Precizări şi recomandări privind dsfăşurarea activităţilor
Tehnica împrumutului public
Yüklə 482,04 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- - Denumirea împrumutului
- - Termenul de rambursare
- Plasarea împrumuturilor de stat
- 12.3. Datoria publică
- CURSUL NR.13 DATORIA EXTERNĂ 13.1. Clasificarea şi caracteristicile împrumuturilor externe
- 13.2. Conceptul de datorie externă
- 13.3. Indicatori de cuantificare a nivelului datoriei externe
- 13.4. Gestiunea datoriei externe
- CURSUL NR.14 FINANŢELE ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE 14.1 Rolul şi tipologia organizaţiilor internaţionale
- Organizaţiile internaţionale pot fi clasificate
- După sfera lor de acţiune
- În funcţie de raporturile lor cu statele membre
- 14.2. Bugetele organizaţiilor internaţionale
- 14.3. Organizarea financiară şi bugetul Uniunii Europene
12.2. Tehnica împrumutului public Împrumuturile de stat sunt lansate printr-o dispoziţie specială sau chiar prin legea de adoptare a bugetului de stat. Statul apelează la împrumuturi pentru echilibrarea bugetelor în cazul insuficienţei resurselor. La lansarea oricărui împrumut este necesară stabilirea elementelor tehnice care-l definesc din punct de vedere juridic şi anume: - Denumirea împrumutului reflectă acţiunea pe care statul doreşte să o finanţeze ori obiectivul urmărit prin acel împrumut. - Valoarea nominală a titlurilor de împrumut exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul acestuia o are de încasat de la stat sau, invers, datoria statului faţă de deţinătorul titlului de împrumut. - Cursul, exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 unităţi valoare nominală. Cursul poate fi egal cu 100 (al pari), mai mic decât 100 (sub pari) sau mai mare decât 100 (supra pari). - Termenul de rambursare indică data când trebuie rambursat împrumutul de stat, existând împrumuturi pentru care s-a stabilit termenul de rambursare şi împrumuturi fără termen (perpetue). Împrumuturile cu termen pot fi lansate pe termen scurt (până la un an), pe termen mijlociu (între 2-5 ani) sau pe termen lung (de peste 5 ani). Împrumuturile pe termen scurt (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie, poliţe de tezaur etc.) sunt contractate de către stat pentru acoperirea golului temporar de resurse sau când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli suplimentare neprevăzute. Împrumuturile pe termen mijlociu şi lung (obligaţiuni) sunt contractate de către stat pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru finanţarea unor cheltuieli de capital de valoare mai mare. - Dobânda reprezintă preţul plătit de către stat creditorilor săi pentru sumele care i-au fost acordate cu titlul de împrumut. Acest preţ se acordă sub forma dobânzii fixe, a câştigurilor sau în forma combinată a acestora. Contractarea împrumuturilor de stat presupune o seamă de operaţiuni privind plasarea acestora pe piaţă, rambursarea lor, precum şi unele operaţii privind eventuala modificare a ratei dobânzii şi a termenelor de rambursare iniţial stabilite. Plasarea împrumuturilor de stat se poate realiza prin următoarele modalităţi: prin subscriere publică, prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare sau prin vânzare la bursă. Plasarea prin subscripţie publică presupune organizarea unei largi publicităţi asupra condiţiilor împrumutului, asupra avantajelor pe care le prezintă folosind toate mijloacele mass-media. Suma subscrisă poate fi vărsată integral, în momentul subscrierii, sau eşalonat în rate, în decursul unei anumite perioade de timp. Plasarea împrumuturilor prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare constă în aceea că sarcina plasării este preluată de mai multe bănci organizate într-un consorţiu, care se angajează să efectueze această operaţie la cererea organelor competente. Consorţiul bancar poate prelua obligaţiunile împrumutului în comision sau le cumpără efectiv. În cazul preluării în comision, statul va intra în posesia sumelor pe măsură ce consorţiul bancar plasează obligaţiunile. În cazul cumpărării efective, consorţiul bancar varsă statului contravaloarea obligaţiunilor la cursul stabilit în momentul cumpărării; consorţiul bancar încasează diferenţa dintre cursul la care plasează înscrisurile şi cursul la care le-a cumpărat de la stat. Înscrisurile care nu au fost plasate intră în portofoliul băncilor. Prin vânzarea la bursă sunt plasate, de obicei, înscrisurile unui împrumut nou, atunci când statul nu doreşte să facă o largă publicitate în legătură cu acesta. Această modalitate de plasare are o aplicabilitate mai redusă deoarece oferta mare de înscrisuri ar atrage scăderea cursului obligaţiunilor care ar micşora randamentul financiar al împrumutului. În perioadele în care rata dobânzii pe piaţă înregistrează scăderi apreciabile, statul poate profita de această situaţie pentru a-şi uşura efortul financiar, procedând la preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai mică, operaţiune numită conversiune. Uneori pe piaţa capitalului de împrumut au loc scăderi substanţiale ale cursului obligaţiunilor de stat. Pentru a conserva interesul subscriitorilor faţă de împrumutul al cărui curs a scăzut considerabil, statul poate proceda la majorarea ratei dobânzii. Această operaţiune este cunoscută sub numele de arozare. Dacă situaţia financiară îi permite şi nu intenţionează să contracteze noi împrumuturi, statul poate profita de scăderea cursului obligaţiunilor achiziţionând la bursă înscrisurile emise la un curs avantajos, operaţiune denumită răscumpărare înainte de termen. Preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur şi altele) cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mijlociu sau lung (obligaţiuni şi titluri de rentă) sau fără termen (titluri de rentă perpetuă) poartă denumirea de consolidarea datoriei ajunse la scadenţă.
Rambursarea împrumuturilor se face din fondul special de amortizare, din resursele prevăzute în buget cu această destinaţie şi din excedentele bugetare, atunci când există. Prima de rambursare apare atunci când titlurile de îmrpumut se răscumpără la un curs mai mare decât cursul de plasare. Împrumuturile contractate de către stat pot fi amortizate nu numai prin rambursarea acestora, dar şi pe alte căi cum sunt: bancruta statului, moratoriul, repudierea ş.a., determinate de incapacitatea de plată a statului, de refuzul de a-şi achita obligaţiile asumate faţă de alt stat, de deprecierea monetară etc.
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor datorate de către stat la un moment dat, creditorilor săi interni şi externi, persoane fizice şi juridice provenind din împrumuturile contractate de către administraţia centrală de stat, unităţile administrativ-teritoriale şi de unele instituţii publice. În funcţie de calitatea creditorilor, în unele ţări se face deosebire între datoria publică brută şi datoria publică netă. Datoria publică brută cuprinde valoarea totală a efectelor publice, indiferent de deţinătorii acestora, iar datoria publică netă reprezintă numai valoarea efectelor publice deţinute de persoane fizice şi juridice, altele decât cele de drept public. Diferenţa între datoria brută şi cea netă reprezintă valoarea efectelor publice în care au fost plasate diferite fonduri aparţinând statului. După termenul de restituire al sumelor împrumutate în cadrul datoriei publice, sumele exigibile la termen scurt poartă denumirea de datorie flotantă, iar cele exigibile la termen mijlociu şi lung - datorie consolidată. În funcţie de piaţa pe care este lansat un împrumut, datoria publică poate fi internă şi externă. Împrumuturile interne pot fi contractate în moneda naţională sau în valute de largă circulaţie internaţională. Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât dependenţa economică şi financiară a ţării respective faţă de străinătate este mai mare. Pentru aprecierea gradului de îndatorare a unei ţări se pot utiliza următorii indicatori: mărimea absolută a datoriei publice, exprimată într-o monedă de circulaţie internaţională, raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut, datoria publică pe locuitor, serviciul datoriei publice. Deoarece serviciul datoriei publice cuprinde cheltuielile legate de rambursarea datoriei propriu-zise şi cele privind plata dobânzilor şi a altor cheltuieli, acesta este un indicator ce caracterizează efortul financiar anual pe care îl reclamă datoria publică. Aprecierea serviciului datoriei publice se face pe baza unor indicatori, cum sunt: mărimea absolută şi mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice, ponderea serviciului datoriei publice în PIB, ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor publice. Se pot utiliza şi indicatori care exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o datorează creditorilor săi, cum sunt: cuantumul anual al dobânzilor, ponderea dobânzilor în PIB, ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice sau în totalul cheltuielilor bugetare. Conform legislaţiei din România1, totalitatea obligaţiilor de natura datoriei publice guvernamentale şi locale. Datorie publică guvernamentală - totalitatea obligaţiilor statului la un moment dat, provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de Guvern prin Ministerul Economiei şi Finanţelor. Datorie publică locală - totalitatea obligaţiilor unităţilor administrativ-teritoriale, la un moment dat, provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de către autorităţile administraţiei publice locale Contractarea împrumuturilor de stat în România se face în principal, pentru următoarele scopuri: - finanţarea deficitului bugetului de stat; - refinanţarea şi rambursarea anticipată a datoriei publice guvernamentale; - menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul curent general al Trezoreriei Statului; - susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului; - finanţarea restructurării economiei. Contractarea împrumuturilor de stat în România se face în principal, pentru următoarele scopuri: finanţarea deficitului bugetului de stat; refinanţarea datoriei publice; finanţarea unor proiecte de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei; susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului; finanţarea restructurării economiei. Contractarea şi garantarea de împrumuturi interne şi externe rambursabile şi gestionarea datoriei publice se exercită de către Guvern, prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice, în limita autorizaţiei date de Parlament. Rambursarea împrumuturilor de stat externe se asigură din resursele Contului General al Trezoreriei Statului, din împrumuturi de stat special contractate pentru refinanţarea datoriei publice şi din alte surse stabilite prin lege. Datoria publică internă reprezintă datoria faţă de creditori interni şi poate fi creată prin următoarele instrumente: - titluri de stat în moneda naţională; - împrumuturi de stat de la BNR; - împrumuturi de stat de la băncile comerciale, de la instituţii de credit şi de la agenţii guvernamentale din România; - titluri de stat în valută emise pe piaţa internă; - plasamente efectuate în contul curent general al Trezoreriei Statului de către bănci.
