Romania curtea de apel constanţA

9. Acţiune in revendicare imobiliară. Imobil preluat in baza Decretului nr. 223/1974. Nelegalitatea titlului statului. Instrăinarea bunului către chiriaşul de bună-credinţă conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Dreptul fostului proprietar la despăgubiri băneşti. Obligaţia Statului de acoperire a prejudiciului material in mod direct, in condiţiile in care Fondul Proprietatea nu este funcţional.

Statul român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităţilor administrative bunuri preluate cu sau fără titlu de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituţional, cât şi mecanismele de funcţionare ale acestuia, necesare soluţionării situaţiei juridice a caselor naţionalizate (cauza Faimblat c. România).

Curtea Europeană a statuat constant, prin hotărâri pronunţate încă din anul 2006 şi culminând cu cea din ianuarie 2009 în speţa Faimblat c. României, asupra nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea şi a incapacităţii acestui mecanism de a răspunde imperativului menţionat.
Prin decizia civilă nr. 338/04.06.2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa-secţia civilă au fost admise apelurile formulate de pârâţii S.A şi S.L., CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA, MUNICIPIUL CONSTANŢA şi R.A.E.D.P.P. CONSTANŢA în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi S.C. şi S.A., precum şi cu intimatul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 17495/21.12.2007 a Judecătoriei Constanţa.

Pe cale de consecinţă, a fost schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi admiterii acţiunii în revendicare formulate de reclamanţii S. în contradictoriu cu acest pârât, Statul fiind obligat la plata către aceştia a unor despăgubiri echivalente valorii de circulaţie a imobilului situat în mun. Constanţa, Bdul T. nr. 310, jud. Constanţa, stabilită la momentul plăţii efective.

A fost respinsă acţiunea reclamanţilor faţă de pârâţii S., Consiliul Local şi Mun. Constanţa, precum şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca nefondată.

A fost respins capătul de cerere privitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 încheiat între pârâţii S. şi Consiliul Local Constanţa.

S-a dispus deopotrivă asupra modalităţii de suportare a cheltuielilor de judecată, de către părţile implicate.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin titlul de proprietate nr. 1630/30.01.1985, reclamanţii S.C. şi S.A. au dobândit imobilul situat în Constanţa, Bdul T. nr. 310, preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 conform deciziei nr. 30/04.08.1988 a fostului Consiliu Popular Constanţa.

Acest imobil a fost ulterior cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 de către soţii S.L. şi S.A.

Instanţa de apel a constatat că, în raport de situaţia de fapt evocată, Statul Român este cel care a preluat în mod abuziv proprietatea reclamanţilor prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, realizându-se o privare de dreptul lor de proprietate fără nici o indemnizaţie, ceea ce contravenea dispoziţiilor Constituţiei din 1948 şi ale art. 480 C.civ. De altfel, Decretul 223/1974 a fost declarat ca fiind abuziv, în mod explicit, prin Legea nr. 10/2001.

S-a conchis în sensul că reclamanţii au fost deposedaţi în mod abuziv de imobilul în litigiu şi că statul nu a dobândit, astfel, în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului, iar întrucât acesta este cel care a privat pe reclamanţi de proprietatea lor, este dator să-i şi despăgubească.

În absenţa unui drept de proprietate obţinut printr-un titlu valabil, nici vânzătorul ulterior al acestuia, care a dispus de bun în condiţiile Legii nr. 112/1995 (Municipiul Constanţa) nu a dobândit legal prerogativa de dispoziţie ce derivă din dreptul de proprietate, ca efect al principiului de drept exprimat în adagiul „nemo plus iuris ad alium transfere protect, quam ipse habet” (nimeni nu poate da mai mult decât are ) şi „nemo dat quod non habet’’ (nimeni nu poate da ceva ce nu are ).

Instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa în domeniu, arătând că în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al imobilului, trebuie să fie preferat cel din urmă, pe considerente legate de securitatea circuitului civil şi stabilitatea raporturilor juridice, cât şi pe acordarea eficienţei în plan juridic a principiului validităţii aparenţei în drept exprimat în adagiul „error communis facit jus”.

