Secţia I civilă Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă. Art. 07 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al. Noul Cod de procedură civilă

10. Temeiul cererii de deschidere a procedurii simplificate de insolvenţă.
Art. 3 pct. 25 din Legea nr. 85/2006

Art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006
Temeiul cererii de deschidere a procedurii simplificate de insolvenţă invocat de către lichidator îl constituie eşecul demersurilor la care a recurs pentru a intra în posesia actelor constitutive, a actelor contabile şi a bunurilor societăţii şi pentru a lua legătura cu reprezentanţii societăţii, precum şi imposibilitatea stingerii creanţei fiscale în cuantum de 15.725 lei, elemente care atrag incidenţa cazului de deschidere a procedurii reglementat de art. 3 pct. 25 şi art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Potrivit art. 260 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, „în termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului comerţului, pentru menţionare în registrul comerţului, un raport privind situaţia economică a societăţii. Dacă, potrivit raportului, debitorul îndeplineşte condiţiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, lichidatorul are obligaţia de a solicita deschiderea acestei proceduri în termen de 15 zile de la data depunerii raportului”.

Noţiunea de insolvenţă este definită prin art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile”.

Potrivit art. 270¹din Legea nr. 31/1990, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvenţă, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei. Scopul procedurii insolvenţei constă în stingerea pasivului societăţii debitoare.
(Decizia nr. 10/A-Com/12 Ianuarie 2015)
Prin cererea înregistrată sub nr. 1839/90/2014 la data de 13.05.2014, lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă DC a chemat în judecată pe debitoarea SC ZI SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei.

În motivarea cererii, lichidatorul arată că prin Rezoluţia nr.1604 din 25.02.2014, pronunţată de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.4542/21.02.2014, s-a admis cererea de înscriere menţiuni, formulată de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, având ca obiect numire şi înregistrare lichidator în Registrul Comerţului pentru SC ZI SRL, societate aflată în dizolvare judiciară în temeiul art.237 din Legea nr.31 republicată, cu modificările ulterioare.

Prin Încheierea nr. 246/25.06.2014, Tribunalul Vâlcea a respins cererea formulată de lichidatorul judiciar, reţinând că prin rezoluţia nr.1604 din 25.02.2014, pronunţată de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.4542/21.02.2014, s-a admis cererea de înscriere menţiuni, formulată de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, având ca obiect numire şi înregistrare lichidator în Registrul Comerţului pentru SC ZI SRL, societate aflată în dizolvare judiciară în temeiul art.237 din Legea nr.31 republicată, cu modificările ulterioare.

Împotriva Încheierii nr. 246/25.06.2014, lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvență DC a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea deschiderii procedurii simplificate de insolvenţă, pentru următoarele motive:

- lichidarea reglementată de legea societăţilor comerciale are ca premisă o societate dizolvată în baza art. 227 – 237 din Legea nr. 31/1990 republicată, fără a fi necesară îndeplinirea condiţiilor de insolvenţă în privinţa debitorului;

- s-a făcut dovada că procedura de lichidare administrativă nu şi-a atins scopul;

- dispoziţiile legii insolvenţei nu impun limita unui prag al creanţelor atunci când cererea este formulată de debitor;

- excepţia prescripţiei este o excepţie relativă şi niciun creditor nu a contestat cuantumul debitului, iar acesta este înregistrat în evidenţele contabile, fişele sintetice puse la dispoziţia lichidatorului judiciar.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

Temeiul cererii de deschidere a procedurii simplificate de insolvenţă invocat de către lichidator îl constituie eşecul demersurilor la care a recurs pentru a intra în posesia actelor constitutive, a actelor contabile şi a bunurilor societăţii şi pentru a lua legătura cu reprezentanţii societăţii, precum şi imposibilitatea stingerii creanţei fiscale în cuantum de 15.725 lei, elemente care atrag incidenţa cazului de deschidere a procedurii reglementat de art. 3 pct. 25 şi art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Potrivit art. 260 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, „în termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului comerţului, pentru menţionare în registrul comerţului, un raport privind situaţia economică a societăţii. Dacă, potrivit raportului, debitorul îndeplineşte condiţiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, lichidatorul are obligaţia de a solicita deschiderea acestei proceduri în termen de 15 zile de la data depunerii raportului”.

Noţiunea de insolvenţă este definită prin art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile”.

Potrivit art. 270¹din Legea nr. 31/1990, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvenţă, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei. Scopul procedurii insolvenţei constă în stingerea pasivului societăţii debitoare.

În consecinţă, cererile formulate în temeiul prevederilor art. 270¹din Legea nr. 31/1990 rămân supuse condiţiilor legale generale prevăzute de Legea nr. 85/2006, şi anume: 1) debitorul să facă parte din categoriile enumerate în art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2006; 2) existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile de mai mult de 90 de zile; 3) lipsa/ insuficienţa disponibilităţilor băneşti pentru stingerea creanţei, ultimă condiţie care defineşte însăşi insolvenţa şi care este esenţială aşa cum reiese din ansamblul reglementării cuprinse de Legea nr. 85/2006. Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ indiferent de titularul cererii şi cu atât mai mult în cazul în care cererea este formulată de către lichidator potrivit art. 260 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, text de lege care face trimitere expresă la „îndeplinirea condiţiilor pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă”.

Cerinţa valorii-prag a creanţei aplicabilă cererilor formulate de creditori nu este însă aplicabilă în privinţa cererilor formulate de lichidatorii societăţilor dizolvate în baza prevederilor Legii nr. 31/ 1990.

Prin urmare, cuantumul creanţei poate fi avut în vedere numai din raţiuni ce ţin de utilizarea chibzuită a fondului de lichidare, fiind firesc ca eliminarea acelor entităţi aflate în stare de insolvenţă, care există doar formal, neavând nici resurse şi nici şanse de redresare, să se realizeze rapid şi la costuri minime.

Pentru soluţionarea pricinii este relevant doar pasivul identificat de lichidator, dar neînsuşit în mod cert de creditorul bugetar, pasiv pentru a cărui recuperare s-a solicitat deschiderea procedurii simplificate de faliment. Pasivului evidenţiat în ultimul bilanţ doar cu titlu generic nu i se pot atribui valenţele scontate de recurent atât timp cât are un caracter incert, nefiind posibilă identificarea creditorilor. Judecătorul sindic învestit trebuie să aprecieze raportul beneficii scontate prin iniţierea unor astfel de proceduri versus costuri previzionate, urmând ca în situaţia unui bilanţ negativ soluţia de respingere a unei astfel de cereri să fie pe deplin justificată de protejarea interesului public pentru asanarea cu celeritate a mediului de afaceri.

Eliminarea acelor entităţi aflate în stare de insolvenţă, care există doar formal, neavând nici resurse şi nici şanse de redresare, trebuie să fie realizată rapid, la costuri minime şi cu utilizarea chibzuită a fondului de lichidare. Această strategie, care transferă riscurile în sarcina creditorilor atunci când raportul dintre beneficiile scontate, în caz de deschidere a procedurii şi costurile acestei operaţiuni devine incert, este pe deplin justificată de interesul statului pentru asanarea rapidă a mediului de afaceri.

Curtea a considerat că deschiderea procedurii de insolvenţă nu este justificată. Prin urmare, Tribunalul a realizat o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în materia analizată atunci când a decis respingerea cererii de deschidere a procedurii simplificate raportându-se la valoarea extrem de mică a pasivului identificat de lichidator şi la imposibilitatea acoperirii acestui pasiv ca urmare a dizolvării societăţii.

În ce priveşte critica conform căreia în mod greşit a reţinut judecătorul sindic incidenţa prescripţia executării fiscale, Curtea a reţinut că fiind vorba de o excepţie absolută, putea fi invocată inclusiv de către instanţă din oficiu, fiind certă doar creanţă de 2000 lei , reprezentând amendă contravenţională.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.1 NCPC, Curtea a respins apelul ca nefondat.
11. Închiderea procedurii falimentului. Efecte.

Art.136 din Legea nr.85/2006

Art.138 din Legea nr.85/2006

Art.140 din Legea nr.85/2006

Art.132 din Legea nr.85/2006
Închiderea procedurii falimentului, prin efectele pe care le produce, se răsfrânge şi asupra acţiunii în atragere răspundere patrimonială şi constituie un motiv de inadmisibilitate a acestei acţiuni. Astfel, este obligatoriu şi inevitabil ca stabilirea răspunderii, conform art.138 din Legea nr.85/2006 să fie efectuată înainte de închiderea procedurii. Această împrejurare rezultă cu prisosinţă din destinaţia sumelor rezultate din executarea silită a patrimoniului membrilor organelor de conducere ai debitoarei.

Sumele realizate prin măsurile de executare silită vor aparţine averii debitoarei şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitoarei, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului (art.140 din Legea nr.85/2006). Mai mult decât atât, prin închiderea procedurii falimentului, judecătorul-sindic se dezinvesteşte.

Potrivit art.136 din Legea nr.85/2006 prin închiderea procedurii, judecătorul sindic este descărcat de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, asociaţi. Prin urmare, câtă vreme cererea de antrenare a răspunderii membrilor organelor de conducere intră în atribuţiile judecătorului-sindic conform art.11 lit.g) din Legea nr.85/2006, rezultă implicit că investirea judecătorului-sindic precum şi soluţionarea unei atare cereri se pot efectua numai înainte de închiderea procedurii şi nu după închiderea procedurii cum s-a întâmplat în cauză.

Prevederile art.142 din Legea nr.85/2006 au deschis doar posibilitatea punerii în executare a hotărârilor pronunţate în temeiul art.137, după închiderea procedurii. Împrejurarea că potrivit art.139 din Legea insolventei, acţiunea prevăzută la art.138 se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoană care a cauzat apariţia stării de insolventa, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii, nu reprezintă un argument legal care să conducă la concluzia că această cerere poate fi formulată şi după închiderea procedurii.

Sigur că în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de art.139 din Legea insolventei această cerere poate fi formulată oricând, însa condiţia care trebuie îndeplinita este aceea că procedura să nu se fi închis, întrucât, aşa cum s-a menţionat, după închiderea procedurii legea prevede doar posibilitatea executării silite a hotărârii obţinute în temeiul art.138 din lege.
(Decizia nr. 68/R-COM/13 Ianuarie 2015)
Prin acţiunea înregistrată la data de 25.06.2013, reclamanta BC SRL, în calitate de mandatar al comitetului creditorilor în cadrul procedurii insolvenţei faţă de societatea debitoare SC SRL, a formulat cerere împotriva pârâţilor SL şi DEM privind antrenarea răspunderii personale a pârâţilor, în temeiul dispoziţiilor art.138 lit.a)-e) din Legea nr.85/2006.

În motivare s-a arătat că analizând raportul privind cauzele insolvenţei, s-a reţinut faptul că în anul 2011, societatea debitoare avea înregistrată în balanţa lunii iunie 2011 suma de 348.602 lei în casierie, sumă suficientă pentru acoperirea datoriilor societăţii.

S-a menţionat faptul că debitoarea a orientat sumele obţinute din vânzarea mărfurilor achiziţionate în detrimentul furnizorilor ce au fost astfel prejudiciaţi, iar în intervalul iunie 2011-iunie 2012, societatea a vândut activele deţinute şi declarate în valoare de 58.697 lei, condiţii în care se solicită verificarea contractelor de vânzare încheiate de societatea-debitoare.

Totodată, din rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar, reclamanta a sesizat că evidenţa contabilă nu a fost corect efectuată şi că nu au fost predate lichidatorului toate documentele contabile, condiţii în care se impune efectuarea unei expertize contabilă, pentru a se determina în ce măsură administratorii societăţii au folosit bunurile societăţii.

În plus, s-a arătat că reclamanta apreciază că în speţă sunt întrunite condiţiile săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.272 pct.2 din Legea nr.31/1990 şi art.214 Cod penal, menţionând că lichidatorul judiciar nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a face analiza situaţiei economico-financiară.

Faţă de faptul că administratorii nu au ţinut evidenţa contabilă, că aceştia au continuat activitatea societăţii care a generat acumularea semnificativă a datoriilor, precum şi nerecuperarea creanţelor proprii şi neutilizarea disponibilităţilor băneşti pentru acoperirea datoriilor, s-a solicitat admiterea cererii, potrivit art.138 lit.a)-e) din Legea nr.85/2005.

Pârâta DEM a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile necompetenţei generale, a lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a autorităţii de lucru judecat, apărări faţă de care reclamanta a depus răspunsul la întâmpinare. Excepţiile au fost soluţionate motivat prin încheierea din data de 6.11.2013.

Pe fond, s-a arătat că în speţă nu s-a făcut dovada relei-credinţe a pârâtei în înstrăinarea bunurilor societăţii, atragerea răspunderii privind numai persoanele efectiv responsabile de starea de insolvabilitate, independent de calitatea de asociat sau administrator. Răspunderea nu poate fi decât personală, iar faptul că pârâta nu a îndeplinit niciun act de comerţ în numele societăţii, transmiţând dreptul de reprezentare către celălalt pârât nu poate conduce decât la concluzia că singura persoană responsabilă de îndeplinirea cu rea-credinţă a mandatului acordat este SL.

Referitor la temeiul de drept, pârâta a menţionat că reclamanta nu a explicat în mod concret dacă sunt îndeplinite condiţiile art.138 lit.a), b), c) şi d), astfel că nu se poate vorbi despre îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii pârâtei cu privire la existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Pârâta a mai precizat că societatea a fost înfiinţată de ea în cursul anului 2010, ca asociat unic, fiind cooptat ulterior un alt asociat, în persoana lui BM, care a dobândit calitatea de administrator. Încă de la înfiinţare, singura persoană care a desfăşurat activităţi comerciale în numele şi pe seama societăţii a fost pârâtul SL, în baza procurii autentice nr. ***, acesta fiind administratorul de fapt al societăţii.

Conform acestei procuri, pârâtul şi-a asumat obligaţia de a întocmi toate documentele financiar-contabile aferente activităţii desfăşurate şi orice alte documente de emanau de la societate. În aceste condiţii, pârâtul a reprezentat societatea, inclusiv în faţa organelor fiscale, acesta comportându-se ca un administrator de drept, semnând toate documentele prezentate, precum şi notele explicative şi notele de relaţii.

S-a mai arătat că în plus, pârâta nu a avut cunoştinţă despre activitatea desfăşurată de către societate, despre datoriile existente sau despre eventualele nereguli cu privire la completarea declaraţiilor obligatorii. Cu privire la sumele de bani ce trebuiau să se găsească în casieria societăţii, conform notei de relaţii din data de 28.03.2011 formulată de către administratorul în fapt al societăţii, acesta a recunoscut faptul că a ridicat suma de 374.601 lei din casieria societăţii, iar pentru această sumă nu poate prezenta documente justificative.

De asemenea, pârâta a arătat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 27327/18.05.2011, prin care s-a reţinut reaua-credinţă a administratorului în fapt, în sensul că prin acţiuni deliberate, respectiv ridicarea şi folosirea disponibilităţilor băneşti ale societăţii în cuantum de 415.780,84 lei, în interes personal, directorul şi împuternicitul SL a provocat insolvabilitatea societăţii, astfel că, prin manopere dolosive, aceasta şi-a însuşit sume de bani ridicate din casieria societăţii în condiţiile în care înregistra obligaţii fiscale restante.

Toate aceste aspecte demonstrează că astfel se creează prezumţia relativă că singura persoană care a administrat societatea a fost SL. În acest sens au fost invocate prevederile art.27 alin.2 lit.b) şi d) din Codul de procedură fiscală, prevederi care condiţionează răspunderea solidară a persoanelor enumerate de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: reaua-credinţă în înstrăinarea activelor debitorului şi calitatea de administrator care a provocat insolvabilitatea, condiţii neîndeplinite în cauză, aşa cum pârâta a arătat anterior.

Prin sentinţa nr.3682/10.09.2014, Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, a admis în parte cererea şi a obligat pe pârâtul SL la plata sumei de 238.185 lei către masa credală a debitoarei SC SRL.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea faţă de pârâta DEM.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

La data de 23.11.2011 creditoarea CRCMS SRL a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea debitoare SC SRL, cerere admisă prin sentinţa nr.1549/25.04.2012.

Potrivit datelor furnizate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, fila 102 dosar faliment, societatea debitoare s-a înfiinţat în anul 2010, având ca asociat unic şi administrator pe pârâta DEM, până în data de 13.09.2011, când a fost cooptat ca asociat BM, care a fost numit administrator al societăţii (conform deciziei asociatului unic nr. ***).

Prin procura autentică nr.2927/25.11.2010, pârâta DEM l-a împuternicit pe pârâtul SL să reprezinte societatea în faţa organelor şi instituţiilor statului, societăţilor bancare, în faţa persoanelor fizice sau juridice.

Anterior deschiderii procedurii insolvenţei, s-a dispus efectuarea unui control fiscal asupra activităţii societăţii, în perioada 22.11.2010-31.03.2011, în urma căruia s-a emis decizia privind răspunderea solidară nr.5166/25.01.2012 a pârâtei DEM în limita sumei de 90.363 lei.

Decizia a fost atacată în instanţă, iar prin sentinţa nr. 5493/21.12.2012, rămasă definitivă, Tribunalul Vâlcea a anulat decizia fiscală, în considerente reţinându-se faptul că din probele administrate rezultă că în perioada ce a făcut obiectul inspecţiei fiscale, exercitarea efectivă a atribuţiilor de administrator a fost realizată de numitul SL, în baza Procurii autentificate sub nr. *** de BNP BCM, faptele imputate pârâtei fiind de fapt săvârşite de către procurator (înregistrarea unor cheltuieli cu materiale de construcţii, fără a justifica modul efectiv de utilizare a acestora în interesul societăţii, respectiv însuşirea şi folosirea în alte scopuri decât în folosul societăţii a sumei de 358.155 ce figura în soldul contului 5311 „casa în lei”), aşa cum a rezultat din nota explicativă şi declaraţiile date în faţa organelor de inspecţie fiscală.

S-a reţinut că din probele administrate în faţa instanţei nu a rezultat că pârâta ar fi avut cunoştinţă de aceste fapte sau că ar fi fost săvârşite cu complicitatea sa, cu atât mai mult cu cât toate documentele contabile – contul de profit şi pierderi, bilanţ la data de 31.12.2010 poartă semnătura procuratorului SL, iar nu a pârâtei.

Instanţa a stabilit că deşi toate efectele actului încheiat de mandatar cu terţii se răsfrâng asupra mandantului, în cauză mandatarul a acţionat cu depăşirea limitelor împuternicirii, astfel că acesta poartă răspunderea pentru eventualele acte sau fapte ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite cu ocazia îndeplinirii mandatului.

În speţă, tribunalul a reţinut că sunt incidente numai dispoziţiile art.138 lit.a) şi d) din lege raportat la pârâtul SL, având în vedere că pârâtul a deţinut calitatea de administrator de fapt, conform procurii autentificate sub nr.2927/25.11.2010, acesta conducând efectiv activitatea debitoarei, prin încheierea contractelor comerciale cu partenerii de afaceri, potrivit actelor justificative ce au însoţit cererile de înscriere la masa credală ale creditorilor.

Prin urmare, a fost admisă cererea faţă de pârâtul SL, în sensul obligării acestuia la plata sumei de 238.185 lei către masa credală a debitoarei SC SRL, sumă ce reprezintă pasivul neacoperit, potrivit Tabelului definitiv consolidat al creditorilor, iar faţă de pârâta DEM cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei mai sus menţionate a fost declarat recurs de către SC BC SRL care a apreciat că sentinţa este nelegală întrucât în mod greşit s-a respins acţiunea de antrenare a răspunderii şi faţă de pârâta DEM.

În motivarea recursului s-a arătat că mandatul pârâtei a devenit opozabil la data de 22.11.2010, când s-a dispus înscrierea societăţii în Registrul comerţului. De asemenea s-a mai precizat că mandatul pârâtului SL nu este opozabil faţă de terţe persoane întrucât nu era opozabil conform art.5 din Legea nr.26/1990. S-a mai arătat de recurentă că în această materie nu sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun privitoare la mandat, ci sunt aplicabile dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr.31/1990.

La data de 29.11.2014 s-a depus întâmpinare de către intimata DEM prin care s-a solicitat respingerea recursului, reiterându-se inadmisibilitatea acţiunii în antrenare pe considerentul că a fost formulată după închiderea procedurii de insolvenţă.

Curtea, analizând recursul, a reţinut că este nefondat pentru următoarele considerente:

Închiderea procedurii falimentului, prin efectele pe care le produce, se răsfrânge şi asupra acţiunii în atragere răspundere patrimonială şi constituie un motiv de inadmisibilitate a acestei acţiuni. Astfel, este obligatoriu şi inevitabil ca stabilirea răspunderii, conform art.138 din Legea nr.85/2006 să fie efectuată înainte de închiderea procedurii. Această împrejurare rezultă cu prisosinţă din destinaţia sumelor rezultate din executarea silită a patrimoniului membrilor organelor de conducere ai debitoarei.

Sumele realizate prin măsurile de executare silită vor aparţine averii debitoarei şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitoarei, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului (art.140 din Legea nr.85/2006). Mai mult decât atât, prin închiderea procedurii falimentului, judecătorul-sindic se dezinvesteşte.

Potrivit art.136 din Legea nr.85/2006 prin închiderea procedurii, judecătorul sindic este descărcat de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, asociaţi. Prin urmare, câtă vreme cererea de antrenare a răspunderii membrilor organelor de conducere intră în atribuţiile judecătorului-sindic conform art.11 lit.g) din Legea nr.85/2006, rezultă implicit că investirea judecătorului-sindic precum şi soluţionarea unei atare cereri se pot efectua numai înainte de închiderea procedurii şi nu după închiderea procedurii cum s-a întâmplat în cauză.

Prevederile art.142 din Legea nr.85/2006 au deschis doar posibilitatea punerii în executare a hotărârilor pronunţate în temeiul art.137, după închiderea procedurii. Împrejurarea că potrivit art.139 din Legea insolventei, acţiunea prevăzută la art.138 se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoană care a cauzat apariţia stării de insolventa, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii, nu reprezintă un argument legal care să conducă la concluzia că această cerere poate fi formulată şi după închiderea procedurii.

Sigur că în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de art.139 din Legea insolventei această cerere poate fi formulată oricând, însa condiţia care trebuie îndeplinita este aceea că procedura să nu se fi închis, întrucât, aşa cum s-a menţionat, după închiderea procedurii legea prevede doar posibilitatea executării silite a hotărârii obţinute în temeiul art.138 din lege.

În speţă, Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr.4747/19.06.2013 a Tribunalului Vâlcea s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC SC SRL, iar cererea de antrenare a răspunderii, ce face obiectul prezentei cauze a fost depusă prin poştă la data de 19.06.2013, deci după ce s-a dispus închiderea procedurii de insolvenţă.

Prin urmare, Curtea a reţinut că în mod corect s-a dispus respingerea cererii de antrenare faţă de pârâta DEM, urmând a se substitui motivarea primei instanţei cu prezenta motivare.

Având în vedere că s-a impus respingerea acţiunii de antrenare ca inadmisibilă, Curtea a reţinut că nu mai este necesară analiza celorlalte critici de recurs privind modul de soluţionare pe fond al acţiunii în antrenare.

Pentru aceste considerente Curtea în baza art.312 c.proc.civ. a respinS recursul ca nefondat.