Precizări şi recomandări privind dsfăşurarea activităţilor

10.3. Modalităţi de exprimare a presiunii fiscale şi factori de influenţă

Având în vedere faptul că impozitul este perceput de contribuabil ca o amputare a veniturilor sale de către autoritatea publică, trebuie să admitem şi necesitatea cuantificării acesteia la diferite niveluri.

Presiunea fiscală naţională

În general, presiunea fiscală esta dată de rata fiscalităţii, care se calculează ca raport între suma totală a încasărilor fiscale (de la nivel central, local, inclusiv cotizaţii sociale) percepute pe o anumită perioadă şi mărimea produsului intren brut realizat în aceeaşi perioadă, de obicei un an. Considerând veniturile fiscale ca fiind formate din impozite, taxe şi contribuţii, rata presiunii fiscale se calculează astfel:

, unde

R – rata presiunii fiscale la nivel naţional;

I – volumul impozitelor încasate;

T – suma totală a taxelor încasate;

C – contribuţia la asigurările sociale de stat;

PIB – volumul produsului intern brut.

Considerând această expresie ca fiind rata presiunii fiscale în sens larg, prin eliminarea de la numărător a contribuaţiilor la asigurările sociale de stat, se poate stabili rata presiunii fiscale în sens restrâns, astfel:

De asemenea, prin raportarea doar a contribuţiilor pentru asigurări sociale la PIB, se calculează rata presiunii fiscale în scopuri sociale.

Presiunea fiscală la nivelul agentului economic

Pentru contribuabilii agenţi economici, impozitele pe care le plătesc statului sunt percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuată, cu cât ponderea lor în valoarea adăugată realizată este mai mare. Astfel: , în care

r_f – rata presiunii fiscale la nivelul firmei;

I_f – totalul diverselor impozite plătite de agentul economic: impozit pe profit, contribuţia la asigurările sociale, impozite pe clădiri, pe teren etc.;

Va_f – valoarea adăugată de firmă.

Cu cât impozitele cuantificate la numărător se calculează conform unor cote mai mari, cu atât suma totală a impozitelor va fi mai ridicată, ceea ce se va repercuta în mărimea pronunţată a ratei fiscalităţii la nivelul agentului economic.

Problema presiunii fiscale în privinţa investiţiilor corporaţiilor multinaţionale reprezintă unul din criteriile fundamentale în abordarea mediului unei anumite economii receptoare, şi aceasta întrucât capitalul străin necesită un tratament cu totul special în ansamblul reglementărilor cu caracter fiscal. Din această perspectivă, teoria fondurilor fiscale ocupă din ce în ce mai multe poziţii definitorii în orientarea direcţiilor de analiză a evoluţiei economico-sociale de fiecare potenţial stat gazdă, ea referindu-se cu preponderenţă la satisfacerea următoarelor obiective majore ale unei societăţi:

- stabilirea unui nivel constant şi optim al ratelor de impunere fiscală asupra investitorilor autohtoni şi străini, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile a economiei naţionale;

- dispariţia impozitului pe veniturile contribuabililor individuali şi înlocuirea cu un complex de prelevări obligatorii menite să reducă presiunea fiscală asupra salariaţilor şi totodată, să contribuie în bună măsură la susţinerea protecţiei sociale.

Presiunea fiscală la nivelul corporaţiilor multinaţionale e abordată în două direcţii principale:

1. 
   efectul fiscalităţii asupra valorilor adăugate sau profiturilor brute previzionate a fi acumulate de corporaţiile multinaţionale în urma cooperării cu anumiţi parteneri locali;
   
2. 
   contribuţia impozitelor indirecte în evoluţia volumului vânzărilor şi competitivităţii (prin intermediul preţului) previzionate a fi atinse pe respectiva piaţă gazdă.
   

Presiunea fiscală individuală

Pe lângă presiunea fiscală măsurată la nivel naţional şi al agentului economic, se poate cuantifica şi presiunea fiscală individuală, resimţită sub aspect psihologic şi care măsoară pragul toleranţei la impozite. Aceasta se calculează ca raport între totalul prelevărilor fiscale suportate de contribuabil (persoană fizică) şi suma veniturilor brute obţinute de acesta (veniturile înainte de impozitare).

