Precizări şi recomandări privind dsfăşurarea activităţilor

4.3. Indicatorii de analiză a cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice se realizează cu ajutorul indicatorilor privind nivelul cheltuielilor (volumul sau mărimea acestora), structura cheltuielilor (care reflectă destinaţia resurselor financiare publice) şi dinamica acestora (care reflectă evoluţia în timp a cheltuielilor publice).

A) Analiza nivelului cheltuielilor publice se bazează pe următorii indicatori: volumul cheltuielilor publice, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut şi volumul cheltuielilor publice care revine în medie pe un locuitor.

a) Volumul cheltuielilor publice poate fi exprimat în mărimi nominale sau reale. Exprimarea în mărime nominală are dezavantajul denaturării indicatorului (dacă se urmăreşte evoluţia în timp), fiind tributară preţurilor curente ale perioadei. Exprimarea în mărime reală elimină acest dezavantaj, cheltuielile publice fiind cuantificate în preţuri constante (preţurile unui anumit an luat ca bază) în funcţie de indicele preţurilor.

unde: C^r_p1 - cheltuielile publice ale perioadei curente exprimate în mărime reală (în preţuri constante);

Cⁿ_p - cheltuieli publice ale perioadei curente exprimate în mărime nominală (în preţuri curente);

I_p1/0 - indicele preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază.

b) Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (G) este un alt indicator care poate caracteriza nivelul cheltuielilor publice şi dinamica acestora într-o anumită perioadă. Se calculează pe baza relaţiei:

unde: G - ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;

C_p - cheltuieli publice totale;

PIB - produsul intern brut.

Acest indicator permite analiza cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare economico-socială şi este utilizat frecvent în comparaţiile internaţionale.

c) Cheltuielile publice medii pe un locuitor este un indicator de nivel foarte sugestiv, care arată cât din cheltuielile publice ale statului revin pe locuitor conform politicii financiare promovată de stat. Se calculează astfel:

unde: c_p - cheltuieli publice medii pe locuitor (lei pe un locuitor);

C_p - cheltuieli publice exprimate în preţuri curente ale anului;

N - numărul de locuitori corespunzător anului bugetar.

Pentru a permite comparaţiile internaţionale, cheltuielile publice anuale pot fi exprimate într-o monedă de circulaţie internaţională, în general, dolari SUA.

B) Analiza structurii cheltuielilor publice vizează calculul proporţiei (ponderii) pe care o are fiecare dintre grupele de cheltuieli publice în total în funcţie de importanţa nevoilor sociale. Formula de calcul este:

unde: g_s - greutatea specifică (ponderea) cheltuielilor publice din grupa "i" în totalul cheltuielilor publice;

cp_i - nivelul cheltuielilor publice din grupa "i";

cp - cheltuieli publice totale.

C) Analiza dinamicii cheltuielilor publice relevă modificările care intervin în cuantumul şi structura cheltuielilor publice în decursul unei perioade de timp. Indicatorii de analiză ai dinamicii cheltuielilor publice sunt: modificarea absolută şi relativă (nominală sau reală) a cheltuielilor publice; modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut; modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor; modificarea structurii cheltuielilor publice; coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor publice; elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut.

a) Modificarea absolută şi relativă (în valori nominale sau reale) a cheltuielilor publice.

Modificarea absolută exprimă creşterea sau descreşterea acestora de la o perioadă la alta, în mărime absolută şi se determină astfel:

∆Cp_(1-0) = Cp₁ – Cp₀, în care

∆Cp_(1-0) – modificarea absolută a cheltuielilor publice, în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0);

Cp₁ – cheltuielile publice în perioada curentă

Cp₀ – cheltuielile publice în perioada de bază

Această formulă se referă la modificarea absolută nominală în preţurile curente ale celor două perioade, astfel se poate calcula modificarea absolută reală, folosind valorile perioadei curente exprimate în preţuri constante:

∆Cp^r_(1-0) = Cp₁^r – Cp₀^r, în care

∆Cp^r_(1-0) – modificarea absolută reală a cheltuielilor publice, în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0);

Cp₁^r – cheltuielile publice în perioada curentă exprimate în preţurile perioadei de bază

Cp₀^r – cheltuielile publice din perioada de bază.

Indicele modificării cheltuielilor publice analizează modificarea relativă a cheltuielilor publice şi se calculează pe baza releţiei: , în care:

- indicele modificării cheltuielilor publice în perioada (1) faţă de perioada (0);

- cheltuielile publice din perioada curentă;

- cheltuielile publice din perioada de bază.

Modificarea relativă a cheltuielilor publice rezultă şi din raportul dintre modificarea absolută a cheltuielilor publice în perioada curentă faţă de perioada de bază şi nivelul acestora în perioada de bază:

Pentru determinarea evoluţiei cheltuielilor publice în expresie reală şi identificarea factorilor care au influenţat mărimea şi sensul modificării, este necesară exprimarea indicatorilor analizaţi în preţuri constante, cu ajutorul indicelui preţurilor.

2. 
   Modificarea absolută a ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut arată cu cât a crescut sau a scăzut acest indicator de la o perioadă la alta. Calculul se efectuează astfel:
   

∆G = G₁ – G₀, în care:

∆G – modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB în perioada (1) faţă de perioada (0);

G₁ şi G₀ – ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut în perioada curentă (1) şi în perioada de bază (0).

Raportul dintre G₁ şi G₀ reprezintă modificarea relativă a ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut. S-a constatat că, pe perioade mari de timp, are loc o creştere a ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut.

2. 
   Modificarea absolută a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor arată mărimea şi sensul modificării de la o perioadă la alta a nivelului mediu al cheltuielilor publice ce revin în medie pe un locuitor. Se calculează pe baza relaţiei:
   

___ ___ ___

∆Cp = Cp₁ – Cp₀, în care :
___

∆Cp – modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor, în perioada (1) faţă de perioada (0);

__ __

Cp₁ şi Cp₀ – cheltuieli publice ce revin în medie pe un locuitor, corespund perioadei (1) şi perioadei (0), calculate conform relaţiei (3).

Raportul procentual dintre cele două valori reprezintă modificarea relativă a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor.

d) Modificarea absolută a structurii cheltuielilor publice reliefează evoluţiile structurale de la o perioadă la alta, corespunzător politicii bugetare din perioada analizată. Calculul se efectuează astfel:

∆g_cpi = g_cpi1 – g_cpi0, în care:

∆g_cpi - modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării „i” în totalul cheltuielilor publice;

g_cpi1 – ponderea cheltuielilor publice din grupa „i” în total, în perioada curentă (1);

g_cpi0 - ponderea cheltuielilor publice din grupa „i” în total, în perioada de bază (0).

Raportul procentual dintre ponderea cheltuielilor publice din grupa „i” în total, în perioada curentă (1), şi ponderea cheltuielilor publice din grupa „i” în total, în perioada de bază (0) reprezintă modificarea relativă a structurii cheltuielilor publice.

e) Coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor publice (k) este un indicator care reflectă corespondenţa dintre evoluţia celor doi indicatori. Se calculează pe baza relaţiei:

, în care:

k - coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor publice;

I_cp1/0 - indicele creşterii cheltuielilor publice, calculat ca raport între cheltuielile publice din perioada curentă şi cele din perioada de bază;

I_PIB1/0 - indicele creşterii produsului intern brut;

În funcţie de ritmul de creştere a cheltuielilor publice şi a produsului intern brut, coeficientul poate lua următoarele valori: k > 1 semnifică o creştere mai accentuată a cheltuielilor publice comparativ cu produsul intern brut; k = 1, când ambele mărimi au ritmuri de creştere identice; k < 1 reflectă o creştere mai lentă a cheltuielilor publice comparativ cu sporirea produsului intern brut.

f) Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut. Calculul se efectuează astfel:

unde: e_cp - elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut;

Cp_(1-0) – modificarea cheltuielilor publice în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0);

Cp₀ - cheltuieli publice din perioada de bază;

PIB_(1-0) - modificarea produsului intern brut în perioada de referinţă;

PIB₀ - produsul intern brut din perioada de bază.

Acest indicator exprimă tendinţa de modificare a cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut şi poate lua următoarele valori: e_cp > 1, cheltuielile publice sunt foarte elastice în raport cu produsul intern brut, există tendinţa de utilizare într-o mai mare măsură a PIB, pentru finanţarea cheltuielilor publice; e_cp = 1, cheltuielile publice sunt elastice în raport cu produsul intern brut; e_cp < 1, inelasticitatea cheltuielilor publice în creşterea produsului intern brut.

CURSUL NR.5

PRINCIPALELE CATEGORII DE CHELTUIELI PUBLICE FINANŢATE DIN FONDURILE

BUGETARE ŞI EXTRABUGETARE

1. 
   Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale
   

În statele moderne cheltuielile pentru acţiuni social-culturale reprezintă o componentă importantă a politicii sociale promovată de către acestea şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor publice în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă a populaţiei, a calităţii vieţii fiecărui individ.

Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale, provin din: fonduri bugetare, fonduri financiare cu destinaţie specială, fonduri extrabugetare, fonduri proprii ale agenţilor economici, venituri proprii realizate de instituţiile social-culturale, veniturile populaţiei, fondurile unor organizaţii non-profit, ajutorul financiar extern (UNESCO, UNICEF, OMS, Banca Mondială, PHARE, Fondul European Social).

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale prezintă o importanţă deosebită, în primul rând, din punct de vedere economic pentru că acţionează asupra consumului, influenţează cererea de bunuri şi servicii social-culturale şi stimulează creşterea producţiei unor astfel de bunuri şi servicii, iar în al doilea rând, prezintă un important rol social, deoarece acţionează în direcţia: educaţiei şi instrucţiei, ridicării calificării profesionale, asistenţei medicale a indivizilor, evoluţiei demografice a populaţiei, asigurării unui sistem de protecţie socială, creşterii nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie a membrilor societăţii. Astfel, prin finanţarea acţiunilor social culturale se urmăreşte garantarea unui venit minim pentru toţi membrii societăţii, restrângerea ariei de nesiguranţă a vieţii indivizilor şi asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor standarde de viaţă considerate minime.

Având în vedere importanţa şi rolul deosebit pe care îl au cheltuielile pentru acţiunile social-culturale, acestea pot fi asimilate unor "investiţii în resurse umane".

Eficienţa acţiunilor social-culturale reflectă calitatea activităţii desfăşurate şi se exprimă prin eficienţa procesului de învăţământ, a activităţii cultural-artistice, a activităţii sanitare etc.

Cheltuielile pentru învăţământ sunt considerate "investiţii intelectuale", componentă a investiţiilor în resurse umane, a căror eficienţă poate fi apreciată diferit, la nivel microeconomic şi macroeconomic. În principiu, este vorba despre sporul de PIB obţinut pe seama calificării cadrelor, de termenul de recuperare a cheltuielilor pentru învăţământ, coeficientul eficienţei economice sau cheltuielile medii pe un indicator specific.

În domeniul sănătăţii, efectul obţinut în urma realizării acestor cheltuieli se reflectă în creşterea duratei medii de viaţă, în reducerea perioadei de incapacitate de muncă sau se prezintă sub forma unor indicatori ca indicele morbidităţii, mortalităţii etc.

Eficienţa cheltuielilor pentru acţiunile din domeniul culturii şi artei poate fi apreciată prin creşterea numărului de vizitatori la muzee; creşterea numărului de cititori la biblioteci; creşterea numărului de spectatori la instituţiile teatrale şi muzicale etc.

Acţiunile finanţate de stat în domeniul social cultural cuprind, pe de o parte, investiţiile privind asigurarea bazei materiale a instituţiilor social-culturale, iar pe de altă parte, cheltuielile pentru asigurarea funcţionării curente a instituţiilor respective, în structura cărora sunt cuprinse cheltuielile materiale, salariile şi indemnizaţiile, cheltuielile administrativ-gospodăreşti etc.;

În România, principala sursă de finanţare o constituie bugetul public naţional, urmată de fondul asigurărilor sociale de stat şi de fondurile extrabugetare cu destinaţie specială. Totodată, cheltuielile pentru acţiuni social-culturale pot fi acoperite pe seama creditelor externe rambursabile sau nerambursabile.

1. Cheltuielile pentru învăţământ sunt destinate asigurării instruirii şi pregătirii forţei de muncă. În perioada contemporană, ţările cu economie de piaţă au sporit volumul alocaţiilor bugetare pentru finanţarea învăţământului.

Creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ este datorată acţiunii conjugate a mai multor factori şi anume: factori demografici (creşterea populaţiei a condus în mod firesc şi la sporirea populaţiei şcolare); factori economici (dezvoltarea economică a necesitat o forţă de muncă cu calificare superioară şi implicit un volum sporit de cheltuieli pentru învăţământ); factori sociali şi politici (învăţământul obligatoriu, facilităţi şi ajutoare îndreptate către instituţiile de învăţământ, elevi, studenţi şi familiile acestora).

Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se face pe seama resurselor bugetare, a taxelor şcolare, a împrumuturilor, a donaţiilor, a subvenţiilor din partea unor societăţi comerciale, a veniturilor provenite din exploatarea proprietăţilor aparţinând instituţiilor de învăţământ sau din activităţi prestate pentru terţi etc.

Resursele publice pentru învăţământ pot fi alocate atât din bugetul general al statului, cât şi din bugetele locale, în funcţie de organizarea centralizată sau descentralizată a învăţământului şi de subordonarea instituţiilor de învăţământ. De regulă, resursele publice sunt destinate pentru acoperirea - integrală sau în parte - a cheltuielilor curente ale instituţiilor de învăţământ. Împrumuturile sunt folosite, în general, pentru finanţarea investiţiilor instituţiilor de învăţământ.

Din punct de vedere al conţinutului lor economic, cheltuielile pentru învăţământ se împart în: cheltuieli de capital (investiţii) care vizează construirea de unităţi de învăţământ şi dotarea acestora; cheltuieli curente (cheltuieli de personal, cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli reprezentând subvenţii acordate instituţiilor de învăţământ şi transferuri sub formă de burse acordate elevilor şi studenţilor).

Eficienţa economică a cheltuielilor pentru învăţământ se evidenţiază atât la nivel microeconomic prin indicatori ca: cheltuiala pe un elev sau student (costul unitar); raportul dintre rezultate şi cheltuieli (momentul compensării cheltuielilor efectuate cu salarizarea din veniturile realizate de absolvent); venitul net actualizat (valoarea obţinută ca urmare a depăşirii cheltuielilor actualizate de către rezultate), cât şi la nivel macroeconomic prin: coeficientul eficienţei economice a cheltuielilor pentru învăţământ; termenul de recuperare a cheltuielilor pentru învăţământ.

În România, finanţarea cheltuielilor pentru educaţie se asigură prin: bugetul de stat şi bugetele locale, pentru finanţarea învăţământului de stat; mijloacele extrabugetare, constituite în special din taxe de şcolarizare, atât pentru finanţarea învăţământului superior de stat, cât şi a celui privat preuniversitar; cheltuielile agenţilor economici (cursuri privind pregătirea profesională, acordarea de burse pentru proprii salariaţi, sponsorizări şi donaţii, etc.); fonduri din partea unor organisme financiare internaţionale acordate sub formă de ajutoare, credite nerambursabile sau rambursabile, pe baza unor programe.

2. Cheltuielile publice pentru sănătate urmăresc, pe de o parte, prevenirea apariţiei şi combaterea unor boli care pot afecta întreaga populaţie, iar pe de altă parte, menţinerea capacităţii forţei de muncă la un nivel cât mai apropiat de potenţialul ei.

În general, sursele de finanţare sunt asigurate prin: fonduri alocate de la bugetul de stat şi bugetele locale; fonduri de asigurări de sănătate (contribuţii obligatorii); resurse ale instituţiilor de sănătate; resursele populaţiei; ajutoare interne sau externe; fonduri externe rambursabile sau nerambursabile.

Din punct de vedere al conţinutului lor economic, cheltuielile pentru sănătate includ: cheltuieli de investiţii destinate construirii de unităţi sanitare şi înzestrării cu aparatură specifică; cheltuieli pentru întreţinerea curentă şi funcţionarea instituţiilor sanitare (salariile personalului, medicamente şi materiale sanitare, hrană pentru bolnavi, etc.).

Eficienţa cheltuielilor publice de sănătate se concretizează în: efectele medicale, adică în rezultatele efective ale acţiunilor privind îngrijirea sănătăţii şi se reflectă în vindecări sau ameliorări, în general cu caracter individual; eficienţa socială, reflectată prin indicatori ca: speranţa medie de viaţă la naştere, natalitatea, morbiditatea, mortalitatea infantilă şi cea generală etc.; eficienţa economică se referă la reducerea perioadelor de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora.

3. Cheltuielile publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi de tineret contribuie la creşterea calităţii factorului uman prin îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi idealurilor estetice şi morale, educaţia spirituală etc.

În general, sursele de finanţare sunt constituite din resurse bugetare, venituri proprii realizate de instituţiile de profil din activităţi specifice, precum şi donaţiile şi sponsorizările primite.

Din punct de vedere al conţinutului lor economic, preponderente în cadrul cheltuielilor cultural-artistice sunt cheltuielile curente (cheltuieli de personal şi de întreţinere-funcţionare), cheltuielile pentru investiţii având o pondere mai redusă.

4. Cheltuielile publice pentru securitate socială sunt îndreptate în special către protecţia persoanelor nesalariate, a vârstnicilor, copiilor orfani şi fără întreţinători, a persoanelor cu handicap, veteranilor de război etc. Datorită faptului că aceste cheltuieli sunt neproducătoare de venituri, ducând chiar la o încetinire a ritmului creşterii economice, ele sunt considerate cheltuieli neproductive.

Sursele de finanţare a cheltuielilor sunt reprezentate de către bugetul de stat (într-o măsură covârşitoare) sau din fonduri speciale, la care se adaugă donaţiile şi contribuţiile voluntare de la organizaţiile neguvernamentale.

5. Cheltuieli publice pentru asistenţă socială.

Asigurările sociale reprezintă acea parte a relaţiilor social-economice exprimate sub formă bănească cu ajutorul cărora se formează, se repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor, a agricultorilor, a întreprinzătorilor particulari, persoanelor aflate în incapacitate temporară sau permanentă de muncă şi altor categorii.

Privite din punct de vedere economic, aceste cheltuieli au un caracter neproductiv, reprezintă un consum final de PIB şi nu pot fi asimilate investiţiilor în resurse umane.

Resursele necesare constituirii fondurilor pentru finanţarea acestor cheltuieli se constituie din: contribuţii obligatorii pentru asigurări sociale de stat datorate de angajaţi şi angajatori; contribuţia pentru asigurări sociale datorate de alte persoane asigurate; contribuţiile diferenţiate ale salariaţilor şi pensionarilor pentru bilete de tratament şi odihnă; încasări din alte surse; subvenţii de la bugetul de stat, în completarea fondurilor proprii.

În ţările Uniunii Europene, sistemul de pensii se bazează pe 3 piloni. Primul este sistemul public de pensii care are în vedere dictonul "plăteşte pe măsură ce eşti plătit" (pay-as-you-go"-PAYG), sistem care poate fi impus prin lege. Al doilea pilon cuprinde provizioanele ocupaţionale pentru pensii (legate de locul de muncă) care de obicei sunt dinainte constituite. Pensiile sunt gestionate de fonduri de pensii independente sau afiliate, prin contracte grup de asigurări de viaţă sau chiar de companii. Al treilea pilon constă în economii individuale voluntare, gestionate de asiguratori, fonduri mutuale, societăţi de investiţii sau chiar de indivizii înşişi.

6. Cheltuielile publice pentru ajutorul de şomaj.

Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de susţinere materială a persoanelor rămase temporar fără loc de muncă. Fondul cu această destinaţie se constituie din contribuţiile obligatorii ale salariaţilor şi firmelor şi, în completare, din subvenţii bugetare.

În raport de situaţia celui rămas fără lucru, există două forme de sprijin al şomerilor: alocaţia (asigurarea) de şomaj, care se acordă celor care au lucrat anterior, au o anumită vechime şi au plătit cotizaţii; ajutorul de şomaj ce se acordă celor nou veniţi pe piaţa forţei de muncă. Cuantumul sumelor acordate se stabileşte în raport de salariul anterior sau salariul minim pe economie, după caz.

Perioada de acordare a ajutorului de şomaj variază şi ea între 3 şi 24 de luni, de cele mai multe ori ţinându-se cont şi de vârsta şomerului (mai mare la cei ce depăşesc 50 de ani).

În ţările dezvoltate, în afara acordării de alocaţii pentru şomeri (apreciate ca prestaţii pasive) se mai întâlneşte o a doua categorie de prestaţii, prestaţii active care constau în acordarea unor ajutoare băneşti şomerilor sau celor ameninţaţi cu disponibilizarea, pentru a iniţia mici afaceri, organizarea de cursuri de recalificare şi reconversie profesională, prelungirea plăţii ajutorului de şomaj pentru cei în vârstă, până la împlinirea vârstei de pensionare.

Din sursele constituite în cadrul bugetului asigurărilor pentru şomaj se pot acorda şi plăţi compensatorii salariaţilor disponibilizaţi, în anumite condiţii.