Precizări şi recomandări privind dsfăşurarea activităţilor



Yüklə 482,04 Kb.
səhifə7/9
tarix18.08.2018
ölçüsü482,04 Kb.
#72739
1   2   3   4   5   6   7   8   9

În România, până la mijlocul anului 1993, singurul impozit general pe vânzări practicat a fost impozitul pe circulaţia mărfurilor. Era un impozit pe cifra de afaceri brută, stabilit în cote diferenţiate pe produse sau grupe de produse. Începând cu 1 iulie 1993 a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adăugată, având ca model pe cel aplicat în ţările membre ale Uniunii Europene. De la introducerea sa şi până în prezent, aşezarea acestui impozit a cunoscut numeroase modificări şi adaptări în direcţia armonizării practicii fiscale de la noi cu cea a Uniunii Europene.

În privinţa cotelor, în prezent, cota standard a taxei pe valoarea adăugată este de 19% şi se aplică asupra operaţiunilor impozabile, cu excepţia celor scutite de TVA şi a celor care sunt supuse cotei reduse a TVA de 9%.

Din punct de vedere al regimului de impozitare, operaţiunile impozabile pot fi:

a) operaţiuni taxabile, la care se aplică cota standard sau cota redusă;

b) operaţiuni scutite cu drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziţionării de bunuri şi servicii destinate realizării acestor operaţiuni;

c) operaţiuni scutite fără drept de deducere;

d) operaţiuni de import şi achiziţii intracomunitare scutite de taxa pe valoarea adăugată;

e) operaţiuni care sunt scutite fără drept de deducere, fiind efectuate de întreprinderile mici care aplică regimul special de scutire pentru care nu se datorează taxa şi nu este permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii;

f) operaţiuni pentru care se aplică regimul special pentru agricultori.

Printre operaţiunile la care se aplică cota redusă de taxa pe valoarea adăugată enumerăm: livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste; livrarea de proteze, produse ortopedice şi medicamente; cazarea în cadrul sectorului turistic; dreptul de intrare în muzee, case memoriale, grădini zoologice şi botanice, etc.

Principalele operaţiuni scutite sunt operaţiunile de interes general privind asistenţa socială de sănătate, învăţământul, cultura, sportul şi educaţia fizică, protecţia socială a anumitor categorii sociale, livrările de bunuri expediate sau transportate în exteriorul ţării, prestările de servicii legate direct de exportul bunurilor, transportul internaţional de persoane, etc.

Prin monopol fiscal se înţelege dreptul exclusiv al statului de a produce şi comercializa, la un anumit preţ, anumite produse, fără a fi expus concurenţei. Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producţie şi desfacere a acestor mărfuri, iar pe de altă parte din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective. Monopolurile fiscale se instituie de către stat, de regulă, asupra produselor cu o pondere importantă în consumul populaţiei şi în rândul cărora se manifestă cel mai frecvent fenomene de evaziune fiscală. Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu ridicata şi cu amănuntul, iar monopolurile fiscale parţiale se instituie fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.



Taxele vamale sunt utilizate de către stat pentru impunerea selectivă a mărfurilor ce trec graniţele vamale ale statului respectiv, cu scopul de a procura venituri fiscale, dar şi de a proteja economia naţională de concurenţa străină. Fiind un impozit indirect, taxele vamale sunt suportate în final de către consumatori, fără ca aceştia să beneficieze de un echivalent direct şi imediat.

În funcţie de obiectul impunerii, taxele vamale pot fi taxe vamale de import, taxe vamale de export şi taxe vamale de tranzit.

Taxele vamale de export se practică sporadic, asupra unor materii prime, statele fiind interesate în a încuraja exporturile deoarece acestea constituie principalul mijloc de procurare a resurselor valutare, stabilirea unor taxe vamale de export ridicate nu conduce la încurajarea dezvoltării economice.