La acest nivel, presiunea fiscală este foarte dificil de cuantificat, atâta timp cât ea rămâne tributară unor elemente aleatorii, cum sunt: diversitatea prelevărilor, caracterul adesea ocult al încorporării impozitelor în preţuri, volumul serviciilor publice de care contribuabilul beneficiază, acţiunea progresivităţii impozitelor etc.

Totodată, dincolo de aceste estimări matematice, presiunea fiscală individuală trebuie analizată în raport cu puterea de cumpărare a veniturilor nete, pentru a se vedea în ce măsură veniturile rămase după impozitare reuşesc să satisfacă nevoile de subzistenţă, de economisire şi petrecere a timpului liber.

Factori de influenţă şi efecte ale creşterii presiunii fiscale

Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori, dintre care menţionăm: nivelul de dezvoltare a economiei; eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite; gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de consimţire la plata impozitelor; necesităţile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor publice, structura şi formele proprietăţii; mărimea datoriei publice; stadiul democraţiei etc.

În viziunea multor specialişti, cauza principală a sporirii presiunii fiscale o constituie creşterea continuă a cheltuielilor publice, a căror evoluţie este supusă anumitor „legităţi” economice, sociale şi politice.

În legătură cu opţiunea pentru împrumuturile publice în vederea finanţării cheltuielilor publice în creştere, pe termen scurt ea poate fi privită ca un factor de reducere sau menţinere a nivelului presiunii fiscale; pe termen lung însă împrumuturile prin serviciul datoriei publice reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice cu repercusiuni asupra nivelului presiunii fiscale viitoare.

Împrumuturile publice, în literatura de specialitate, mai sunt denumite „impozite amânate”.

Fenomenele negative care apar în anumite condiţii socio-economice, în situaţii de depăşire a ratei optime a presiunii fiscale, sunt:slăbirea efortului productiv, frauda şi evaziunea fiscală, economia subterană, riscul de inflaţie prin fiscalitate, reducerea competitivităţii pe plan internaţional, etc.

CURSUL NR.11

EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR
11.1. Conţinutul şi formele evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală, în definiţia legiuitorului român reprezintă sustragerea, prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la declararea şi plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine.

În funcţie de modul cum este săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de manifestare: evaziunea impozitelor sau evitarea fiscală realizată la adăpostul legii (evaziune legală sau tolerată) şi evaziunea care se realizează prin încălcarea legii (evaziune frauduloasă sau ilicită).

Evaziunea fiscală legală constă în sustragerea de către contribuabili a unei părţi din materia impozabilă, prin utilizarea lacunelor legislative în favoarea lor. Aceasta se manifestă mai frecvent în perioadele în care se modifică sau se introduc noi legi, precum şi atunci când statul utilizează în mod deliberat impozitul, în scopul promovării unor politici economice stimulative în anumite domenii de activitate sau faţă de anumite categorii de contribuabili. Pe de altă parte, acordarea unor facilităţi fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parţiale, reduceri, deduceri, constituie un cadru propice pentru ocolirea sau prevalarea de la plata obligaţiilor fiscale prin anumite procedee.

Deoarece legea permite, întreprinderile îşi constituie uneori, provizioane sau rezerve mai mari decât cele justificate economic, micşorând venitul impozabil.

Evaziunea ilicită sau frauda fiscală este definită ca o infracţiune la lege, ceea ce presupune o infracţiune directă şi deliberată a regulilor impuse pentru stabilirea şi plata impozitului. Unii specialişti consideră comportamentul evazionist ca fiind obligatoriu intenţionat, chiar premeditat, având în vedere că subiectul evazionist se sustrage de la plata unor sume datorate statului, iar această sustragere nu poate fi altfel decât intenţionată.

Frauda fiscală este calificată de lege în funcţie de gravitate, drept contravenţii sau infracţiuni (declararea fictivă a sediului societăţilor comerciale, în vederea sustragerii de la controlul fiscal) şi este sancţionată prin măsuri administrative, pecuniare sau privative de libertate.

Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi: ţinerea unor registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea adevărului privind livrările de mărfuri, preţurile folosite, comisioanele încasate sau plătite etc.; întocmirea de documente de plată fictive; modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare; practicarea unor preţuri de livrare ori a unor cote de adaos comercial cu un nivel mai ridicat decât al celor afişate, declarate sau înregistrate în contabilitate; întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau exportul de mărfuri; întocmirea de declaraţii de impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o parte din veniturile realizate, etc.

