Raportul grupului

Capitolul 2 Echitatea intergeneraţională

Ideea unui contract între generaţii reprezintă baza unei ordini sociale echitabile, de stabilitate şi durabilitate. În multe ţări se preconizează înlocuirea familiei de către sectorul public prin finanţarea educaţiei şi pensiilor, însă modelele de asistenţă socială se confruntă cu provocări majore. Acest capitol abordează problema interacţiunii dintre generaţii, maniera în care conflictele intergeneraţionale sunt transferate către sistemul politic, precum şi consecinţele pe termen lung privind sustenbilitatea economiei şi a societăţii.

Europa modernă îmbătrânește rapid. Schimbarea piramidei demografice ar putea oferi stimulente politicienilor pentru a satisface cererile vârstnicilor, din moment ce aceştia devin din ce în ce mai dominanţi numeric neglijând preocupările tinerilor. Politica gerontocratică se axează mai mult pe plata datoriilor trecute decât pe investiţiile pentru viitor. Acest tip de politică conduce spre arvunirea generaţiilor tinere / poveri pentru generaţiile tinere.

Reglementările de pe piaţa muncii oferă securitatea ocupării mai avantajoasă pentru lucrătorii în vârstă, şi stabilesc măsuri descurajatoare pentru angajatori privind angajarea tinerilor (piaţa duală a muncii, care caracterizează în special Europa Mediteraneană). Tinerii au beneficiat de instruire scumpă (probabil nu suficientă), dar ei nu sunt în măsură să dea înapoi în contractul social. Ratele relativ ridicate ale tinerilor şi şomajului în rândul generaţiei tinere au reprezentat un fenomen în economia crizei, dar fenomenul cotelor ridicate de excludere în unele părţi ale Europei a precedat criza. Emigrarea persoanelor tinere şi talentate face piramida demografică şi mai înclinată pe o parte, ridicând problema modului în care sistemele de securitate socială vor fi finanţate în viitor.

Resursele locative sunt ineficient alocate, cu locuinţe care sunt prea mari pentru bătrâni şi indisponibile pentru tineri. Persoanele mai în vârstă deţin proprietăţi imobiliare, iar cumpărătorii mai tineri (în special în centrele urbane) sunt descurajaţi de preţurile în creştere (aceştia nu pot ajunge nici măcar pe treptele inferioare ale "scalei proprietăţii"). Sunt defavorizaţi în special tinerii atât cei angajaţi cât şi şomerii.

Schemele de pensii, concepute iniţial ca sisteme pe baza contributivităţii / Pilonul 1 (“pay as you go "), sunt tot mai precare. Finanţarea drepturilor de pensie pentru persoanele mai tinere este ameninţată, întrucât proiecţiile demografice anticipează că vor exista mai puţine persoane cu venituri noi pentru contribuţii. În plus, pensiile au crescut din cauza unor prevederi care, adesea, indexează şi asigură o anumită creştere, chiar şi atunci când există o creştere mică a costului vietii. Există motive serioase pentru creşterea vârstei standard de pensionare, dar presiunile politice pentru a rezista unor astfel de reforme sunt mai puternice.

In sistemele asistenţiale de asigurare medicală, ingrijirea tot mai costisitoare a persoanelor în vârstă, în ultimii ani ai vieții lor, domină structura costurilor. Explozia asistenţei medicale va afecta în mod disproporţionat ţările europene cele mai prospere, acestea fiind şi ele susceptibile să se confrunte cu perspectiva de plecare/părăsire, în special a tinerilor înalt calificaţi.

Atunci când (tinerii) productivi şi inovativi îşi abandonează ţara, ei lasă în urmă o ţară extrem de îndatorată. Acum datoria trebuie plătită de către o populaţie în curs de îmbătrânire, mai puţin productivă. Într-un sens, cetăţenii / indivizii au opţiunea de a "pleca", a lăsa în urmă obligaţia faţă de datoria publică a guvernului lor prin părăsirea ţării. Emigrația poate fi văzută ca o "opţiune privată de părăsire" a unui individ faţă de datoria publică. Datoria publică, atrasă/suportată în scopul menţinerii avantajelor persoanelor în vârstă devine nesustenabilă.

În cele din urmă, daunele colaterale ameninţă viitorul tinerilor, întrucât producţia actuală se obţine ieftin pe costul generaţiilor viitoare, care vor trebui să suporte povara ştergerii cheltuielilor.