Împrumuturile externe au apărut încă din orânduirile precapitaliste, dar cea mai mare dezvoltare au cunoscut-o în secolul XX când, odată cu dezvoltarea economică a unor ţări a apărut şi un surplus de capital care şi-a căutat plasament peste granită în condiţii mai avantajoase decât pe piaţa internă. Ele constituie una din formele exportului de capital. De regulă, împrumuturile publice pe pieţele financiare externe se obţin în condiţii diferite faţă de împrumuturile interne, prin clauzele impuse de statul creditor.
Împrumuturile externe se pot grupa după anumite criterii. În funcţie de destinaţia lor, întâlnim împrumuturi pentru consum şi împrumuturi financiare. Împrumuturi pentru consum se acordă pentru cumpărări de mărfuri de la creditor sau din ţara acestuia. Împrumuturile financiare se acordă, în general, de organisme financiare internaţionale în valută convertibilă şi se utilizează de debitor, potrivit necesităţilor sale. În funcţie de durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termen scurt (1-2 ani), pe termen mijlociu (3-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Întreprinderile furnizoare, băncile şi alte instituţii financiare acordă credite pe baze bilaterale, guvernele creditoare acordă asistenţă publică bilaterală, iar organismele financiare internaţionale acordă asistenţă publică pe baze multilaterale. În cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale, ţările dezvoltate creditoare condiţionează uneori împrumutul acordat de clauze economice, politice sau militare.
Uneori, acordarea unor împrumuturi este condiţionată de îndeplinirea unor clauze militare: aderarea ţării debitoare la anumite alianţe militare, crearea de baze militare străine pe teritoriul acesteia, participarea la anumite acţiuni militare, cumpărarea de armament din ţara creditoare etc. 13.2. Conceptul de datorie externă Datorită faptului că, în calitate de beneficiari ai împrumuturilor externe, pe lângă autorităţile publice centrale, unităţile administrativ teritoriale, întreprinderi de stat şi instituţii de drept public apar persoane fizice sau juridice de drept privat, noţiunea de datorie externă nu se suprapune cu cea de datorie publică externă. Noţiunea de datorie externă prezintă o arie de manifestare mai largă şi are mai multe interpretări.
Pentru aprecierea datoriei externe a unei ţări, se folosesc diferiţi indicatori, care reflectă gradul de îndatorare faţă de străinătate şi efortul valutar pe care acesta îl reclamă. Gradul de îndatorare a ţării, la un moment dat, se calculează ca raport între volumul datoriei publice şi produsul intern brut. Mărimea absolută a datoriei externe sau datoria externă totală se determină transformând datoria externă din moneda în care a fost exprimată într-o monedă de largă circulaţie internaţională. Ea arată suma datorată străinătăţii la un moment dat, fără a avea vreo legătură cu potenţialul financiar-valutar al ţării debitoare pentru rambursarea acesteia. Datoria externă medie pe locuitor se obţine prin raportarea datoriei externe totale la numărul total al populaţiei, servind la efectuarea de comparaţii în timp pe plan internaţional sau naţional. Raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut arată cât din produsul intern brut al anului considerat, ar fi necesar pentru rambursarea datoriei externe. Raportul dintre datoria externă şi exporturile de bunuri şi servicii arată în cât timp s-ar putea rambursa datoria externă a unei ţări pe seama încasărilor în valută din exportul de bunuri şi servicii. Efortul financiar-valutar antrenat de datoria externă a unei ţări (povara datoriei externe) este indicat de serviciul datoriei externe, care include rambursarea ratelor scadente în anul respectiv, precum şi plata comisioanelor şi a altor cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile în acelaşi an. Povara datoriei externe se determină cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care cei mai semnificativi sunt: raportul dintre serviciul datoriei externe şi exportul de bunuri şi servicii (rata serviciului datoriei) - evidenţiază capacitatea ţării de a onora serviciul datoriei externe din valuta obţinută din exporturile realizate într-un an; raportul dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut - reflectă capacitatea unui stat de a suporta datoria externă. 13.4. Gestiunea datoriei externe Datoria publică externă reprezintă obligaţia necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a împrumuturilor contractate de pe piaţa externă, de plată a dobânzilor şi altor costuri aferente, prin Ministerul Finanţelor Publice. În vederea plăţii serviciului datoriei publice externe se acordă Ministerului Finanţelor Publice, prin legea bugetară anuală autorizarea bugetară permanentă pentru efectuarea acestor cheltuieli, orice angajament de datorie publică externă înregistrându-se în Registrul datoriei publice externe care se află la acest minister.