Datorită diversităţii metodelor la care contribuabilii recurg pentru a se sustrage ilegal de la plata obligaţiilor fiscale care le revin, este posibilă realizarea unei clasificări a fenomenelor de evaziune fiscală, astfel: frauda tradiţională care constă în sustragerea parţială sau totală de la plata obligaţiilor fiscale, prin întocmirea şi depunerea de documente incorecte sau prin abţinerea întocmirii documentelor cerute de legislaţia în vigoare; frauda juridică care presupune ascunderea adevăratei naturi a unui organism sau a unui contract pentru a putea scăpa de anumite consecinţe fiscale; este des întâlnită practica când o firmă cu obligaţii restante semnificative se declară în stare de faliment sau se lichidează, dar apare o altă societate cu aceeaşi acţionari, cu aceiaşi conducere şi cu acelaşi sediu social şi obiect de activitate; un alt exemplu este frauda de tip carusel, când sunt înregistrate mai multe societăţi comerciale, printre care şi una fantomă, aceasta solicitând rambursări de TVA, după care dispare; frauda contabilă prin care se creează aparenţa unei contabilităţi regulate, dar se utilizează documente false pentru majorarea cheltuielilor, diminuarea veniturilor sau se apelează la ţinerea unei evidenţe duble (reale şi fictive), falsificarea bilanţurilor. Scopul final al acestei practici îl reprezintă reducerea profitului impozabil şi stabilirea unei valori a TVA dedusă majorată; evaziunea frauduloasă prin evaluare reprezintă un procedeu de diminuare a valorii stocurilor, de supraestimare a amortismentelor şi provizioanelor, având drept obiectiv şi efect deplasarea profitului în timp.

O altă cale des întâlnită de evaziune fiscală ilicită o reprezintă înregistrarea pe costuri a unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, sau prin neînregistrarea în contabilitate a tuturor veniturilor realizate. O practică foarte des întâlnită la noi în ţară este munca la negru, care permite celor care o folosesc obţinerea de venituri mari fără să plătească statului impozitele cuvenite.

Pe măsura dezvoltării relaţiilor economice dintre state cu sisteme fiscale diferite şi cu grade de fiscalitate la fel de diferite, evaziunea fiscală a încetat a mai fi un fenomen intern, naţional, ea căpătând valenţe internaţionale.

Printre formele de fraudă fiscală internaţională se pot enumera: contrabanda, înşelăciunea, specula, frauda vamală.

În prezent, printre cele mai întâlnite forme ale evaziunii fiscale internaţionale se pot menţiona: practicarea de preţuri ce se abat de la cele concurenţiale, vânzând ieftin către firme din ţări cu fiscalitate scăzută şi cumpărând de la acestea scump , omiterea pur şi simplu a declarării veniturilor realizate în străinătate atât faţă de autorităţile ţării-sursă a veniturilor, cât şi faţă de cele ale ţării de rezidenţă a contribuabilului; exodul de capital, practicat prin aplicarea procedeului preţurilor de transfer, care constă în transferarea profiturilor filialelor din ţările cu regim fiscal mai sever către societatea mamă situată într-o ţară cu regim fiscal mai blând. Exodul de capital se bazează pe utilizarea teritoriilor în care gradul de fiscalitate este foarte scăzut, aşa-numitele "paradisuri fiscale".

Paradisul fiscal este un teritoriu pe care se acordă facilităţi fiscale sub forma scutirii de impozit a veniturilor sau a profiturilor realizate sau prin aplicarea unor cote de impozit extrem de reduse, cu scopul atragerii societăţilor în expansiune, pentru investirea de capital şi stimularea apariţiei de activităţi necesare asigurării echilibrului economic şi social.
11.2. Cauze şi efecte ale evaziunii fiscale

Dintre cauzele evaziunii fiscale menţionăm:

- mărimea excesivă a sarcinilor fiscale. În comparaţiile internaţionale, eficienţa unui sistem fiscal nu se măsoară atât prin importanţa venitului fiscal, cât prin gradul de consimţire la plata impozitelor;

- insuficienta educaţie a contribuabililor şi excesul de zel al organelor fiscale, predispune uneori, la exagerări;

- lipsa unui control eficient, bine organizat, realizat cu personal foarte bine pregătit;

- existenţa unei legislaţii defectuoase, care prin omisiunile ei, permite sustragerea de la plata unor impozite.

Evaziunea fiscală este păgubitoare atât pentru stat, cât şi pentru contribuabili. Statul este lipsit de veniturile pe care ar trebui să le încaseze pentru a-şi îndeplini atribuţiile asumate. Efectele negative pentru contribuabili se concretizează în faptul că totalul impozitelor se distribuie pe o masă de venituri mai mică.

Efectul financiar se referă la faptul că este afectat echilibrul bugetar prin generarea de deficite bugetare şi de costuri suplimentare aferente împrumuturilor publice.

Sub aspect economic, evaziunea fiscală „legală” sau frauduloasă distorsioneză fenomenul concurenţial, cu consecinţe negative asupra formării preţurilor.

Din punct de vedere social, evaziunea şi frauda fiscală modifică redistribuirea veniturilor, creând şi adâncind inegalităţile dintre contribuabili, prin eludarea capacităţii contributive a unora şi agravarea situaţiei financiare a altora.

Sub aspect motivaţional, măsurile vizează asigurarea condiţiilor necesare educaţiei cetăţenilor, în sensul respectării legislaţiei fiscale, şi chiar motivarea contribuabililor prin stimulente în acest sens.

Pe de altă parte, în situaţiile de nerespectare a normelor fiscale de către contribuabili, legislaţia prevede aplicarea de sancţiuni fiscale sau penale, corespunzătoare gravităţii faptei.

Sancţiunile fiscale sunt de natură pecuniară şi se aplică în cazul contravenţiilor care prezintă un grad redus de periculozitate. Concret, ele se referă la penalităţi, amenzi, confiscări, suspendarea activităţii.

Sancţiunile penale sunt pronunţate de către instanţele jurisdicţionale în cazurile de infracţiuni cu grad ridicat de periculozitate, când sunt dovedite frauda fiscală şi intenţia contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitului.

11.3. Paradisurile fiscale

Obligaţiile fiscale ale contribuabililor sunt stabilite prin legislaţia elaborată la nivelul fiecărei ţări sau entităţi independente, din punct de vedere juridico-administrativ. Evaziunea şi frauda fiscală se manifestă atât în interiorul acestora, cât şi în afara lor.

O practică foarte răspândită în lumea afacerilor constă în înfiinţarea unor filiale în ţări în care nivelul fiscalităţii este mai redus decât în ţara în care funcţionează compania-mamă. Relaţiile dintre sediul principal şi filială pot fi reale sau fictive. Acest procedeu permite sustragerea de la impozitare (sau impozitarea cu cote reduse) a profitului realizat scriptic în „oaza fiscală”.

La origine, filialele din aceste zone au servit extinderii societăţilor – mamă în străinătate, ca mijloc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi repatriate sau reinvestite. Ulterior, au început să fie utilizate ca mijloc de evaziuni fiscale. Pentru a servi acestui scop, filialele au fost orientate spre ţări cu monedă stabilă, unde nu se efectua un control al schimburilor, care dispuneau de un sistem bancar fiabil şi ale căror guverne încurajau investiţiile străine pe teritoriul lor, ţări care, în acelaşi timp, practicau niveluri reduse la impozitele asupra profiturilor sau dividendelor.

Paradisul fiscal este un teritoriu pe care se acordă facilităţi fiscale sub forma scutirii de impozit a veniturilor sau a profiturilor realizate sau prin aplicarea unor cote de impozit extrem de reduse, cu scopul atragerii societăţilor în expansiune, pentru investirea de capital şi stimularea apariţiei de activităţi necesare asigurării echilibrului economic şi social.

„Paradisurile fiscale” principale cuprind următoarele categorii:

- ţări care nu aplică nici un fel de impunere asupra veniturilor şi sporului de capital pentru persoane fizice (Bahamas, Bermude, Insulele Cayman, Principatul Monaco, ş.a.);

- ţări în care impozitul pe venit sau profit este stabilit pe o bază teritorială. În aceste ţări, contribuabilii beneficiază de o exonerare a impozitului pe profit obţinut prin operaţiuni realizate în afara teritoriului (Liberia, Malaysia, Costa Rica, Panama, Filipine, ş.a.);

- ţări în care cotele de impunere sunt reduse, fiind astfel stabilite de statele în cauză sau ca urmare a aplicării unor reduceri de cote datorate încheierii unor acorduri fiscale privind dubla impunere internaţională (Elveţia, Liechtenstein, Antilele Olandeze, Irlanda ş.a.);

- ţări care oferă avantaje specifice societăţilor tip holding sau off-shore (Ţările de Jos, Singapore, Luxemburg);

- ţări care oferă exonerări fiscale industriilor create în vederea dezvoltării exporturilor (Irlanda, pentru societăţile înfiinţate înainte de ianuarie 1981);

- ţări care oferă alte avantaje, specifice anumitor societăţi (Antigua, Grenada, Jamaica, Barbaros ş.a).

Această grupare are la bază principalele dispoziţii fiscale care conferă statutul de „oaze fiscale”, multe ţări aparţinând mai multor asemenea grupe.

În cadrul „paradisurilor fiscale” secundare se includ atât ţări mici, cât şi altele, industrializate, care practică, în general, niveluri ridicate la diverse forme de venit, dar dispun şi de unele dispoziţii legale cu caracter particular, care pot fi utilizate de către investitori în operaţiuni de tax-planning.

Ţările cu economie dezvoltată, care devin ele însele atractive pentru unele activităţi desfăşurate de anumite societăţi, demonstrează că în viaţa economică primează interesul material. State ca Franţa, Belgia, Austria, Italia, SUA acordă facilităţi fiscale substanţiale pentru atragerea capitalului străin sau creşterea exporturilor.
11.4. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală constituie un fenomen antisocial care trebuie combătut cu toată energia, deoarece lipseşte societatea de importante resurse financiare publice care ar putea fi utilizate pentru realizarea unor obiective sau acţiuni sociale, economice ori de altă natură, utile întregii colectivităţi naţionale.

Dată fiind nocivitatea evaziunii fiscale, lupta pentru eradicarea acesteia trebuie să se bazeze pe un complex de măsuri cu caracter social şi administrativ, şi anume:

- elaborarea de reglementări clare şi precise, obligatorii de sus şi până jos, cu privire la conducerea evidenţei contabile, întocmirea documentelor justificative, înregistrarea fenomenelor, încheierea situaţiilor financiare anuale, determinarea beneficiului impozabil şi calculul impozitului;

- incriminarea faptelor care favorizează evaziunea fiscală drept contravenţii sau infracţiuni, după caz, şi sancţionarea acestora pe măsura gravităţii;

- îndrumarea contribuabililor în vederea cunoaşterii şi respectării reglementărilor legale în materie;

- organizarea unui aparat fiscal capabil să cuprindă, sub raport numeric, masa contribuabililor, bine pregătit profesional pentru a putea descoperi şi formele cele mai abile de evaziune şi bine retribuit pentru a reduce la minimum posibilităţile de corupere a acestuia de către cei interesaţi;

- promovarea unui sistem de stimulare a contribuabililor care să-i motiveze pentru achitarea integrală şi la termen a obligaţiilor lor fiscale.

În vederea stăvilirii evaziunii fiscale internaţionale şi a stopării fraudelor comise în aceleaşi domenii, cu efecte păgubitoare pentru state, convenţiile pentru evitarea dublei impuneri au fost completate cu prevederi pentru combaterea acestor fenomene. Astfel, convenţia model a O.C.D.E. sugerează (la art.26) statelor contractante să facă un schimb de informaţii care să faciliteze aplicarea prevederilor convenite în materie de impozite sau ale reglementărilor interne ale acestora.
11.5. Repercusiunea impozitelor

Repercusiunea reprezintă procesul de transmitere (translaţie) parţială sau totală, a impozitului de la contribuabilul de drept (desemnat prin lege să suporte sau să achite obligaţia fiscală) către contribuabilul de fapt (cel care suportă, în realitate, impozitul).

Căile mai importante prin care se realizează această translaţie, sunt: adăugarea la preţul de vânzare al mărfurilor sau la tariful serviciilor a impozitelor indirecte şi recuperarea lor de la cumpărători sau beneficiari; cumpărarea, în condiţii conjuncturale favorabile, de materii prime, materiale, mărfuri etc. la un preţ avantajos, ceea ce face posibilă transpunerea impozitului asupra vânzătorului.

Unul dintre cei mai semnificativi factori care influenţează amplitudinea transferului impozitului îl reprezintă elasticitatea preţului ofertei şi cererii. În general, cu cât cererea este mai elastică (sensibilă) la o variaţie a preţurilor, impozitul va apăsa mai greu asupra factorilor de producţie. Dacă cererea este total inelastică, povara impozitului cade asupra consumatorilor. Dacă oferta este neelastică, deoarece resursele de producţie nu au alte utilizări posibile, înseamnă că impozitul se repercutează asupra factorilor de producţie. În situaţia în care atât cererea cât şi oferta sunt numai parţial elastice, povara fiscală este repartizată între factorii de producţie şi consumatori, fiind vorba de o elasticitate relativă a cererii şi ofertei.

CURSUL NR.12

CREDITUL PUBLIC. DATORIA PUBLICĂ
12.1. Conţinutul economic, formele şi rolul creditului public

În epoca contemporană, caracteristic pentru majoritatea statelor cu economie de piaţă este faptul că se înregistrează o tendinţă de creştere mai rapidă a cheltuielilor publice comparativ cu veniturile curente (ordinare). Procurarea de către stat a unor resurse băneşti suplimentare prin majorarea şi/sau instituirea de noi impozite, este mai incomodă pentru stat şi nu acoperă decât în mică parte necesarul de resurse financiare. De aceea statul apelează la împrumuturi publice şi/sau la emisiunea bănească fără acoperire.

Creditul public reprezintă o modalitate de completare a veniturilor publice ordinare insuficiente pentru a acoperi nivelul cheltuielilor publice ale unui an bugetar şi se realizează fie pe calea contractării directe de către stat de împrumuturi de la persoane fizice şi juridice, fie prin intermediul unor instituţii specializate: bănci, instituţii financiare, societăţi de asigurare, etc. Împrumuturile contractate de stat, cu excepţia celor utilizate pentru activităţi economice, nu produc valoare, plata dobânzii şi restituirea împrumutului fiind suportată din veniturile bugetare. În acest caz, dobânda plătită de stat exprimă relaţii de redistribuire a venitului naţional, în favoarea celor care au acordat bani cu împrumut.

În accepţiunea legiuitorului român împrumut de stat reprezintă "obligaţia generată de un contract prin care statul, în calitate de împrumutat, obţine fonduri financiare de la o persoană fizică sau juridică creditoare şi se angajează să le ramburseze, împreună cu dobânda şi cu alte costuri aferente, într-o perioadă specificată". Astfel, împrumuturile de stat constituie un sistem de valorificare a disponibilităţilor băneşti aflate în economie în scopul finanţării anumitor cheltuieli de interes colectiv.

Din cele arătate mai sus se desprind următoarele trăsături caracteristice ale împrumutului de stat:

- are caracter contractual, exprimând acordul de voinţă al părţilor. Deşi apare ca un acord de voinţă între părţi, anumite elemente (condiţiile de emisiune şi de rambursare, forma şi mărimea venitului care se asigură subscriitorilor, precum şi alte elemente) se stabilesc unilateral de către stat, iar persoanele fizice şi juridice pot să le accepte sau să le respingă în bloc;

- are caracter rambursabil, deoarece trebuie restituit la termenele stabilite persoanelor care le-au acordat. Sunt situaţii când statul lansează unele împrumuturi, denumite perpetue, pentru care nu se stabileşte un termen de restituire, ci doar obligaţia de a plăti anumite dobânzi pe o perioadă de timp nedeterminată;

- are la bază o contraprestaţie, deoarece pentru sumele împrumutate statului, subscriitorii beneficiază de unele venituri sub forma dobânzii, câştigului sau a dobânzii şi câştigului, după caz.

Statul recurge la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de echilibru bugetar.

Considerentele pentru care se apelează la împrumuturi sunt: majorarea impozitelor şi introducerea de noi impozite este o măsură nepopulară şi nu au un efect imediat asupra veniturilor bugetare; împrumuturile de stat oferă un plasament sigur şi profitabil al disponibilităţilor băneşti ale populaţiei; împrumuturile de stat sunt un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare decât introducerea de noi impozite şi majorarea celor existente.