Sau optimismul

c

Bine spus, deşi n-are importanţă. Oricare ar fi ori­ginea şi destinul sufletului, esenţialul e ca el să fie

527

drept; îmi place întotdeauna să vorbesc despre acest su­biect, atît de drag lui Cicero. Ce credeţi, domnule A? Sufletul este, oare, nemuritor?

Dar, domnule C, întrebarea e puţin cam bruscă. Mi se pare că, pentru a constata dacă sufletul este nemuri­tor, trebuie, în primul rînd, să fii sigur că există: iar despre acest lucru n-am nici o cunoştinţă, decît prin credinţă, care rezolvă toate dificultăţile. Lucreţiu spu­nea, acum o mie opt sute de ani:

Ignoratul enim quae sit natura animai*;

(Lucr^iiu, I, 113)

îgi.vrăm natura sufletului. Ar fi putut să spună: nu ştiu nimic despre existenţa sa. Am citit două sau trei sute de disertaţii despre acest însemnat subiect: n-am învăţat nimic din ele. Vă vorbesc aşa cum a făcut-o sfîn-tul Augustin cu sfîntul Ieronim. Augustin i-a spus lim­pede că nu ştie nimic în ceea ce priveşte sufletul. Cicero, mai bun filozof decît Augustin, spusese adeseori acelaşi lucru înaintea lui şi cu mult mai multă eleganţă. Tinerii noştri bacalaureaţi ştiu mai mult, fără îndoială, eu însă nu ştiu nimic, şi la vîrsta de optzeci de ani sînt la fel de ştiutor ca în prima zi.

Asta pentru că bateţi cîmpii. Nu sînteţi sigur că ani­malele au viaţă, că plantele au vegetaţie, că aerul are fluiditate, că vînturile au cursul lor? Vă îndoiţi că aveţi un suflet bătrîn care conduce bătrînul dumnevoastră trup?

A

Tocmai pentru că nu ştiu nimic despre tot ceea ce-mi spuneţi, ignor în mod absolut dacă am un suflet, atunci cind nu consult decît slaba mea raţiune. Văd bine că ae­rul este răscolit, însă nu văd vreo fiinţă reală în aer care să fie numită cur^ al viatului. Un trandafir creşte, dar nu există în trandafir un mic individ secret care să fie vegetaţia: ar fi la fel de absurd ca şi cînd ai spune că mirosul este în trandafir. Şi, totuşi, această absurditate a fost afirmată timp de secole. Fizica ignorantă a între-

* Căci nu se ştie cari este natura sufletului. (N.t.)

528

gii antichităţi spunea: mirosul pleacă din floare pentru a ajunge la nasul meu, culorile pleacă din obiecte pentru a veni spre ochii mei; se crea un fel de existenţă în sine a mirosului, a gustului, a vederii, a auzului; se mergea pînă ta a se.cr^de că viaţa era ceva ce făcea ca animalul să fie viu. Nenorocirea întregii antichităţi a fost de a transforma astfel cuvintele în fiinţe reale: se pretindea că o idee era o fiinţă; trebuia să consulţi ide­ile, arhetipurile ce existau nu ştiu unde. Platon a dat curs acestui jargon ce a fost numit filozofie. Aristotel a, redus această himeră la metodă: de aici acele entităţi, quidităţi, ecceităţi şi toate barbariile de prin şcoti.

Cîţiva înţelepţi şi-au dat seama că toate aceste fiinţe imaginare nu sînt decît cuvinte inventate pentru a ne uşura înţelegerea; că viaţa anjfnalului nu este altceva decît animalul viu; că ideile sale sînt animalul gînditor, că vegetaţia unei plante nu este nimic altceva decît planta care creşte; că mişcarea unei bile nu este decît bila ce-şi schimbă locul; într-un cuvînt, că orice fiinţă metafizică nu este decît una dintre invenţiile noastre. A fost nevoie de două mii de ani pentru ca acestor în­ţelepţi să li se dea dreptate*.

Dar dacă dreptatea, dacă toate aceste fiinţe metafi­zice nu sînt decît cuvinte, sufletul dumneavoastră, care trece drept fiinţă metafizică, nu este, deci, nimic? în­tr-adevăr, nu avem suflet?