a) cheltuielile prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat; b) fondul de rezervă la dispoziţia Guvernului, potrivit legii bugetului de stat; c) sumele rezultate din recuperarea creanţelor statului român provenite din activitatea de comerţ exterior; d) sumele încasate de către instituţiile financiare mandatate de Ministerul Finanţelor Publice pentru a administra împrumuturi externe contractate de acesta, în numele şi în contul statului, de la beneficiarii finali de împrumuturi, destinate investiţiilor şi importurilor; e) sumele încasate de Ministerul Finanţelor Publice de la beneficiarii finali ai împrumuturilor, în baza acordurilor subsidiare de împrumut, încheiate în condiţiile acordurilor de împrumut intervenite între statul român şi organismele financiare internaţionale; f) sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor de împrumuturi, în baza acordurilor subsidiare de împrumut şi de garanţie încheiate între Ministerul Finanţelor Publice, consiliile judeţene sau locale şi agenţii economici de sub autoritatea acestora, în condiţiile acordurilor de împrumut intervenite între statul român şi organismele financiare internaţionale; g) sumele prevăzute în bugetele autorităţilor publice judeţene sau locale pentru împrumuturile externe contractate direct de către acestea; h) sumele prevăzute în bugetele agenţilor economici care au contractat împrumuturi externe cu garanţia statului; i) fondul de risc, pentru situaţiile în care sunt executate garanţiile emise de Ministerul Finanţelor Publice pentru împrumuturile externe contractate de agenţii economici. Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele: titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe; împrumuturile de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare multilaterale sau de la alte organisme internaţionale; împrumuturi sindicalizate pe termen scurt, mediu şi lung; împrumuturi directe de la investitori privaţi, pe termen scurt, mediu şi lung; împrumuturi de la bănci străine sau de la companii străine; alte împrumuturi. Titlurile de stat în valută reprezintă înscrisuri care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare constituind împrumuturile statului în valută, pe pieţele internaţionale, pe termen scurt, mediu şi lung. Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face condiţionat de încadrarea lor în plafonul anual de îndatorare publică externă. Acest plafon anual de îndatorare publică externă se stabileşte anual prin lege aprobată de Parlament. Deosebit de respectarea condiţiei de încadrare în plafonul anual de îndatorare publică, angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat este condiţionată şi de necesitatea fundamentării împrumuturilor sub aspectul necesităţii şi oportunităţii în raport cu priorităţile stabilite de Guvern. În plus, se analizează eficienţa unor astfel de împrumuturi din punct de vedere al costurilor, condiţiilor şi termenelor de rambursare şi de plata costurilor aferente. Împrumuturile contractate de stat prin Ministerul Finanţelor Publice trebuie să fie utilizate conform destinaţiei stabilite prin acordurile de împrumut. Distribuirea împrumuturilor externe care urmează a fi utilizate pentru finanţarea proiectelor de investiţii către agenţii economici se face cu respectarea următoarelor reguli: a) agenţii economici trebuie să prezinte proiecte de investiţii cu planurile de afaceri şi alte documente necesare, relevante pentru instituţiile financiare specializate; b) instituţiile financiare specializate analizează proiectele de investiţii, planurile de afaceri şi capacitatea agenţilor economici de a rambursa fondurile obţinute din împrumuturile externe şi adoptă deciziile referitoare la utilizarea acestor împrumuturi; c) în baza deciziilor adoptate, instituţiile financiare specializate vor încasa sumele de la creditori conform clauzelor din contractele de împrumut încheiate cu beneficiarii de credite. În contractele încheiate de instituţiile financiare internaţionale cu Ministerul Finanţelor Publice se prevede ca transferul de resurse valutare către beneficiarii finali să fie operat numai după obţinerea acordului Ministerului Finanţelor Publice privind obiectivul de investiţii şi avizului Comitetului interministerial de garanţii şi credite de comerţ exterior. Acest aviz se dă pe baza analizelor şi documentărilor efectuate de Banca de Import - Export a României - Eximbank. Contractarea împrumuturilor externe direct de către stat se face prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice - ca agent al statului. Aceste împrumuturi directe se obţin în urma contractării lor cu următoarele entităţi: guvernele altor ţări, instituţii financiare internaţionale, piaţa financiară internaţională; se folosesc pentru, susţinerea balanţei de plăţi, realizarea unor proiecte de investiţii, finanţarea exporturilor, realizarea unor reforme sectoriale, realizarea unor importuri stabilite de Guvern. Împrumuturile externe efectuate în numele şi în contul statului, de către Ministerul Finanţelor Publice pot avea ca destinaţie realizarea unor programe de dezvoltare şi restructurare economică, realizarea unor obiective (acţiuni) de interes public, crearea şi menţinerea rezervei valutare a statului, iar cele care au ca destinaţie importurile stabilite de Guvern, se subîmprumută agenţilor economici. Subîmprumutarea se face prin încheierea unor contracte de subîmprumut între agenţii economici şi Ministerul Finanţelor Publice. Prin contractele de subîmprumut, agenţii economici se obligă să asigure plata integrală şi la termen a serviciului datoriei publice rezultate din aceste împrumuturi. În cazul în care împrumuturile externe au fost date spre administrare în numele şi în contul statului, pe bază de mandat, unor instituţii financiare interne, obligaţia constituirii resurselor necesare pentru plata la extern a serviciului datoriei publice externe revine în întregime instituţiilor financiare interne. Plata la extern a serviciului datoriei publice aferent împrumutului se face de Banca Naţională a României, la cererea Ministerului Finanţelor Publice. Plata la extern se face din contul în care au fost colectate resursele valutare de la agenţii economici împrumutaţi. Agenţii economici care au încheiat cu Ministerul Finanţelor Publice contracte de subîmprumut şi de garanţie au obligaţia să asigure - prin bugetele proprii - de pe piaţa valutară, valuta de contract pentru plata integrală a serviciului datoriei publice externe aferent acestor împrumuturi.
Organizaţiile internaţionale constituie cadrul organizatoric de desfăşurare a colaborării internaţionale dintre state pe baza acordului liber de voinţă al participanţilor, în vederea realizării obiectivelor convenite. Organizaţiile internaţionale pot fi clasificate în funcţie de structura membrilor lor, sfera de acţiune, scopul urmărit şi în funcţie de raporturile lor cu statele membre. Astfel, în raport de structura membrilor săi, organizaţii internaţionale pot fi: guvernamentale, când membrii acestora sunt state suverane; neguvernamentale, când membrii acestora sunt diverse persoane fizice sau juridice private (asociaţii politice, profesionale, social-culturale, etc.); mixte, în care membrii sunt state şi diverse organizaţii, asociaţii şi persoane particulare. După sfera lor de acţiune organizaţii internaţionale pot fi organizaţii internaţionale cu vocaţie universală, cu vocaţie regională, subregională şi interregională. Organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală sunt deschise tuturor statelor şi cuprind: Organizaţia Naţiunilor Unite, instituţii specializate pe domenii de activitate şi organizaţii care nu fac parte din sistemul naţiunilor unite. Organizaţiile internaţionale cu vocaţie regională, subregională şi interregională, sunt formate numai din statele dintr-o anumită zonă geografică sau din state din zone geografice diferite, dar legate între ele prin obiective, interese şi aspiraţii comune. După scopul urmărit, organizaţiile internaţionale pot fi: politice, militare, economice, sociale, cultural-ştiinţifice. În funcţie de raporturile lor cu statele membre, întâlnim organizaţii internaţionale tradiţionale şi organizaţii internaţionale suprastatale. Organizaţiile internaţionale tradiţionale nu adoptă hotărâri care să aducă atingere suveranităţii statelor membre şi ca urmare nu au un caracter suprastatal. În cazul organizaţiilor internaţionale suprastatale, ţările membre le-au transferat anumite competenţe cum ar fi dreptul de a lua anumite decizii cu caracter obligatoriu, punându-le la dispoziţie şi instrumentele necesare pentru sancţionarea statelor ce încalcă aceste decizii. 14.2. Bugetele organizaţiilor internaţionale Organizaţiile internaţionale tradiţionale dispun de organe proprii care, de regulă, au o structură tripartidă, alcătuită din adunarea generală, consiliu şi un secretariat. Adunarea generală este organul de decizie, la care participă reprezentanţii tuturor statelor membre, se întruneşte la anumite intervale de timp în reuniuni de lucru şi ia decizii cu caracter obligatoriu pentru toţi membrii. Consiliul este un organ executiv, la care participă un număr mai redus de state membre, alese după anumite criterii ori desemnate şi care se întruneşte la intervale mai scurte de timp decât adunarea generală. Secretariatul funcţionează ca organ administrativ cu caracter permanent al organizaţiei. Prin actele constitutive, unele organizaţii sunt abilitate să-şi creeze anumite organe subsidiare specializate (comitete, comisii, etc.) care să le sporească operativitatea şi să faciliteze atingerea obiectivelor propuse. Planificarea financiară în cadrul organizaţiilor internaţionale tradiţionale se înfăptuieşte cu ajutorul bugetului, care sintetizează veniturile şi cheltuielile probabile ale acestora, pe durata unui exerciţiu financiar.