Europa se confruntă cu o alegere radicală privind limita responsabilităţii pentru impunerea unui contract social eficient şi echitabil. Într-o lume a mobilităţii ridicate, vechiul model al exemplelor naţionale competitive este ameninţat de posibilitatea părăsirii din cauza eşecurilor politice. Există o nevoie de a europeniza o anumită parte a contractului între generaţii şi, în acelaşi timp, de a-l proteja de interferenţa politică - o interferenţă care nu este caracteristică doar statelor cu performanţe slabe şi politici eşuate, ci şi modelelor economice de evident succes.

Capitolul 3 Armonizarea învăţământului secundar

Problema referitoare la modul cum trebuie organizat cel mai bine învăţământul secundar este abordată intens în fiecare țară. Naţiunile îşi compară permanent performanţele propriilor sisteme educaţionale cu ale altora, căutând îmbunătăţiri. Se presupune că învăţământul trebuie să realizeze multe obiective economice şi sociale, adesea incompatibile reciproc. Guvernele pedalează pe această idee în mod obsesiv. În ultimii ani au existat reforme şcolare substanţiale în Italia, Franţa, Finlanda şi Marea Britanie, pentru a cita doar patru exemple. Aceste reforme au abordat în mod diferit aspectele legate de nivelul de orientare spre practică a curriculei, autonomia şcolilor, relaţia dintre şcolile finanţate din fonduri publice şi cele private, precum şi managementul cadrelor didactice. În toate cazurile reforma a constituit o problemă profund controversată.

Învăţământul secundar este finanţat public, aproape în întregime, deoarece se recunoaşte că produce beneficii publice, care revin societăţii în ansamblul său, nu doar destinatarilor învăţământului: este în mare măsură un bun public. Se formează competenţe generale pe care angajatorii nu doresc să le ofere, nu competenţe specifice companiei sau unui anumit loc de muncă, valoroase în special pentru angajatorul respectiv şi pe care acesta este dispus să le asigure. Nici elevii, nici părinţii lor, nu sunt interesaţi să finanţeze educaţia elevilor, deoarece puterea de câştig ulterioară este o garanţie slabă pentru un împrumut, prin urmare a pune bază pe resursele parentale ar dezavantaja copiii cu părinţi săraci. Pe lângă problemele generate de pieţele financiare limitate, învăţământul suferă şi din cauza problemelor create de informaţiile imperfecte: clienţii industriei educaţionale, elevii şi părinții lor, nu pot aprecia calitatea produsului pe care îl primesc, care să fie confirmată prin reglementare, certificare publică. Mai mult decât atât, învăţământul este o activitate de grup. Copiii nu pot fi educaţi separat şi individual: ar costa prea mult, şi, oricum, elementul social este important “în sine”. Astfel, curriculum-ul şi organizarea şcolilor reprezintă o chestiune de interes comun, nepotrivit condiţiilor pieţei private. Învăţământul public general domină în practică, dar are loc o dezbatere aprinsă despre avantajele asigurării unor căi sau direcţii de studiu diferite printr-un sistem diferenţiat, adaptat elevilor cu aptitudini şi merite diferite, asigurând ambele căi, cea academică şi cea practică sau vocaţională. În multe ţări calea profesională a stagnat având un prestigiu scăzut şi resurse şi organizare precare, în timp ce direcţia academică s-a bucurat de un prestigiu şi resurse excesive.

Sistemele şcolare diferă foarte mult în Europa, dar există o convergenţă latentă, în anumite privinţe: de exemplu, numărul mediu al anilor de şcolarizare devine din ce în ce mai apropiat în multe ţări. Cadrul familial are o influenţă majoră asupra performanţei. Diferite sisteme încearcă să o compenseze în diferite moduri. Monitorizarea sau dirijarea elevilor se face în mod diferit. Unele țări, cum ar fi Germania, Elveţia şi Austria, asigură a direcţie vocaţională mai bună decât altele, cum ar fi Marea Britanie. Rolul şi amploarea sectorului privat în educaţie diferă de la ţară la ţară.