S-a reţinut că în speţă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii pentru operarea principiului validităţii aparenţei în drept (1. eroarea să fie cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, să fie comună şi invincibilă şi 2. buna credinţă a subdobânditorului), întrucât imobilul a fost cumpărat de pârâţii Ş.L. şi Ş.A. conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 care, până la data cumpărării, au fost chiriaşi ai statului, neexistând dubii asupra calităţii de proprietar a vânzătorului; mai mult, pârâţii cumpărători nu au fost notificaţi până la momentul încheierii actului de către reclamanţi, în legătură cu vreun demers făcut la autorităţile administrative, fiind creată astfel convingerea comună că proprietarul bunului este statul.

S-a făcut trimitere în argumentaţie şi la jurisprudenţa CEDO, care a arătat că „persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut acest bunuri” (cauza Pincova şi Pinc versus Republica Cehă, cauza Raicu contra România). S-a avut în vedere că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat în sensul că „vânzarea de către stat a bunului altui semen către terţi de bună credinţă, chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu absenţa totală a indemnizaţiei, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Stoian şi alţii versus România, Păduraru versus România, Porţeanu versus România ).

În condiţiile în care restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâţii Ş.L. şi Ş.A. cu bună credinţă nu mai este posibilă, reclamanţii ar fi privaţi de dreptul lor de proprietate asupra locuinţei, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt îndreptăţiţi să obţină valoarea de circulaţie a imobilului înstrăinat de stat, aceeaşi soluţie fiind dată, prin prisma disp. art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/95 şi art. 37 din Normele metodologice de aplicare a legii, şi în privinţa terenului de 21 mp aferent imobilului vândut.

S-a statuat, astfel, în apel, că repararea prejudiciului creat reclamanţilor prin preluarea imobilului din Constanţa, Bdul T. nr. 310, se poate realiza numai prin restituirea lui în echivalent, acordarea unei astfel de despăgubiri asigurând un echilibru just între interesul general şi salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii S.C. şi S.A., care au criticat soluţia în considerarea respingerii capătului de cerere, în apel, privitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995 între pârâţii Ş. şi Consiliul Local al Mun. Constanţa.

Recurenţii apelanţi au arătat că deşi s-a constatat că nici statul şi ulterior nici autoritatea administrativă locală care a procedat la înstrăinarea imobilului nu aveau un titlu valabil, nu s-a avut în vedere că exista la dosar dovada formulării unei cereri de restituire a bunului, anterior încheierii contractului cu foştii chiriaşi. S-a criticat totodată faptul că instanţa nu a avut în vedere prezentarea adresei nr. R 60940/01.06.2007 a Municipiului Constanţa din care rezultă că procedura administrativă de restituire a imobilului, fondată pe prevederile Legii nr. 10/2001, nu a fost soluţionată.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut buna-credinţă a terţilor dobânditori ai imobilului la momentul încheierii actului, invocându-se cunoaşterea sau posibilitatea cunoaşterii situaţiei juridice a bunului de către pârâţii Şeitan, prin minime diligenţe.

S-a solicitat să se constate că practica instanţelor în cauzele în care se probează lipsa acestor diligenţe necesare este aceea de a reţine nulitatea contractului de vânzare-cumpărare potrivit art. 966 şi art. 968 cod civil şi că din acest punct de vedere nu s-au luat în considerare probele administrate în legătură cu acest aspect.

Motivele de apel s-au referit în detaliu la chestiunea bunei-credinţe a terţului dobânditor, precum şi la împrejurarea că, dacă s-ar fi interesat, pârâţii Ş. ar fi aflat despre existenţa cererii de restituire a bunului, înreg. sub nr. 2237/27.07.1996, astfel că în speţă nu se poate evoca lipsa oricărei culpe şi buna-credinţă a actualilor proprietari.

S-a solicitat, pe cale de consecinţă, admiterea recursului şi modificarea soluţiei tribunalului, în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei primei instanţe.