Taxele vamale de tranzit se întâlnesc asupra mărfurilor ce fac obiectul comerţului exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei terţe ţări.

Taxele vamale de import sunt cele mai frecvente şi se plătesc de către importator la intrarea în ţară a unor mărfuri cumpărate de pe piaţa externă. Ele pot să aibă caracter fiscal sau protecţionist în funcţie de obiectivul urmărit. Taxele vamale cu caracter fiscal pur vizează mărfurile din import care nu sunt realizate şi în ţara importatoare. Cel mai adesea, taxele vamale au un important rol economic, nivelul acestora având rolul de a proteja mărfurile indigene. Această taxă are rolul unui impozit de egalizare, pentru că are drept consecinţă aproprierea nivelului preţului mărfii importate de nivelul preţului mărfii indigene.

Baza de calcul a taxelor vamale pentru import este valoarea în vamă a mărfurilor exprimată în lei, prin intermediul cursului de schimb stabilit săptămânal de BNR.



După modul de exprimare, taxele vamale pot fi: taxe vamale specifice, stabilite în sumă fixă pe unitatea de măsură; taxe vamale ad-valorem, stabilite în funcţie de valoarea mărfurilor importate; taxe vamale compuse (mixte), care apar ca o combinaţie a primelor două; taxe vamale alternative, stabilite în funcţie de preţul mărfii pe piaţa internă; taxe vamale sezoniere, practicate de unele ţări în cadrul politicii agrare.

În funcţie de modul de stabilire, taxele vamale pot fi: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, care se aplică la importul de mărfuri, efectuat de o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, din ţările membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are încheiate acorduri bilaterale; taxe vamale convenţionale, care sunt valabile numai faţă de statul cu al cărui consimţământ au fost stabilite; taxe vamale autonome, care au un nivel mai ridicat decât precedentele şi se aplică la importul de mărfuri din ţările cu care nu sunt încheiate acorduri bazate pe clauza naţiunii celei mai favorizate.

Alte taxe sunt datorate de diverse persoane fizice şi juridice în schimbul unor prestări de servicii pe care le efectuează instituţiile publice, notariale etc.

După felul şi specificul unităţilor care prestează aceste servicii pe domenii, taxele pot fi: taxe judecătoreşti, care sunt încasate de instanţele jurisdicţionale pentru acţiunile şi cererile introduse spre judecare, cererile pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sau pentru eliberarea de copii de pe actele aflate în dosarele instanţelor; taxe de notariat, care se percep pentru eliberarea, certificarea, legalizarea sau autentificarea de acte, copii sau traduceri de către notariate; taxe consulare, care sunt aplicate la eliberarea de certificate de origine, acordarea de vize de către consulate; taxe de administraţie, care se încasează pentru eliberări de permise, autorizaţii, legitimaţii de către organele administraţiei de stat.

După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxate, taxele pot fi:

1. taxe de timbru, care se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii cum sunt: autentificarea de acte, eliberarea unor documente (cărţi de identitate, paşapoarte, permise de conducere auto etc.), legalizări de acte, etc.;

2. taxe de înregistrare, care se percep la vânzări de imobile, constituirea de societăţi, la majorarea capitalului, la fuzionări, dizolvări şi divizări de societăţi, cedări de fonduri de comerţ, etc.
9.2. Indicatori de analiză a resurselor financiare publice

Mijloacele folosite pentru constituirea resurselor financiare publice diferă de la un stat la altul, în funcţie de condiţiile economice, sociale şi politice. În cadrul resurselor financiare, analiza veniturilor fiscale caracterizează politica fiscală a unui stat în diferite perioade de timp.



Indicatori privind nivelul resurselor financiare publice

    1. Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală. Volumul veniturilor publice reprezintă suma veniturilor publice aflate la dispoziţia tuturor entităţilor publice, pe o perioadă de timp determinată, de obicei un an (corespunzător perioadei de întocmire şi execuţie a bugetului). Volumul resurselor publice în expresie nominală reprezintă exprimarea acestuia în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională, notat cu Vpn

În perioadele caraterizate de inflaţie, pentru exprimarea volumului real al resurselor, veniturile publice trebuie calculate în expresie reală, notat cu Vpr.