S-a evidenţiat faptul că şcolile funcţionează mai bine atunci când sunt evaluate extern, dar au totuşi o autonomie suficient de mare. Concurenţa din partea şcolilor private poate, de asemenea, spori, performanţa. Dacă se oferă şcolilor mai multe resurse, se constată o îmbunătăţire moderată a performanţelor elevilor, dar acestea contează mai puţin decât cadrul socio-economic. În timp ce "salariile” mai mari pentru profesori contribuie la sporirea realizărilor elevilor, motivaţia şi respectul de care profesorii se bucură contează mai mult.

Presiunea pentru reformă a fost generată parţial de presiunile fiscale exercitate asupra statelor membre UE după criza financiară. Creşterea pe scară largă a învăţământului universitar în întreaga Europă, precum şi rezistenţa sistemului german bazat pe direcţii duale, atât academice cât şi profesionale, coroborat cu stagii de ucenicie, a determinat o regândire a învăţământului secundar.

Sistemele educaţionale sunt apanajul administraţiilor naţionale, regionale şi locale. UE are doar un rol minor. Cu toate acestea, ar fi util să ne întrebăm ce s-ar putea face la nivelul UE, dacă există ceva ? UE beneficiază de programe consacrate pentru încurajarea schimburilor între sistemele de învăţământ ale statelor membre. UE monitorizează şi înregistrează evoluţia sistemelor şcolare şi furnizează date pentru comparaţii internaţionale, care sunt extrem de valoroase. Un element util pentru actualul sistem l-ar putea constitui rezultatele standardizate ale examinării. Există argumente solide pentru coordonarea în continuare a sistemelor educaţionale din întreaga UE, cu atât mai mult cu cât se dezvoltă şi piaţa forţei de muncă la nivelul Uniunii. Dar, orice astfel de coordonare şi armonizare se află deocamdată la mare distanţă faţă de ceea ce ar trebui să fie.

Capitolul 4 Danemarca: Prea frumos să fie adevărat?

Danemarca are atât un nivel ridicat de venituri cât şi o distribuţie relativ egală a veniturilor. Aceste elemente ies în evidenţă în urma comparaţiilor internaţionale atrăgând o atenţie deosebită, nu în ultimul rând prin faptul că Danemarca are un sector public foarte mare şi, deci, o sarcină fiscală ridicată, este o economie mică şi deschisă şi a realizat cu succes o politică fixă a cursului de schimb. Experienţa daneză poate părea paradoxală unora, dar altora le poate oferi o reţetă excepţională pentru a ocoli dilemele politice obişnuite. Performanţa relativ favorabilă a economiei daneze nu este rezultatul unei corecţii rapide, ci mai degrabă rezultatul unui şir lung de reforme care au abordat problemele structural, luând categoric în considerare constrângerile cu care se confruntă o economie mică, deschisă. Afirmaţia din urmă reiese clar din politica Danemarcei de menţinere a cursului de schimb fix şi, totodată, necesitatea asigurării credibilităţii. Această politică a trecut testul de piaţă în timp ce interesul vizavi de zona euro a fost foarte redus ani de zile, uneori chiar negativ.

Cazul danez demonstrează că opţiunile politice sunt posibile chiar şi în era globalizării. Sectorul public joacă un rol mai important decât în ​​majoritatea celorlalte ţări. Lecţia interesantă oferită se referă la modul în care statul asistenţei sociale a fost conceput pentru a crea un echilibru între preocupările pentru performanța economică pe de o parte, dar şi asigurarea serviciilor publice de asistenţă socială şi urmărirea rezultatelor egalitariste, pe de altă parte. Două repere sunt deosebit de importante. În primul rând, în timp ce sectorul public este mare, sectorul privat este foarte liberal în Danemarca. Modelul danez nu înseamnă, aşadar, "politici împotriva pieţelor". În al doilea rând, pregătirile pentru prosperitatea Danemarcei s-au axat puternic pe sprijinirea pieţei muncii şi a achiziţiei de capital uman. Având în vedere că viabilitatea financiară a modelului social depinde, în final, de menținerea unui nivel ridicat de ocupare în sectorul privat, conflictul dintre obiectivele statului social şi performanţa economică nu este atât de acut pe cât ar putea părea la o primă vedere.

