Rodica ojog braşoveanu răzbunarea sluţilor

"Dar chiar dacă e prea doamnă ca să intre în intimităţi cu slujitoarea, calcula Fulguleţ, faptul că i stă în coastă, cât e ziulica de mare, reprezintă un atu colosal! Nu i scapă telefon, scrisoare sau vizită (aici inima îi palpita, sperând la o întrevedere cu notarul), poate trage cu urechea."

O dată decisă, Fulguleţ trecu la fapte. Întâi îi făcu încă o vizită de curtoazie Clotildei, s o felicite pentru însănătoşire. În sinea ei însă, de cum o văzu, îi şi puse grâul la fiert. Degeaba se minţea baba pe ea însăşi că se simte foarte bine, că trebuie doar să se întremeze, pentru că în realitate, arăta fioros de slăbită şi schimbată, iar machiajul gros pe care începuse să l arboreze cu îndrăzneală după ce se îmbolnăvise, izbutea să facă din obrazul fleşcăit o mască de zdrenţe, jalnic spectru solar. Încântată de cele constatate ("e pe ducă, nu mai apucă primăvara — trebuie să ne mişcăm rapid"), inima i se umplu a doua oară de speranţă, când văzu tava pe care Ioana pregătise dejunul Clotildei. Nu i ar fi fost de ajuns nici măcar unui copilaş în scutece ca să se sature, dar unui adult care trebuie să se ridice după boală. O ceaşcă pentru cafea cu o supiţă de zarzavat, friptura cât o cutie de chibrituri, patru bucăţele de cartofi şi o jumătate de kiwi constitu­iau porţii absolut ridicole!

"Nu pot mai mult, se lamenta Clotilda, înţelegeţi mă. Doar dacă văd farfuria cu vârf, îmi vine rău...!"

Or, cine nu mai poate înghiţi, indiferent de ce i ai pune dinainte, ştiut este din bătrâni, că i pe ducă!

La plecare, condusă de Ioana până la uşă, îi strecură acesteia în trea­căt, trăgându şi mănuşile:

— Mai vino pe la noi, draga mea. Mai trăncănim la o cafea — râse — mai bârfim, mai povestim... O privi în luminile ochilor: Avem atâtea să ne spunem...

Ioana înţelesese şi rosti netulburată:

— Sunt liberă vineri dimineaţă.

"Hm, putoarea pricepuse suspect de repede." Depăşindu şi starea de contrarietate, Fulguleţ o cuprinse într o privire caldă, continuând să surâ­dă îmbietor:

— Sunt sigură că o să ne simţim extrem de bine.

"E... cum e mai rău, gândi Fulguleţ coborând treptele casei. Enigma­tică, ambiţioasă şi imprevizibilă. Rămâne să vedem care pe care..."

Dincolo de uşa închisă, Ioana se rezemă de zid, muşcându şi unghia degetului gros: "Vipera asta pitică vrea ceva de la mine... Nu ştiu ce, dar orice ar intenţiona, pot paria că nu i din dragoste pentru Clotilda..."
*
În prezenţa bărbaţilor, Cireşica avea totdeauna trac, iar când se mai întâmpla ca aceştia să arate şi bine, se pierdea complet, dorindu şi fier­binte să devină invizibilă. O obseda gândul că interlocutorul nu are cum să nu se minuneze neapărat de urâţenia ei şi, ruşinată de propriul obraz, îşi ţintuia privirea în pământ, ca şi cum, dacă nu se uita la el, însemna că nici celălalt n o vede.

Într o vreme, urmărită de dorinţa arzătoare de a şi ascunde faţa sau, oricum, de a lăsa să se vadă cât mai puţin, purta o perucă à la Angela Da­vis care i mânca toată fruntea şi o bună parte din obraji, ochelari de avia­tor fumurii, iar gâtul de cocostârc îl înfăşură într un fişiu, apucându i şi vârful bărbiei.

— Bravo, ţi ai schimbat stilul, apreciase Vica, să ştii că te avantajea­ză!

Cireşica ricanase:

— Normal, nu se mai vede nimic.

— Cu tine nu mai ştie omul cum s o sucească! Ţi am zis de bine, şi tu dai cu bâta! învaţă să te porţi în lume, că vorba dulce mult aduce!

— Poate muşte!

Până la urmă însă, renunţase la noul look. Prezumţia de camuflaj era atât de pertinentă, încât se trezi de două ori oprită şi legitimată de Poliţia aflată în vânătoare de persoane date în urmărire generală.

"O femeie tiranizată de un fizic ingrat, etichetase Emil când o văzuse prima oară, uitând pentru o clipă de propriile lui complexe. Măcar de ar găsi o soluţie pentru coşuri, sunt dezgustătoare!"

Azi însă, Cireşica reluase varianta look Angela Davis din motive seri­oase. Fixase o întâlnire, să zicem de afaceri, şi amănuntul de a nu fi recu­noscută ulterior conta enorm. După ce îşi isprăvi toaleta, constată că mai avea două ore până la întâlnire. Puse fierbătorul în priză şi azvârli un teanc de boarfe eliberând fotoliul ca să se poată aşeza.

Dezordinea şi haosul ar fi constituit un motto excelent pentru o des­criere a camerei locuite de profesoară. Nu avea nimic de a face cu boema studenţilor căminişti sau a privilegiaţilor cu bani gheaţă, boema simpatică, trăznită şi care nu produce greaţă. La Cireşica, deranjau, dincolo de bala­muc, lipsa de pudoare a unor amănunte: chiloţi şi ciorapi purtaţi agăţaţi de spătarul scaunelor, o cămaşă de noapte mototolită, un pachet de vată început, ghemuleţe din părul căzut la pieptănat lepădate în scrumieră, împreună cu alte ghemotocele de vată cu ceară galbenă, provenită de la curăţatul urechilor. Vorba aia, e grasă şi bătrână, dar şi leneşă şi proastă! Tot aşa, la primul contact, îţi venea să crezi că dăscăliţa i un sumum de defecte şi nimic altceva.

În timp ce şi sorbea cafeaua, se privi în oglindă nu instinctiv, ci con­ştient, ceea ce constituia o abatere de la stilul obişnuit. A evita pe cât po­sibil oglinda — vezi vestita Elisabeta I, hâda Regină a Angliei — devenise reflex la Cireşica, comportamentul făcând parte din componentele politicii de automenajare pe care o practica de câţiva ani. Astfel, în zile sau mo­mente, când se simţea cu deosebire în dezavantaj fizic, diminua la maxi­mum lumina din odaie, coborând storurile şi aprinzând doar veioza de lângă pat. Secundo tempo, dacă n avea ore, ocolea cu desăvârşire oglinda şi evita să iasă din cameră. Cel mai rău însă arăta după plâns, acesta sub­liniindu i şi chiar amplificându i defectele; ochii umflaţi deveneau şi mai mici, şuviţele de păr transpirate păreau şi mai slinoase, iar coşurile infla­mate ţuguiau capete roşii, mustind de puroi.

Un moment îi trecu prin faţa ochilor imaginea Claudiei Schiffer (cu ea i ar fi plăcut să se schimbe), un înger de femeie, genul de frumuseţe des­pre care îşi închipuia că orice bărbat visează s o ţină în braţe...

Dar necazul era că îi păsa al dracului, fiind conştientă că încearcă să se mintă singură. Pentru că, spre neşansa ei, o interesa părerea celor din jur, a oamenilor în general, ar fi vrut să ofere o imagine luminoasă, căci impresiile negative n o lăsau rece. În caz contrar, ar fi fost o fericită, şi ar fi văzut netulburată de viaţa ei, "nu ţi plac ochii mei, n ai decât să nu mă inviţi la masă!"

Începu să şi roadă unghiile — alt tic detestat de familie şi de colegii de cancelarie — întrebându se cu ce să şi omoare timpul. Treabă ar fi avut, în primul rând un vraf de caiete de corectat, dar se simţea incapabilă de orice soi de activitate. Era febrilă, nervoasă şi nemulţumită de ea însăşi mai mult decât de obicei. Deschise la întâmplare televizorul, un Phillips sport, destinat uzului personal pentru serile când era peste puterile ei să asculte comentariile politice ale lui taică său sau să asiste la intensitatea cu care se implicau maică sa şi deşteaptă de Vica în destinele telenovelelor. Dar, în realitate, că urmărea programul la ea în cameră sau în livingul comun, n o interesa nimic, ceasurile petrecute în faţa televizorului constituind o sim­plă modalitate de a mai isprăvi o zi. Amănuntul o umilea auzindu i pe alţii care se lamentau că ziua i prea scurtă, douăzeci şi patru de ore, o nimica toată, măcar de ar avea treizeci de ceasuri, sau (vârstnicii cu pretenţii intelectuale, de obicei) că timpul zboară, iar ei mai aveau atâtea de făcut!

Ei bine, ea n avea nimic esenţial de făcut, n avea o operă care să fie încununată de un sfârşit, de orice fel, pompos sau modest, n avea nici măcar hobby uri. Ce ar fi vrut cu adevărat? Cireşicăi îi dădeau lacrimile mărturisindu şi sie înseşi idealul pe cât de minor, pe atât de irealizabil, de interzis ei: un bărbat cumsecade care să nu privească peste creştetul sau sub bărbia ei, doi copilaşi care să nu i semene şi un serviciu pe viaţă, adi­că să apuce pensia, fără să ştie ce i aia să fii disponibilizată. Ce mare lu­cru! Când te gândeai de câte se bucură alţii, fără să mişte un deget! Lasă i pe Diana sau pe Dragoş, norocoşi între norocoşi, dar chiar mai­că sa, Simi­na, numai de bucurii şi satisfacţii avusese parte în viaţă. Când Simion o ceruse în căsătorie, îndrăgostit de chipul ei drăgălaş şi de can­doarea de oiţă, albă mieluşea, nu pretinsese decât două lucruri: să fie virgină şi să i facă măcar un copil; fusese şi îi făcuse nu unul, doi. Pe chestia asta o ado­ra necondiţionat de peste treizeci de ani şi tot de atâţia, mărturisea chiar Simina râzând, era musafiră în propria ei casă. Cu excepţia unor ceasuri petrecute în bucătărie, pentru că îi plăcea să găteas­că sofisticat, Simina se lăsa servită ca o prinţesă. Dacă avea poftă de un şerbet sau de o dulceaţă în timpul filmului, Simion sărea să le aducă, dacă i se făcea sete noaptea, doar ce o simţea că se foieşte, şi încredinţându se că nu vrea pipi, tot Si­mion sărea să i aducă un pahar cu apă. De ar fi fost după capul lui, n ar fi lăsat o nici să lucreze, dar aici, Simina judecase lucid: "N am pretenţii de carieră, că nu s madam Aslan şi nici Stela Popescu, dar de o pensioară trebuie să mă îngrijesc..." Simion o iubise şi mai mult — "uite cât e de în­ţeleaptă!..."

Se uită la ceas. Era numai bine, şi se ridică. Scoase paltonul din şifo­nier, fularul şi mănuşile, controla conţinutul poşetei. În cîteva minute era gata. Nu se putu opri să nu "filosofeze" că strict aceleaşi operaţii i ar fi luat Dianei măcar o jumătate de oră.

Vica se grăbi să dispară. Ascultase la uşă şi se simţea perplexă: "E ne­bună de a binelea!... Auzi tu, să tolocăneşti de una singură, vreme de un ceas, să povesteşti pereţilor toate năzbâtiile care ţi trec prin minte, toate prostiile astea care te şi compromit... E caz de balamuc!" în acelaşi timp, îşi propuse să repete şedinţele de audiere incognito. Putea afla lucruri interesante.

*
Fixaseră întâlnirea pentru ora 11 dimineaţa, la intrarea principală a Teatrului Naţional. Fusese propunerea Cireşicăi şi patronul acceptase. Pri­ma întrevedere avusese loc la sediul instituţiei aflat în apartamentul unui bloc din Crângaşi. Cireşica se dusese cu emoţii, altele în plus faţă de ceea ce încerca ea în mod obişnuit la gândul că trebuia să întâlnească persoane necunoscute. Era fricoasă fizic şi, ca mai toţi bucureştenii, împărtăşea aprehensiunea unanimă vizavi de cartierul Crângaşi, "plin de ţigani, care te taie pentru un lănţişor sau o geantă goală". De altfel şi blocul era cam izolat, intrarea se făcea printr un gang, şi ca să ajungi la el, erai obligată să treci pe dinaintea unei bombe totdeauna atât de full, încât se servea şi afară. Nu asta ar fi fost problema, dar când te uitai la clientelă, te lua cu fiori: doar "specimene", figuri de bandiţi şi ocnaşi, mai toţi cu feţe oacheşe şi priviri furişe ori agitate, scormonind pietonii în căutare de potenţiale victime. Dar chiar în condiţii normale, ţinând seama de tot ceea ce se pe­trecea — fărădelege — pe străzile Capitalei, Cireşicăi îi era teamă să mai iasă din casă... De aceea aranjase o întrevedere în plină zi, într un loc ultracentral şi totodată nu prea aglomerat.

Despre existenţa firmei PROMPT aflase din ziare. Îi atrăsese atenţia soiul de servicii pe care se obliga să le asigure:

Aveţi idei trăsnite şi nu ştiţi cum să le puneţi în aplicare? PROMPT vă stă la dispoziţie zilnic, non stop, oferindu vă servicii prompte şi competente...

Urma o enumerare vagă, dar incitantă de mostre de oficii la care se gândiseră iniţiatorii ca activităţi ciudate, procurarea de obiecte bizare şi personaje surpriză pentru petrecerile de sărbători (alde Moş Crăciun, Donald răţoiul, Superman sau Godzilla, sosii de ceară ale personalităţilor politice), farse originale şi altele din zonă.

Ajunse la 11 fix şi constată cu satisfacţie — detesta să aştepte în stra­dă, având impresia că realmente toată lumea se uită la ea şi o compă­ti­meşte ("nenorocita a luat plasă, e şi normal la cum arată") — că este aştep­tată de asociatul patronului. Îl cunoscuse cu ocazia vizitei la sediu, un tânăr deşirat, cu plete şi cercel, veşnic mestecând chewing gum. Întreaga înfăţişare te duce cu gândul la formaţii trăsnite — Pisica cheală, Prezer­vativele triste, Sarmalele sexy, punând în circulaţie o muzică ciudată, asur­zitoare. Desigur, Cireşica se ştia depăşită, dar cum nu era ăsta singurul domeniu, de acesta îi păsa cel mai puţin.

Tânărul făcu paşi în întâmpinarea ei, surâzând larg. Îi întinse o cutie pătrată de carton, asigurată cu scotch la toate încheieturile.

— Comanda dumneavoastră, stimată doamnă. Dacă vreţi să verificaţi calitatea, putem deschide, şi scoase un briceag din buzunar.

Cireşica se sperie:

— Cum o să l deschid aici?!... Lăsaţi, am toată încrederea...

Strângea pachetul la piept, de parcă celălalt s ar fi pregătit să i l smul­gă, grăbită totodată să dispară din zonă.

— Atunci, vă spun la revedere. Totul a fost achitat.

— Ştiu... Încă un moment, vă rog. Dacă nu o consideraţi drept o in­discreţie, patronul şi cu mine v am fi recunoscători dacă ne aţi spune ce destinaţie daţi obiectului? Nu de alta, dar în afacerea noastră, ideile contează foarte mult. Poate ne am inspira...

Cireşica avea răspunsul pregătit:

— E un cadou pentru nepotul meu, student...

Luă un taxi din faţa Intercontinentalului şi se duse acasă. Ochii îi străluceau de satisfacţie.
*
La invitaţia expresă a Luizei Miclea, Emil luă obiceiul s o viziteze la două trei zile. Nu că Emil ar fi avut de fiecare dată informaţii noi, dar bătrânei îi făcea bine, simţea un soi de alinare discutând la infinit despre Monica, şi mai ales cu o persoană avizată. Mărgescu făcuse parte din viaţa fetei şi o iubise. Afla astfel amănunte pe care le ignorase total (pentru că aşa fusese biata de ea, gură cusută) reconstituind postum imaginea ne­poată sii, completând un tablou, până atunci doar schiţă superficială în creion.

Descoperea de pildă acum că Monicăi îi plăcea pizza şi berea nealcoo­lizată (de ce trebuia să ţină secret chestia asta?!), ajuta două bătrâne de la Azilul Sf. Ecaterina cu pachete şi bani (şi iarăşi, de ce mister?), scrisese un volum de poezii — Luiza era de a dreptul stupefiată — şi l depusese la o editură. Îşi manifestă nedumerirea chiar faţă de Emil:

— De ce eu n am ştiut nimic din toate acestea? Uite un mister, rosti cu lacrimi în ochi, pe care l a luat cu ea definitiv în mormânt. Ce pot să cred? Doar că m a urât, altă explicaţie nu găsesc şi să mă bată Dumnezeu chiar în clipa asta dacă găsesc cel mai mic motiv! Am mai spus, mi am iubit din tot sufletul fiica, dar tot am mai certat o, am mai pedepsit o, nu i făceam chiar toate poftele, dar pe Monica n am atins o nici cu răsuflarea, nu i am refuzat nimic.

Emil încercă s o consoleze:

— Consideraţi o o simplă ciudăţenie şi sunt sigur că nu veţi greşi... Toţi artiştii au bizareriile lor.

— Nici nu am altă soluţie, spuse bătrâna, ştergându şi delicat nasul plâns. Dar tot mă întreb cu cine seamănă? Cu nici unul dintre noi, atâta cât am apucat sau auzit, bunici, verişori, mătuşi... Mai aproape, Mihaela, mamă sa era gureşă şi prietenoasă, vioaie de n avea astâmpăr, iar gine­re meu, tot aşa, mereu vesel, exterioriza chiar prea mult, rostea în gura mare tot ce i trecea prin minte!

— Am înţeles că s au prăpădit de foarte tineri, spuse Emil prudent.

Oftatul bătrânei fu atât de adânc, încât Mărgescu vizualizând, avu imaginea suspinului ajuns în călcâie.

— Parcă s a întâmplat ieri, rosti Luiza ca din depărtări, parcă acum o sută de ani. Toată viaţa mea a fost o tragedie, şi Dumnezeu mi e martor că, din păcate, nu exagerez o singură silabă... S au iubit de studenţi, vreau să zic fiică mea şi cu băiatul ăsta, Nae. Erau colegi de grupă...

— Ce facultate? se interesă Emil de parcă ar fi avut vreo importanţă.

— La Medicină. Când au isprăvit, în '74, împliniseră amândoi două­zeci şi patru de ani, iar Monica un an şi câteva luni... Şi eu şi cuscrii soco­team că s au grăbit, că sunt prea tineri ca să şi asume responsabili­tăţi grele. Căsnicia nu i doar I Iove you, pisicuţo, şi cadouri de Mărţişor, iar un copil nu i păpuşă s o aşezi într un colţ şi să te joci cu ea când ai chef... Azi, îmi pare bine că nu m au ascultat, au mai apucat să guste şi ei ceva din viaţă.

Emil o urmărea întrebându se cum poate fi atât de caraghioasă şi tra­gică în acelaşi timp! Astăzi, machiată cu ochii din gros conturaţi şi prelun­giţi mult spre tâmple, ca egiptencele din antichitate şi învăluită într un soi de togă din brocart şi cu degetele încărcate de inele grele, falsuri cu pietre divers colorate, de mărimea falangei, se lua desigur drept Aida, atingând o apoteoză de ridicol. Pe de altă parte, glasul dramatic şi conţinutul profund al relatării îţi sfâşia inima.

— ...Dintr o dată, le a căşunat că nu mai suportă regimul de închi­soare al lui Ceauşescu, lipsa de perspectivă — fuseseră repartizaţi într o comună din Bihor — că au obligaţia faţă de fetiţă să i asigure o viaţă de­centă şi, dacă tot s au decis, să încerce acum, cât sunt tineri...

"Şi cum aveţi de gând să procedaţi? Tineri şi pe deasupra medici, vă dau ăştia paşaport, când o lua o Dunărea la deal..."

"Barem să încercăm, mamă. Dacă e să ţi rupi gâtul, o păţeşti şi la tine acasă. Aşa, când o veni fie mea să mi ceară socoteală de ce am făcut o când ştiam ce viaţă de mizerie o aşteaptă în socialismul multilateral dez­voltat, s o pot privi în ochi şi să i spun — eu şi taică său ne am riscat viaţa, libertatea ca să poată trăi omeneşte, dar uite că soarta a vrut altfel, nu suntem vinovaţi..."

Emil scăpă un oftat:

— Mă gândesc, doamnă Luiza, de ce oare a fost lumea atât de nedrept alcătuită? Că eu sunt un blestemat, treacă meargă, dar o ţară întreagă să trăiască un blestem continuu, două milenii de caznă? Totul să depindă de amănuntul că te ai născut mai la dreapta sau mai la stânga hărţii? Nici o sută de metri — mă refer acum la Poarta Brandenburg — să despartă Infernul de Paradis? Căci cu toate lipsurile lui, asta a fost Occidentul faţă de noi, Edenul mult visat, frumosul Aranjez din zilele lui de glorie!

— Iată o întrebare la care nu poate să ţi răspundă nimeni, tinere. Popii au câteva explicaţii în desagă, dar dacă nu ai vocaţia unei credinţe necondiţionate, nu te pot consola.

— Mă gândeam la fiica şi ginerele dumneavoastră... Presupun că au încercat să forţeze graniţa.

— Chiar aşa, suspină Luiza. Pe la sârbi.

— V au informat?

— Bineînţeles. Lăsau aici fetiţa, şi oricum ar fi fost prea de tot, să plece fără să şi ia rămas bun. Era o combinaţie bine organizată, n au vrut să mi dea amănunte şi nici eu n am cerut, era bine să nu ştii prea multe. Ne am înţeles doar să mi dea de ştire din primul oraş liber că au ajuns cu bine. Natural, nu prin Poştă, unde opera Securitatea şi ar fi reţinut orice mesaj. Am stabilit un fel de parolă. Dacă totul ar fi decurs în regulă, urma să găsesc în cutia poştală, o bucăţică de cârpă roşie, tăiată în triunghi. Timp de o lună de zile cred că am consultat cutia de cel puţin zece ori pe zi. Pe urmă, am ştiut că i zadarnic. Voiam să sper, dar în sufletul meu, îi îngropasem...

Emil se interesă cu blândeţe:

— Ce s a întâmplat de fapt?

— După Revoluţie, am primit o scrisoare de la un membru al grupului cu care Mihaela şi Nae încercaseră să treacă frontiera Un băiat drăguţ, îl cunoşteam de copil, fost coleg de şcoală şi liceu cu fiică mea. Fuseseră opt cu toţii. Povestea clasică, i au mirosit bestiile, câinii grănicerilor. Au des­chis focul... Care a fost mai iute de picior, a scăpat. Copiii mei, nu... Miha­ela era gravidă, situaţie pe care mi au ascuns o, şi se simţea rău, nu putea alerga Nae a stat după ea s o ajute. I au împuşcat fără somaţie, ca pe ani­male. Cosiţi au căzut la pământ, strâns îmbrăţişaţi. O dată cu ei a mai fost împuşcată şi o studentă la Arhitectură. Ceilalţi au scăpat. Nu mi pare rău, îmi pare rău doar de copiii mei...

Bătrâna prepară al doilea rând de cafele. Puse alături sticla de Martell şi l invită prin gesturi să se servească. Între timp, îşi reparase în baie obra­zul ravajat de plâns şi îşi schimbase toaleta incomodă Aida cu o rochie de casă din catifea vişinie.

Îşi aprinse una din cele zece ţigări ale zilei şi i se adresă pe un ton li­niştit:

— Nu mi ai povestit niciodată cum ai cunoscut o pe Monica.

Emil, care tocmai se întreba dacă nu i cazul să se ridice — vizita dura de peste o oră — îi surâse recunoscător. Se simţea bine la Luiza, chiar o îndrăgise, şi durerea comună îi apropiase, având astfel impresia că fac par­te din aceeaşi familie. Cu cine ar fi putut discuta la fel de intim şi avizat despre Monica, cine i ar fi putut deveni un complice mai de încredere? Pentru că în tot ceea ce intenţiona, lucru care se înscria sub semnul inedi­tului în existenţa lui, grăsanul resimţea acut nevoia unui coautor, chiar dacă numai moral.

Rosti, surâzând aducerii aminte:

— Întâi, trebuie să vă spun că m am îndrăgostit de la prima vedere de poza ei. Am văzut o răsfoind întâmplător o revistă pentru femei la care e abonată soră mea. Asta s a întâmplat cu exact doi ani înainte de nenoro­cire.

— Ce romantic! aprecie visătoare Luiza. N aş fi crezut că mai e posibil aşa ceva în ziua de azi!

— Am decupat poza, am pus o sub sticla de pe birou, şi pe urmă am pornit în căutarea originalului. Tot din reviste, aflasem că i actriţă la Arle­chino, aşa că am devenit un asiduu frecventator al teatrului. Nu i am scă­pat de atunci nici un spectacol...

— Încep să văd, zâmbi cu simpatie Luiza. Mişcarea următoare, presu­pun, te ai dus la cabină într o pauză să i ceri un autograf...

— Da' de unde! respinse parcă speriat Mărgescu. N am avut eu cura­jul ăsta! La cum arăt, ar fi avertizat portarul şi cabiniera să nu mă mai lase să intru la ea...

Luiza încercă să l contrazică, consolându l totodată:

— Exagerezi, fiule, ca întotdeauna când te referi la fizicul dumitale. În definitiv, Falstaff e un gen...

— Dar nu un erou de vise, "în nopţile de luna mai", când dormitoarele copilelor sunt vizitate exclusiv de frumoşii ecranului! Lăsaţi, doamnă, am oglindă...

Începu să râdă:

— Voiam să vă spun că am cunoscut o, recurgând la două trucuri. Veţi recunoaşte că am fost destul de dibaci.

— Sunt curioasă...

— În primul rând, am profitat, poate nu prea elegant, de moartea în­tr un accident de maşină a lui M.C....

— Actorul de la Timişoara? Păcat de el, bun băiat şi talentat. A fost coleg de Academie cu Monica.

— Exact! Am luat câteva date despre el, am cumpărat un parfum Silences, cel mai scump set de culori pentru machiaj şi împreună cu un impresionant buchet de crini imperiali m am prezentat la cabina Monicăi, sub pretextul că aş fi un mesager postum al lui M.

— Cum aşa? râse Luiza.

— I am povestit că am fost prieteni buni şi că M. "o adora în şoaptă". Cumpărase obiectele cu gândul să i le facă, vezi Doamne, cadou de sărbă­torile Paştilor care cădeau peste câteva zile. Pe mine mă rugase să îndepli­nesc oficiul de curier...

— Şi te a crezut? Actorii nu sunt prea timizi de felul lor, îşi fac decla­raţiile de dragoste cu uşurinţă.

— M a crezut. Monica însăşi a fost o introvertită şi, pe urmă, era atât de obişnuită cu omagiile de toate esenţele, vârstele şi "origine socială", în­cât n o mai surprindea nimic.

— Aici, cam ai dreptate... Cum a reacţionat?

— A fost extrem de impresionată şi recunoscătoare, chiar a plâns, ce­ea ce m a făcut să mă simt vinovat. Dar primul pas era făcut! Mai aveam nevoie de un truc care să mi consolideze oarecum poziţia. Ideea mi a venit într o dimineaţă vântoasă, cu rafale de ploaie piezişă, ceea ce se numeşte o vreme câinească. Seara avea spectacol şi presupuneam că va avea prob­le­me cu întorsul acasă. Pleca în general ultima de la teatru şi nu i plăcea să fie condusă. Era posibil ca de astă dată, din cauza vremii, să accepte servi­ciile vreunui coleg cu maşină sau să prindă un taxi prin dispecerate, dar mi am zis că merită să mi încerc norocul.