= , în care:

- veniturile publice ale perioadei curente exprimate în mărime reală;

- veniturile publice ale perioadei curente exprimate în mărime nominală;

- indicele preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază.

Indicatorul venituri publice (în mărime nominală sau reală) este util pentru a reflecta volumul acestora în monedă naţională şi serveşte la efectuarea de analize doar pe plan naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională.



    1. Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut este un alt indicator al nivelului veniturilor publice într-o anumită perioadă.

Calculul se efectuează pe baza relaţiei:

, în care:

Gvp – ponderea veniturilor publice în produsul intern brut;

Vp – veniturile publice totale;

PIB – produsul intern brut.

Acest indicator permite analiza veniturilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare economico-socială şi este utilizat frecvent în comparaţiile internaţionale.

Dacă în locul veniturilor publice se iau în calcul şi analizează veniturile fiscale, raportul exprimă rata presiunii fiscale.



3) Veniturile publice medii pe un locuitor reprezintă mărimi variabile şi se calculează atât în moneda naţională, cât şi în dolari SUA pentru a se asigura comparabilitatea datelor între diferite ţări.

, în care:

- venituri publice medii pe locuitor (lei pe un locuitor);

- venituri publice exprimate în preţuri curente sau constante;

N – număr de locuitori corespunzător anului bugetar.



Indicatori privind structura resurselor financiare publice.

Deoarece în buget, veniturile publice sunt structurate după criteriul economic, se va efectua analiza veniturilor publice corespunzător datelor oferite de buget. Stabilirea ponderii (greutăţii specifice) fiecărei categorii de venituri publice, în totalul acestora, se face pe baza relaţiei:



, în care:

- greutatea specifică a categoriei de venituri publice în totalul veniturilor publice;

- venituri publice din categoria i ;

- venituri publice totale.

Cu ajutorul ponderii fiecărei grupe de venit public în total venituri şi în special al ponderilor fiecărui venit fiscal în total venituri fiscale, se poate interpreta politica fiscală a statului într-o anumită perioadă de timp, iar pe seama structurii veniturilor fiscale se pot efectua comparaţii între politicile fiscale ale statelor.


Indicatori privind dinamica resurselor financiare publice

Dinamica resurselor financiare publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura acestora de la o perioadă de timp la alta. Indicatorii dinamicii veniturilor publice sunt: modificarea absolută (În mărime nominală şi reală) şi modificarea relativă a veniturilor publice; modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut; modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor; modificarea structurii veniturilor publice; coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut (corespunzător coeficientului de devansare a creşterii produsului intern brut, de către creşterea cheltuielilor publice); elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut.



  1. Modificarea absolută nominală şi reală a veniturilor publice. Modificarea absolută nominală rezultă din compararea veniturilor publice exprimate în preţuri curente şi se calculează conform relaţiei:

Modificarea absolută reală rezultă din compararea veniturilor publice exprimate în preţuri constante.



, în care:

∆Vp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a veniturilor publice în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0);



şi pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0) exprimate în preţuri nominale, respectiv reale.

  1. Modificarea relativă a veniturilor publice se determină prin raportarea veniturilor publice din anul curent la cele din anul de bază, ceea ce reprezintă indicele de creştere :

sau
, în care
- indicele creşterii nominale a veniturilor publice ;

- indicele creşterii reale a veniturilor publice.

Indiferent dacă se calculează pe baza datelor nominale sau reale, valoarea indicelui de creştere va fi aceeaşi.