Politicile specifice urmărite de Danemarca nu îi asigură imunitatea economiei, nici faţă de criza de origine internă nici faţă de cea externă, după cum s-a văzut în timpul recentei crize financiare. Iese în evidență, totuşi, faptul că piaţa forţei de muncă din Danemarca şi-a menţinut gradul ridicat de flexibilitate şi, deşi multe persoane sunt afectate de şomaj, perioadele lor de şomaj sunt scurte. Graţie nivelului ridicat al cifrei de afaceri pe piaţa forţei de muncă, şomajul în rândul tinerilor şi şomajul pe termen lung sunt reduse comparativ cu situaţia internaţională. În acest mod ratele ridicate ale cifrei de afaceri funcţionează eficient, ca un mecanism implicit de repartizare a muncii. Repartizarea egală a muncii este importantă dintr-o perspectivă distribuţională, dar are şi o importanţă structurală. Alternativa ar fi, perioade mai lungi de şomaj concentrate pe un grup mai mic de persoane, mai mult şomaj pe termen lung şi, în consecinţă, o depreciere a capitalului uman şi social. Pe scurt, ratele ridicate ale cifrei de afaceri reduc implicaţiile structurale negative ale şomajului ridicat.

Privind spre viitor, se implementează o serie de reforme pentru a asigura viabilitatea financiară a modelului bunăstării Danemarcei. Elementul cheie al acestor reforme constă în consolidarea ofertei de muncă şi al ocupării în sectorul privat. O trăsătură esenţială a reformelor este creşterea treptată a vârstei standard de pensionare, precum şi eventuala indexare a acestora în funcţie de evoluţia în longevitate. Aceste reforme asigură îndeplinirea condiţiilor de sustenabilitate fiscală.

O altă strategie pentru combaterea îmbătrânirii demografice a pieţelor forţei de muncă, şi anume migraţia, este o problemă deosebit de spinoasă pentru o ţară cu măsuri sociale extinse. Chiar dacă reglementările de protecţie socială nu sunt magneţi care să atragă migranţi, viabilitatea financiară a modelului social se bazează pe nivelul ridicat al ocupării. Obiectivele egalitariste impun cerinţe ridicate de intrare în cee ace priveşte calificarea pentru obţinerea unor locuri de muncă (a se califica pentru salarii minime ridicate), şi transferuri sociale generoase. Acest lucru creează o relaţie foarte strânsă între rata de ocupare şi modul în care finanţele publice sunt afectate de imigraţie. Danemarca se confruntă, astfel, cu o trilemă dificilă, având de ales între regulile de imigrare extrem de dure (constrânsă de tratate internaţionale şi normele UE), reducerea salariilor minime sau diferenţierea între drepturile sociale. Toate cele trei direcţii sunt o provocare pentru obiectivele de bază ale statului social. Până în prezent, Danemarca a urmat, în mare măsură, prima şi a treia direcţie, dar cât de departe se poate avansa pe aceste direcţii?

În timp ce provocările rămân, accentul politic pe problemele pe termen mediu şi lung este notabil. Dar ceea ce iese într-adevăr în evidenţă în aceste evoluţii, este politica de stabilire a unui consens în cadrul unui spectru politic larg, de natură să conducă la susţinerea reformelor şi la continuitatea şi coerenţa politicilor. Acest consens a fost atins, în ciuda faptului că cele mai multe guverne au fost guverne minoritare (şi de regulă coaliţii între mai multe partide) şi în ciuda schimbărilor frecvente în cadrul guvernului.

Capitolul 5 Balcanii de Vest: Împreună

Capitolul privind Balcanii de Vest (BV), prezintă unele dintre cele mai importante caracteristici ale transformării economice a regiunii, în ultimii 15 de ani. Ţările din regiune au parcurs un drum lung de la stabilirea unei păci fragile la creşterea nivelului de cooperare. Economiile acestora sunt în tranziţie către sistemul de piaţă fiind evidenţiate anumite îmbunătăţiri importante în acest domeniu. Sistemul financiar a fost restructurat odată cu intrarea în forţă a grupurilor bancare europene de renume. Inflația, o problemă de durată, a fost în cele din urmă adusă sub control. Cu un ajutor semnificativ din partea UE, se reconstruieşte infrastructura fizică şi instituţională a regiunii. Cu toate acestea, există încă multe provocări importante de rezolvat de aici înainte. Discutăm despre realizări, dar şi despre unele capcane şi provocări cu care se confruntă B V. În acest sens, vom trage învăţăminte din regiunile Ţărilor Baltice şi a celor din Europa Centrală şi de Sud-Est, care au trecut prin procese similare timp de mai bine de un deceniu. În cele din urmă, vom propune căi posibile de urmat pentru dezvoltarea durabilă a regiunii.

Regiunea BV s-a dezvoltat puternic în perioada 2001-2008, alimentată de un aflux de investiţii străine şi de creşterea consumului, în principal, de produse şi servicii importate. O astfel de creştere s-a dovedit a fi nesustenabilă, deoarece a condus la deficite de cont curent nesustenabile şi la o distrugere virtuală a sectorului comercializabil al economiei BV. În perioada post-2008, cu excepţia Albaniei, care a reuşit să susţină niveluri modeste de creştere pe parcursul crizei, majoritatea celorlalte ţări din regiune, fie luptă pentru a ieşi din recesiune sau se dezvoltă foarte lent. Şomajul, deja o problemă serioasă încă din perioada de boom, este chiar mai mare în perioada post-criză. Băncile care operează în regiune (de regulă filiale ale marilor grupuri bancare europene) se confruntă cu niveluri ridicate ale creditelor neperformante şi sunt reticente în a acorda împrumuturi. Situaţia devine şi mai dificilă din cauza nivelurilor neobişnuit de mari de euroizare atât a depozitelor cât şi a împrumuturilor, ceea ce reduce sfera de aplicare a măsurilor de politică monetară standard. Oamenii reacţionează la problemele economice prelungite prin reluarea emigrării din regiune, atât a celor aflaţi la nivelul de jos cât şi la cel ridicat al spectrului de calificare şi experiență.

În mod evident sunt necesare schimbări semnificative ale modelului economic pentru a reveni la o creştere sănătoasă şi, din ce în ce mai mult, ţările din regiune recunosc acest lucru. Este esenţial ca economiile să se re-orienteze spre crearea unor bunuri şi servicii comercializabile, cu o valoare adăugată sporită care să utilizeze potenţialul creativ al oamenilor în mai mare măsură. Infrastructura fizică, instituţională, educaţională şi financiară trebuie îmbunătăţită în continuare pentru a realiza acest lucru. La fel de important, nivelul de cooperare între ţări trebuie să depăşească comerţul liber, investiţiile vizând şi libera circulaţie a persoanelor şi ideilor dincolo de graniţele regionale. Crearea unei pieţe regionale a muncii ar putea face regiunea mult mai atractivă pentru investiţiile străine. Instituţiile de învăţământ superior regionale ar putea juca un rol important şi ar beneficia în mod semnificativ de crearea pieţei regionale a muncii, ceea ce ar spori perspectivele unei eventuale integrări a regiunii în UE.

CONDIŢII ŞI PERSPECTIVE MACROECONOMICE

1.1 Introducere

După încheierea anului 2014 în condiţii relativ pozitive, în realitate economia mondială a slăbit substanţial în prima jumătate a anului 2015. Acest lucru a fost determinat, în mare parte, de evoluţiile slabe de pe pieţele emergente. Economiile Braziliei şi Rusiei au suferit o încetinire economică din cauza preţurilor scăzute la petrol iar, în cazul Rusiei, din cauza sancţiunilor internaţionale, printre alţi factori. Cu toate că creşterea economică a Chinei a încetinit continuu de câţiva ani deja, dezvoltarea ei slabă în special în prima jumătate a anului 2015, a luat pieţele prin surprindere. Deşi economia SUA nu se poate decupla de la economia mondială, aceasta depinde în mai mare măsură de propria cerere internă decât de cea externă. De departe cea mai importantă componentă a cererii interne, consumul privat, s-a dezvoltat mai puţin dinamic până la jumătatea verii anului. Redresarea din Statele Unite, totuşi, a continuat în 2015, cu rate de creştere situându-se în jurul sau puţin peste potenţialul lor. Acest lucru a permis Rezervelor Federale ale SUA să demareze creşterea ratei dobânzilor la sfârşitul anului. Zona euro, de asemenea, a continuat să se redreseze în 2015 şi acest proces este de aşteptat să continue în 2016, permiţând economiei să crească treptat.

Figura 1.1 Contribuţii regionale aferente comerţului şi producţiei industriale internationale Producţia industrială mondială (scala din stânga) Economii avansate (scala din dreapta) Ţări emergente şi în curs de dezvoltare (scala din dreapta)

1.2 Situația actuală

1.2.1 Economia mondială

Comerţul mondial a scăzut în prima jumătate a anului 2015 (a se vedea figura 1.1). Acest declin s-a manifestat în special în cazul comerţului cu economiile emergente şi în cadrul acestora. Deşi comerţul mondial şi producţia industrială au recuperate ceva în a doua jumătate a anului 2015, acestea nu au reuşit să depăşească ritmul moderat de expansiune cunoscut în 2011. În timpul verii şi-au revenit, în principal ca urmare a diminuării tendinţelor negative de pe pieţele emergente principale exportatoare de materii prime, care suferiseră de scăderea puternică a preţurilor ţiţeiului şi produselor industriale şi agricole de bază, de la jumătatea anului 2014. Totuşi această revenire de scurtă durată, a condus doar la o accelerare modestă a expansiunii economice mondiale. Ritmul de creştere economică a Chinei şi a altor economii emergente, importatoare majore de mărfuri nu a fost afectat semnificativ, adică a rămas practic neschimbat şi relativ moderat faţă de standardele istorice. În plus, creşterea producţiei economice în Statele Unite a încetinit întrucâtva comparativ cu începutul verii din cauza declinului din zona construcţiilor non-rezidenţiale şi a investiţiilor de stoc.

În ciuda încetinirii temporare din prima jumătate a anului 2015, aproape toate economiile avansate au beneficiat de evoluţiile pieţelor de mărfuri. Preţul unui baril de ţiţei Brent a scăzut cu peste 50 la sută în a doua jumătate a anului 2014, de la un nivel de aproape 110 de dolari SUA. După ce s-a ameliorat uşor în primul trimestru al anului 2015 la puţin peste 60 de dolari SUA, acesta a scăzut din nou cu peste 25 la sută, între mai şi august, ajungând la nivelul minim de aproximativ 45 de dolari SUA. Deşi preţul Brent a rămas mai mult sau mai puţin stabil, între 45 şi 55 de dolari în perioada toamnei, preţul unui baril a început să scadă din nou la sfârşitul anului 2015, plonjând brusc la puţin peste 35 de dolari la începutul anului 2016. Deşi nu la acelaşi nivel ca petrolul, preţurile altor materii prime agricole şi industriale, au coborât, semnificativ de la jumătatea anului 2014. În timp ce aspectele secundare legate de cerere pot explica scăderea, în situaţia petrolului, expansiunea producţiei în Statele Unite (prin fracturare) între anul 2012 şi mijlocul anului 2015 şi în unele ţări din Orientul Mijlociu, reprezintă şi aceasta o forţă motrice la baza acestei evoluţii. Prețurile în cădere ale petrolului s-au reflectat într-un declin constant în cifrele inflaţiei pe parcursul anului 2015 (vezi figura 1.2).

Totuşi evoluţiile activităţii economice în rândul ţărilor industriale individuale au rămas foarte eterogene. Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie trec în prezent printr-o perioadă de ascensiune. În ambele ţări, produsul intern brut real (PIB), este deja cu mult peste nivelul dinaintea crizei, iar capacitatea de producţie este larg utilizată. Printre altele, acest lucru este indicat de ratele şomajului, care sunt deja la nivelul scăzut din anul boom-ului 2007, în ambele economii. Deşi competitivitatea ambelor ţări va fi afectată de aprecierea puternică a monedelor lor care a început în vara anului 2014, economiile lor interne, sunt puternic susţinute de ameliorarea în creştere pe piaţa muncii, a situaţiei financiare a consumatorilor casnici şi a preţurilor scăzute la energie.

Ritmul expansiunii economice în zona euro şi în Japonia, în schimb, este în continuare considerabil mai mic. Cu toate că monedele ambelor economii s-au depreciat în ultimul an şi jumătate, nu neapărat din cauza politicilor monetare expansioniste, competitivitatea lor internaţională îmbunătăţită nu a fost redată deocamdată printr-un progres evident al ratelor de creştere. În zona euro, în special, capacitatea de producție este încă sub-utilizată. În plus, ambele economii suferă din cauza unui număr mare de probleme structurale nerezolvate, ceea ce conduce către o tendinţă doar moderată de creştere pe termen lung.