorii să acţioneze împreună în aceleaşi condiţii de loc şi timp, fiindcă numai astfel fapta prezintă o periculozitate sporită, întrucât făptuitorii se ajută reciproc.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauza de faţă nu poate fi reţinută această circumstanţă agravantă, întrucât la comiterea infracţiunii de trafic de migranţi inculpaţii nu au acţionat împreună, ci au acţionat separat, în perioade de timp şi locuri diferite.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la greşita reţinere a dispoziţiilor art. 41 - 42 C. pen. în încadrarea juridică a faptei prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, instanţa de recurs constată că această susţinere a procurorului este fondată, întrucât infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 presupune o singură acţiune, care continuă în timp până când o intervenţie a autorilor sau a făptuitorului curmă activitatea respectivă. Semnul distinctiv al infracţiunii continue constă în aceea că acţiunea infracţională, prin natura ei, continuă, durează în timp, fără a se cere o hotărâre pentru a prelungi această durată.

În caza de faţă, constituirea grupului infracţional s-a realizat o singură dată şi el şi-a continuat activitatea în timp, în mod natural, fără o hotărâre pentru a prelungi această durată. Aceasta, spre deosebire de infracţiunea continuată care atrage aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi care presupune realizarea mai multor acţiuni infracţionale, la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de procuror împotriva deciziei nr. 38 din 4 martie 2008 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală, pentru cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., a casat decizia atacată şi sentinţa penală nr. 294 din 2 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi cu privire la inculpaţii M.F. şi C.D., numai în partea privind greşita încadrare juridică a faptei prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, prin reţinerea art. 41 - 42 C. pen., texte a căror aplicare a înlăturat-o.