Recurentul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa a criticat, la rândul său, decizia Tribunalului pe aspectul greşitei reţineri a calităţii sale procesuale pasive în prezenta cauză şi pe eronata aplicare a dispoziţiilor legale, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurentul pârât a arătat, în susţinerea primului motiv de recurs, că nu s-au avut în vedere disp. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 135 din Constituţie, art. 3 al. 1 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, H.G. nr. 113/1992 şi art. 36 al. 5 lit. b din Legea nr. 215/2001, care creează cadrul legal pentru stabilirea entităţilor juridice cu calitate procesuală pasivă într-un asemenea litigiu – anume - Municipiul Constanţa, care deţinea acest bun în patrimoniu la data vânzării şi Consiliul Local al Mun. Constanţa, care a aprobat înstrăinarea imobilului potrivit Legii nr. 112/1995.

S-a arătat, totodată, în susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, că acţiunea a vizat o revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 cod civil şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996.

Recurentul a reiterat definiţia clasică a acţiunii în revendicare, apreciind că în raport de cadrul procesual instanţele urmau să realizeze o comparare de titluri, dând câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai bine caracterizat şi al cărei drept este preferabil.

S-a invocat faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 care a fost declarat neconstituţional, împrejurare ce excludea înstrăinarea lui valabilă către terţii dobânditori; că buna-credinţă a cumpărătorilor imobilului în condiţiile Legii nr. 112/1995 nu le conferă acestora preferabilitate în cadrul acţiunii în revendicare formulate de adevăraţii proprietari.

Cât priveşte soluţia de acordare de către Statul Român a despăgubirilor, s-a solicitat să se constate că o asemenea satisfacţie nu poate fi dispusă în afara cadrului legal instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005; de altfel, dispoziţia nr. 3985/30.11.2005 a primarului Mun. Constanţa, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, a vizat acordarea de despăgubiri, fiind înaintată Comisiei centrale.

O critică finală a fost formulată în legătură cu dispoziţia privitoare la suportarea de către recurent, în apel, a cheltuielilor de judecată către ceilalţi pârâţi.

Analizând criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, se constată că recursurile formulate sunt nefondate.

În speţa de faţă, chestiunea corectei aplicări a principiului validităţii aparenţei în drept şi statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunei-credinţe a chiriaşilor cumpărători ai bunului la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 a fost corect dezlegată în apel.

Principalul punct de reper în critica adusă soluţiei tribunalului, în motivaţia recurenţilor reclamanţi, l-a constituit lipsa diligenţelor terţilor cumpărători în legătură cu situaţia juridică a bunului şi cu existenţa unei cereri pe rolul autorităţilor administraţiei publice, de retrocedare a bunului către adevăraţii proprietari.

Este evident, din acest punct de vedere, că în absenţa convingerii lipsite de orice echivoc a subdobânditorului cu privire la calitatea de verus dominus a vânzătorului, precum şi a erorii sale invincibile asupra acestei calităţi, nu poate subzista elementul bunei-credinţe şi nu se poate confirma efectul juridic al actului încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 966 şi art. 968 cod civil.

Reaua-credinţă nu se prezumă, ci ea trebuie dovedită, iar astfel cum a reţinut şi tribunalul, în absenţa oricărei tulburări din partea adevăraţilor proprietari, intervenită până la momentul înstrăinării bunului, chiriaşii cumpărători nu se puteau baza decât pe legitimitatea titlului statului – prin entităţile sale locale – care în mod public şi neechivoc era cunoscut ca titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

Chestiunea ,,minimelor diligenţe’’ evocate în acest context este interpretată distorsionat şi de o manieră excesivă, întrucât în lipsa oricărui demers cert al reclamanţilor faţă de chiriaşii cumpărători până la momentul înstrăinării bunului, nu li se poate pretinde celor din urmă – care au deţinut imobilul cu chirie încă din anul 1988 – să pună sub semnul îndoielii titlul statului, pe simplul considerent că bunul fusese preluat conform Decretului nr. 223/1974. De altfel, imobilul se afla în patrimoniul statului ca preluat ,,cu titlu’’ chiar în accepţiunea Legii nr. 213/1998 (intrate în vigoare ulterior înstrăinării bunului), Legea nr. 112/1995 permiţând înstrăinarea unui asemenea imobil către chiriaşii cumpărători; împrejurarea că în cadrul acţiunii în revendicare – promovate în anul 1998 se putea statua în concret asupra nelegalităţii modului de preluare a bunului în patrimoniul statului nu înlătură necesitatea analizării contextului de legalitate în care a operat înstrăinarea bunului, în 1996.

Or, din acest punct de vedere, instanţele au concluzionat în mod unitar asupra pierderii bunului de către recurenţi prin efectul unui act normativ contrar Constituţiei din 1965, art. 481 Cod civil şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, reţinând că aceştia pretind un ,,bun’’ în înţelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel cum însă s-a statuat în jurisprudenţa recentă a CEDO şi a instanţei supreme, transpusă principial în conţinutul deciziei nr. 33/9 iunie 2008 a Î.C.C.J –Secţiile Unite, verificarea comparativă a titlurilor părţilor în acţiunea tipică în revendicare nu se poate mărgini la acordarea prevalenţei titlului celui deposedat nelegitim de către stat fără a analiza şi situaţia terţului dobânditor al bunului, care la rândul său reclamă un ,,bun’’ în sensul Convenţiei.

După cum a reţinut şi instanţa de apel, Curtea Europeană a nuanţat în jurisprudenţa sa situaţia acţiunilor în revendicare, apreciind în mod justificat că modalitatea de atenuare a încălcărilor dreptului de proprietate de către regimul comunist nu trebuie să creeze ,,noi neajunsuri disproporţionate’’ (cauza Raicu c. România) şi să nesocotească unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului într-o societate democratică, anume, principiul securităţii raporturilor juridice.

Reluând analiza asupra chestiunii valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va reţine că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au negat existenţa unei legături cauzale directe între constatarea nelegalităţii preluării bunului în patrimoniul statului şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, ambele instanţe înţelegând rolul şi importanţa aplicării principiului aparenţei în drept. Distincţia făcută s-a raportat însă la premisa cunoaşterii de către intimaţii pârâţi Şeitan, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a cererii formulate de către reclamanţi pentru restituirea în natură a bunului.

Din acest punct de vedere, soluţia recurată a stabilit corect că problema bunei-credinţe a terţului dobânditor nu se poate raporta la conduita autorităţilor statului, astfel cum rezultă din hotărârea instanţei de fond, ci exclusiv la cea a cumpărătorilor – care nu puteau lua act de dreptul reclamat de proprietarul deposedat decât după notificarea lor. Cum nu cădea în sarcina cumpărătorilor (cărora legea în vigoare le permitea să cumpere bunul deţinut în calitate de chiriaşi) să se îndoiască şi să conteste titlul exhibat de statul român, în mod evident aceştia s-au încrezut legitim în situaţia juridică a bunului.

Abrogarea Decretului nr. 223/1974 în anul 1989, ca şi indicarea în cererea de cumpărare a acestui temei în drept de către cumpărători nu constituie elemente care să infirme acest punct de vedere, iar susţinerea recurenţilor reclamanţi, în sensul că orice subdobânditor al unui bun imobil preluat de statul român în perioada comunistă ar trebui să manifeste de plano dubii serioase în legătură cu legalitatea titlului statului, sunt neîntemeiate şi contrazic ipoteza aparenţei în drept.

Pe cale de consecinţă, constatând că temeiurile de reformare a hotărârii, evocate prin motivele de recurs sunt neîntemeiate, va fi respins recursul recurenţilor reclamanţi, ca nefondat.

Asupra recursului formulat de recurentul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor, se va reţine că este vădit nefondat prin prisma negării calităţii sale procesuale pasive în prezentul litigiu şi al oricărei răspunderi pentru consecinţele generate de actele sale neconforme cu principiile de drept.

