Secţia I civilă Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă. Art. 07 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al. Noul Cod de procedură civilă

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE
1. Actul de trimitere în judecată. Temeiurile restituirii cauzei la parchet.
Art. 346 alin. 2 Cod de procedură penală
Faptul că în actul de trimitere în judecată nu s-a dispus în vreun fel în legătură cu un inculpat nu poate constitui temei al restituirii cauzei la parchet, în sensul dispoziţiilor art. 346 alin. 2 Cod de procedură penală.
(Încheierea penală nr. 1/C/CC/CP/06 ianuarie 2015)
Prin rechizitoriul nr. 120/D/P/2014 întocmit la data de 24 octombrie 2014 de D.I.IC.O.T. – Biroul Teritorial Vâlcea a fost trimisă în judecată inculpata PM pentru săvârşirea infracţiunii de trafic internaţional de droguri, prevăzută de art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, reţinându-se, în esenţă, că în timp ce se afla în Spania a înmânat numitului SCC, după ambalarea într-un prezervativ, cantitatea de 688 pastile extasy, droguri de mare risc, pentru a fi expediate în România prin intermediul firmei de transport SC A.

Cu soluţionarea cauzei a fost sesizat Tribunalul Vâlcea iar judecătorul de cameră preliminară prin încheierea din 17 decembrie 2014 pronunţată în dosarul nr. 3844/90/2014 a constatat că sesizarea este legală, întrunind condiţii de legalitate şi administrarea probelor şi efectuarea actelor de urmărire penală. În consecinţă, a dispus începerea judecării cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 346 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Spre a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară a reţinut:

„Potrivit dispoziţiilor art. 342 Cod procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Prin reglementarea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond.

Procedând la verificarea competenţei, se constată, în raport de infracţiunea dedusă judecăţii şi persoana inculpatei, că tribunalul este instanţa competentă material şi teritorial să judece prezenta cauză.

Verificarea legalităţii sesizării instanţei, presupune că judecătorul de cameră preliminară verifică dacă rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din cadrul parchetului competent, dacă actul de sesizare cuprinde menţiunile prev. de art. 328 Cod procedură penală, dacă sunt descrise toate faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, dacă procurorul a dispus cu privire la toate faptele şi dacă rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

Analizând regularitatea actului de sesizare, privind-o pe inculpata din prezenta cauză, se constată că instanţa este legal sesizată.

Rechizitoriul îndeplineşte condiţiile de fond şi formă impuse de Codul de procedură penală, neconţinând elemente de neregularitate care să impună remedierea acestora de către procuror.

Verificând legalitatea administrării probelor, se constată respectarea condiţiilor impuse de dispoziţiile Codului de procedură penală.

Observând critica formulată de inculpată prin prisma dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, se constată că aceasta este neîntemeiată.

Judecătorul de cameră preliminară constată că potrivit art. 371 Cod procedură penală, judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.

Din interpretarea acestei dispoziţii legale, rezultă că instanţa de judecată este valabil sesizată, întrucât rechizitoriul se referă la fapta şi la persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală.

Solicitarea apărătorului ales al inculpatei de a se trimite dosarul la procuror pentru a fi cercetat şi numitul TV este greşită, întrucât soluţiile adoptate în cursul urmăririi penale sunt atributul exclusiv al procurorului.

Chiar dacă procurorul nu a dat o soluţie de netrimitere în judecată sau de clasare, trebuie avut în vedere că acest dosar a fost instrumentat de către DIICOT, de către un procuror anchetator.

În această procedură, judecătorul de cameră preliminară nu este nici organ de anchetă şi nici instanţă de judecată.

Pe cale de consecinţă, refacerea actelor de urmărire penală, aşa cum s-a solicitat de către inculpată prin apărătorul ales, nu se justifică.

În concluzie, nu este necesară refacerea actului de sesizare, din acesta rezultând cu claritate obiectul şi limitele judecăţii.

Pentru argumentele expuse, cererea formulată de inculpata PM urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

De asemenea, urmează a se constata legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul emis în dosarul nr. 120 D/P/2014 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism Biroul Teritorial Vâlcea, privind pe inculpata PM, trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic internaţional de droguri de mare risc prev. şi ped. de art. 3 alin. 1, al. 2 din Legea nr.143/2000 modificată, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală”.

Împotriva soluţiei de începere a judecăţii cauzei a formulat contestaţie inculpata Pîrjolescu Maria, criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul greşitei sesizări a instanţei în sensul că actul de trimitere în judecată nu este întocmit în conformitate cu legea, nefiind menţionată activitatea infracţională ce i se impută. În plus, prin actul de trimitere în judecată nu s-a dispus, în vreun fel, în legătură cu numitul TCV, participant la săvârşirea infracţiunii imputate; prin urmare, a solicitat restituirea cauzei la parchet pentru neregularitatea întocmirii actului de trimitere în judecată.

Examinând încheierea pronunţată, prin prisma motivelor de contestaţie formulate precum şi a dispoziţiilor legale, pertinente în speţă (art. 342 – 347 Cod procedură penală) se constată că este nefondată contestaţia, iar pe cale de consecinţă va fi respinsă.

Astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Vâlcea a făcut o corectă aplicare la speţă a dispoziţiilor prevăzute de art. 342 Cod procedură penală privind obiectul procedurii de cameră preliminară, verificând sub acest aspect legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Sub acest aspect, s-a constatat cu temei că rechizitoriul întocmit de parchet cuprinde elementele menţionate în art. 328 Cod procedură penală referitoare la cuprinsul acestuia.

Potrivit textului de lege anterior citat, rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător datele referitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă pe care se întemeiază învinuirea.

Revenind la speţă, se constată că actul de trimitere în judecată a inculpatei contestatoare PM descrie în mod detaliat fapta imputată acesteia, respectiv comiterea infracţiunii de introducere în România, fără drept, de droguri de mare risc, sub încadrarea juridică prevăzută de art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000.

Este neîntemeiată susţinerea contestatoarei referitoare la faptul că în rechizitoriu nu este descrisă activitatea sa infracţională, rezultând, dimpotrivă, că în acesta este menţionată infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată, în toate elementele sale constitutive.

Din actul de trimitere în judecată rezultă că după ce inculpata contestatoare a avut mai multe discuţii cu fiul său, PAP, în legătură cu procurarea de droguri de mare risc şi expedierea lor în România, din Spania, unde se aflau cei doi, la data de 11 iulie 2014 a împachetat cele 688 pastile extasy pe care le-a înmânat pentru expediere în România numitului SCC. Sub acest aspect, la pagina 6 a rechizitoriului se menţionează: „În continuare, în seara zilei de 11 iulie 2014 inculpata după ce a împachetat coletul în modalitatea indicată i l-a înmânat numitului SCC, care cu autoturismul condus de persoana poreclită „D” s-au deplasat la punctul de lucru aparţinând SC AT, SCC expediind coletul folosind o identitate fictivă ca expeditor”.

Tot astfel, la pagina 4 din rechizitoriu se menţionează: „În acest sens inculpatul menţionat (PAP – s.n.) a stabilit cu mama sa, inculpata PM, ca aceasta să ambaleze cantitatea de droguri menţionată şi să o expedieze în municipiul Rm. Vâlcea prin intermediul societăţii de transport cu care urma să se deplaseze inculpatul TVC în România. Inculpatul PAP a înmânat în mod direct cantitatea de pastile menţionată mamei sale în ziua plecării sale în România cu avionul”. „Ulterior plecării inculpatului PAP din Spania, mama sa inculpata PM a procedat la introducerea cantităţii de pastile într-un prezervativ şi ulterior într-o cutie de detergent procedând la resigilarea cutiei de detergent”.

Rezultă aşadar că în actul de trimitere în judecată este descrisă în detaliu fapta pentru care inculpata contestatoare a fost trimisă în judecată, urmând ca instanţa de fond să stabilească dacă aceasta a fost săvârşită şi să procedeze în consecinţă.

Este de asemenea nefondată cea de-a doua critică formulată de către inculpata contestatoare, în sensul că prin actul de trimitere în judecată nu s-a dispus în vreun fel cu privire la numitul TCV despre care se susţine că este participant la săvârşirea faptei.

Într-adevăr, în actul de trimitere în judecată parchetul nu s-a pronunţat în legătură cu sus numitul, dar această omisiune nu poate constitui temei al restituirii cauzei la parchet în sensul dispoziţiilor art. 346 alin. 3 din Codul de procedură penală, soluţie care este admisibilă doar în următoarele situaţii: rechizitoriul este neregulamentar întocmit iar neregularitatea nu poate fi remediată şi dacă aceasta atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; instanţa a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită el însuşi restituirea cauzei. Niciuna dintre aceste situaţii nu se regăseşte în speţă, astfel că solicitarea de restituire a cauzei la parchet excede dispoziţiilor legale anterior menţionate.

În concluzie, se constată că soluţia pronunţată prin încheierea contestată este legală şi temeinică, motiv pentru care Curtea a respins ca nefondată, contestaţia formulată de inculpata PM, în temeiul dispoziţiilor art. 347 raportat la art. 345 Cod procedură penală.

2. Revizuire.
Solicitarea condamnatei ca, pe calea revizuirii, să fie schimbată încadrarea juridică dată faptei sale, din infracţiunea de omor, în infracţiunea de pruncucidere, este inadmisibilă, în condiţiile în care chestiunea în discuţie a făcut obiectul analizei instanţelor de judecată care, în baza unor probe ştiinţifice incontestabile, au decis însensul condamnării revizuienteipentru comiterea infracţiunii de omor calificat.

(Decizia penală nr. 2/A/13 Ianuarie 2015)
Prin sentinţa penală nr. 1709 din data de 11 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza art. 459 alin. 5 Cod procedură penală, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 769/13.09.2012 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. 6193/109/2011*, definitivă prin decizia penală nr.568/17.02.2014 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, formulată de revizuienta GI.

A fost obligată revizuienta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, la data de 22.08.2014, a fost înregistrată cererea de revizuire formulată de condamnata GI, deţinută în Penitenciarul Colibaşi, împotriva sentinţei penale nr. 769/13.09.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 568/17.02.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea cererii, petenta a invocat greşita încadrare juridică a faptei, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 raportat la art. 165 alin. 1 lit. c) şi d) Cod penal, în infracţiunea de pruncucidere, prevăzută de art. 177 Cod penal sau art. 200din noul Cod penal.

Pentru soluţionarea cauzei, s-a dispus ataşarea dosarului de fond 6193/109/2011* al Tribunalului Argeş, din examinarea căruia s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin rechizitoriul nr. 884/P/2011 din 05.12.2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatei GI, pentru săvârşirea infracţiunii de pruncucidere prevăzută şi pedepsită de art. 177 Cod penal.

În esenţă, actul de sesizare a instanţei a reţinut că, în noaptea de 06/07.07.2011, în jurul orelor 02,00, inculpata GI a născut neasistată un făt viu, într-un apartament din oraşul Mioveni, după care, pe fondul tulburării provocate la naştere la scurt timp, a aruncat nou născutul viu la un tomberon de reziduuri menajere situat în apropierea blocului, ocazie cu care nou născutului i s-au produs leziuni la nivelul capului şi corpului, care au condus după câteva ore la decesul acestuia.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa penală nr.17/12.01.2012, a condamnat-o pe inculpata GI la 1 an şi 10 luni închisoare, în condiţiile art.86¹ Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 177 Cod penal, cu aplicarea art. 320¹ alin. 7 Cod de procedură penală, reţinând că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia penală nr.26/A/29.03.2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a dispus admiterea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, desfiinţarea sentinţei atacate, înlăturarea dispoziţiilor art. 320¹ alin. 7 Cod de procedură penală şi trimiterea cauzei la Tribunalul Argeş pentru continuarea judecăţii.

