Realism şi simbolism liturgic în mystagogia sfântului maxim mărturisitorul


Anamneza cultică şi ascetică a primei Parusii (cap. 8-14)



Yüklə 0,61 Mb.
səhifə13/19
tarix30.01.2018
ölçüsü0,61 Mb.
#41908
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   19

3. Anamneza cultică şi ascetică a primei Parusii (cap. 8-14)

După ce în primele şapte capitole, Sfântul Maxim a prezentat mişcarea cosmică de unire a creatului cu Necreatul prin om, drept o mişcare liturgică, perihoretică, teandrică, în capitolele 8-24, el vorbeşte despre Sfânta Liturghie în Biserică, drept acţiune de unire a omului cu Dumnezeu, într-un curs progresiv accelerat şi cu totul orientat eshatologic. Sfânta Liturghie este icoană şi preînchipuire a Împărăţiei, este fermentul din mijlocul lumii care o preschimbă, o transformă, o pnevmatizează, făcând din ea o Biserică prin intermediul omului.

Sfântul Maxim foloseşte aici, pentru Sfânta Liturghie, termenul de Sfânta Synaxă, pentru a indica, prin etimologia lui, rolul unificator şi sintetizant al Bisericii în act de celebraţie. Astfel acest termen indică o continuitate profundă între primele şapte capitole, care tratează despre ontologia universală catolică a Bisericii şi următoarele capitole, având în centru iconomia rituală.

În această parte a doua avem patru interpretări ale riturilor euharistice: prima - cap. 8-21, a doua - cap. 22 şi 23, a treia şi a patra - cap. 24. Prima interpretare este cea mai detailată, celelalte trei nu sunt decât rezumate asupra unor puncte de vedere ale aceleiaşi teme.

Viziunea Sfântului Maxim nu face uz, în interpretarea Sfintei Liturghii, de nici un „eveniment” istoric, neîncercând să explice celebrarea liturgică drept o dramă biblică care repune în scenă, simbolic, toată viaţa Mântuitorului, ci este orientată spre înălţarea pascală a Bisericii între cele două parusii.

Interpretarea mystagogică a Sfântului Maxim este structurată în funcţie de cele două părţi ale Sfintei Liturghii: cea a catehumenilor şi cea a credincioşilor, ambele marcate de intrarea episcopului slujitor: în prima parte, episcopul intră în Biserică urmat de popor, iar cea de a doua debutează cu intrarea episcopului cu Sfintele daruri.

Prima intrare a arhiereului în sfânta biserică la sfânta Synaxă este typon şi eikona a primei veniri în lume a Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru prin trup” (Mysagogia,. cap. 8).

Intrarea episcopului în biserică este intrarea lui Hristos în lume pentru izbăvirea naturii omeneşti de patimi, iar înălţarea Lui din nou la cer e simbolizată de intrarea episcopului în ierateion şi urcarea pe Tronul episcopal. Cu această ocazie, Sfântul Maxim descrie concentrat toată opera de mântuire a lui Iisus Hristos, punând accent pe patima Sa dătătoare de viaţă prin care „El a eliberat şi răscumpărat firea oamenilor, plătind toată datoria pentru ea ca un vinovat... şi a readus-o la harul împărăţiei de la început, dându-Se pe Sine preţ de răscumpărare pentru noi...”135

Prima Parusie a Mântuitorului poate fi simbol doar pentru faptul că El a împlinit deja obiectiv iconomia mântuirii; Jertfa Lui curată a adus harul şi întemeierea Bisericii şi, totodată, posibilitatea iconizării Împărăţiei în Sfânta Liturghie. La baza simbolismului liturgic epifanic stă realitatea obiectivă a Patimii de viaţă făcătoare.

Intrarea şi urcarea pe tron a episcopului în Biserică este icoană a realităţii dragostei jertfelnice a Mântuitorului, Care prin Jertfa Sa ne aduce pururea cu Sine Tatălui ca jertfă, dându-ni-se nouă în continuă stare de jertfă în Sfânta Liturghie, pentru a ne atrage la ea. Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Aşadar, S-a junghiat El pentru păcatele noastre, dar ne-am îngropat şi noi împreună cu El, suportând moartea, nu cea trupească, ci omorând mădularele cele de pe pământ, nemaivieţuind nouă, ci lui Hristos, şi prin El, Tatălui... Căci dacă nu murea Hristos pentru noi, n-am fi fost şi noi primiţi, spre miros de bună mireasmă, de Dumnezeu şi Tatăl. Dar, odată ce S-a desăvârşit El (ca om) prin patima pe cruce, venim după El îndată ca dar sfinţit lui Dumnezeu Tatăl şi ne oferim pe noi înşine jertfă cu adevărat duhovnicească, sfinţită..”136

Sfinţii Apostoli şi primii creştini au primit de la bun început, în Sfânta Liturghie, însuşi Trupul şi Sângele Domnului, care a curăţit simţirile lor trupeşti şi le-a întipărit simţirile de jertfa Lui, umplându-se de Sfântul Duh, sângele Lui vărsându-se în sângele lor cu căldura iubirii Lui curate de Dumnezeu, dând simţirilor şi gândurilor omeneşti entuziasmul dragostei pentru El până la jertfă.

Dar ceea ce s-a întâmplat atunci cu Sfinții Apostoli se va întâmpla şi acum cu noi. Mâncând Sfântul Trup şi bând Sfântul Sânge vom vesti în fiinţa noastră însăşi moartea şi învierea Lui, ca o vie aducere-aminte. Cina cea de Taină se va săvârşi şi pentru noi. Aducându-ne aminte de lucrarea Lui mântuitoare, ea se săvârşeşte şi acum în noi, actual, subiectiv, imprimându-ne de starea Lui de jertfă şi repetând viaţa lui Hristos prin Sfintele Taine.

Hristos nu cere doar să „pomenim” ceea ce a făcut El la Cina cea de Taină şi toată lucrarea Lui trecută, ci „să facem” acum ceea ce a făcut El atunci, pentru a da pomenirii toată eficienţa, să pomenim fapta Lui prin fapta noastră.137

Sfântul Maxim descrie apoi intrarea poporului în biserică (Mystagogia, cap. 9) „care înseamnă întoarcerea necredincioşilor de la neştiinţă şi rătăcire la cunoaşterea lui Dumnezeu şi mutarea credincioşilor de la păcat şi necunoaştere la virtute şi cunoştinţă, dar şi îndreptarea prin pocăinţă a fiecăruia dintre noi cei ce credem şi nesocotim poruncile Domnului ...”138 Dacă ritualul liturgic indică simbolic această chemare la purificare, el este totodată şi convocare la imitarea sinergică şi configurare după chipul lui Hristos. Aducându-Se Tatălui jertfă pentru noi, Mântuitorul ne atrage în starea Lui de jertfă şi restauraţi în troposul filiaţiei avem acces la virtute înţeleasă drept o Biserică după tropos, adică sensibilizaţi spiritual şi împodobiţi cu virtuţile, configurându-ne tot mai mult după chipul lui Hristos, sesizăm realitatea nevăzută a Bisericii, intrând cu adevărat în misterul Sfintei Liturghii.

Liturghia catehumenilor debutează prin „citirile dumnezeieşti” (Mystagogia, cap. 10) fiind vorba de Ps. 91, 92, 94, prin care credincioşii pot cunoaşte voile şi sfaturile dumnezeieşti şi legile eforturilor pentru dobândirea virtuţilor. Restauraţi în troposul filial, prin Sfântul Duh, credincioşii actualizează mereu darul Botezului prin împlinirea poruncilor şi îl obiectivează în virtuţi, învăţând tainic legile luptelor duhovniceşti.139 Hristos se înomeneşte prin virtuţile noastre şi noi ne deschidem tot mai mult harului dumnezeiesc care ne configurează după chipul celui Care ne-a zidit, făcându-ne din teofori, teoformi.140

Împărtăşire de bunătăţile dumnezeieşti din Sfânta Liturghie, afirmă Sfântul Maxim, aduce o afirmare a bucuriei lăuntrice prin cântările dumnezeieşti (Mystagogia, cap. 11) „Melodia face comune şi îndrăgite sensurile cuvintelor, care sunt baza virtuală a bogăţiei indefinite a sensurilor exprimate prin melodie. Ea creează cea mai deplină comuniune şi omul, urcând spre Dumnezeu, urcă şi în bucuria comuniunii cu ceilalţi”.

Dialogul între credincioşi şi preot, marcat îndeosebi de ectenii, indică simbolic „satisfacţiile şi aprobările dumnezeieşti aduse de sfinţii îngeri” (Mystagogia, cap. 12). Ele indică preţul păcii, trimis de Dumnezeu prin Sfinții îngeri celor care l-au lăudat şi s-au nevoit să se purifice; acestora Dumnezeu le dă harul apatiei, progresând de acum mult mai uşor în virtute. Astfel Liturghia catehumenilor este typos al vieţii ascetice de despătimire, care culminează în apatheia. Înălţarea de la ritualul sensibil spre realităţile tainice dumnezeieşti e posibilă doar printr-o curăţire de patimi şi prin dobândirea harului şi astfel, ritualul liturgic nu este aici trecut în planul secund, ca fiind doar un prilej al dezvoltării expunerii despre viaţa ascetică şi mistică, ci înţelegerea lui adevărată este dată doar prin despătimire. În acelaşi timp însă, viaţa duhovnicească este obiectivă în Sfânta Liturghie şi ea însăşi este o Liturghie. Aceasta o afirmă Sfântul Maxim în cap. XIII, unde prezintă întreaga viaţă de asceză prin intermediul ritualurilor cultice, ca fiind o „Liturghie după Liturghie, pornind de la semnificaţia citirii Evangheliei în Sfânta Liturghie.141

Citirea Evangheliei arată în particular necazurile ce au să fie suportate pentru Cuvânt ... venind din cer Cuvântul - ca un Arhiereu înlătură ca pe o lume sensibilă cugetul trupului, depărtează gândurile lor ce caută spre pământ şi îi duce spre privirea celor spirituale … după ce şi-au închis simţirile de către cuvinte şi lucruri şi aşa după ce au ajuns afară de trup şi de lume, îi învaţă cele ascunse şi tainice, sărutare între ei şi de la El primesc ....142

Odată cu Evanghelia, punctul maxim al Liturghiei catehumenilor, începe Taina Euharisticii şi pregătirea credincioşilor pentru ea. Citirea ei ne introduce direct în planul eshatologic. Fiecărui credincios în particular  ea îi indică martiriul pe care omul liber să-l aleagă pentru Mântuitorul. Astfel, fiecare credincios este chemat în Biserică, cu şi prin Sfântul Duh, împlinind prin trup lipsurile necazurilor Trupului lui Hristos care este Biserica (Col. 1,24).

...astfel se împlineşte lumea de sus când mădularele Trupului Lui se vor aduna lângă Cap, fiecare mădular primind, prin apropierea prin virtute, locul cuvenit lui, datorită lucrării arhitecturale a Duhului, completând în chip armonia. Trupul celui ce plineşte toate în toate... Lumea de sus este încă de pe acum în Hristos, dar are să se împlinească mai deplin prin cei care se vor face părtaşi de Învierea lui.”143

Tocmai aici Evanghelia face trecerea de la prima Parusie la cea de a doua. Repetând întreaga viaţă a Mântuitorului, prin Sfintele Taine, în Biserică, creştinul se deschide spre eshaton, în aşteptarea Celui după al Cărui chip el are menirea să se configureze. Acesta, din marea Sa bunătate, se întrupează pururi prin virtuţi, închide simţirile credincioşilor la lume şi le deschide către realităţile inteligibile  îi pune între îngeri, dăruindu-le aceeaşi ştiinţă a teologiei sfinţitoare, îi aduce lui Dumnezeu spre împărtăşirea îndumnezeitoare prin înfierea prin Sfântul Duh.

Prin cea de a doua interpretare a Sfintei Evanghelii - după înţelesul ei general  (Myst., cap. 14) se face saltul spre cea de a doua parte a Sfintei Liturghii. Dacă explicaţiile anterioare au vizat pe credincios idikos, ca fiinţă individuală, acum, Sfântul Maxim vizează cu explicaţiile sale destinul cosmosului ca un tot, ce se îndreaptă spre sfârşitul desăvârşirii. Liturghia simbolizează nu numai anabasisul credincioşilor spre Dumnezeu, ci şi katabasisul lumii spre El. Cosmosul este o Liturghie universală, fiind în acelaşi timp o Biserică, tot aşa cum omul este o Biserică şi o Liturghie.

Citirea Evangheliei în aplicare generală înseamnă sfârşitul lumii acesteia... arhiereul coboară de pe tron şi face slobozirea şi scoaterea afară prin slujitori a catehumenilor şi a celorlalţi care sunt nevrednici... . Aceasta indică şi preînchipuie adevărul, al cărui tip şi icoană este... că după ce va fi vestită Evanghelia la toată lumea, va veni sfârşitul.144

După citirea Evangheliei urmează coborârea arhiereului de pe tron, ceea ce înseamnă a doua venire a lui Hristos, care va despărţi, prin sfinţii îngeri, pe credincioşi de cei necredincioşi. Liturghia, în această viziune eshatologică „operează o distincţie tranşantă între cei care au umblat după trup şi cei care au umblat în Duhul lui Dumnezeu”: excluderea de la comuniune a necredincioşilor şi catehumenilor este icoană a judecăţii finale. Astfel Liturghia este şi eshatologie realizată, dar şi eshatologie în curs de împlinire, este tensiunea între deja şi nu încă, după expresia lui Oscar Cullmann.


Yüklə 0,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   19




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin