Realism şi simbolism liturgic în mystagogia sfântului maxim mărturisitorul

5. Liturghia maximiană – între simbol şi realitate¹⁷⁷

La sfârşitul comentariului său, Sfântul Maxim îşi îndeamnă cititorii „de a nu părăsi sfânta Biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde în sfânta rânduială a dumnezeieştilor simboluri ce se săvârşesc, atâtea taine ale mântuirii noastre.”¹⁷⁸ Acest îndemn, care poate fi luat drept o concluzie, situează teologia Liturghiei în perspectiva misterului.

Pentru Sfântul Maxim, în celebrarea liturgică, taina este prezentă sub „voalul” simbolului. Încercând să surprindă raportul dintre realitate şi simbol, R. Bornert încearcă o analiză a termenului de  ca apoi să indice modul în care simbolul reflectă şi întrupează misterul în Sfânta Liturghie, în Biserică şi Synaxa euharistică.

5.1. Noţiunea de „mister” la Sfântul Maxim Mărturisitorul

În Mystagogia, termenul acesta cunoaşte sensuri diferite. Sfântul Maxim vorbeşte când despre „misterul Providenţei divine”,¹⁷⁹ când despre „misterele şi tainele descoperite de Sfântul Duh”,¹⁸⁰ când de „misterul unirii sufletului cu Dumnezeu.”¹⁸¹ Dincolo de acest sens teologic, termenul cunoaşte şi o semnificaţie liturgică: el desemnează celebrarea synaxei euharistice¹⁸² sau Sfintele Daruri înainte¹⁸³ sau după prefacere.¹⁸⁴ Diferenţa dintre aceste sensuri este greu de adus la un numitor comun, de aceea R. Bornert propune o analiză mai minuţioasă a acestui termen.

Pentru Sfântul Maxim, misterul există, pentru început, în Dumnezeu: providenţa, voinţa divină, Sfânta Treime sunt mistere. Dar misterul divin se exteriorizează în Hristos care este o sinteză a tuturor tainelor: ”Misterul lui Hristos este cel mai mare dintre toate misterele divine... este unirea negrăită, neînţeleasă a dumnezeirii şi umanităţii într-un singur ipostas.”¹⁸⁵

De această taină a lui Hristos este legat şi misterul întrupării.¹⁸⁶ „Pe Cruce s-a realizat marea, prima şi insondabila taină a Providenţei."¹⁸⁷ În istoria mântuirii, misterul, taina lui Hristos ocupă un loc central totul se strânge în acest punct şi de aici pornesc toate: creaţia îl schiţează, Scriptura îl anunţă, iar prin Sfintele Taine, Biserica reînnoieşte acest mister în fiecare creştin.

Dumnezeu, în creaţia lumii, are deja în vedere Întruparea, iar logoi, raţiunile creaţiei, sunt o primă manifestare a misterului Logosului veşnic:

„Făcătorul a toate a devenit prin natură, prin iconomie, ceea ce nu era... Aceasta este taina cea mare şi ascunsă. Aceasta este taina fericită, scopul pentru care s-au întemeiat toate ... Spre această ţintă finală privind, Dumnezeu a adus la existenţă fiinţele lucrurilor... Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare înlăuntrul veacurilor, începutul existenței şi sfârşitul în Hristos.”¹⁸⁸

Cum a fost precedat de o pregătire, misterul lui Hristos este urmat de o prelungire, astfel toţi creştinii sunt chemaţi să participe la taina lui Hristos. Dumnezeu S-a întrupat ca să-l îndumnezeiască pe om: este „misterul mântuirii noastre”¹⁸⁹ sau simplu „noul mister”¹⁹⁰ lăsat de Mântuitorul în Biserică şi accesibil nouă prin celebrare liturgică. Preoţia vizibilă aduce în act și manifestă misterul divin pentru cei care au ochi să vadă.¹⁹¹

5.2. Simbolul - Mod de prezenţă a misterului

În Mystagogia, prezenţa misterului, a tainei este indicată prin trei termeni: tip () - care înseamnă marcă, trăsătură imprimantă, figură, model; imagine () - care vine de la  - a fi asemănător, a asemăna; şi simbol () - termen definit în debutul acestei lucrări.¹⁹²

Sfântul Maxim vede în imagine, împreună cu întreaga tradiţie platonică, nu atât semnul unei realităţi absente, ci însăşi această realitate, făcută astfel vizibilă prin acest semn. Imaginea simbolică este, într-o oarecare măsură, ceea ce reprezintă, şi invers, realitatea simbolizată există în reprezentarea sa sensibilă. Acest raport strâns între imagine şi realitate este la baza simbolismului sacramental şi liturgic al Sfântului Maxim.

V. M. Zhivov vede în Mystagogie nu o ierarhie dionisiană, ci, dimpotrivă, recunoaşte în dezvoltarea ritualului liturgic mai multe nivele interconectate care se reflectă în simbol. În primul rând, istoria mântuirii este reprezentată în Sfânta Liturghie, în al doilea rând, Sfânta Liturghie realizează, împreună cu Sfintele Taine, în noi, mântuirea, în al treilea rând, Sfânta Liturghie este un act vizibil care duce la contemplarea invizibilului; în al patrulea rând, mişcarea fiecărui suflet spre Dumnezeu se petrece în Sfânta Liturghie aşa cum fiecare suflet luptă să devină cu adevărat o parte a adunării eclesiale.¹⁹³

Corelaţia dintre simbol şi simbolizat, dintre imagine şi arhetip este dinamică: „Sfintele Taine sunt cu totul subordonate dinamicii schimbării de la semn la realitate”.¹⁹⁴

Dar dinamica simbolului are şi un alt aspect: realitatea spirituală descrisă de simbol este o realitate istorică; este realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu care vine tot mai deplin. Simbolul este anticipaţie şi parţială realizare a realităţii celei noi a conului viitor. Astfel, Biserica, aducându-ne din ce în ce mai aproape de această realitate, prin simbolurile pe care le utilizează, manifestă Realitatea adevărată într-o manieră tot mai pronunţată. Acesta este aspectul istoric care dă un caracter obiectiv şi mişcării individuale de la contemplaţia simbolului la cunoşterea Tainei celei noi, eshatologice.

