Secţia I civilă Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă. Art. 07 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al. Noul Cod de procedură civilă

8. Delimitarea cadastrală. Stabilirea liniei de hotar şi a limitelor intravilanelor.

Art. 11 alin. 2 din Legea nr. 7/1996

Pct. 4.1 din Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul Ministrului Administraţei Publice nr. 7/1996, modificat prin Ordinul nr. 259/2010

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în ultimii ani, între cele două unităţi administrativ teritoriale aflate în litigiu, au existat neînţelegeri privitoare la limita administrativ teritorială dintre acestea, Comuna Măldăreşti pretinzând că Oraşul Horezu a inclus în teritoriul său, clădiri aparţinând unor cetăţeni care au roluri agricole în Comuna Măldăreşti şi figurează în evidenţa populaţiei acesteia, precum şi sediul unei societăţi comerciale.

În această situaţie, s-a încercat repetat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, însă nu s-a ajuns la o recunoaştere reciprocă şi nici la rezolvarea acestuia prin conciliere, fiecare unitate administrativ teritorială pretinzând o variantă de delimitare diferită.

Aşa fiind, devin incidente dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora, delimitarea are rolul de identificare şi recunoaştere reciprocă de către unităţile administrativ teritoriale a hotarelor existente, la care se referă Legea nr. 2/1968, nefiind vorba de stabilirea unor noi limite administrative, care ar avea semnificaţia de modificare a acestora.

Delimitarea cadastrală este, potrivit pct. 4.1 din Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul Ministrului Administraţei Publice nr. 7/1996, modificat prin Ordinul nr. 259/2010, operaţiunea de bază prin care se identifică, se măsoară la teren şi se oficializează limitele unităţilor administrativ-teritoriale, conţinând punctele de frângere şi traseele hotarului unei unităţi administrativ-teritoriale, precum şi limitele intravilanelor din respectiva unitate administrativ-teritorială.

Stabilirea liniei de hotar se face în accepţiunea pct. 4.1.2 din Norme, conform planurilor urbanistice generale, întocmite şi aprobate potrivit legii, iar în situaţia în care nu au fost aprobate asemenea planuri, limitele intravilanelor vor fi cele existente la data de 1 ianuarie 1990, aşa cum prevede Legea nr. 18/1991.
(Decizia nr. 595/R-CONT/03 martie 2015)
Prin acţiunea înregistrată la data de 7 februarie 2013, reclamantul Prefectul Judeţului Vâlcea a chemat în judecată pe pârâţii Oraşul Horezu prin Primar, Comuna Măldăreşti şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea pentru stabilirea hotarului administrativ ce separă cele două unităţi administrativ teritoriale.

În motivare a susţinut că, rezolvarea litigiului în justiţie se impune motivat de faptul că, demersul iniţiat în vederea rezolvării acestuia prin conciliere, a eşuat.

Tribunalul Vâlcea, Secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 42288/5 noiembrie 2014 a admis acţiunea şi a stabilit linia de hotar dintre cele două unităţi administrativ teritoriale, în varianta indicată de Oraşul Horezu, reţinând următoarele:

În cursul anului 2010, la nivel naţional s-a demarat acţiunea de recunoaştere a limitelor administrativ teritoriale, conform art. 11 din Legea nr. 7/1996, însă în cazul pârâtelor nu s-a ajuns la o recunoaştere reciprocă, încercându-se fără rezultat concilierea, potrivit procesului - verbal nr. ***, din care rezultă că fiecare unitate administrativ teritorială pretinde o altă variantă de delimitare.

Instanţa a arătat că în baza art. 11 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, operaţiunea de delimitare are rolul de identificare şi rcunoaştere reciprocă de către unităţile administrativ teritoriale a hotarelor existente, iar nu acela de stabilire a unei noi limite administrative, respectiv o modificare a acesteia.

În aceeaşi ordine de idei, a invocat Ordinul Ministrului Administraţie Publice nr. 534/2001, modificat prin Ordinul nr. 259/2010, prin care s-au aprobat Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general, cu referire la pct. 4.1, ce defineşte delimitarea cadastrală ca fiind „operaţiunea de bază prin care se identifică, se măsoară la teren şi se oficializează limitele unităţilor administrativ-teritoriale, conţinând punctele de frângere şi traseele hotarului unei unităţi administrativ-teritoriale, precum şi limitele intravilanelor din respectiva unitate administrativ-teritorială”. Teza ultimă a acestui text prevede delimitarea cadastrală ca o condiţie prealabilă, obligatorie şi necesară pentru începerea lucrărilor de introducere a cadastrului general pe o unitate administrativ-teritorială.

La pct.4.1.2. se prevede că stabilirea liniei de hotar se face în conformitate cu prevederile Legii nr.2/1968, pe baza planurilor urbanistice generale întocmite şi aprobate potrivit prevederilor legale, iar în cazul în care nu s-au aprobat planuri urbanistice generale, limitele intravilanelor vor fi cele existente la 1 ianuarie 1990, conform Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare.

Coroborând dispoziţiile legale evocate, instanţa a concluzionat că scopul acţiunii de recunoaştere a limitelor administrativ-teritoriale este de a reconfirma delimitarea teritorială efectuată în temeiul Legii nr. 2/1968, nepermiţând părţilor aflate în litigiu să modifice aceste limite.

În aceeaşi ordine de idei, a făcut trimitere şi la dispoziţiile art.22 din Legea nr. 215/2001 rep., potrivit căruia, delimitarea teritorială a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor se stabileşte prin lege şi orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii.

Faţă de cele expuse, în cauză instanţa a împărtăşit punctul de vedere propus de Oraşul Horezu, exprimat în procesul - verbal nr. ***, întocmit de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea, înlăturând susţinerile pârâtei Comuna Măldăreşti cu privire la o altă delimitare teritorială, susţinute de date anterioare delimitării, efectuate în temeiul Legii nr. 2/1968, moment de la care se impune verificarea respectării delimitării.

Pârâta Comuna Măldăreşti a declarat recurs împotriva sentinţei de mai sus, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, incidente fiind şi dispoziţiile art. 304¹ Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestora a susţinut că în mod greşit, printr-o interpretare eronată a probelor administrate, instanţa de fond a concluzionat că limita de hotar dintre cele două localităţi este cea stabilită unilateral de către Oraşul Horezu, în contradicţie cu delimitările administrative din anul 1968, stabilite în baza Legii nr. 2/1968 şi cu declaraţiile cetăţenilor de pe raza unităţii sale administrativ teritoriale, care deţin imobile, case de locuit şi anexe gospodăreşti la limita de hotar, construite pe baza autorizaţiilor emise de recurentă care, deosebit, le-a reconstituit drept de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru terenuri.

Potrivit variantei de delimitare propuse de Oraşul Horezu, hotarul nu este în linie dreaptă doar în zona DN 65C, unde au fost incluse în teritoriul său, imobilul societăţii SC N SRL şi două case de locuit, situate după punctul în care se află panoul de delimitare a Comunei Măldăreşti în direcţie Horezu – Măldăreşti – Craiova, amplasat cu peste 50 de ani în urmă, pârâtul schimbând astfel linia teritorială reală.

A mai susţinut că propunerea Oraşului Horezu nu a fost avizată de comisiile de specialitate din cadrul Comisiei Judeţene de Urbanism, de Comisia Arhitecţilor din judeţul Vâlcea şi de celelalte organisme de specialitate, venind în contradicţie cu schiţele vechi şi planurile urbanistice generale, întocmite în baza Legii nr. 2/1968, pe care recurenta şi le-a însuşit, şi ignoră planurile de urbanism ale acesteia din urmă, încheiate în consonanţă cu cele vechi ale Oraşului Horezu.

Totodată, instanţa de fond a interpretat greşit probele depuse de recurentă la dosar, cu referire la planurile generale urbanistice, vizate de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea, de comisiile de specialitate etc, din care rezultă indubitabil limita de hotar, stabilită în baza Legii nr. 2/1968, sinonimă limitei de hotar propusă în prezent de aceasta.

În fine, a susţinut că instanţa de fond a respins nejustificat proba cu expertiza tehnică de specialitate, asupra necesităţii administrării căreia, toate părţile au fost de acord, în vederea stabilirii limitei administrativ teritoriale corecte.

Recursul este fondat, în raport de considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în ultimii ani, între cele două unităţi administrativ teritoriale aflate în litigiu, au existat neînţelegeri privitoare la limita administrativ teritorială dintre acestea, Comuna Măldăreşti pretinzând că Oraşul Horezu a inclus în teritoriul său, clădiri aparţinând unor cetăţeni care au roluri agricole în Comuna Măldăreşti şi figurează în evidenţa populaţiei acesteia, precum şi sediul unei societăţi comerciale.

În această situaţie, s-a încercat repetat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, însă nu s-a ajuns la o recunoaştere reciprocă şi nici la rezolvarea acestuia prin conciliere, fiecare unitate administrativ teritorială pretinzând o variantă de delimitare diferită.

Aşa fiind, devin incidente dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora, delimitarea are rolul de identificare şi recunoaştere reciprocă de către unităţile administrativ teritoriale a hotarelor existente, la care se referă Legea nr. 2/1968, nefiind vorba de stabilirea unor noi limite administrative, care ar avea semnificaţia de modificare a acestora.

Delimitarea cadastrală este, potrivit pct. 4.1 din Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul Ministrului Administraţei Publice nr. 7/1996, modificat prin Ordinul nr. 259/2010, operaţiunea de bază prin care se identifică, se măsoară la teren şi se oficializează limitele unităţilor administrativ-teritoriale, conţinând punctele de frângere şi traseele hotarului unei unităţi administrativ-teritoriale, precum şi limitele intravilanelor din respectiva unitate administrativ-teritorială.

Stabilirea liniei de hotar se face în accepţiunea pct. 4.1.2 din Norme, conform planurilor urbanistice generale, întocmite şi aprobate potrivit legii, iar în situaţia în care nu au fost aprobate asemenea planuri, limitele intravilanelor vor fi cele existente la data de 1 ianuarie 1990, aşa cum prevede Legea nr. 18/1991.

În cauză, admiţând acţiunea şi stabilind linia de hotar, instanţa a împărtăşit opina exprimată de Oraşul Horezu, fără a prezenta argumentele pentru care s-a oprit asupra acesteia şi a motiva în mod clar, convingător, soluţia adoptată, înlăturând varianta propusă de Comuna Măldăreşti.

Instanţa nu a lămurit dacă, conform variantei omologate, imobile aparţinând Comunei Măldăreşti sunt incluse în teritoriul Oraşului Horezu, nefiind preocupată să verifice susţinerile recurentei în acest sens şi nici dacă punctul de vedere împărtăşit este conform planurilor urbanistice generale întocmite în baza Legii nr. 2/1968 şi schiţelor vechi.

Totodată, a respins fără o motivare pertinenetă proba cu expertiza tehnică de specialitate, privitor la care, toate părţile au fost de acord că se impune, deşi era de natură ca, luând în considerare planurile urbanistice generale ale fiecărei unităţi administrativ teritoriale, din anul 1968 şi până în prezent şi înscrisurile depuse de acestea la dosar, pe care să le transpună pe teren, să stabilească linia de hotar corectă, existentă şi nu să procedeze la modificara acesteia prin stabilirea unei noi limite administrative.

Neprocedând astfel, rezultă că instanţa nu s-a aplecat suficient asupra fondului pricinii, pe care l-a lăsat nesoluţionat, şi, în consecinţă ca în baza art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul şi a casat sentinţa, cu trimitere spre rejudecare, în vederea administrării probei cu expertiza tehnică, aşa cum s-a arătat mai sus.

9. Suspendarea unui act administrativ emis în temeiul unor norme legale. Îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege. Înţelesul noţiunii de caz bine justificat.

Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Art. 7 din Legea nr. 554/2004

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
În cea ce priveşte posibilitatea suspendării unui act administrativ emis în temeiul unor norme legale, trebuie amintit că din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, fiind executoriu din oficiu. Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14, cât şi din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege - suspendarea de drept- ope legis -ori, când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege - suspendarea la cererea persoanei vătămate.

Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

De asemenea, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat. Iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute.

(Decizia nr. 613/R-cont/09 Martie 2015)
Prin cererea înregistrată la data de 28.07.2014 pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr.2931/90/2014 reclamanţii: Obştea Moşnenilor BG şi Ocolul Silvic Privat C au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună de urgenţă şi cu precădere suspendarea executării actului administrativ nr.5459 din 11.06.2014 constând în suspendarea serviciului public cu specific silvic, pe terenurile pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate prin titlurile de proprietate nr.*** şi nr. ***, precum şi în temeiul art.7 alin.1 din legea nr.554/2004, să se dispună revocarea în tot, ca nelegal şi netemeinic, a actului administrativ menţionat, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanţii au precizat că prin adresa nr.5459 din 11.06.2014 pârâtul le-a comunicat că începând cu data de 12.06.2014 „… se suspendă serviciul public cu specific silvic pentru suprafaţa de 3.429,90 ha pentru care a fost emis titlul de proprietate nr.6/2002 şi suprafaţa de 782,6 ha pentru care a fost emis titlul de proprietate nr.5/2002, terenuri cu vegetaţie forestieră aparţinând Obştii de Moşneni BG şi care va fi preluată în pază de Direcţia Silvică Vâlcea”.

Reclamanţii au apreciat că actul administrativ este flagrant, nelegal şi netemeinic, iar pagubele ce se pot provoca prin acesta sunt imense şi iminente. Scopul urmărit este deposedarea moşnenilor de averea pe care o au şi preluarea roadelor principalelor lor bunuri de către stat, pentru ca astfel acestea să poată fi exploatate în beneficiul unor potentaţi de la nivel comunal şi judeţean, iar în realizarea scopului urmărit primarul comunei B, GN, în complicitate cu factori de decizie din componenţa Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea au plănuit preconstituirea motivelor de natură a le asigura acoperire „legală” şi de a încerca, totodată, evitarea tragerii lor la răspundere pentru „ingineria” juridică pusă la cale.

Se arată că s-a declanşat o procedură administrativă, pe baza unei interpretări, premeditat eronate, a prevederilor Legii nr.374/2006. Acesta fiind contextul în care Comisia locală de fond funciar Boişoara a intentat o acţiune în justiţie prin care, după cca.12 ani de la reconstituirea dreptului de proprietate, a solicitat să se constate nulitatea titlurilor de proprietate, acţiune ce formează obiectul dosarului nr. 2015/198/2013.

Reclamanţii au considerat că simplul fapt că un asemenea demers se întreprinde după 12 ani de la reconstituirea dreptului de proprietate, perioadă în care nimeni nu a contestat valabilitatea titlurilor de proprietate, demonstrează faptul că, în încercarea de a-şi atinge scopul, autorii demersului nu se jenează să încalce absolut toate regulile, inclusiv cele ale bunului simţ elementar.

Reclamanţii au apreciat că pârâtul, înainte de comunicarea adresei nr. ***, avea obligaţia de a analiza dacă, în speţă, sunt întrunite cerinţele impuse de lege pentru a putea dispune măsura suspendării serviciului public cu specific silvic. În acest context, dacă pârâtul şi-ar fi exercitat, cu responsabilitate, rolul real ce-i revine, ar fin constatat că prevederile art.3 alin.3 din Legea nr.374/2006 se aplică doar în situaţia premisă reglementată prin dispoziţiile art.2 din Legea nr.374/2006, adică numai în cazurile prevăzute, expres şi limitativ de acest text de lege. Or, în speţă, niciuna dintre cerinţele legale nu este îndeplinită, astfel încât comunicarea făcută pârâtului de către Comisia judeţeană s-a făcut cu încălcarea flagrantă a legii, situaţie ce determină, pe cale de consecinţă, şi nelegalitatea actului subsecvent emis de pârât în conformitate cu principiul de drept quod nullum est, nullum producit effectum.

Reclamanţii au menţionat că prin suspendarea dispusă de pârât este iminentă provocarea unor imense pagube materiale în patrimoniu, având în vedere contractele aflate în derulare cu diverşi beneficiari şi imposibilitatea executării sau întârzierea executării acestora. Astfel, este evidentă atât amploarea, cât şi iminenţa pagubelor materiale provocate.

La data de 5.08.2014 s-a depus întâmpinare de către pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea prin care s-a solicitat respingerea cererii de suspendare a actului administrativ ca neîntemeiată, precizându-se că reclamanţii nu pot invoca în apărare prejudiciul pe care îl vor suferi întrucât în conformitate cu dispoziţiile art.4 din Legea nr.374/2006: „pe perioada suspendării serviciului silvic prevăzut la art.3 alin.3 paza terenurilor forestiere se asigură de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva …, iar cheltuielile determinate de asigurarea pazei se suportă de la bugetul de stat şi se decontează în condiţiile art.17 din OUG nr.139/2005…”

Prin sentinţa nr. 3665/02.09.2014 a Tribunalului Vâlcea s-a admis cererea formulată de reclamanţi şi s-a dispus suspendarea executării actului nr.*** din 11.06.2014 emis de pârât, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Prin încheierea din 14.10.2014 Tribunalul Vâlcea a dispus, în baza art.413, alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea dosarelor nr.6840/198/2012, aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea şi nr.2015/198/2013, aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti.

Împotriva sentinţei nr. 3665/2014 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC, solicitând modificarea sentinţei şi respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În motivare se invocă dispoziţiile Legii nr. 374/05.10.2006, privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. 1 din Legea nr. 169/1997 pentru completarea şi modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Recurentul arată că, întrucât există pericolul reconstituirii dreptului de proprietate pentru păduri pe terenuri forestiere pe care lemnul a fost exploatat, prin actul normativ sus menţionat s-a urmărit suspendarea serviciului public cu specific silvic, pentru a reduce presiunea exercitată asupra pădurilor, deoarece prin folosirea mascată a serviciilor silvice se realizează tăierea abuzivă a pădurilor.

Se precizează că actul translativ de proprietate încheiat cu încălcarea normelor legale imperative este nul şi nu poate produce efecte, fiind desfiinţat de la data încheierii lui, un asemenea act neputând constitui temeiul dobândirii valabile a dreptului de proprietate şi ca atare nu poate fi reţinută critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 44 şi art. 136 alin. 5 din Constituţia României.

La data de 18.11.2014 BV a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 14.10.2014, solicitând desfiinţarea acesteia şi constatarea renunţării la judecată.

În motivare, se precizează că la data de 30.09.2014 recurentul a depus la dosar cerere de renunţare la judecată, în temeiul art. 406 Cod procedură civilă. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în baza unui contract avocaţial încheiat de către o persoană care nu mai are calitatea de reprezentant al obştei, avocatul FO încălcând prevederile art. 127 alin. 1 lit. b) şi e) din Legea nr. 51/1991.

La data de 07.01.2015, Obştea Moşnenilor BG, prin reprezentant legal Societatea civilă de avocaţi „FA” a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare se arată că actul administrativ atacat, respectiv Decizia nr. ***,emisă de ITRSV Rm. Vâlcea, este nelegal, prefigurându-se soluţia inevitabilă a anulării sale, astfel încât măsura suspendării dispusă de Tribunalul Vâlcea este legală, temeinică şi necesară.

Se precizează că acţiunea pentru constatarea nulităţii celor două titluri de proprietate a fost formulată la aproximativ 12 ani de la eliberarea acestora, fapt premeditat care a fost folosit pentru emiterea actului administrativ contestat.

La data de 28.01.2015, Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de Obştea Moşnenilor BG, solicitând respingerea apărărilor acesteia, ca nefondate.

La data de 30.01.2015 Ocolul Silvic Privat C a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea.

Analizând sentinţa şi încheierea atacate prin prisma criticilor invocate, Curtea a constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

a)În ce priveşte recursul declarat de numitul BVC, Curtea a reţinut că în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu se poate lua act de renunţarea la judecată. Astfel conform art.81 alin (1) c.proc.civ. renunţarea la judecată fiind un act de dispoziţie nu se poate face de către reprezentant decât în baza unui mandat special acordat de către persoana juridică reprezentată.

În speţă, în condiţiile în care recurentul BV nu a prezentat un mandat special conferit de intimata Obştea Moşnenilor BG în mod corect instanţa de fond nu a luat act de renunţare prin încheierea de şedinţă din data de 14.10.2014.

b)În ce priveşte recursul formulat de către Comisariatul de Regim Silvic şi Cinegetic Rm. Vâlcea Curtea a reţinut următoarele:

În cea ce priveşte posibilitatea suspendării unui act administrativ emis în temeiul unor norme legale, trebuie amintit că din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, fiind executoriu din oficiu. Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14, cât şi din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege - suspendarea de drept- ope legis -ori, când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege - suspendarea la cererea persoanei vătămate.

Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

De asemenea, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat. Iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute.

În speţă, în mod corect a apreciat instanţa de fond că se impune suspendarea executării actului administrativ contestat. Astfel din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.3 alin (3) din Legea nr.374/2006 coroborat cu art.2 din acelaşi act normativ suspendarea serviciului silvic se poate dispune în ipoteza în care acţiunile în nulitate prevăzute de art. III din Legea nr.169/1997 sunt introduse de către comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată.

Conform adresei nr. *** rezultă că suspendarea regimului silvic s-a dispus pe considerentul că a fost formulată o acţiune în nulitatea titlurilor de proprietate nr. *** şi nr. ***, ce face obiectul dosarului nr.2015/198/2013. Din analiza fişei dosarului, printată de pe portal , rezultă că acţiunea în nulitate a fost formulată de către Comisia Locală de Fond Funciar B, în calitate de reclamantă. În acest context probator, în mod corect a reţinut instanţa de fond că există o împrejurare vădită de natură a produce o îndoiala serioasă cu privire la legalitatea actului, fiind îndeplinită una din cerinţele legii pentru a se dispune suspendarea actului administrativ contestat.

În ce priveşte cea de-a doua cerinţă Curtea a reţinut că suspendarea regimului silvic este de natură a-i produce un prejudiciu cert intimatei în condițiile în care nu mai are posibilitatea de a realiza o exploatare a pădurii conform art.25 alin (2) din Legea nr.1/2000.

Susţinerea recurentei conform căreia dacă s-ar dispune suspendarea măsurii adoptate s-ar produce un prejudiciu altor persoane, care ar fi adevăraţii titulari, Curtea a reţinut că nu poate fi primită întrucât în ipoteza admiterii acţiunii în nulitate atunci sunt aplicabile excepţiile de la principiul retroactivităţii nulităţii, în sensul că posesorul de bună credinţă va păstra fructele culese anterior anulării actului , astfel cum prevedea dispoziţiile art.485 c.civ. de la 1864, iar actualmente art.9487 c.civ.

În ce priveşte fructele percepute după momentul în care intimata este considerată de rea-credinţă sau productele, adevăraţii proprietari vor avea la dispoziţie posibilitatea formulării unei acţiuni personale prin care să ceară contravaloarea acestora în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Pentru aceste considerente Curtea în baza art.20 din Legea nr.554/2004 a respins recursurile ca nefondate.

COMERCIAL