Precizări şi recomandări privind dsfăşurarea activităţilor
Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice
Yüklə 482,04 Kb.
|
5.2. Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economiceAceste categorii de cheltuieli urmăresc asigurarea funcţionării şi dezvoltării unor întreprinderi sau ramuri economice de interes naţional (regii autonome, companii şi întreprinderi de stat), finanţarea unor investiţii cu caracter economic, finanţarea activităţii de cercetare ştiinţifică, susţinerea unor întreprinderi, precum şi stimularea exporturilor. În afara sectorului public, statul sprijină şi sectorul privat, acordând întreprinderilor particulare ajutoare financiare pentru depăşirea perioadelor de criză. Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice se finanţează atât pe seama unor surse interne (bugetul de stat, fondurile cu destinaţie specială), cât şi pe seama unor surse externe (fonduri comunitare cu caracter structural, pentru ţările UE; fondurile oferite de instituţiile bancare şi financiare internaţionale pentru finanţarea acţiunilor economice, în special, în ţările în curs de dezvoltare). Ponderea cea mai mare a cheltuililor pentru acţiuni şi obiective economice o deţin cheltuielile pentru transport şi comunicaţii. Formele prin care statul sprijină întreprinderile, fie ele publice sau private, pot fi grupate în două categorii: forme clasice sau directe de intervenţie şi ajutor şi forme indirecte de sprijin care nu presupun transferuri explicite de mijloace băneşti. 1. Ajutoarele financiare directe îmbracă forma subvenţiilor, investiţiilor, împrumuturilor cu dobândă subvenţionată, ajutoarelor financiare pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing, organizare de expoziţii, avansurilor rambursabile. a) Subvenţiile reprezintă transferuri de sume băneşti din bugetul statului către întreprinderi (sau cetăţeni), cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie, dar condiţionat şi cu o afectaţie specială. Subvenţiile vizează atât activitatea internă cât şi exportul. Subvenţiile interne, în raport de destinaţia acestora, pot fi împărţite în: subvenţii pentru producţie, destinate sprijinirii întreprinderilor producătoare de bunuri, celor de comerţ sau celor de prestări servicii; subvenţii de consum, acordate utilizatorilor anumitor bunuri şi servicii, pentru a acoperi o parte din preţul acestora. Subvenţiile pentru export cuprind, conform definiţiei date în "Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ" (GATT), orice măsură de sprijin şi protecţie întreprinsă de autorităţile publice ale unei ţări, care au drept efect nemijlocit creşterea exporturilor ţării respective. Subvenţiile pentru export îmbracă, cel mai adesea, forma bănească (prime de export) dar pot apărea sub forma unor avantaje acordate exportatorilor: restituirea de la buget a unor impozite plătite de exportatori, facilităţi la transportul mărfurilor destinate exportului, lăsarea la dispoziţia exportatorilor a valutei încasate. b) Investiţiile reprezintă ajutoare financiare pe care statul le acordă pentru dezvoltarea sectorului public sau a altor sectoare. Astfel, statul suportă integral cheltuielile pentru construirea de întreprinderi noi în ramuri de importanţă strategică (transporturi, energie, siderurgie, electronică etc.). De asemenea, statul participă alături de capitalul privat la realizarea de societăţi mixte sau, în calitate de acţionar unic, acordă întreprinderilor publice "donaţii de capital" din fonduri bugetare, care nu modifică capitalul social al întreprinderii. Statul ajută propriile întreprinderi şi prin intermediul comenzilor publice pentru executarea de lucrări, livrări de bunuri şi prestări de servicii, practicând preţuri ridicate în favoarea furnizorilor. c) Împrumuturile cu dobândă subvenţionată se acordă întreprinderilor publice sau private din anumite sectoare de activitate sau care întâmpină dificultăţi financiare temporare, de trezorerie ori legate de restructurare. Nivelul dobânzii este sub cel practicat de băncile comerciale, diferenţa de dobândă fiind acoperită de la buget sau din alte fonduri speciale, iar termenele de rambursare sunt convenabile. d) Ajutoare financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing, organizarea de expoziţii. De asemenea, finanţează parţial sau integral studii şi cercetări ale pieţei externe, reclamă cu caracter general, acoperirea unor cheltuieli de transport etc. e) Avansurile rambursabile constituie o formă de sprijinire a unor acţiuni de prospectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi şi asigură între 20% şi 50% din finanţarea necesară. Avansurile se restituie din încasările realizate prin vânzarea în străinătate a noilor produse. 2. Ajutoarele financiare indirecte se concretizează în: a) Avantajele fiscale, care se constituie în facilităţi şi degrevări fiscale care micşorează sarcina fiscală a întreprinderilor beneficiare; b) Garantarea de către stat a împrumuturilor angajate de întreprinderi, statul asumându-şi obligaţia ca, atunci când debitorul devine insolvabil, să asigure rambursarea împrumutului. Adiacente cheltuielilor publice pentru acţiuni economice finanţate de la buget sunt cele privind finanţarea cercetării ştiinţifice, prin intermediul cărora se finanţează obiective ce ţin de cercetarea fundamentală, aplicativă sau experimentală, precum şi cheltuielile de protecţie a mediului înconjurător. 5.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă naţională şi apărare Această categorie de cheltuieli priveşte finanţarea unor servicii publice generale, care se realizează prin instituţii şi organe ale puterii legislative, executive, judecătoreşti şi de ordine publică. Acestea pot fi împărţite, după criteriul funcţionalităţii, în cheltuieli pentru servicii publice generale, pentru ordine publică şi siguranţă naţională şi pentru apărare naţională. Organele şi instituţiile publice care asigură asemenea servicii cuprind: organele alese sau numite ale puterii şi administraţiei publice (preşedinţia ţării, organele puterii legislative centrale sau locale, organele autorităţii judecătoreşti, organele autorităţii executive centrale şi locale); organe de ordine publică şi siguranţă naţională (poliţia, jandarmeria, serviciile speciale de pază şi protecţie; siguranţa naţională, penitenciarele, arhivele statului şi altele.) Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile privind serviciile publice generale reprezintă un consum public de produs intern brut. Principala sursă de finanţare a acestor cheltuieli o reprezintă resursele bugetare, centrale sau locale, în raport de subordonarea instituţiilor. Lor li se mai pot adăuga eventualele venituri proprii realizate din activităţi specifice, donaţiile, ajutoarele financiare externe pentru participarea la programele internaţionale de combatere a acţiunilor criminale, creditele externe. Din punct de vedere al structurii economice, preponderente sunt cheltuielile curente (circa 88%), cheltuielile de capital reprezintă circa 10% din total, iar diferenţa o reprezintă alte cheltuieli (transferuri, rambursări de credite). Cheltuielile publice pentru apărare naţională, după destinaţia lor, se împart în două mari categorii: cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte. Cheltuielile directe pentru apărare vizează întreţinerea armatei în ţară sau pe teritorii străine, cheltuieli pentru întreţinerea flotei aeriene şi maritime, cheltuieli pentru cumpărarea de armament, echipament militar şi mijloace de subzistenţă, cheltuieli antrenate de purtarea unor războaie etc. Cheltuielile indirecte pentru apărare cuprind cheltuielile legate de lichidarea urmărilor războaielor, plăţi pentru rambursarea datoriei publice contractate în timpul războiului, despăgubiri de război datorate învingătorilor, subvenţii acordate sinistraţilor de război, transferuri către invalizi, văduvele şi orfanii de război. Tot aici sunt incluse cheltuielile legate de aplicarea unor acorduri cu caracter militar, cheltuieli pentru cercetarea ştiinţifică în scopuri militare, pentru finanţarea învăţământului cu caracter militar şi altele. Prin nivelul şi evoluţia lor, cheltuielile cu caracter militar influenţează volumul şi structura producţiei materiale, modul de repartizare a produsului intern brut între consum şi acumulare, ritmul creşterii economice, utilizarea forţei de muncă, nivelul de trai al populaţiei, echilibrul financiar, monetar şi valutar al fiecărei ţări. Având ca sursă de finanţare produsul intern brut, cheltuielile militare, prin creşterea lor, afectează consumul final şi formarea brută de capital. Alocarea unor resurse însemnate scopurilor militare limitează investiţiile productive, conducând la scăderea ritmului creşterii economice.
Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse sunt: prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele), resursele de trezorerie, resursele din împrumuturi publice, finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire. a) Prelevările cu caracter obligatoriu sunt constituite în cea mai mare parte din veniturile cu caracter fiscal (impozite, taxe, contribuţii), care nu sunt, de regulă, suficiente pentru acoperirea necesităţilor de resurse financiare ale statului. b) Resursele de trezorerie sunt constituite din împrumuturi pe termen scurt, de regulă până la un an, contractate de stat prin punerea în circulaţie a unor titluri de stat; ele constituie un important mijloc de acoperire temporară a deficitului bugetar. c) Resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor publice se gestionează tot prin sistemul trezoreriei publice, ele reprezentând datoria publică a unui stat pe termen mediu şi lung. d) Finanţarea pe calea emisiunilor monetare fără acoperire, nu este recomandabilă datorită efectelor negative pe termen mediu şi lung (apariţia şi accentuarea inflaţiei). Un nivel ridicat al inflaţiei determină sporirea încasărilor fiscale din impozitele pe venit şi din cele indirecte, în special din taxa pe valoarea adăugată şi accize. În funcţie de regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional, avem două categorii de resurse: resurse ordinare sau curente şi resurse extraordinare, incidentale sau întâmplătoare. a) Resurse ordinare (curente) sunt acelea la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În categoria resurselor ordinare se cuprind: veniturile fiscale, contribuţia pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi veniturile nefiscale (venituri din amenzi, taxele consulare, taxele de metrologie, venituri din aplicarea prescripţiei extinctive). b) Resursele extraordinare (incidentale) sunt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale, când resursele curente nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice. În categoria resurselor extraordinare se cuprind: împrumuturile contractate pe plan intern şi extern, ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate, emisiunea bănească fără acoperire, etc. Din punct de vedere al provenienţei lor, resursele financiare publice se grupează în: resurse interne şi resurse externe. Resursele interne sunt constituite din: impozite, taxe, contribuţii, donaţiile interne, emisiunile de bani de hârtie, împrumuturile contractate pe piaţa internă, alte venituri excepţionale. Resursele externe cuprind în principal împrumuturile de stat externe, transferurile externe primite sub formă de ajutoare nerambursabile de la ţările dezvoltate etc. 6.3. Conţinutul, caracteristicile şi rolul impozitelor Impozitul reprezintă o formă de prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, această prelevare fiind cu titlu definitiv şi fără o contraprestaţie directă din partea statului, fiind reglementată prin lege, scopul acestei prelevări fiind acoperirea cheltuielilor publice (impozitele şi taxele locale sunt stabilite de către organele administraţiei locale). Din analiza acestei definiţii rezultă următoarele caracteristici fundamentale ale impozitului: Caracterul pecuniar - rezidă din faptul că impozitul este o plată bănească, deşi iniţial, au existat impozite în natură; Caracterul forţat - rezidă în faptul că impozitul este o prelevare impusă şi încasată prin puterea de constrângere a statului; Caracterul universal - rezultă din faptul că impozitul este o prelevare impusă tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit sau posedă un anumit gen de avere; Caracterul definitiv - rezultă din faptul că sumele plătite cu titlu de impozit sunt nerambursabile; Caracterul juridic - rezidă în faptul că dreptul de a institui impozite îi aparţine statului; Caracterul financiar - impozitul este utilizat pentru acoperirea cheltuielilor care se efectuează pentru satisfacerea nevoilor generale; Lipsa contraprestaţiei directe şi imediate, deoarece în momentul încasării impozitului, acesta se depersonalizează, urmând a fi utilizat pentru acoperirea cheltuielilor publice.
Rolul cel mai important se manifestă pe plan financiar deoarece impozitele constituie mijlocul principal de procurare a resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice. Rolul economic al impozitelor se manifestă prin intermediul măsurilor pe care statul le ia de a interveni în activitatea economică cu ajutorul impozitelor. Impozitele pot fi folosite ca un instrument de stimulare sau de frânare a unei anumite activităţi, de creştere ori de reducere a producţiei sau consumului unui anumit produs, de stimulare sau de îngrădire a comerţului exterior etc. Pe plan social, rolul impozitelor se manifestă în mai multe direcţii, dintre care menţionăm: rolul lor de instrument de redistribuire a unei părţi din produsul intern brut între clase şi pături sociale, între persoanele fizice şi juridice, etc. 6.4. Elementele impozitului Prin legea de instituire a unui nou impozit trebuie să se precizeze o serie de elemente: persoanele în sarcina cărora cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, căile de urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale. Subiectul impozitului sau plătitorul este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. În reglementările fiscale subiectul este numit contribuabil. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. De regulă, persoana care plăteşte impozitul este aceea care îl şi suportă. Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. În cazul impozitelor directe, venitul şi averea apar în calitatea de obiect al impunerii. La impozitele indirecte, obiectul impunerii îl constituie produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat sau exportat, etc. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. Veniturile, ca sursă a impozitului, pot îmbrăca mai multe forme: salariu, profit, dividende, etc. Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care se exprimă obiectul impozabil. Cota impozitului sau cota de impunere este reprezentată de impozitul aferent unei unităţi de impunere. Cota impozitului poate fi fixă, impozitul apărând ca o mărime invariabilă, sau procentuală (proporţională, progresivă sau regresivă). Prin asieta (modul de aşezare a impozitului) se înţelege măsurile permise de lege care se iau de organele fiscale pentru stabilirea fiecărui subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului datorat statului. Termenul de plată indică data până la care subiectul impozitului trebuie să-şi achite obligaţia faţă de bugetul statului. 6.5. Clasificarea impozitelor Pentru a sesiza mai uşor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, social şi politic, se impune gruparea acestora pe baza unor criterii ştiinţifice. 1. După principalele trăsături de fond şi de formă, impozitele se împart în impozite directe şi impozite indirecte. a) Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice şi/sau juridice, în funcţie de veniturile şi/sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege şi se încasează direct de la contribuabili la anumite termene dinainte stabilite. Impozitele directe se pot grupa în impozite reale şi impozite personale. Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (terenurile, clădirile, mijloacele de transport), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozabil. Ele mai sunt denumite şi impozite obiective sau pe produs. Impozitele personale ţin cont de situaţia personală a subiectului impozabil şi se aşează asupra veniturilor sau averii, motiv pentru care se mai numesc şi impozite subiective. b) Impozitele indirecte se aşează asupra vânzării bunurilor şi prestării serviciilor, al importului sau exportului şi vizează cheltuirea veniturilor sau averii. După formele de manifestare, impozitele indirecte pot fi grupate astfel: taxe de consumaţie, monopoluri fiscale, taxe vamale şi taxe de înregistrare şi de timbru. 2. După obiectul impunerii deosebim: impozite pe venit (profit), impozite pe avere şi impozite pe cheltuieli (pe consum). 3. După scopul urmărit la introducerea lor, impozitele se grupează în impozite financiare (cu caracter fiscal) şi impozite cu caracter de ordine. Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor publice. În această categorie se includ în primul rând impozitele pe venit, taxele de consumaţie, etc. Impozitele de ordine sunt introduse pentru limitarea unei acţiuni sau în vederea atingerii unui ţel care nu are caracter fiscal. 4. După frecvenţa cu care se încasează la bugetul statului, impozitele sunt permanente (se încasează periodic) şi incidentale (se încasează o singură dată). 5. După aria de cuprindere a materiei impozabile, deosebim impozite analitice şi impozite sintetice. Impozitul analitic este un impozit aşezat asupra elementelor unui patrimoniu sau asupra unei operaţii izolate, respectiv asupra unei singure categorii de venit. Impozitul sintetic este aşezat asupra unui ansamblu de operaţiuni sau de venituri şi constă în impunerea întregului ansamblu o singură dată. 6. După instituţia care le administrează: în statele de tip federal întâlnim impozite federale, impozite ale statelor (provinciilor) membre ale federaţiei şi impozitele locale; în statele de tip unitar deosebim impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale colectivităţilor locale. Impozitele mai pot fi grupate şi după alte criterii, astfel: după modul de aşezare (impozite specifice şi impozite ad-valorem); după tipul cotelor de impunere utilizate (impozite proporţionale, impozite progresive, impozite regresive). CURSUL NR.7 AŞEZAREA ŞI PERCEPEREA IMPOZITELOR Impunerea este reprezentată de ansamblul de măsuri şi operaţii efectuate în baza legii, care au drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unui anumit contribuabil. Din punct de vedere politic, prin impunere se urmăreşte ca fiecare impozit introdus să răspundă anumitor cerinţe şi să fie în concordanţă cu anumite principii. Din punct de vedere tehnic, impunerea se concretizează în metodele şi tehnicile utilizate pentru identificarea şi stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului, urmărirea şi perceperea acestuia. 7.1. Principiile impunerii La baza impunerii trebuie să stea principii de echitate fiscală, de politică financiară, de politică economică, social-politice. 7.1.1. Principiile de echitate fiscală Asigurarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: stabilirea minimului neimpozabil; diferenţierea sarcinii fiscale a fiecărui contribuabil în funcţie de puterea contributivă a acestuia; asigurarea comparabilităţii sarcinilor fiscale între persoanele din cadrul aceleiaşi categorii sociale; impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri din o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere. 7.1.2. Principiile de politică financiară La introducerea unui nou impozit, se urmăreşte ca acesta să îndeplinească anumite cerinţe de ordin financiar: randament fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic. Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii, şi anume: impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice şi/sau juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă, posedă acelaşi gen de avere sau dobândesc aceiaşi categorie de bunuri; să nu existe posibilităţi (legale sau ilicite) de sustragere de la impunere a unei părţi din materia impozabilă; volumul cheltuielilor legate de stabilirea materiei impozabile, calculul impozitului să fie cât mai redus; în cazul în care randamentul este constant de-a lungul ciclului economic, impozitul este considerat stabil..
Statul foloseşte impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice bugetare, ci şi pentru a exercita o anumită influenţă asupra vieţii economice şi sociale. Acest lucru se poate realiza fie printr-o intervenţie de natură conjuncturală, fie printr-o intervenţie de natură structurală. Prima modalitate de intervenţie constă în reducerea presiunii fiscale, ducând la creşterea puterii de cumpărare a cetăţenilor, reducerea preţurilor produselor, favorizând dezvoltarea tranzacţiilor şi stimularea creşterii economice, sau creşterea presiunii fiscale, care va diminua puterea de cumpărare a cetăţenilor, va obliga la o restrângere a consumului, frânând ritmul creşterii economice. Intervenţiile de natură structurală vizează impulsionarea dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, stimularea ori reducerea producţiei sau a consumului unor mărfuri, extinderea sau, dimpotrivă, restrângerea relaţiilor comerciale cu străinătatea, etc. Regimul fiscal favorabil poate fi utilizat şi în vederea dezvoltării în profil teritorial prin acordarea unor facilităţi fiscale celor care iniţiază activităţi economice în zonele mai puţin dezvoltate. 7.1.4. Principiile social-politice Prin politica fiscală promovată de unele state se vizează şi realizarea unor obiective social-politice. Partidul de guvernământ urmăreşte ca politica fiscală pe care o promovează să fie în concordanţă cu interesele celor pe care îi reprezintă. Este folosită frecvent practica acordării unor facilităţi contribuabililor cu venituri reduse şi celor care au persoane în întreţinere. Pentru a influenţa creşterea natalităţii, unele ţări practică un impozit special asupra celibatarilor şi a persoanelor căsătorite fără copii. Principiile administrative se referă mai mult la tehnica aşezării şi perceperii impozitelor. În acest sens, cerinţele acestor principii se pot sintetiza astfel:
Yüklə 482,04 Kb. Dostları ilə paylaş:
|