Nu spun asta; spun că nu ştiu nimic despre acest lu­cru pnn propria mea raţiune. Cred doar că Dumnezeu ne dă cinci simţuri şi gîndire, şi că e posibil ca noi să exis­tăm în Dumnezeu, aşa cum spun Aratus şi sfîntul Pavel, şi să vedem lucrurile în Dumnezeu, aşa cum spune Malebranche.

* Aceasta replică cuprinde esenţa „metafizicii" lui Voltaire sau, mai degrabă, a renunţării sale la metafizică. El se ridică împotriva oricărui recurs la calităţi oculte [...] şi face permanent apel la experienţa concretă, nerecunoscînd ca real decît ceea ce intră în contact cu simţurile. (N. ed. fr.)

529

în acest caz, aş avea gînduri fără a avea suflet: ar

avea haz.

A

Nu prea. Admiteţi că animalele au sentimente?

Desigur, ar însemna să fii lipsit de bun-simt, nead-miţînd acest lucru.

Credeţi că există o mică fiinţă necunoscută în ele, pe care o numiţi sensibilitate, memorie, poftă, sau căreia îi spuneţi, cu un nume vag şi inexplicabil, suflet?

Nu, fără îndoială; nici unul dintre noi nu crede asta. Animalele simt pentru că este în natura lor, pentru că această natură le-a dat toate organele simţirii, pentru că autorul, prinicipiul întregii naturi, a stabilit asta pentru totdeauna.

Ei bine, acest etern principiu a aranjat în aşa fel lu­crurile, încît, atunci cînd am un cap bine alcătuit, cînd creierul meu nu este prea umed, nici prea uscat, să am gînduri, iar pentru asta îi mulţumesc din toată inima.

Dar în ce fel vă vin gîndurile în cap?

A

Mărturisesc încă o dată, nu ştiu nimic. Un filozof a fost persecutat pentru că a spus, acum patruzeci de ani, într-o vreme în care în patria sa oamenii încă nu îndrăz­neau să gîndească: „Dificultatea nu este numai de a şti dacă materia poate să gîndească, ci de a şti în cel fel o fiinţă, oricare ar fi ea, poate gîndi" *. Sînt de părerea

* Voltaire însuşi scria acesta în Lettms philosophiqv.es, a trei­sprezecea scrisoare. (N. ed. îr.)

530

acestui filozof şi vă voi spune, sfidîndu-i pe proştii persecutori, că sînt cu totul neştiutor în ceea ce pri­veşte cele dintîi principii ale lucrurilor.

B

Sînteţi un mare ignorant, iar noi — de-- asemenea.

A

De acord.

B

Atunci pentru ce judecăm? Cum vom şti ce e drept sau nedrept, dacă nu ştim nici măcar ce este sufletul?

Există o mare diferenţă: nu cunoaştem nimic despre principiul gîndirii, însă ne cunoaştem foarte bine inte­resul. Ne dăm seama că interesul nostru este să fim drepţi faţă de ceilalţi, iar ceilalţi — faţă de noi, pentru ca toţi să poată fi pe acest bulgăre de tină mai puţin nefericiţi de-a lungul puţinului timp ce ne e dat de Fiinţa fiinţelor pentru a trăi, a simţi şi a gîndi.

A TREIA CONVORBIRE

Dacă omul s-a născut rău şi copil al diavolului B

Sînteţi englez, domnule A; spuneţi-ne sincer părerea dumneavoastră despre ce e drept şi ce e nedrept, despre cîrmuire, despre religie, război, pace, legi etc, etc, etc.

Cu mare plăcere; ce găsesc a fi cel măi drept este liberiatea şi proprietatea. Sînt încîntat să contribui pen­tru a i se da regelui meu un milion de lire pe an pentru întreţinerea casei sale, cu condiţia să mă bucur de avu­tul meu în propria mea casă. Vreau ca fiecare să aibă o prerogativă: pentru mine legi sînt doar cele care mă apără, şi găsesc cîrmuirea noastră ca fiind cea mai bună de pe pămînt, pentru că fiecare în ea ştie ce are, ce

531

datorează şi ce poate. Totul este supus legii, începînd cu regalitatea şi cu religia.