S-a reţinut că în cauză nu s-a stabilit cu exactitate dacă inculpata se afla sau nu într-o stare psihică după naştere, stare determinată de o tulburare pricinuită de naştere.

Pentru acest motiv, s-a dispus completarea raportului de expertiză medico-legală.

Rejudecând cauza, în fond, Tribunalul a dispus completarea raportului de expertiză medico-legală, pentru a se stabili dacă uciderea fătului a fost determinată de o tulburare a inculpatei pricinuită de naştere.

Din raportul de constatare medico-legală nr. ***/B/2011 al SML Argeş din 02.11.2011, s-a reţinut că moartea nou-născutului a fost violentă şi s-a datorat compresiunii cerebrale exercitate de un hematom subdural însoţit de hemoragie meningo-ventriculară, consecinţă a unui traumatism acut cranio-cerebral soldat cu fractură de boltă craniană; leziunile s-au produs prin lovire cu sau de corp dur şi între leziunile produse şi deces există o legătură directă de cauzalitate.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. ***/A1 emis de SML Argeş la data de 13.07.2011, la data examinării inculpata prezenta tulburare de conduită, prin carenţe afective şi socio-profesionale şi a avut discernământul prezent atât în momentul comiterii faptei cât şi la data examinării. Fapta nu a fost săvârşită pe fondul unei tulburări psihice pricinuită de naştere.

Tribunalul a constatat că, în drept, fapta inculpatei care, în noaptea de 06/07.07.2011, în jurul orelor 02.99, a născut neasistată un făt viu într-un apartament din oraşul Mioveni, a aruncat nou născutul viu la un tomberon de reziduuri menajere situat în apropierea blocului, ocazie cu care nou-născutului i s-au produs leziuni la nivelul capului şi corpului, care au condus după câteva ore la decesul acestuia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzute şi pedepsite de art. 174 raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) şi d) Cod penal şi nu ale infracţiunii de pruncucidere prevăzute şi pedepsite de art. 177 Cod penal, deoarece fapta nu a fost săvârşită pe fondul unei tulburări pricinuite de naştere.

În revizuire, petenta - condamnată a invocat faptul că nu a fost expertizată medico-legal de către INML „Mina Minovici”, însă, atâta timp cât nu au existat expertize medico-legale contradictorii, s-a apreciat că acest lucru nu se impunea.

Constatând că motivele invocate în calea revizuirii au fost analizate de către instanţele de judecată în căile de jurisdicţie, Tribunalul a considerat că acestea nu se încadrează în nici unul din cazurile de revizuire expres prevăzute de art. 453 Cod de procedură penală.

Împotriva sentinţei penale, în termen legal a formulat apel revizuenta GI, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând desfiinţarea, cu consecinţa aplicării unei pedepse pentru săvârşirea infracţiunii de pruncucidere, prevăzute de art. 177 Cod penal.

Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, aşa cum impun exigenţele art. 417 alin. ultim din Codul de procedură penală, Curtea constată că apelul este neîntemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac admisă în dreptul procesual penal modern în favoarea celui condamnat din eroare, devenită evidentă faţă de elementele noi produse după pronunţarea hotărârii penale definitive sau, anterioare fiind, au fost descoperite după această dată.

Cazurile de revizuire sunt expres stipulate de art. 453 alin. 1 Cod de procedură penală.

Cel prevăzut la lit. a), referitor la descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu ar fi fost cunoscute la soluţionarea cauzei, ar putea constitui un motiv de revizuire doar dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi s-ar putea dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, cu consecinţa pronunţării achitării.

În mod evident, nu acesta este cazul în speţă, revizuienta recunoscând comiterea faptei de ucidere a pruncului nou-născut. Susţinerea pe care aceasta a avut-o în cererea de revizuire promovată este, aşa cum a observat şi judecătorul fondului, că faptei sale i-a fost dată o greşită încadrare juridică.

În opinia revizuientei, fapta pe care a săvârşit-o ar fi trebuit încadrată în infracţiunea de pruncucidere; cum limitele de pedeapsă pentru această infracţiune sunt mult mai mici, consideră apelanta - revizuientă că ar fi fost îndreptăţită a beneficia de un tratament sancţionator mai blând, mai ales că are copii mici în întreţinere.

Referitor la chestiunile invocate, Curtea a constatat, pe de o parte, că cererea de revizuire era inadmisibilă în condiţiile în care prin aceasta se tindea la reaprecierea pedepsei aplicate condamnatei, ca urmare a recalificării faptei.

Pe de altă parte, parcurgând considerentele hotărârii a cărei revizuire se solicită, instanţa de control judiciar constată că împrejurările invocate de revizuientă nici nu ar putea fi apreciate ca noi, în sensul art. 453 alin. 1 lit. a) Cod de procedură penală.

Instanţele care au pronunţat condamnarea au analizat aspectele ţinând de calificarea juridică a faptei şi, pe baza unor probe ştiinţifice incontestabile, au formulat concluziile prezentate în considerentele hotărârii de condamnare, în sensul că fapta nu a fost săvârşită pe fondul unei tulburări pricinuite de naştere.

Cum nici alte cazuri de revizuire din cele expres prevăzute de art. 453 alin. 1 lit. b) – f) Cod de procedură penală nu sunt incidente în speţă, în mod judicios cererea de revizuire a fost privită ca inadmisibilă, fiind respinsă ca atare.

De aceea, Curtea a menţinut sentinţa primei instanţei, ca legală şi temeinică, cu consecinţa respingerii apelului declarat împotriva ei, în baza dispoziţiilor art. 421 alin. 1 pct. 1 lit. b) Cod de procedură penală.

3. Achitare.

Art. 19 din Legea nr. 255/2013
Când o infracţiune săvârşită anterior datei de 1 februarie 2014 este lipsită în mod vădit de importanţă, aşa încât se impune achitarea, instanţa va face aplicarea art. 19 din Legea nr. 255/2013 şi va dispune în consecinţă, în condiţiile art. 16 lit. c) din noul Cod de procedură penală.

(Decizia penală nr. 6/A/14 Ianuarie 2015)
Prin sentinţa penală nr. 1942 din data de 17 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza art. 9 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul LCC, la pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 81 Cod penal 1968, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepse, pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 8 luni, calculat conform art. 82 Cod penal 1968.

S-a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute de art. 83,84 Cod penal 1968.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a admis în parte acţiunea civilă a părţii civile Statul Român, prin A.N.A.F. – Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, şi a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 30.781 lei daune materiale, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate de la data săvârşirii faptei imputate şi până la data plăţii efective şi s-a constatat că inculpatul a achitat suma totală de 9000 lei, conform chitanţelor seria *** şi seria TS ***.

S-a menţinut sechestrul asigurator instituit asupra bunurilor inculpatului prin ordonanţa nr.126/P/2012 din data de 17.04.2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea copiei de pe această sentinţă şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş.

A fost obligat inculpatul şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul nr 126/P/13.05.2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului LCC, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 241/2005.

În sarcina inculpatului s-a reţinut că, în calitate de administrator al Asociaţiei COV, în cursul lunii iulie 2011, cu intenţie şi în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, a înstrăinat un număr de şapte autoturisme, bunuri care se aflau sub sechestrul aplicat de funcţionari din cadrul D.G.F.P. Argeş, conform procesului - verbal nr.33/11.04.2008, ca urmare a neachitării obligaţiilor datorate bugetului consolidat al statului la data de 4.04.2008 şi evaluate la suma de 30.781 lei.

La termenul de judecată din data de 10.10.2014, inculpatul, asistat de apărător, a declarat personal că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa în actul de sesizare a instanţei şi a solicitat ca judecarea cauzei să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Analizând mijloacele de proba administrate în faza de urmărire penală, şi anume: proces - verbal de inventariere şi raport de inventar, declaraţie GS, proces - verbal de sechestru bunuri mobile, proces - verbal de licitaţie bunuri mobile şi publicaţie de vânzare, raport de evaluare bunuri mobile, declaraţie inculpat, chitanţă încasare impozit taxe şi contribuţii, adeverinţe de primire şi plata emise de S.C. „DGZ” S.R.L., Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 11.04.2008, prin procesul - verbal nr.33, organele de executare din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice Piteşti au procedat la sechestrarea mai multor bunuri mobile (şapte autovehicule şi mobilier de birou) aparţinând debitorului Asociaţia COV, în vederea stingerii creanţelor fiscale evaluate la suma de 30.781 lei, bunurile fiind lăsate în custodia administratorului asociaţiei, inculpatul LCC

În cursul lunii iulie 2011, inculpatul LCC a înstrăinat fără drept cele şapte autovehicule asupra cărora a fost instituit sechestrul, comercializându-le către S.C. „DGZ” S.R.L. Bradu, conform adeverinţelor de primire şi plata, societate ce are ca obiect de activitate reciclarea fierului vechi, unde au fost dezmembrate şi casate.

În drept, instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului de a înstrăina, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, o parte din bunurile sechestrate de către funcţionari din cadrul D.G.F.P. Argeş, ca urmare a neachitării obligaţiilor datorate bugetului consolidat al statului la data de 4.04.2008 şi evaluate la suma de 30.781 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 241/2005.

Constatând că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpatul LCC, s-a dispus condamnarea sa.

La individualizarea pedepsei, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 74 Cod penal, dar şi dispoziţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală. Totodată, instanţa a avut în vedere că fapta săvârşită a avut drept urmare cauzarea unui prejudiciu bugetului statului, dar în acelaşi timp a reţinut valoarea redusă a acestuia şi împrejurarea că inculpatul a achitat o parte din suma stabilită cu acest titlu.

De asemenea, s-a ţinut seama de atitudinea sinceră a inculpatului, care a recunoscut în mod constant fapta ce i se impută, de lipsa antecedentelor penale şi de gradul de instruire.

Faţă de atitudinea sinceră a inculpatului, împrejurarea că acesta a achitat o parte din suma pe care o datorează bugetului de stat, lipsa antecedentelor penale, existenţa unui loc de muncă, judecătorul fondului a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate, aşa încât, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 5 din noul Cod penal, în baza art. 81 Cod penal 1968, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 8 luni, calculat conform art. 82 Cod penal 1968.

Pe latură civilă, prima instanţă a reţinut că partea civilă Statul Român, prin A.N.A.F. – Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, s-a constituit parte civilă în cauză, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 338.203 lei şi a accesoriilor aferente debitului, până la data stingerii sumei datorate.

Constatând că această sumă a fost supraevaluată de către partea civilă, din moment ce toate înscrisurile existente în dosarul de urmărire penală cu privire la evaluarea cuantumului datoriilor bugetare fac referire la suma de 30.781 lei (sumă rezultată din neachitarea obligaţiilor datorate bugetului de stat la data de 04.04.2008 de către asociaţia administrată de inculpat), Tribunalul a admis în parte acţiunea civilă, obligându-l pe inculpat la plata către partea civilă a sumei de 30.781 lei daune materiale, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate de la data săvârşirii faptei imputate şi până la data plăţii efective, reţinând totodată că inculpatul a achitat suma totală de 9000 lei, conform chitanţelor seria *** şi seria ***.

