Romania curtea de apel constanţA

10. Daune morale. Dreptul persoanei – victimă a regimului comunist din România, prin incălcarea libertăţii sale de circulaţie, de a solicita repararea prejudiciului moral suferit.

Restricţionarea dreptului reclamantului de a pleca din România nu a fost justificat ca o măsură necesară pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertăţile altora, ci pentru că s-a considerat că prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului în altă ţară reclamantul are „o activitate ostilă, duşmănoasă” regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a şaptea – reformat”.
Printr-o cerere formulată la 15 noiembrie 2007 şi depusă la Tribunalul Tulcea reclamantul V.I. a solicitat să se constate, în contradictoriu cu Serviciul Român de Informaţii, că între anii 1980-1989 i-au fost îngrădite libertatea de circulaţie, dreptul la justiţie, dreptul la gândire şi la informaţie.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că în anul 1980 a depus la Serviciul Paşapoarte al Judeţului Tulcea o cerere de plecare definitivă din ţară, fapt ce a atras numeroase persecuţii şi îngrădiri ale unor drepturi care îi erau garantate, formându-i-se dosar informativ pentru că este adventist de ziua a şaptea şi pentru că audia ştirile postului de radio Europa Liberă, fiind învinuit apoi de cele mai grave infracţiuni – atentat care pune în pericol securitatea statului, mărturie mincinoasă, ofensă adusă autorităţii de stat – cu scopul de a fi privat de libertate.

Ulterior, prin precizările depuse la termenul din 19 iunie 2008, reclamantul V.I. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor morale în sumă de 500.000 euro pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv îngrădirea libertăţii şi vieţii private prin întocmirea dosarului de urmărire informativă, limitarea dreptului la emigrare şi la gândire, indicând ca temei al cererii sale art. 14 alin. 1 şi 5 Cod procedură penală şi apoi art. 21 alin. 1 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Reclamantul a renunţat la judecată în cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, instanţa luând act de această renunţare prin încheierea din 6 martie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 615 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Tulcea a respins ca nefondată cererea reclamantului V.I.

În considerentele hotărârii tribunalul a reţinut că Statul Român nu poate fi obligat la repararea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a unei fapte ilicite câtă vreme reclamantul nu a indicat care este fapta ilicită şi culpabilă a Statului Român şi nici nu s-a făcut dovada vreunei erori judiciare săvârşite în procesele penale care să dea dreptul la reparare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul V.I. care a susţinut că în mod greşit i-a fost respinsă acţiunea formulată în temeiul art. 21 alin. 1 din Constituţie şi art. 13 din CEDO deoarece a depus dovezi suficiente în susţinerea cererii privind îngrădirea dreptul la gândire din cauza opiniilor sale religioase.

Examinând legalitatea sentinţei pronunţate în raport cu criticile formulate de reclamant, instanţa constată că apelul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea formulată reclamantul a solicitat să se recunoască faptul că, în perioada anterioară evenimentelor petrecute în România în decembrie 1989, Statul Român, prin organele sale de securitate, i-au încălcat o serie de drepturi fundamentale, respectiv dreptul la liberă circulaţie, dreptul la justiţie, dreptul la gândire şi la informaţie şi a solicitat să-i fie reparate daunele produse prin aceste încălcări, cuantificate de reclamant la 500.000 euro.

Deşi temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv art. 21 alin. 1 din Constituţie – accesul la justiţie – şi art. 13 din CEDO – dreptul la un recurs efectiv – nu susţine în fond dreptul afirmat ci doar dreptul reclamantului de a se adresa unei instanţe care să-i examineze pe fond cererea, temeiul juridic arătat de reclamant nu este obligatoriu pentru instanţă, în virtutea dispoziţiilor art. 129 Cod procedură civilă care consacră principiul rolului activ al judecătorului instanţa fiind aceea care trebuie să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi în funcţie de aceasta să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii.

Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la liberă circulaţie, la justiţie, în dreptul la gândire şi la informaţie instanţa este competentă să se pronunţe atât în virtutea art. 21 alin. 1 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, dar şi în virtutea dispoziţiilor art. 1 şi 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Chiar dacă ultimul act normativ invocat nu era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată şi nici la momentul soluţionării cauzei în primă instanţă, incidenţa acestuia în speţa de faţă este evidentă în condiţiile în care prin acesta se urmăreşte acordarea unor reparaţii persoanelor care au suferit măsuri abuzive pentru manifestarea opiniilor şi convingerilor lor politice considerate o împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.

Instanţa observă că deşi prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave săvârşite asupra cetăţenilor români, respectiv condamnări penale şi sancţiuni administrative ca dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, ea recunoaşte totuşi la această epocă faptul că au avut loc încălcări ale unor drepturi şi libertăţi manifestate şi sub alte forme (art. 4 alin. 2), toate măsurile abuzive având scopul susţinerii şi consolidării regimului politic comunist.

Instanţa nu poate să nu remarce împrejurarea că Legea nr. 221/2009 a fost adoptată după Discursul Preşedintelui României privind Condamnarea Comunismului, din 18 decembrie 2006, în care se propuneau o serie de măsuri legislative menite să transforme condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă într-o realitate juridică cu efecte clare.

Intenţia statului român de a identifica abuzurile săvârşite în perioada regimului comunist în legătură cu drepturile fundamentale ale omului şi victimele acestor abuzuri, în vederea adoptării unor acte sau măsuri cu scop reparatoriu, s-a concretizat şi prin înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, prin HG 1724/2005, al cărui scop este, printre altele, şi acela de a efectua demersurile legale pentru obţinerea reparaţiilor morale şi materiale de către victimele regimului comunist şi ale fostei Securităţi (art. 3 alin. 1 lit. i).

Actele normative sus menţionate, la care se adaugă şi altele (ex. Decret-Lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; Ordonanţa de Urgenţă nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii) afirmă deci, în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securităţii statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale şi că prin aceste acte se încearcă o reparaţie prin obţinerea unor satisfacţii morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.

Reclamantul afirmă prin cererea adresată instanţei că a fost o victimă a regimului comunist din România, prin încălcarea libertăţii sale de circulaţie, a dreptului la justiţie, a dreptul la gândire şi la informaţie, susţinând că potrivit documentelor obţinute de la C.N.A.S. a fost ţinut permanent sub observaţie de către organele de securitate, fiind bănuit de fapte ilegale pe care nu le-a comis – trecerea frauduloasă a frontierei de stat; confecţionarea de cartuşe şi arme artizanale; acţiuni de atentat care pun în pericol securitatea statului; ofensă adusă organelor de stat; mărturie mincinoasă.

Instanţa constată din probele administrate de reclamant, respectiv copiile documentelor eliberate de C.N.S.A.S. că, după ce a depus în februarie 1980 o cerere de plecare definitivă din România, reclamantul V.I. şi familia acestuia s-au aflat permanent sub supravegherea organelor de miliţie şi de securitate, până în anul 1989, rapoartele întocmite în legătură cu activitatea de urmărire evidenţiind încercarea agenţilor de securitate de intimidare a reclamantului, de compromitere a sa printre vecinii şi prietenii săi şi chiar în faţa familiei sale, în scopul de a-l determina să renunţe la intenţia de a părăsi ţara şi de a-i anihila orice intenţie cu privire la mutarea domiciliului său în altă ţară, intenţie care era considerată defăimătoare la adresa regimului comunist din România pentru că prin manifestarea acestei intenţii se nega, indirect, existenţa democraţiei şi a bunăstării poporului, proclamate de partidul comunist şi de organele statului.

Deşi România ratificase din anul 1974 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care în art. 12 stipulează că „orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară” şi promova la nivel declarativ drepturile şi libertăţile înscrise în Declaraţia universală a drepturilor omului care, prin art. 13, afirmă că „orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a reveni în ţara sa”, solicitarea reclamantului V.I. de a i se permite să emigreze în Australia, după o primă avizare favorabilă în decembrie1982, a fost ulterior respinsă.

Restricţionarea dreptului reclamantului de pleca din România nu a fost justificat ca o măsură necesară pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertăţile altora, ci pentru că s-a considerat că prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului în altă ţară reclamantul are „o activitate ostilă, duşmănoasă” regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a şaptea – reformat”.

Înscrisurile prezentate de reclamant susţin astfel concluzia că în mod abuziv în perioada 1980-1989 reclamantului i-a fost încălcat un drept fundamental, dreptul la liberă circulaţie şi dreptul de a-şi alege domiciliul, care se regăsesc în prezent afirmate în art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Instanţa nu poate reţine şi încălcarea celorlalte drepturi reclamate prin cererea de chemare în judecată, respectiv dreptul la justiţie, dreptul la gândire şi la informaţie pentru că din documentele prezentate de reclamant nu rezultă că acesta a fost împiedicat în vreun fel să obţină la acea dată recunoaşterea dreptului său în justiţie ori că a încercat să obţină informaţii care i-au fost refuzate.

Decretul nr. 31/1954 şi Legea nr. 221/2009 permit o reparare pecuniară a prejudiciilor morale suferite.

Reclamantul afirmă că pentru încălcarea drepturilor sale i se cuvin despăgubiri de 500.000 euro.

Instanţa nu neagă faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial prin încălcarea de către autorităţile comuniste a dreptului său de a-şi stabili domiciliul în altă ţară, dar nu poate să nu observe că reclamantul nu a adus nici o dovadă a vătămărilor cauzate prin încălcarea acestui drept, respectiv consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic, implicaţiile acestora în viaţa sa socială.

De aceea, recunoaşterea încălcării şi acordarea unor despăgubiri în cuantum de 100 euro sunt apreciate ca echitabile şi reprezintă o satisfacţie suficientă acordată reclamantului.

Decizia civilă nr. 219/C/30.09.2009

Dosar nr. 182/88/2009