Nu admiteţi, deci, existenţa în societate a dreptului divin?

A

Toate sînt de drept divin, dacă vreţi, fiindcă Dum­nezeu a făcut oamenii şi nu se întîmplă nimic fără vo­inţa sa divină şi fără înlănţuirea legilor eterne, veşnic executate; arhiepiscopul de Canterbury, de exemplu, nu es*e arhiepiscop prin drept divin, aşa cum eu nu m-ara născut membru al parlamentului; Atunci cînd Dumnezeu va voi să coboare pe pămînt pentru a oferi un venit de douăsprezece mii de guinee unui preot, voi spune că acest venit este de drept divin; însă pînă atunci'voi considera dreptul său foarte omenesc.

B

Deci, totul la oameni e convenţie; este exact ceea ce spune Hobbes.

A

Hobbes n-a fost, în această privinţă, decît ecoul tuturor oamenilor cu judecată. Totul e convenţie saii forţă.

C

Nu există, deci, legi naturale?

Există, fără îndoială, una, şi anume interesul şi ra­ţiunea.

B

Omul se naşte, deci, cu-adevărat în stare de război, fiindcă interesul nostru se opune aproape întotdeauna interesului vecinilor noştri şi ne folosim de raţiune pentru a susţine acest interes care ne însufleţeşte?

Dacă starea naturală a omului ar fi războiul, toţi oainenii s-ar sugruma unii pe ceilalţi: de mult timp n-am~mai exista (mulţumesc lui Dumnezeu). Ni s-ar fi

532

întîmplat ceea ce s-a întîmplat cu oamenii născuţi din dinţii şarpelui Cadmus⁷³: s-au bătut şi au murit pînă la unul. Dacă omul s-ar naşte pentru a-şi ucide vecinul şi a fi ucis de acesta, el şi-ar împlini în mod necesar des­tinul, aşa cum vulturii îl împlinesc pe al lor mîncîn-du-mi porumbeii, iar dihorii sugînd sîngele găinilor mele. S-au văzut popoare care n-au cunosqjt ni&iodată războiul: se spune acest lucru despre brahmani, despre unele populaţii din insulele Americii, pe care creştinii le-au exterminat, neputînd să le convertească. Primi­tivii, pe care îi numim quakerk alcătuiesc în Pensyl-vania o naţiune din ce în ce mai importantă, şi ei.urase războiul. Laponii, samoizii n-au ucis niciodată pe nimeni într-o luptă armată. Războiul nu este, deci, esenţa speciei umane.

B

Posibil, totuşi, că dorinţa de a face rău, plăcerea de a-şi extermina aproapele pentru un interes minor, cea mai groaznică" răutate şi cea mai neagră perfidie să fie caracterul distinctiv al speciei noastre, cel puţin de la păcatul originar încoace: căci teologii dau asigurări că, din acel moment, diavolul a pus stăpînire pe întreaga noastră rasă. Diavolul este stăpînul nostru, aşa cum ştiţi, şi încă un stăpîn foarte rău: deci, toţi oamenii îi seamănă.

Că diavolul sălăşluieşte în trupul teologilor, mă în-voiesc; dar cu siguranţă el nu se află într-al meu. Dacă specia umană ar fi sub cîrmuirea directă a diavolu'ui, aşa cum se spune, e limpede că toţi soţii şi-ar doborî nevestele, că fiii şi-ar ucide părinţii, că mamele şi-ar înghiţi copiii şi că primul lucru pe care l-ar face un copil, de îndată ce i-ar ieşi dinţii, ar fi să-şi muşte mama, de cumva mama nu l-a pus încă la frigare. Dar cum nimic din toate acestea nu se întîmplă, e un lucru de­monstrat că aceia ce ne spun că ne aflăm sub puterea diavolului îşi bat joc de noi: e cea mai neghioabă blas­femie pronunţată vreodată.

Gîndindu-mă la asta, îmi dau seama că specia umană nu este atît de rea cum strigă unii oameni, în speranţa

533

de a o conduce. Ei se aseamănă acelor chirurgi care pre­supun că toate doamnele de la curte sînt atinse de acea boală ruşinoasă ce aduce mulţi bani celor care o tra­tează. Există boli, fără îndoială; dar nu tot universul este în mînile Facultăţii de medicină. Există crime monstruoase; dar sînt rare. Nici un papă, de mai mult de două sute de ani, nu s-a asemănat cu papa Alexandru al Vl-lea. Nici un rege din Europa n-a mai reuşit să-i . imite pe Christian al II-lea al Danemarcei şi pe Ludovic 'âl Xl-lea al Franţei. Nu s-a văzut decît un singur arhie­piscop al Parisului care să meargă la tribunal cu un pumnal în buzunar.* Noaptea Sfîntului Bartolomeu este îngrozitoare, orice ar spune abatele de Caveyrac; cînd vezi tot Parisul preocupat de muzica lui Rameau, sau de Zcăr&, sau de Opera Comică, sau de tablourile ex­puse la salon, sau de Ramponeau,⁷⁴ sau de maimuţa lui Nicolet, uiţi că o.jumătate a naţiunii a ucis-o pe cealaltă din motive teologice, acum aproape două sute de ani. Supliciile groaznice ale Jeannei Grey, Măriei Stuart, al lui Carol I nu mai au loc la voi în fiecare zi. Aceste erori epidemice sînt asemenea acelor mari ciume ce pustiesc cîteodată pămîntul, după care oamenii ară, seamănă, euleg, beau, dansează, fac dragoste pe cenuşa morţilor călcaţi în picioare; şi, aşa cum a spus un om care şi-a petrecut viaţa simţind, judecind şi glu­mind, „chiar dacă nu toate sînt bune, toate sînt supor­tabile" **.

Există provincii, ca Touraine, de exemplu, în care ni» s-a mai comis o mare crimă de o sută cincizeci de ani. Veneţia a văzut scurgîndu-se aproape patru secole fără cea mai mică tulburare între zidurile sale, fără o singură adunare înfierbîntată: există o mie de sate în Europa în care nu s-a mai comis o crimă de cînd a trşfiUt moda ca oamenii să se ucidă pentru o religie. Agricultorii n-au timp să-şi neglijeze muncile; femeile

* Cardinalul de Retz. Voltaire l-a judecat, pe Retz cu destulă imparţialitate; îl prezintă ca pe „un Catiliua în tinereţe" şi un „Atticus la bătrîneţe" şi, fără a admira ansamblul Memoriilor sale, află în ele mai multe pasaje „demne de Salustius". (N. ed. fr.). ** Acest om este Voltaire însuşi; alege aceste cuvinte dintre cele multe pe care le-a pronunţat pentru că ele exprimă bine părerea sa despre mediocritatea condiţiei umane şi a spiritului uman. Este, din nou, gîndirea „anti-Pascal" şi „anti-Leibnitz"; nici jansenism, nici optimism, ci umanism moderat. (N. ed. fr.)

534 \

I

şi fetele lor îi ajută, cos, torc, frămîntă, coc, nu ca ar­hiepiscopul La Casa*; toţi aceşti oameni simpli sînt prea ocupaţi pentru a se gîndi să facă rău. După o muncă plăcută pentru ei, fiindcă le e necesară, iau o masă uşoară, pe care pofta o face gustoasă, şi se supun nevoii de a dormi, ca a doua zi s-o ia de la capăt. Nu mi-e teamă, pentru ei decît în zilele de sărbătoare, pe care şi le petrec atît de ridicol psalmodiind, cu*b voce ră­guşită şi discordantă, într-o latinească pe care n-o pri­cep deloc şi pierzîndu-şi minţile într-o circuimă, lucru la care se pricep prea bine. încă o dată, chiar dacă toate nu sînt bune, toate sînt suportabile.

Prin ce nebunie şi-au imaginat oamenii că există un drac cu o gură căscată, cu gheare de leu şi coadă de şarpe; că el e însoţit de un miliard de drăcuşori ase­menea lui, coborîţi cu toţii din cer, închişi într-un cup­tor subteran; că Isus Hristos a coborît în cuptor pentru a pune în lanţuri toate aceste animale; că, din acest timp, ei ies în fiecare zi din temniţa lor, ne ispitesc, pătrund în trupul şi în sufletul nostru; că sînt stăpînii noştri absoluţi şi ne inspiră întreaga lor perversitate diabolică? De unde a putut să ia naştere o istorie atît de extravagantă, o poveste atît de absurdă?

Din ignoranţa medicilor.

Nu mă aşteptam la asta.

Ar fi trebuit, totuşi, să vă aşteptaţi. Ştiţi destul de bine că înainte de Hipocrate, şi chiar după el, medicii nu cunoşteau nimic despre boli. Care era cauza epilep­siei, de exemplu? Zei răuvoitori, genii rele; de aceea era numită mul sacru. Scrofulele se aflau în aceeaşi situaţie. Erau efectul unui miracol; era nevoie de o minune şi pentru a te vindeca de ele: oamenii făceau pelerinaje; se lăsau atinşi de către preoţi: această superstiţie a

* Vedeţi Capitoli de monseniorul La Casa, arhiepiscop de Bene-vent; veţi observa cum ştia el să coacă. (N. a.)

36 Voltaire 535

făcut înconjurul lumii; printre oamenii de rînd este încă la modă. în timpul unei călătorii la Paris, am văzut epileptici la Sainte-Chapelle şi la Saint-Maur, sco-ţînd urlete şi zvîrcolindu-se în noaptea dinspre joia mare spre vineri; iar fostul nostru rege Iacob al II-lea, ca persoană sacră, îşi închipuia că are puterea de a vin­deca scrofulele trimise de diavol. Orice boală necunos­cută era, deci, pe vremuri, o posedare a geniului rău. Melancolicul Oreste trecea drept posedat de Megera, şi a fost trimis să fure o statuie pentru a-şi obţine vinde­carea. Grecii, care erau un popor foarte tînăr, moşteni­seră această superstiţie de la egipteni; preoţii şi preo-tesele zeiţei Isis străbăteau lumea ghicind viitorul şi-i eliberau contra plată pe proştii care se aflau în stă-pînirea lui Typhon. îşi făceau exorcismele ajutîndu-se de tamburine şi castaniete. Sărmanul popor evreu, aşe­zat recent pe pămîntul pietros dintre Fenicia, Egipt şi Siria, a împrumutat toate superstiţiile vecinilor şi, ca urmare a ignoranţei sale, a adăugat superstiţii noi. în vremea cînd această mică hoardă s-a aflat sclavă la Babilon, a învăţat acolo numele diavolului, Satan, As-modeu, Mammon, Belzebuth, cu toţii slujitori ai princi­piului rău Ariman; de atunci evreii au pus în seama diavolilor bolile şi morţile subite. Cărţile lor sfinte, scrise mai tîrziu, după ce au adoptat alfabetul cal-deean, vorbesc cîteodată despre diavol.

Vedeţi că, atunci cînd îngerul Rafael coboară din cer pentru a-l face pe evreul Gabel să-i plătească o sumă de bani evreului Tobie, el îl duce pe micul Tobie la Ra-ghel, a cărui fiică avusese şapte soţi căruia diavolul Asmodeu le sucise gîtu-l. Doctrina diavolului a ajuns la mare cinste printre evrei; ei admiră un număr imens de diavoli într-un infern despre care legile Pentateuhului nu spun nici un cuvînt: aproape toţi bolnavii lor erau posedaţi de diavol. în loc de medici, aveau exorcişti care alungau spiritele rele cu ajutorul rădăcinii numită barath, al rugăciunilor şi al schimonoselilor.

Cei răi treceau drept posedaţi chiar în mai mare mă­sură decît cei bolnavi. Desfrînaţii, perverşii sînt întot­deauna numiţi copii ai lui Belial în scrierile evreieşti.

Creştinii, care timp de o sută de ani n-au fost decît nişte evrei pe jumătate, au adoptat posedarea de către demon şi s-au lăudat cu puterea de a alunga diavolul. Acel nebun de Tertullian împinge mania pînă acolo,

536

încît spune că orice creştin, făcînd semnul crucii, le constringe pe Iunona, Minerva, Ceres şi Diana să măr­turisească faptul că sînt diavoliţe. Legenda spune că un măgar a alungat diavolii din Senlis făcînd o cruce cu copita pe nisip, din porunca sfîntului Rieule.

Puţin cite puţin, s-a încetăţenit părerea că toţi oa­menii se nasc osîndiţi şi supuşi diavolului: fără în­doială, o idee ciudată, dezgustătoare, ocară groaznică adusă divinităţii, să-ţi închipui că ea dă naştere con­tinuu unor fiinţe înzestrate cu simţire şi judecată numai pentru a le supune pe vecie chinurilor din partea altor fiinţe, condamnate şi acestea la suplicii. Dacă acelui călău, care, într-o zi,, la Carlisle, a smuls inima a optsprezece partizani ai prinţului Charles-Edward, i s-ar fi cerut să întemeieze o dogmă, iată cea pe dare ar fi ales-o; şi încă ar fi trebuit să fie îmbătat Cu rachiu, căci chiar dac-ar fi avut în acelaşi timp sufletul unui călău şi al unui teolog, n-ar fi putut niciodată să inventeze cu sînge rece un sistem în care atîtea mii de prunci sînt aruncaţi pe vecie în mîinile călăilor.

Mi-e teamă ca diavolul să nu vă reproşeze că sînteţi un copil rău care-şi reneagă tatăl. Discursul dumnea­voastră britanic va fi în ochii bunilor catolici-o dovadă că sînteţi posedat de diavol şi că nu vreţi să recu­noaşteţi acest lucru; eu, însă, aş fi curios să ştiu în ce fel a luat naştere această idee, că o fiinţă infinit de bună creează în fiecare zi milioane de oameni pentru a-i osîndi.

Printr-un echivoc, aşa ciun puterea papilor se înte­meiază pe un joc de cuvinte': „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica mea" (Mată, XVI, 18).

Iată echivocul ce-i osîndeşte pe toţi copiii. Dumne­zeu interzice Evei şi bărbatului ei să mănînce din fruc­tul arborelui ştiinţei, pe care-l sădise în grădina sa; el le spune (Geneza, II, 17): „în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit". Ei au mîncat şi n-au murit cîtuşi de puţin. Dimpotrivă, Adam a mai trăit încă nouă sute treizeci de ani. Trebuie, deci, să înţelegem că e vorba despre o altă moarte, aceea a sufletului — osîn-direa. Dar nu se spune că Adam e osîndit: asta în-

537

seamnă că osîndiţi vor îi copiii lui; cum asta? Pentru că Dumnezeu condamnă şarpele, care o ispitise pe Eva, să se tîrască pe burtă (căci înainte vedeţi bine că mergea în picioare); iar seminţia lui Adam e condam­nată să fie muşcată de călcîi de către şarpe. Or, şarpele este în mod evident diavolul; iar călcîiul pe care-l muşcă este sufletul nostru. „Omul va zdrobi capul şarpelui" (Geneza, III, 15); e limpede că în aceasta trebuie să-l vedem pe Mesia, care a biruit diavolul.

Dar cum a zdrobit el capul şarpelui, dacă-i aruncă în braţe toţi copiii nebotezaţi? Acesta e misterul. Şi cum se face că sînt osîndiţi copiii deoarece cel dintîi tată şi cea dintîi mamă au mîncat din fructele grădi­nii lor? Acesta e încă un mister.

Vă opresc aici. Oare nu pentru Cain sîntem noi osîn­diţi, şi nu pentru Adam? Căci cu toţii ne tragem din Cain, dacă nu mă înşel, de vreme ce Abel a murit fără a se fi căsătorit, şi mi se pare mai rezonabil să fii osîndit pentru un fratricid decît pentru un măr.

Nu se poate, fiindcă se spune că Dumnezeu l-a apă­rat şi i-a făcut uri semn, de frică să nu fie bătut sau ucis; se spune chiar că el a întemeiat un oraş în vremea în care era încă aproape singur pe pămînt, împreună cu tatăl, mama şi cu sora sa, pe care şi-a făcut-o soţie, şi cu un fiu pe nume Enoh. Am citit chiar una dintre cele mai plictisitoare cărţi, intitulată Ştiinţa gu­vernării, scrisă de un seneşal * de Forcalquier pe nume Real, în care se spune că legile ne vin din oraşul clădit de tatăl nostru Cain.

Dar, orice-ar fi, este un lucru neîndoios că evreii n-au auzit niciodată vorbindu-se despre păcatul origi­nar, nici despre osîndirea veşnică a copiilor morţi fără a fi circumcişi. Saduceenii, care nu credeau în nemu­rirea sufletului, şi fariseii, care credeau în metempsihoză, nu puteau să fie de acord cu osîndirea veşnică, oricît de dispuşi sînt fanaticii să creadă în lucrurile contradic­torii.

^: Cap al justiţiei în statele feudale. (N.t.)

538

Isus a fost circumcis la opt zile şi botezat pe vre­mea cînd era adult, după obiceiul multor evrei, care priveau botezul ca fiind o purificare de murdăriile su­fletului: era un vechi obicei al popoarelor de pe Ind şi Gange, pe care brahmanii le făcuseră să creadă că apa spală păcatele aşa cum spală hainele. Isus, într-un cu-vînt, circumcis şi botezat, nu vorbeşte în nici o Evan­ghelie despre păcatul originar. Nici un apostol nu spune că toţi copiii nebotezaţi vor fi arşi pe vecie pentru mă­rul lui Adam. Nici unul dintre primii părinţi ai bise­ricii n-a pomenit despre această crudă himeră; şi, de altminteri, ştiţi că Adam, Eva, Abel şi Cain n-au fost niciodată cunoscuţi decît de micul popor evreu.

Cine a fost, atunci, primul care a vorbit despre asta?

Africanul Augustin, om, de altfel, respectabil, dar care răstălmăceşte nişte pasaje din sfîntul Pavel pentru a trage concluzia, în scrisorile sale către Evod şi Iero-nim, că Dumnezeu îi smulge de la sînul mamelor lor, aruncîndu-i în infern, pe pruncii care pier în primele zile ale vieţii lor. Citiţi mai ales cartea a doua a culege­rii operelor sale, capitolul XLI: „Credinţa catolică ne învaţă că oamenii se nasc atît de vinovaţi, încît şi copiii sînt cu siguranţă osîndiţi dacă mor fără a fi regeneraţi prin Isus".

E adevărat că natura, trezită în inima acestui re­tor, îl sileşte să se cutremure de aceste cuvinte barbare: totuşi, le pronunţă; nu retractează nimic, el, care şi-a schimbat atît de des părerile. Biserica dă importanţă acestui sistem teribil pentru a face botezul şi mai ne­cesar. Comuniunile reformate detestă astăzi acest sis­tem. Majoritatea teologilor nu mai îndrăznesc să fie de acord cu el; totuşi, ei continuă să admită că fiii noştri aparţin infernului. Lucrul acesta este atît de adevărat, încît preotul, botezînd aceste mici creaturi, le întreabă dacă se leapădă de satana; ar naşul, care răspunde pentru el, e destul de bun ca să spună da.

c

Sînt mulţumit de tot ce aţi spus: cred că natura omu-

539

lui nu este tocmai diabolică. Dar pentru ce se spune ca omul are înclinaţie către rău?

El are înclinaţie către bunăstarea sa, care nu e un rău decît atunci cînd îşi oprimă fraţii. Dumnezeu i-a dat amorul propriu, care-i este lui de folos; bunăvoinţa, care este de folos aproapelui său; mînia, care este pri­mejdioasă; compasiunea, care o dezarmează; simpatia faţă de unii dintre tovarăşii săi; antipatia faţă de alţii. Multe nevoi şi multă hărnicie, instinctul, raţiunea şi pasiunile, iată din ce e făcut un om. Cînd veţi fi printre zei, încercaţi să faceţi un om după un model mai bun.

A PATRA CONVORBIRE Despre legea naturală şi despre curiozitate