Împotriva sentinţei, în termen legal a formulat apel inculpatul LCC, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în principal, înlăturarea condamnării şi aplicarea unei amenzi administrative, în condiţiile art.18/1 Cod penal anterior, iar în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate, motivat de faptul că a recunoscut şi regretat fapta, a beneficiat de dispoziţiile recunoaşterii.

Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, aşa cum impun exigenţele art. 417 alin. ultim din Codul de procedură penală, Curtea constată că apelul este întemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 18/1 alin. 1 Cod penal anterior, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În speţă, acuzaţia adusă inculpatului constă în aceea că, în calitate de administrator al Asociaţiei COV, în cursul lunii iulie 2011, cu intenţie, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, a înstrăinat un număr de şapte autoturisme – bunuri care se aflau sub sechestrul aplicat de funcţionarii din cadrul D.G.F.P. Argeş, ca urmare a neachitării obligaţiilor datorate bugetului consolidat al statului la data de 04.04.2008 şi evaluate la suma de 30.781 lei.

Inculpatul nu a negat vreun moment că a înstrăinat cele şapte autoturisme, însă a precizat împrejurările care l-au determinat să acţioneze astfel: bunurile au fost predate la fier vechi, întrucât ele se aflau depozitate pe un teren care era proprietatea unui terţ, iar proprietarul i-a cerut insistent să ridice respectivele autoturisme de pe terenul său.

După predarea autoturismelor la fier vechi, inculpatul a depus într-un cont suma de bani obţinută din vânzarea lor.

Prin raportul de evaluare întocmit anterior, în vederea scoaterii la vânzare prin licitaţie publică a autoturismelor, s-a stabilit că acestea aveau o valoare de 30.781 lei.

Fapta inculpatului, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă, se încadrează în dispoziţiile art. 18/1 alin. 1 din vechiul Cod penal, anterior citate.

La această concluzie, Curtea a ajuns prin examinarea tuturor criteriilor stipulate în alin. 2 al art. 18/1, şi anume: modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, persoana şi conduita făptuitorului.

Aşa cum şi instanţa de fond a reţinut, cel în cauză a colaborat cu organele de anchetă şi a avut o atitudine sinceră în procesul penal. În plus, pe parcursul urmăririi penale şi al judecăţii a plătit integral suma de bani datorată statului, cu titlu de impozite, taxe şi contribuţii.

Nu este de ignorat nici împrejurarea că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, din copia de pe cazierul său judiciar, rezultând că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale.

În fine, ar mai fi de menţionat faptul că adeverinţele de primire şi de plată nr. *** confirmă susţinerile inculpatului referitoare la cuantumul primit de la societatea de colectare a fierului vechi „DGZ” S.R.L. (850 lei), pentru toate autoturismele; de asemenea, au fost depuse dovezi că cel în cauză a folosit banii respectivi pentru a achita o parte din suma datorată statului, aşa cum s-a menţionat anterior.

Pentru aceste considerente, apelul declarat de inculpat a fost privit ca întemeiat, fiind admis, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) Cod de procedură penală.

A fost desfiinţată în parte sentinţa penală şi, în rejudecare, a fost înlăturată condamnarea inculpatului, cu toate consecinţele.

S-a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 18/1 din vechiul Cod penal, şi în baza art. 19 din Legea nr.255/2013, a fost pronunţată achitarea celui în cauză, întrucât există probe că fapta a fost săvârşită, dar ea nu constituie infracţiune, din considerentele arătate.

A fost aplicată inculpatului sancţiunea amenzii administrative.

În latura civilă a cauzei, s-a luat act că inculpatul a achitat integral prejudiciul cauzat prin fapta dedusă judecăţii, iar în ceea ce priveşte restul pretenţiilor formulate de partea civilă, acestea nu au legătură cu prezenta cauză, motiv pentru care urmează a fi respinse.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului prin ordonanţa nr.16/P/2012 emisă la 17.04.2014 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, fiind menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei.