Secţia I civilă Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă. Art. 07 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al. Noul Cod de procedură civilă

2. În situaţiile în care legiuitorul nu prevede existenţa unei căi de atac - apel sau recurs, împotriva unei anumite categorii de hotărâri, exercitarea recursului împotriva unei astfel de hotărâri judecătoreşti este inadmisibilă.
Art.132 alin.3 Cod procedură civilă

Art.457 alin.1 Cod procedură civilă
Potrivit dispoziţiilor art.132 alin.3 Cod procedură civilă, ”Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente (...)”. Art.457 alin.1 Cod procedură civilă, arată că „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”. Art.457 C.proc.civ. reglementează o aplicare particulară a principiului legalităţii procesului civil înscris în dispoziţiile art.7 alin.1 Cod procedură civilă.

Întrucât legiuitorul nu prevede existenţa unei căi de atac - apel sau recurs, împotriva acestor categorii de hotărâri, exercitarea recursului împotriva sentinţei nr.72/15.01.2014 este inadmisibilă.

Având în vedere consecinţele impuse de analiza excepţiilor invocate, nu se mai impune analiza celorlalte critici ce se referă la fondul litigiului dedus judecăţii.
(Decizia nr. 78/R-CONT/14 Ianuarie 2015)
Constată că, prin cererea înregistrată la data de data de 20.05.2013, pe rolul Judecătoriei Avrig, reclamanta S.C. HLV SRL Tălmaciu, a chemat în judecată pe pârâta Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva prin Direcţia Silvică Vâlcea, solicitând să se constate că pârâta nu a calculat penalităţile aferente contractului nr. ***, conform prevederilor art.24 şi art.25 ale Ordinului nr.606/2008; tardivitatea calculului acestor penalităţi şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că între părţi s-au derulat relaţii comerciale conform contractului nr.8975/2004, în perioada 2004-octombrie 2010, iar la data de 5 octombrie, pârâta a reziliat unilateral contractul menţionat şi nu a mai permis reclamantei să pătrundă în păduri în vederea exploatării de material lemnos, apreciind că autorizaţiile de exploatare nu mai produc efecte.

Astfel, s-a ajuns la situaţia prevăzută de art.25 alin.5 din Ordinul nr.606/2008, privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport a materialului lemnos.

S-a invocat faptul că pârâta trebuia ca cel mai târziu până la data de 31.12.2010 să facă toate demersurile primirii partizilor conform art.24 alin.4 din Ordinul nr.606/2008, însă aceasta nu a înţeles să aplice prevederile legale şi să emită act de constatare sau proces verbal de reprimire, pe care să-l comunice în termen de 5 zile reclamantei. Mai mult, din data de 5.10.2010, nu a mai permis accesul reclamantei la partizi, dar nici nu a efectuat reprimirea, emiţând doar în anul 2012 facturi de penalităţi.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, în baza art.24 alin.2 din contractul nr.8975/2004, care prevede că în cazul în care părţile nu ajung la înţelegere pe cale amiabilă, orice litigiu în aplicarea contractului se va soluţiona de instanţele competente din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul.

S-a mai arătat că pe rolul Tribunalului Vâlcea este înregistrat dosarul nr. 4632/90/2013, având ca obiect obligarea reclamantei la plata penalităţilor ce decurg din contractul nr.8975/2004.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

La termenul de judecată din data de 9.09.2013, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Avrig, invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr.431/9.09.2013, Judecătoria Avrig a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâta Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva prin Direcţia Silvică Vâlcea, şi în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că potrivit art.107 alin.1 N.C.P.C, cererea chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune altfel.

La data de 4.10.2004, între părţi s-a încheiat contractul nr.8975, având ca obiect furnizarea anuală de către vânzător a unui volum de 20.000 mc. masă lemnoasă pe picior, conform procesului verbal de licitaţie înregistrat la pârâtă sub nr.13902/2004. Durata contractului a fost de 10 ani, până la data de 31.12.2014.

La art.24 alin.2 din contract s-a prevăzut că „în cazul în care părţile nu ajung la înţelegere pe cale amiabilă,orice litigiu în aplicarea prezentului contract se va soluţiona de instanţele competente din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul”.

Art.126 NCPC prevede că părţile pot conveni în scris, sau în cazul litigiilor născute, prin declaraţie verbală în faţa instanţei, că procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Necompetenţa teritorială invocată de pârâtă este de ordine privată, conform dispoziţiilor art.129 NCPC, aceasta fiind invocată în termen legal, conform art.130 alin.3 NCPC.

Instanţa a apreciat că prevederile art.24 alin.2 din contractul nr.8975/2004 atribuie competenţa de soluţionare a cauzei Judecătoriei Rm.Vâlcea, ca instanţă competentă material de la domiciliul vânzătoarei (pârâta), părţile atribuind acesteia competenţa în baza dispoziţiilor art.126 NCPC.

În speţă, s-a constatat că din cuprinsul contractului rezultă că părţile au convenit ca litigiile dintre acestea să fie soluţionate de instanţele de la sediul vânzătoarei, instanţa apreciind că Judecătoriei Rm.Vâlcea îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

Pe rolul Judecătoriei Rm.Vâlcea cererea a fost înregistrată la data de 23.09.2013, sub acelaşi număr.

Reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând instanţei să constate că pârâta nu a predat reclamantei parchete corespunzătoare conform contractului încheiat între părţi, punând-o în imposibilitatea de exploatare, inclusiv prin neemiterea autorizaţiilor de exploatare începând cu data eşalonării la exploatare iniţială, precum şi faptul că a împiedicat-o să realizeze predarea parchetelor aflate în exploatarea acesteia până la momentul rezilierii unilaterale a contractului nr.8975/2004, prin împiedicarea oricărui acces începând cu data de 5.10.2010, calculându-i ulterior penalităţi pe care nu le datorează.

Reclamanta a mai solicitat prin cererea de precizare a cererii de chemare în judecată să se constate că pârâta nu a respectat dispoziţiile legale privind: reprimirea parchetelor aflate în exploatare, această reprimire fiind realizată tardiv; penalităţile au fost calculate fără respectarea prevederilor legale; să fie obligată pârâta să radieze reclamanta din reţeaua de debit Romsilva ca având datorii către Direcţia Silvică Vâlcea, debit constând în penalităţile ce reprezintă obiectul cauzei.

În motivarea cererii precizatoare, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul nr.8975/4.10.2004, pentru o perioadă de 10 ani, obiectul contractului constând în cumpărarea în fiecare an a unei cantităţi de 20.000 mc. de masă lemnoasă pe picior. Potrivit acestui contract avea dreptul să exploateze anual o cantitate de 20.000 mc. material lemnos din partizile scoase la vânzare de către pârâtă, în fiecare an încheindu-se un act adiţional prin care se prevedea stabilirea partizilor ce fac obiectul derulării contractului pentru anul respectiv, volumul de masă lemnoasă existentă în acestea, esenţele de lemn şi preţurile pentru fiecare categorie de produs.

Începând cu anul 2010, au apărut însă neînţelegeri în derularea contractului menţionat mai sus, din cauza nerespectării repetate a prevederilor contractuale de către pârâtă, iar în încercarea de soluţionare a divergenţelor a purtat corespondenţă cu pârâta, însă aceasta, deşi şi-a recunoscut propria culpă contractuală şi s-a convenit încheierea actelor adiţionale, a procedat la calcularea penalităţilor în temeiul art.11 din contract.

Ulterior, reclamanta a susţinut că la data de 5.10.2010, pârâta a înţeles să rezilieze unilateral contractul încheiat şi nu i-a mai permis să pătrundă pe partizile contractate în vederea exploatării de material lemnos conform contractului nr.8975, considerând că autorizaţiile de exploatare nu mai produc efecte.

Referitor la reprimirea parchetelor la sfârşitul exploatării conform prevederilor legale, reclamanta a arătat că nu a putut realiza această procedură, fiind lipsită de acces în partizile care au format obiectul actului adiţional nr.1/2010.

În aceste circumstanţe îşi aveau aplicabilitatea dispoziţiile art.24 alin.2 şi alin.4 şi cele ale art.25 alin.5 din Ordinul nr.606/2008 privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului lemnos, însă pârâta nu a respectat aceste prevederi legale, acest act normativ fiind în vigoare la data executării contractului, acesta fiind înlocuit de Ordinul nr.1540/2011, dată la care părţile nu mai aveau relaţii contractuale.

La termenul din 15.01.2014, instanţa a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Rm.Vâlcea, ridicată de pârâtă prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la aceste termen de judecată şi, având în vedere natura juridică de drept administrativ a contractului încheiat între părţile din litigiu.

Prin sentinţa civilă nr.72/15.01.2014, Judecătoria Rm.Vâlcea şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea şi la termenul din data de 15.04.2014, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004.

Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr.2563/15.04.2014 a respins excepţia de necompetenţă materială funcţională a Secţiei a II a civilă de contencios administrativ şi fiscal, ridicată de reclamantă, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii in contenciosul administrativ şi a respins cererea ca inadmisibila.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

În primul rând, s-a reţinut că excepţia de necompetenţă materială funcţională a Secţiei a II a civilă de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Vâlcea este neîntemeiată, deoarece litigiul dedus judecăţii nu este unul intre profesionişti de natură să atragă competenţa Secţiei I civilă, ci s-a solicitat să se constate neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor obligaţii ce decurg dintr-un contract administrativ, situaţie în care potrivit art.8 alin.(2) din Legea nr.554/2004, competenţa aparţine instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii tribunalul a considerat că este întemeiată, însă nu pentru considerentele arătate de pârâtă.

Astfel, s-a reţinut că cererea dedusă judecăţii, ulterior precizată, are ca obiect constatarea modului în care au fost calculate penalităţile aferente unui contract administrativ, cât şi constatarea faptului că pârâta nu i-a predat parchetele corespunzătoare conform contractului încheiat intre părţi şi nu a respectat dispoziţiile legale privind reprimirea parchetelor aflate in exploatare.

Tot prin cererea precizatoare reclamanta a solicitata obligarea pârâtei la radierea raportării reclamantei in reţeaua de debit Romsilva ca având datorii către Direcţia Silvică Vâlcea, debit ce reprezintă penalităţile ce fac obiectul prezentei cauze, fiind astfel o acţiune in constatare, care in noul Cod de procedură civilă este reglementată de art.35, text de lege potrivit căruia cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept numai dacă nu poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

O acţiune în constatare nu se circumscrie însă obiectului unei acţiuni judiciare în contenciosul administrativ, astfel cum acesta a fost stabilit de legiuitor (art.1 şi art.8 din Legea nr.554/2004).

S-a constatat că instanţa de contencios administrativ este însă competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice alte litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ, cale procedurală nealeasă însă de către reclamanta din prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii în constatare adresată instanţei de contencios administrativ şi a respins cererea ca inadmisibilă.

Tot inadmisibil a fost reţinut şi capătul din cererea precizatoare având ca obiect obligarea pârâtei la radierea raportării reclamantei în reţeaua de debit Romsilva, radiere care reprezintă în realitate o operaţiune administrativă. Potrivit dispoziţiilor art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004 se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana nemulţumită de refuzul nejustificat de efectuare a unei operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În speţă, tribunalul a apreciat că nu este vorba de un refuz de executare a operaţiunii de radiere, ci de obligaţie de a face, inadmisibilă în contenciosul administrativ.

Împotriva sentinţei civile nr.72/15.01.2014 pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea, dar şi a sentinţei civile nr.2563/15 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Vâlcea a formulat recurs reclamanta S.C.HLV S.R.L. Tălmaciu solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei civile nr.72/2014, în sensul respingerii excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Rm.Vâlcea şi admiterea acestei excepţii faţă de Tribunalul Vâlcea, precum şi respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii în contenciosul administrativ, cu casarea hotărârii atacate ca fiind nelegală şi netemeinică, şi pe cale de consecinţă trimiterea cererii spre competentă soluţionare Judecătoriei Rm.Vâlcea, constatându-se că aceasta are natura unei acţiuni civile cu profesioniştii; cu cheltuieli de judecată

Recursul a fost încadrat în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă, în sensul că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi art.488 alin.1 pct.3 Cod procedură civilă, când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

În motivare, recurenta arată că solicitările sale îşi au izvorul în contractul de vânzare-cumpărare de masă lemnoasă pe termen lung nr.8975/4.10.2004, reziliat de Tribunalul Vâlcea prin sentinţa comercială nr.283/2012 pronunţată în dosarul nr.4228/2010.

Se arată că la termenul din 15.01.2014, Judecătoria Rm.Vâlcea a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, ridicată de pârâtă la această dată, având în vedere natura juridică de drept administrativ a contractului încheiat între părţile din litigiu, cu toate că până la acest termen au mai existat încă alte trei termene, respectiv din 9.09.2013, 23.10.2013 şi 27.11.2013. Primul termen de judecată la Judecătoria Rm.Vâlcea a fost data de 23.10.2013, când instanţa din oficiu şi-a verificat competenţa generală, materială şi teritorială să judece această pricină, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care s-a constatat competenţa instanţei sesizate. Potrivit art.130 alin.2 şi art.131 alin.1 NCPC necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocate de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pentru a nu se ajunge la tergiversarea judecăţii. Încheierea dobândeşte caracter interlocutoriu, astfel că nu se mai poate reveni asupra ei, legiuitorul dorind să sublinieze faptul că rezultatul verificărilor făcute de către instanţă asupra competenţei sale, este urmare a dezbaterilor contradictorii asupra acestei chestiuni.

Totodată, potrivit art.131 alin.2 NCPC în mod excepţional în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri şi probe suplimentare, instanţa va pune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen de judecată în acest scop.

În ceea ce priveşte necompetenţa de ordine publică, se arată că dacă aceasta nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, aceasta nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Faţă de aceste aspecte excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei nu mai putea fi invocată de instanţă şi nici de pârâtă la termenul din 15.01.2014.

Recurenta-reclamantă mai arată că vânzarea-cumpărarea de masă lemnoasă pe picior pe termen lung s-a realizat prin contractul nr.8975/4.10.2004, moment la care erau aplicabile dispoziţiile Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ.

Potrivit reglementărilor în vigoare la data încheierii acestui contract, acest act putea fi socotit de gestiune, dacă a fost adoptat de o autoritate publică, indiferent dacă este statul sau o autoritate publică autonomă, şi dacă autoritatea publică se manifestă ca persoană juridică civilă în emiterea actului.

În literatura de specialitate aceste acte mai sunt numite şi contracte administrative, întrucât sunt acte bilaterale, dar părţile nu sunt în condiţii de egalitate, ca în contractele civile, ci una dintre ele stabileşte principalele clauze ale actului, inclusiv cazurile de reziliere unilaterală, iar cealaltă parte poate sau nu să adere.

Altfel spus, actele administrative de gestiune nu sunt supuse controlului de legalitate din partea instanţelor de contencios administrativ, eventualele litigii născute din acestea fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun.

În consecinţă, caracterul contractului de vânzare-cumpărare masă lemnoasă, menţionat, a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin hotărârea prin care s-a dispus rezilierea acestuia, în condiţiile în care acţiunea în reziliere a fost caracterizată ca o acţiune comercială şi nu de contencios administrativ, fiind astfel evident că orice altă acţiune subsidiară rezilierii trebuie să aibă acelaşi caracter.

Soluţia recurată este greşită şi prin perspectiva inadmisibilităţii unei acţiuni în constatare în contenciosul administrativ, întrucât regula este ca o acţiune în contencios administrativ, îndreptată împotriva unui act administrativ, nu poate avea caracterul unei acţiuni în constatare.

În cauză, acţiunea este admisibilă atât din punctul de vedere al dispoziţiilor Legii nr.554/2004, cât şi al dispoziţiilor art.111 Cod procedură civilă.

La data de 14.10.2014, pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Vâlcea a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, menţinerea sentinţei civile nr.72/15.01.2014 a Judecătoriei Rm.Vâlcea, precum şi a sentinţei civile nr.2563/15.04.2014 a Tribunalului Vâlcea, ca fiind temeinice şi legale, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca nefondată şi inadmisibilă, invocând totodată şi excepţia tardivităţii declarării recursului.

În considerente se arată că la primul termen de judecată, când părţile au fost legal citate, respectiv termenul din data de 9.09.2013, în mod corect s-a analizat cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Avrig, care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Rm.Vâlcea, unde la primul termen de judecată din data de 23.10.2013, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând mai multe constatări de nerespectare a unor dispoziţii legale referitoare la contractul de vânzare-cumpărare încheiat.

Ulterior, la termenul din 27.11.2014, în mod corect Judecătoria Rm.Vâlcea a analizat cu prioritate şi a rămas în pronunţare pe excepţia litispendenţei, care făcea de prisos invocarea şi pronunţarea pe alte excepţii.

Întrucât excepţia litispendenţei a fost respinsă prin încheierea din data de 27.11.2014, în mod corect la următorul termen din 15.01.2014, judecătoria şi-a analizat competenţa materială, declinând soluţionarea acţiunii în favoarea Tribunalului Vâlcea.

În concluzie, arată intimata, având în vedere dispoziţiile art.130 alin.1 NCPC, coroborate cu prevederile art.390 NCPC, excepţia de necompetenţă materială poate fi invocată de instanţă din oficiu sau de parte la primul termen de judecată când părţile sunt legal citate, dar nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în primă instanţă, astfel că se poate constata că această excepţie a fost ridicată în mod legal şi în termen procedural.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamantă a prevederilor art.488 alin.1 pct.3 NCPC, se precizează că actul de vânzare-cumpărare exploatare masă lemnoasă din data de 4.10.2004, este un contract administrativ încheiat în baza unor acte normative specifice şi după un regim silvic expres reglementat, clauzele fiind stabilite de autoritatea contractantă prin caietul de sarcini şi în baza actelor normative în vigoare. Raportul juridic stabilit între părţi are astfel un caracter administrativ şi implicit actul juridic încheiat este un contract administrativ, având la bază acordul de voinţă dintre autoritatea contractantă, Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva, ca administrator al pădurilor statului şi organizator al licitaţiei şi un particular, societatea comercială reclamantă, clauzele contractului fiind însă stabilite în mod unilateral prin caietul de sarcini.

Sunt invocate dispoziţiile art.2, art.11 şi art.19 din Legea nr.46/2008 privind Codul silvic, prin care se prevede că modul de gestionare a fondului forestier se reglementează prin amenajamente silvice, aprobate prin ordin de ministru, gestionara pădurilor făcându-se în mod unitar, cu urmărirea utilizării durabile a funcţiilor ei ecologice, economice şi sociale.

Astfel, terenul de pe care a fost exploatat materialul lemnos aparţine domeniului public al statului, prin urmare acest material lemnos, care a făcut obiectul contractului dintre părţi, a aparţinut domeniului public al statului, conform art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, care dispune că sunt considerate acte administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică (...).

Intimata mai arată că în mod corect Tribunalul Vâlcea a reţinut că litigiul dedus judecăţii nu este unul între profesionişti, ci se solicită a se constata neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor obligaţii ce decurg dintr-un contract administrativ, situaţie în care potrivit art.8 alin.2 din Legea nr.554/2004, competenţa aparţine instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Faţă de toate aceste argumente, solicită respingerea recursului şi menţinerea ca legale şi temeinice a sentinţelor atacate, iar pe fond respingerea acţiunii ca nefondată şi inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată.

La data de 19.11.2014, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei tardivităţii declarării recursului, arătând că sentinţa atacată i-a fost comunicată la data de 4.06.2014, iar recursul a fost trimis prin poştă la data de 19.06.2014, deci în termenul de 15 zile prevăzut de art.20 alin.1 din Legea nr.554/2004.

În ceea ce priveşte susţinerea intimatei prin întâmpinare că potrivit dispoziţiilor art.130 alin.1 NCPC, coroborate cu art.390 NCPC, excepţia de necompetenţă materială poate fi invocată din oficiu sau de parte la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, dar nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în primă instanţă, interpretarea dată prevederilor celor două articole nu corespunde dispoziţiilor legale, fiind subiectivă şi nu de strictă interpretare.

În speţă, este vorba despre o stabilire a ordinii în care se soluţionează excepţiile de procedură: excepţia de necompetenţă materială şi excepţia de litispendenţă. Atunci când sunt invocate mai multe excepţii de acelaşi fel, instanţa poate să determine ordinea de soluţionare a acestora, stabilind mai întâi efectele pe care le produce fiecare excepţie de procedură.

Se mai arată că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa statuează faptul că prima excepţia care trebuie cercetată este necompetenţa, deoarece art.176 pct.3 Cod procedură civilă stabileşte că actul juridic săvârşit cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţă este lovit de nulitate, fără să fie condiţionată de producerea vreunei vătămări.

Regulatorul de competenţă ce a făcut obiectul dosarului nr.137/46/2014 al Curţii de Apel Piteşti, invocat în recurs într-o speţă similară, îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art.130, art.247, art.248 din noul Cod de procedură civilă.

Faţă de cele de mai sus, în lipsa invocării excepţiei conform dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă, competenţa materială a cauzei revine Judecătoriei Rm.Vâlcea.

Curtea examinând recursul declarat împotriva sentinţei civile nr.2563/2014, prin prisma criticilor invocate, a probatoriului administrat în cauză şi a normelor de drept incidente, a constatat că este fondat, pentru următoarele considerente:

La termenul de judecată din data de 14.01.2015, cât şi prin întâmpinarea din 31 octombrie 2014, RNP Romsilva a invocat excepţia de tardivitate a recursului.

Prin cererea de recurs, reclamanta S.C.HLV S.R.L. a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Vâlcea.

Potrivit dispoziţiilor art.248 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, iar potrivit alin.2 din acelaşi articol, în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.

Examinând cu prioritate excepţia de tardivitate a declarării recursului împotriva sentinţei nr.2563/15.04.2014, prin prisma efectelor pe care aceasta le impune, Curtea constată că este nefondată.

Potrivit procesului verbal de înmânare de la fila 15, sentinţa a fost comunicată recurentei la data de 4.06.2014.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr.554/2004, „Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”.

Potrivit dispoziţiilor art.181 alin.2 Cod procedură civilă, când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte.

În cauză, termenul de depunere a cererii de recurs se împlinea la data de 20 iunie 2014, iar reclamanta a depus recursul prin poştă la data de 19.06.2014 (fila 15), astfel că cererea de recurs a fost depusă în termenul legal.

Cu privire la excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Vâlcea, potrivit probatoriului administrat în cauză se reţine că la data de 4 octombrie 2004, între Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva-Direcţia Silvică Vâlcea şi HLV S.R.L., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.8975 având ca obiect furnizarea anuală de masă lemnoasă pe picior, conform procesului verbal de licitaţie nr.13902/21.09.2004.

Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 10 ani, potrivit art.4, fiind valabil până la data de 31 decembrie 2014.

La momentul încheierii contractului erau aplicabile dispoziţiile Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ; care reglementează regimul juridic aplicabil contractului.

Legea nr.554/2004 a intrat în vigoare la 6.01.2005, astfel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.2 lit.c) din Legea nr.554/2004.

Actele juridice pe care le încheie instituţiile publice şi regiile autonome de interes public, în exercitarea dreptului lor de administrare a proprietăţii publice sau private a statului, sunt acte administrative de gestiune.

Actul administrativ de gestiune este actul juridic încheiat pe de o parte de un serviciu public, organ al administraţiei publice, instituţii publice sau regii autonome de interes local şi pe de altă parte un particular, persoană fizică sau juridică având ca obiect executarea de lucrări şi prestarea de servicii, vânzarea-cumpărarea de produse, precum şi concesionarea, închirierea unor bunuri mobile şi imobile, aparţinând proprietăţii statului. Încheierea actului administrativ de gestiune se va face în toate cazurile cu excepţiile prevăzute de lege, prin licitaţie publică.

În litigiul dedus judecăţii, contractul nr.8975/4.10.2004, s-a încheiat în urma unei licitaţii publice finalizată cu procesul verbal de licitaţie nr.13902/21.09.2004. Potrivit art. 2 din H.G.229/04.03.2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor „Romsilva este regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.”

Trebuie făcută distincţia între actul administrativ de autoritate şi actul administrativ de gestiune, acestea deosebindu-se atât prin calitatea în care intervine administraţia publică (ca autoritate sau ca persoană juridică), precum şi prin temeiul de drept (legea sau contractul în executarea căruia administraţia publică îndeplineşte diversele sale acte). Actul administrativ de autoritate determină naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic precum şi recunoaşterea sau suspendarea unui drept al particularilor (persoane fizice sau juridice) pe când actul administrativ de gestiune cuprinde drepturile şi obligaţiile pentru care ambele părţi participă la încheierea acestui act.

Dacă în cazul primului, executarea este asigurată de emiterea lui în regim de putere publică, garanţia executării actului administrativ de gestiune o constituie clauzele contractuale, despăgubirile pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractule (Cap.IV şi Cap.VIII din contractul nr.8974/2004). În plus, actele administrative de gestiune nu pot fi revocate decât corespunzător clauzelor statuate de părţi pentru reziliere şi nu pot fi modificate decât prin acordul părţilor care l-au încheiat.

Aceste latură contractuală este cea care a determinat exceptarea actelor administrative de gestiune de la controlul instanţelor de contencios administrativ sunt imperiul Legii nr.29/1990.

Prin urmare, reţinând că în cauză regimul juridic aplicabil contractului nr.8975/10.04.2004 este Legea nr.29/1990, litigiile născute din modul de executare a obligaţiei decurgând din contract este de competenţa instanţelor de drept comun şi nu a instanţelor de contencios administrativ.

Prin adresa nr. 1300 din 22.02.2011(f.5 dosar fond Judecătoria Avrig) RNP-ROMSILVA- Direcţia Silvică Vâlcea

Având în vedere Decizia I.C.C.J. nr. 32 din 09.09 2008 prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a statuat că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial Curtea şi în raport de dispoziţiile art.94 alin.1 lit. j Cod procedură civilă, coroborat cu art.101 Cod procedură civilă, constată că revine Judecătoriei Rm. Vâlcea competenţa de soluţionare în primă instanţă a prezentei cauze.

Cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei nr.72/15.01.2014, pronunţată în dosarul nr.576/787/2013, Curtea a reţinut următoarele:

La termenul de judecată din data de 14.01.2015, s-a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului declarat împotriva sentinţei nr.72/15.01.2014 prin care Judecătoria Rm. Vâlcea a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea în temeiul art.129 alin.2 pct.2 Cod procedură civilă.

Analizând excepţia invocată, în raport de dispoziţiile art.248 Cod procedură civilă, Curtea a constatată că este întemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art.132 alin.3 Cod procedură civilă,”Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente (...)”. Art.457 alin.1 Cod procedură civilă, arată că „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”. Art.457 C.proc.civ. reglementează o aplicare particulară a principiului legalităţii procesului civil înscris în dispoziţiile art.7 alin.1 Cod procedură civilă.

Întrucât legiuitorul nu prevede existenţa unei căi de atac - apel sau recurs, împotriva acestor categorii de hotărâri, exercitarea recursului împotriva sentinţei nr.72/15.01.2014 este inadmisibilă.

Având în vedere consecinţele impuse de analiza excepţiilor invocate, nu se mai impune analiza celorlalte critici ce se referă la fondul litigiului dedus judecăţii.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.496 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul împotriva sentinţei nr. 2563/15.04.2014 pronunţată în dosarul nr.576/787/2013, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Rm.Vâlcea.

A fost respins ca inadmisibil recursul declarat împotriva sentinţei nr.72/15.01.2014.