Motivele de recurs dezvoltate în acest context pornesc simplist de la cerinţa comparării titlurilor persoanelor care pretind acelaşi drept real asupra unui bun, fără a se evalua însă situaţia-premisă care a generat această situaţie şi ignorându-se că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se ignoră deopotrivă faptul că într-o asemenea speţă nu se ridică doar problema ,,titlului celui mai bine caracterizat’’, ci a atenuării consecinţelor juridice ale actului nelegal al statului şi a respectării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privitoare la existenţa unei reparaţii echitabile, în condiţiile respectării principului securităţii raporturilor juridice.

Astfel fiind, cum ambele instanţe au constatat că prin Decretul nr. 223/1974 reclamanţii S. au pierdut în mod nelegal şi fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra imobilului lor, se ridică problema prevalenţei dreptului subiectiv afirmat, dar şi a existenţei speranţei legitime a acestora de redobândire a bunului în materialitatea lui.

În analiza efectuată, s-a reţinut pe considerentele de mai sus şi în acord cu jurisprudenţa instanţei supreme că, a considera că, indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual.

Aceeaşi orientare jurisprudenţială se regăseşte, cu valoare de principiu, în Cauza Raicu contra României, Curtea Europeană afirmând că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Nu are relevanţă, atât pentru judecătorul naţional, cât şi pentru CEDO, care a fost autoritatea publică implicată în procedura vânzării imobilului preluat abuziv, întrucât statul român trebuie privit în mod unitar, dar şi prin prisma entităţilor administrative teritoriale şi al organelor administraţiei publice descentralizate, neputând fi disociat de acestea din urmă când se pune în discuţie încălcarea de către stat sau de către un organ al administraţiei publice a unui drept fundamental, statuat prin Constituţie şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Statul român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităţilor administrative bunuri preluate cu sau fără titlu de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituţional, cât şi mecanismele de funcţionare ale acestuia, necesare soluţionării situaţiei juridice a caselor naţionalizate (cauza Faimblat c. România).

Invocarea, în recurs, a nelegalităţii propriului titlu asupra bunului litigios, ca efect al neconformităţii decretului de preluare cu normele constituţionale şi deopotrivă a bunei-credinţe a terţilor dobânditori (cu negarea însă pentru aceştia din urmă a dreptului de proprietate dobândit de la stat, pe criteriul ,,preferabilităţii’’), intră în contradicţie cu chestiunea responsabilităţii în ce priveşte respectarea preeminenţei dreptului şi cu imperativul dezvoltat în jurisprudenţa recentă a CEDO, de a se asigura de către stat o reparaţie echitabilă în acord cu art. 41 din Convenţie, iar nu a uneia iluzorii şi îndepărtate, cum este cea reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (cauza Porţeanu c. România, cauza Matache c. România, cauza Faimblat c. România).

Prin urmare, trimiterea făcută de către recurentul pârât la procedura administrativă statuată de Legea nr. 247/2005 este superfluă şi irelevantă, în condiţiile în care Curtea Europeană a statuat constant, prin hotărâri pronunţate încă din anul 2006 şi culminând cu cea din ianuarie 2009 în speţa Faimblat c. României, asupra nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea şi a incapacităţii acestui mecanism de a răspunde imperativului menţionat.

În acest context, demersurile jurisdicţionale ale reclamanţilor, efectuate atât pe dreptul comun cât şi în procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu se exclud în măsura în care ele converg spre finalitatea asigurării unei juste şi echitabile despăgubiri pentru bunul uzurpat.

Vor fi respinse totodată şi criticile formulate de recurentul pârât în legătură cu stabilirea, în sarcina sa, a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată pretinse de ceilalţi pârâţi, având în vedere că stabilirea părţii care le suportă ţine exclusiv de criteriul culpei procesuale. Or, în speţă, instanţa de apel a stabilit în mod corect că singura parte obligată în cauză este statul, celelalte entităţi neavând nici o culpă în generarea raportului litigios şi, prin urmare, neputând fi prejudiciate cu valoarea cheltuielilor de judecată ocazionate de chemarea lor în judecată în acţiunea în revendicare.

Decizia civilă nr. 382/C/09.11.2009

Dosar nr. 9703/212/2006