Cotizaţiile sunt obligatorii sau voluntare, uneori fiind întâlnite ambele modalităţi, chiar în cadrul aceleiaşi organizaţii. Astfel, bugetul ordinar al ONU este finanţat prin contribuţii obligatorii ale statelor membre, în timp ce unele din organismele sale permanente sunt finanţate prin contribuţii voluntare. Veniturile proprii ale organizaţiilor internaţionale provin din: taxe pentru înscriere de noi membri, vânzarea publicaţiilor proprii, vânzări de timbre poştale, vânzări de medalii, prestarea unor servicii către vizitatori sau către alte instituţii şi organizaţii, chirii pentru bunurile de care dispun, dobânzi aferente fondurilor păstrate la bănci, etc. Alte venituri ale organizaţiilor internaţionale provin din contribuţii facultative ale statelor membre, donaţii de la persoane fizice şi juridice, subvenţii de la alte organizaţii şi alte încasări diverse. Cheltuielile efectuate de organizaţiile internaţionale, în raport cu natura lor, pot fi grupate în cheltuieli operative şi cheltuieli funcţionale. Cheltuielile operative (administrative) sunt destinate funcţionării curente a oricărei organizaţii internaţionale, indiferent de specificul activităţii proprii. Din această categorie fac parte: cheltuieli de personal, cheltuieli pentru achiziţii de materiale şi prestări de servicii, cheltuieli de capital. Cheltuielile funcţionale (de program) sunt determinate de realizarea obiectivelor şi acţiunilor specifice domeniului şi scopului pentru care a fost creată fiecare organizaţie. În cheltuielile de program ale unor organizaţii internaţionale sunt incluse uneori şi transferurile băneşti cu titlu nerambursabil, fără însă a obliga statul beneficiar la o contraprestaţie în folosul organizaţiei care acordă subvenţia. Organizaţiile internaţionale cu profil financiar sprijină realizarea unor obiective şi acţiuni economice, sociale, ecologice sau de altă natură, de interes naţional sau regional, sprijin denumit asistenţă financiară internaţională care constă în acordarea de credite externe în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe piaţa externă (dobânzi, comisioane, termene de rambursare, garanţii, etc.). Instituţiile financiare cu vocaţie regională sunt menite să suplimenteze activităţile FMI şi Băncii Mondiale şi să contribuie la consolidarea economiilor ţărilor membre, la promovarea integrării economice în regiune, prin acordarea de credite şi asistenţă tehnică. România a beneficiat de asistenţă financiară atât din partea organismelor cu vocaţie universală (FMI, cu care a încheiat acorduri stand-by, Banca Mondială care asigură cofinanţarea unor proiecte), cât şi din partea organismelor financiare regionale. 14.3. Organizarea financiară şi bugetul Uniunii Europene Din punct de vedere legislativ, Uniunea Europeană a fost fondată pe baza a trei Comunităţi: Comunitatea Economică a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO sau ECSC) - înfiinţată în baza Tratatului de la Paris din anul 1951 între Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, care a intrat în vigoare la data de 25 iulie 1951; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom) - înfiinţată prin intermediul Tratatului de la Roma din 25 martie 1957, în vigoare de la data de 1 ianuarie 1958, tratat semnat de aceleaşi ţări; Comunitatea Economică Europeană (CEE) - înfiinţată prin intermediul Tratatului de la Roma din 25 martie 1957, în vigoare de la data de 1 ianuarie 1958, tratat semnat de aceleaşi ţări. În anul 1967 cele şase State Membre ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Comunităţii Economice Europene şi Euroatom semnează tratatul de fuziune punându-se bazele Comunităţii Europene. Din anul 1967 şi până în anul 1992 au mai aderat la Comunitatea Europeană încă şase ţări: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Spania şi Portugalia. Ulterior, în anul 1992, în data de 7 februarie, la Maastricht, Miniştrii de Externe şi de Finanţe ai celor 12 State Membre ale Comunităţii Europene semnează Tratatul privind edificarea Uniunii Europene. Tratatul intră în vigoare în data de 1 noiembrie 1993, dată de la care Comunităţile Europene se numesc oficial Uniunea Europeană. Din anul 1995 până în anul 2004 aderă la Uniunea Europeană un număr de treisprezece noi state. Principalele instituţii care funcţionează în cadrul Uniunii Europene sunt: Parlamentul European, format din reprezentanţii cetăţenilor din statele membre, aleşi prin vot direct; Consiliul European (Consiliul de Miniştri); Comisia Europeană, cu atribuţii privind interesele generale ale Uniunii Europene; Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, care se îngrijeşte de respectarea legilor europene; Curtea de Conturi Europeană, care verifică finanţarea activităţilor Uniunii Europene. Activitatea acestor cinci instituţii europene este completată de câteva organisme cu funcţii specializate. Construcţia instituţională europeană influenţează în două modalităţi finanţele publice ale statelor membre. În primul rând, instituţiile comunitare constituie un nivel suplimentar de administrare publică, care dispun de propriile lor resurse şi efectuează propriile lor cheltuieli. Aceste resurse şi cheltuieli nu mai sunt disponibile pentru administraţiile naţionale, deoarece constituie finanţe comunitare. În al doilea rând, construcţia europeană a modificat profund condiţiile în care sunt luate la nivel naţional deciziile referitoare la veniturile şi cheltuielile administraţiei publice. În prezent, Bugetul Uniunii Europene se întocmeşte cu respectarea principiilor bugetare fundamentale privind unitatea, anualitatea, echilibrul, universalitatea, specificitatea şi unitatea monetară, stabilite prin Regulamentul Consiliului nr.1605/25.06.2002, precum şi a regulilor contabilităţii publice de separare a atribuţiilor ordonatorilor de credite şi contabililor publici. Bugetul Uniunii Europene este întotdeauna echilibrat şi este finanţat din resursele proprii care acoperă în mod automat nivelul stabilit al cheltuielilor, după o procedură reglementată, complexă şi iterativă. Modul de determinare a resurselor proprii este complet independent de cel de determinare a cheltuielilor comunitare care sunt suportate din totalul veniturilor încasate în Bugetul de stat naţional sub formă de "cheltuieli cu resursele proprii ale UE".
În prezent, resursele proprii se compun din: a) resurse proprii tradiţionale (RPT), respectiv taxe vamale, taxe agricole şi taxe privind zahărul. Taxele vamale şi taxele agricole rezultă din aplicarea legislaţiei vamale a Comunităţii şi Politicii Agricole Comune (PAC) privind importurile din ţările terţe. Taxele privind zahărul se aplică asupra producătorilor din sectorul zahărului şi sunt utilizate pentru a acoperi cheltuielile Comunităţii în acest sector. Deşi RPT sunt venituri ale Comunităţii ce rezultă din legislaţia acesteia, totuşi, cel care colectează aceste resurse este statul membru şi acesta îşi reţine un anumit procent care reprezintă o compensaţie pentru costurile colectării acestor resurse. b) resursa bazată pe "TVA" derivă din aplicarea unei rate uniforme, valabilă pentru toate statele membre, la bazele de evaluare a TVA armonizate, determinate conform reglementărilor comunitare. Baza de evaluare a TVA a unui stat membru nu poate depăşi 50% din PNB-ul acelui stat membru. c) resursa bazată pe "VNB" reprezintă o resursă de echilibru bugetar, fiind utilizată pentru a furniza veniturile necesare acoperirii cheltuielilor atunci când toate celelalte surse de finanţare au fost epuizate şi este calculată prin aplicarea unei cote uniforme a sumei VNB-urilor tuturor statelor membre. O trăsătură a Sistemului Resurselor Proprii este corecţia Marii Britanii, ce reprezintă un mecanism de corecţie care reduce dezechilibrul bugetar al Marii britanii printr-o reducere a plăţilor legate de TVA şi VNB. Costul acestei corecţii este suportat de celelalte state membre în legătură cu partea lor din VNB-ul Comunităţii. În abordarea problemei cheltuielilor bugetare trebuie să se facă distincţie între cheltuielile Uniunii Europene, ale căror principii şi sume sunt determinate juridic prin tratate, legislaţie secundară, convenţii, contracte private denumite cheltuieli obligatorii, şi cheltuielile pentru care autoritatea bugetară are dreptul să decidă sumele (cheltuieli facultative). Obiectivele şi instrumentele specifice politicii europene de coeziune economică şi socială au cunoscut schimbări şi evoluţii notabile, în ultimii 40 de ani. Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost stabilite, la nivel european, încă din 1957, o dată cu semnarea Tratatului de la Roma de către cele 6 ţări "din prima linie" care au pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE). În chiar preambulul Tratatului se fac referinţe explicite la nevoia de consolidare a unităţii economice a statelor membre şi de a reduce disparităţile dintre acestea, ţările membre fiind chemate "să întărească unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă a acestora, reducând decalajul dintre diferitele regiuni şi întârzierea celor mai puţin favorizate". Odată cu progresul comunităţii pe calea integrării, problema dezvoltării economice armonioase şi echilibrate şi a atingerii unui nivel de viaţă ridicat a început să fie transferată tot mai mult de la nivelul ţărilor la nivelul regiunilor. Asistenţa financiară comunitară în domeniul politicilor structurale se realizează prin intermediul: Fondurilor structurale, Fondului de Coeziune, Banca Europeană de Investiţii (BEI), Fondul European de Investiţii, Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică.
a) FEDER - Fondul European de Dezvoltare Regională, fond structural creat în anul 1975 în scopul reducerii dezechilibrelor regionale, destinat regiunilor mai puţin dezvoltate, care finanţează investiţii în sectoarele: productiv, infrastructură, educaţie, sănătate, dezvoltare locală, IMM; b) FSE - Fondul Special European, fond structural creat în anul 1960 în scopul sprijinirii pregătirii profesionale, recalificării forţei de muncă şi destinat politicii sociale a UE, care sprijină măsuri de ocupare a forţei de muncă şi dezvoltare a resurselor umane; c) FEOGA - Fondul European pentru Orientare şi Garantare în Agricultură - secţiunea Orientare, fond structural creat în anul 1962 în vederea sprijinirii programelor de îmbunătăţire a condiţiilor de producţie şi marketing în agricultură. Fondul FEOGA - secţiunea Garantare contribuie la conversia economică şi socială a zonelor care se confruntă cu dificultăţi structurale. d) IFOP - Instrumentul Financiar de Orientare a Politicii Pescuitului, fond structural creat în anul 1993 şi destinat politicii comunitare în domeniul pescuitului.