Dinamismul istoric al simbolului este, în sistemul Sfântului Maxim, o trăsătură fundamentală: imaginea liturgică este imaginea care se întoarce la arhetip (     ).

Mişcarea imaginii spre arhetip - raţiunile divine sădite în lumea creată - se cer împlinite în Logosul. Îngerul sau omul este „parte din Dumnezeu”, este chip care tinde spre împlinirea asemănării, pentru că îşi are suportul în raţiunea naturală sădită în firea Lui şi pentru că, mişcându-se conform firii sale şi voii divine, care îl impulsionează prin raţiune, se va imprima de energii divine şi nu va mai fi nici o separaţie între el şi Dumnezeu, devenind Dumnezeu după har.¹⁹⁵ În Mystagogia, această mişcare de la imagine spre arhetip este simbolizată prin actele liturgice şi împlinită treptat, real prin Taina Euharistiei, care preface şi schimbă pe fiecare, rezidindu-L în chip mai dumnezeiesc... „ducând astfel, prin om, întreaga creaţie spre realizarea eshatologică a divinei intenţii. În vederea acestui scop divin, adică a unirii făpturilor, prin om, cu Sine, a adus Dumnezeu creaţia la existenţă: părţile creaţiei sunt părţi ale omului - omul este cosmosul adevărat, el umanizează creaţia, făcând-o cosmos, mijlocind îndumnezeirea ei, unind-o intim cu sine. Sensul creaţiei îl descoperă dimensiunea liturgică a omului; Dumnezeu vrea să vadă cosmosul adunat în om, cizelat de om, umanizat şi adus Lui, prin om, cu pecetea şi actualizarea pe care i-o dă omul.¹⁹⁶

R. Bornert descrie această mişcare de la imagine la arhetip, în Mystagogia, prin distribuirea unică a celor trei termeni de-a lungul comentariului: în prima parte, care expune diferitele semnificaţii ale Bisericii, termenii de  şi  sunt foarte frecvenţi, iar cel de  este foarte rar. În partea a doua însă, aceşti termeni apar cu o frecvenţă inversă: cel de simbol este curent, ceilalţi doi termeni sunt rar folosiţi. Astfel, această diferenţă de vocabular ar evidenţia două genuri de simbolism: primul, care se bazează pe structura ierarhică a universului sensibil şi inteligibil, relevă alegorismul; iar al doilea, incluzând progresul istoric al revelaţiei, aparţine tipologiei. Termenul de  indică prezenţa misterului în noua etapă a iconomiei mântuirii inaugurată prin întrupare,  exprimă acelaşi lucru, referindu-se doar la vechiul legământ, iar termenul de simbol este rezervat corespondenţelor istorice şi dinamice.¹⁹⁷

Fiecare din cei trei termeni au o semnificaţie aparte: figura, tipul () se aplică, prin excelenţă, Vechiului Testament. Prin tipuri şi figuri, Dumnezeu conduce poporul ales la adevăr. Tipurile VT conţin raţiunile tainei ce se va descoperi în NT.

Termenul de  - imagine - indică prezenţa misterului în noua iconomie: evanghelia este  figurii sau umbrei VT se opune imaginea, icoana NT, care indică o participare mai mare la realitatea eshatologică pe care figura o insinuează. Totuşi, ea nu conţine în ea toată plenitudinea:

„Toată dreptatea prezentă, comparată cu cea viitoare, are înţelesul unei oglinzi: ea conţine imaginea lucrurilor viitoare, a realităţilor arhetipice, dar nu cuprinde lucrurile în subzistenţa lor descoperită şi toată cunoştinţa pe care o avem aici despre lucrurile înalte, comparată cu cea viitoare este o ghicitură ce conţine o indicare a adevărului, dar nu adevărul în subzistenţa lui, care va avea să se descopere în viitor.”¹⁹⁸

Astfel, printr-o terminologie precisă, Sfântul Maxim defineşte cu rigoare relaţia dintre imaginea prezenţă şi arhetipul viitor: prin imitare, căci imaginea cuprinde forma arhetipului¹⁹⁹, dar nu şi modul de subzistenţă, acesta fiind modul care determină fiinţa.²⁰⁰

În Mystagogia, termenul de  are aceeaşi semnificaţie ca acela de  din textele exegetice. Din titlu, Sfântul Maxim îşi anunţă intenţia de a indica de ce riturile synaxei sunt simboluri ce ne arată Simbolul, tainele arhetipale pe care le vom cunoaşte în viaţa viitoare. Astfel, termenul de simbol corespunde exact celui de  aşa cum îl definesc comentariile biblice.

Imaginea şi arhetipul sunt distincte după modul lor de fiinţare, dar similaritatea dintre ele constă în faptul că imaginea are aceeaşi energie ca şi arhetipul. Biserica, fiind imagine  a lui Dumnezeu, are acelaşi har, energie, ca şi Arhetipul. Biserica este în tensiune de împlinire spre Dumnezeu; ea nu este decât trecere simbolică, exodul pascal şi eshatologic al Misterului în lume şi a lumii în Mister. Ea este în sine mystagogia ca o cale către Taina cea mare a existenţei, ea este nodul, articulaţia ipostatică a prezenței lui Dumnezeu în lume şi a lumii în Dumnezeu.²⁰¹