  1. Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut se calculează astfel :

∆Gvp(1-0) = ∆Gvp1  - ∆Gvp0, în care : 

∆Gvp(1-0)  - modificarea absolută a ponderii veniturilor publice în produsul intern brut, în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0) ;
∆Gvp1 – ponderea veniturilor publice în produsul intern brut, în perioada curentă (1).

∆Gvp0  - ponderea veniturilor publice în produsul intern brut, în perioada de bază (0).

Prin raportarea celor două valori se obţine modificarea relativă a ponderii veniturilor publice în produsul intern brut, sau indicele acestui indicator.

4) Modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor, se calculează astfel :


, în care :

- modificarea absolută a volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor, în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0) ;

- venituri publice medii pe un locuitor, în perioada curentă (1) ;

- venituri publice medii pe un locuitor, în perioada curentă (0.

Prin raportarea celor două valori se obţine modificarea relativă a veniturilor publice medii pe locuitor, respectiv indicele acestui indicator.



  1. Analiza structurii veniturilor publice în dinamică presupune urmărirea modificării ponderii veniturilor publice, astfel :

, în care :
- modificarea absolută a ponderii veniturilor publice din grupa i, în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0) ;

- ponderea veniturilor publice din grupa i, în perioada curentă (1) ;

- ponderea veniturilor publice din grupa i, în perioada de bază (0).

Pentru o analiză mai amplă, se poate calcula şi modificarea relativă, respectiv indicele de modificare a ponderii veniturilor publice din grupa i, în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0).

Cu ajutorul ponderilor fiecărei grupe de venit public în total şi în special a ponderilor fiecărui venit fiscal în total venituri fiscale, se poate interpreta politica fiscală a statului într-o anumită perioadă de timp.
6) Coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut se calculează ca şi coeficientul de devansare a creşterii cheltuielilor publice faţă de creşterea produsului intern brut, după relaţia :

, în care :

K – coeficientul de corelare dintre creşterea veniturilor publice şi creşterea PIB ;

- indicele creşterii veniturilor publice

- indicele creşterii PIB.

7) Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut măsoară amploarea reacţiei veniturilor publice la modificarea PIB şi se calculează astfel :
, în care :

e – elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut ;

Vp0 – venituri publice în perioada de bază ;

∆ Vp – modificarea veniturilor publice în perioada curentă faţă de perioada anterioară ;

PIB – produsul intern brut în perioada de bază ;

∆PIB – modificarea produsului intern brut în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0).



CURSUL NR.10

PRESIUNEA FISCALĂ


    1. Conceptul şi semnificaţia presiunii fiscale

O societate nu poate exista fără impozite, a căror necesitate este statutată prin Constituţie şi demonstrată de realitatea istorică. Instituirea impozitelor duce la resimţirea presiunii fiscale de către toţi contribuabilii.

Indiferent de termenii utilizaţi: presiune fiscală, povară fiscală, rata prelevărilor obligatorii, etc. ideea generală este aceea a obligaţiei faţă de stat şi a diminuării veniturilor particulare.

Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice şi juridice, ori la nivelul întregii societăţi prin intermediul impozitării. Presiunea fiscală reprezintă proporţiile din venituri la care în mod nevoit şi obligatoriu, contribuabilii (persoane fizice sau juridice) renunţă în favoarea statului, sub forma impozitelor. Presiuna, în sens strict, se referă la raportul dintre mărimea impozitelor încasate şi produsul intern brut.

Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii, în sens larg, este raportul dintre totalul impozitelor şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de administraţia publică şi produsul intern brut.

Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri: contabil şi al analizei economice.

Sub aspect contabil, rata presiunii fiscale nu ţine seama de faptul că prelevările obligatorii finanţează alte prelevări obligatorii, iar din punct de vedere al analizei economice, rate presiunii fiscale evidenţiază aspectul confiscatoriu al prelevărilor obligatorii, neglijând faptul că acestea sunt reinjectate în circuitul economic sub forma cheltuielilor publice.