Sursele comunitare sunt alocate din Fondurile Structurale pe baza planurilor financiare ale fiecărui Program Operaţional. Planurile financiare pentru proiectele componente ale măsurilor incluse în programele operaţionale sunt realizate de beneficiarii finali şi fac parte integrantă din contractele încheiate cu Autoritatea de Management sau Organismele Intermediare. Alocările din Fondul de Coeziune sunt stabilite de Comisia Europeană într-o sumă specificată prin decizie a acesteia. Angajamentele bugetare ale Comisiei Europene sunt făcute numai pentru proiecte aprobate. Fără a constitui un indicator reglementat prin acquis-ul comunitar, în practica bugetară se compară suma fondurilor primite de un stat membru pentru diverse programe cu suma fondurilor plătite de acel stat membru, aceste informaţii fiind publicate în Raportul privind cheltuielile anuale defalcate pe fiecare stat membru. Deşi este un exerciţiu pur tehnic, datorită uşurinţei de obţinere a informaţiei şi transparenţei, indicatorul "balanţa netă" constituie primul pas în analiza avantajelor sau dezavantajelor legate de apartenenţa la UE, dar care nu ia în considerare şi alte avantaje, cum ar fi integrarea economică şi stabilitatea geopolitică. În ceea ce priveşte desfăşurarea procesului bugetar comunitar, acesta se concretizează în stabilirea limitelor maxime pentru diferitele valori prognozate pe diferitele titluri şi capitole bugetare atât pe partea de cheltuieli, cât şi pe partea de resurse proprii. Resursele proprii trebuie să acopere în mod automat cheltuielile comunitare totale, la nivelul tuturor statelor membre, prin procedurile cuprinse în Regulamentul financiar. Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană presupune, pe de o parte, crearea şi întărirea capacităţii administrative pentru managementul operaţional al contribuţiei României la constituirea resurselor proprii ale bugetului UE, iar pe de altă parte, pregătirea cadrului legal şi instituţional pentru derularea Fondurilor Structurale şi a Fondului de Coeziune, astfel încât să se reuşească într-o perioadă relativ scurtă de timp atingerea unui nivel de convergenţă corespunzător. Susţinerea în plan financiar a reformelor structurale se realizează prin efortul comun al bugetului UE şi al bugetului de stat al ţării noastre. Principalele surse prin care UE susţine România, din punct de vedere financiar, în procesul de preaderare, sunt programele PHARE, ISPA şi SAPARD, efortul bugetar naţional, în acest caz, concretizându-se în asigurarea cofinanţării fondurilor transferate de către Uniunea Europeană în cadrul acestor programe. Începând cu anul 2007, fluxurile financiare stabilite la nivel bugetar, între România şi Uniunea Europeană, vor cunoaşte o amplă intensificare, atât din punct de vedere al diversificării acestora, cât şi din punctul de vedere al volumul de fonduri transferate. Din perspectiva de stat membru, România va beneficia, încă din primul an al aderării, de importante resurse financiare prin intermediul Fondurilor Structurale, Fondului de Coeziune, fondurilor alocate în cadrul Politicii Agricole Comune şi în cadrul Politicilor Interne. Din perspectiva calităţii de Stat Membru, începând cu anul 2007, România va trebui să asigure plata contribuţiei sale pentru finanţarea bugetului Uniunii în cadrul sistemului resurselor proprii ale bugetului comunitar. BIBLIOGRAFIE: 1. Mihai Antonescu, Finanţe Publice, Editura Sitech, Craiova, 2008; 2. Mihai Antonescu, Fiscalitate siteze şi soluţii practice, Editura Sitech, Craiova 2008; 3. C. Basno, Introducere în teoria finanţelor publice, Centrul editorial poligrafic A.S.E., Bucureşti, 1994; 4. V. Barbu, Fonduri publice. Constituire şi utilizare, Editura de Vest, Timişoara, 2001; 5. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe Publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004; 6. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe Publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007; 7. E. Dijmănescu, A. Chibuţiu, M.C. Isărescu, Datoria externă a ţărilor în curs de dezvoltare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1997; 8. Elena-Doina Dascălu, Dan Radu Ruşanu, Finanţe Publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2005; 9. Ghe. Matei, Marcel Drăcea şi Raluca Drăcea, Finanţe Publice, Editura Sitech, Craiova, 2005; 10. Tatiana Moşteanu şi colectivul, Finanţe Publice, Note de curs şi aplicaţii pentru seminar, Editura Universitaria, Bucureşti 2005; 11. Tatiana Moşteanu (coordonator), Finanţe publice, Note de curs şi seminar, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002; 12. Tatiana Moşteanu, Buget şi trezorerie publică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997; 13. Richard A. Musgrave, Peggy B. Musgrave, Public Finance in theory and prac-tice, fifth Edition, Mc. Graw - Hill Book Company, Ney York, 1989; 14. Loic Philip, Finances publiques, Cujas, Paris, 1990, p. 78-79; în Ghe. Matei şi colectivul, op. cit; 15. Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan, Integrarea şi politica fiscală europeană, Editura Infomaket, Braşov, 2002; 16. Iulian Văcărel şi colectivul, Finanţe Publice, Ediţia a V-a, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 2006; 17. Iulian Văcărel, Bugetul pe programe multinaţional, Editura Expert, Bucureşti, 2002; 18. Iulian Văcărel, Finanţe publice, Teorie şi practică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981; 19. Iulian Văcărel, Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei Române, 1994; 20. Iulian Văcărel şi colectivul, Finanţe Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1999; 21. Iulian Văcărel, Probleme ale dezvoltării economiei mondiale: imperative, obstacole, alternative, Editura Politică, Bucureşti, 1989;
1 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.64/2007 privind datoria publică Yüklə 482,04 Kb. Dostları ilə paylaş:
|