Rata presiunii fiscale este un indicator de comensurare a acelei părţi din veniturile provenite din producţie care trec print-un proces de distribuire obligatorie şi publică, în loc de a fi lăsată la libera dispoziţie a iniţiativei particulare.
10.2. Limitele presiunii fiscale

Contribuabilul onest şi cu spirit civic vede în impozit „un rău necesar” şi consimte la plata acestuia. Când, însă, impozitele depăşesc anumite limite (suportabile), iar contribuabilii resimt din plin povara fiscală care îi apasă, comportamentul normal, în economie şi societate este paralizat, conducând la înhibarea iniţiativei particulare, a motivaţiei de a munci şi economisi sau, la adevărate revolte fiscale. Din aceste considerente, de-a lungul timpului, o preocupare majoră în cadrul politicii fiscale s-a materializat în susţinerea unor puncte de vedere privitoare la eventualele limite maxime ale rate presiunii fiscale.

Stabilirea unui plafon maxim al nivelului presiunii fiscale este aproape imposibil de realizat, deoarece acest indicator diferă în funcţie de perioadă, ţară, context economic, politic şi social.

Autorităţile publice percep impozite, deoarece guvernele au nevoie de resurse. Totodată, acestea trebuie să fie foarte precaute în încercarea lor de a maximiza veniturile fiscale, pentru ca situaţia să nu ia altă turnură, întorcându-se împotriva propriilor interese. În acest sens, problema care se pune este:

În opinia economiştilor liberali, o presiune fiscală prea accentuată descurajează contribuabilii (persoane fizice şi juridice) să investească, să economisească, să producă şi să muncească. Arthur Laffer, un reprezentant de seamă al aşa numitei „politici de ofertă”, transpune grafic (Curba Laffer) o idee exprimată şi de predecesori ai săi, şi anume, faptul că rate ale fiscalităţii prea ridicate distrug baza asupra căreia sunt aşezate impozitele.

Curba Laffer este un grafic ce înfăţişează relaţia dintre rata prelevărilor obligatorii şi veniturile totale încasate prin impozite de către stat. Laffer estimează că există un prag al ratei maxime a presiunii fiscale, dincolo de care orice creştere a acesteia generează o diminuare a randamentului fiscal. Această valoare corespunde volumului maxim al veniturilor fiscale (punctului de maxim al curbei care reprezintă nivelul optim al ratei presiunii fiscale).

Valoarea prelevărilor obligatorii ar merge până la anulare, dacă rata fiscalităţii ar atinge valoarea de 100% (în acest caz limită, orice activitatea impozabilă ar dispărea). Aceasta se explică prin faptul că prelevările obligatorii prea dure distrug baza impozabilă.

Chiar dacă teoreticienii au încercat adesea să stabilească unele niveluri maxime, practica, mai devreme sau mai târziu, le-a depăşit de fiecare dată. Plafonul fiscal este flotant, pentru că presiunea fiscală este mai mult o percepţie care diferă în funcţie de circumstanţe economice, politice şi phisologice. Ca urmare, se poate vorbi despre următoarele limite ale presiunii fiscale:



  • limite de ordin psihologic şi politic – sunt impuse de reacţiile contribuabililor, care pot opune rezistenţă puternică faţă de creşterea impozitelor, atunci când acestea tind să devină excesive. Formele de rezistenţă sunt diverse: evaziunea şi frauda fiscală, reducerea activităţii productive, mergând chiar până la mişcările de protest şi revolte sociale;

  • limite de natură economică – se referă la faptul că prelevările obligatorii prea apăsătoare pot avea ca efect frânarea înclinaţiei spre muncă, economisire şi investire şi deci slăbirea spiritului întreprinzător.

Presiunea fiscală trebuie privită şi sub alt aspect: de compensare a poverii fiscale cu avantajele pe care contribuabilii le au prin intermediul cheltuielilor publice finanţate prin impozite.
Yüklə 482,04 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin