Secţia I civilă Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă. Art. 07 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al. Noul Cod de procedură civilă

(Încheiere nr.14 /f/6 februarie 2015)
Prin rechizitoriul nr. 8/P/2011 emis la data de 15.06.2012 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Piteşti s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor CG, BM şi CS, respectiv în stare de libertate a altor 8 inculpaţi, pentru infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000.

Cauza a fost înregistrată sub nr. de dosar 675/46/2012 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, iar pe parcursul judecăţii prin încheierea nr. 51/F pronunţată la data de 02.04.2013 de această instanţă (în dosarul asociat nr. 675/46/2012/a16), definitivă prin decizia penală nr. 1465/26.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar faţă de inculpaţii CG şi CS, respectiv liberarea provizorie pe cauţiune faţă de inculpatul BM.

Prin sentinţa penală nr. 214/F/04.12.2013 pronunţată de Curtea de apel Piteşti, s-a dispus condamnarea tuturor inculpaţilor, precum şi, în baza art. 160/5 alin. 6 Cod de procedură penală anterior, încetarea stării de liberare provizorie sub control judiciar, respectiv, pe cauţiune faţă de inculpatul CG şi, respectiv, BM.

Prin decizia nr. 382/A/18.11.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost admise apelurile declarate de parchet, de o parte civilă şi de toţi inculpaţii împotriva sentinţei sus-menţionate, dispunându-se desfiinţarea în totalitate a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă.

În vederea rejudecării, la această instanţă cauza a fost reînregistrată sub nr. de dosar 614/1/2014, iar la primul termen de judecată acordat la data de 4 februarie 2015 cauza a fost amânată pentru a se da inculpaţilor posibilitatea angajării avocaţilor aleşi şi a pregătirii apărării.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a pus în discuţie legalitatea şi temeinicia măsurilor preventive care fuseseră dispuse faţă de inculpaţii CG, BM şi CS, iar procurorul a solicitat luarea faţă de aceştia a măsurii preventive a controlului judiciar, prevăzute de art. 214 Cod de procedură penală, sens în care s-a procedat şi la ascultarea inculpaţilor.

Analizând toate aspectele puse în discuţie, în legătură cu măsurile preventive faţă de cei 3 inculpaţi, Curtea constată că se impune menţinerea măsurilor preventive în executarea cărora se află şi în prezent cei trei inculpaţi, respectiv liberarea provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune, chiar dacă acestea reprezintă măsuri preventive dispuse în temeiul Codului de procedură penală anterior (preluate în mod asemănător şi de dispoziţiile art. 202 alin. 4 lit. b şi c din noul Cod de procedură penală), măsuri apreciate ca fiind legale şi temeinice, în raport de care nu se justifică luarea măsurii preventive a controlului judiciar prevăzută de legea procesuală în vigoare.

În primul rând, Curtea reţine că liberarea provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune nu s-a dispus în primul ciclu procesual pentru o anumită durată. De altfel, dispoziţiile art. 160/1 şi urm. Cod de procedură penală anterior nici nu prevedeau vreun termen pe durata căruia să fie dispusă liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cauţiune, o astfel de măsură preventivă (a cărei natură preventivă rezultă, fără îndoială, din natura şi efectele sale, precum şi din inserarea sa în cadrul Secţiunii a V-a din Capitolul „Măsurile preventive” al Titlului IV) durând practic până la soluţionarea definitivă a cauzei, dacă nu se dispunea pe parcurs revocarea măsurii.

Este adevărat că, prin sentinţa penală nr. 214/F/04.12.2013 pronunţată în primul ciclu procesual în prezenta cauză, s-a dispus încetarea măsurii preventive a liberării provizorii faţă de doi dintre inculpaţi, însă trebuie observat că acele dispoziţii ale sentinţei nu erau executorii la data pronunţării. De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a şi desfiinţat în totalitate sentinţa atacată, trimiţând cauza spre rejudecare.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Legea nr. 255/2013, măsurile preventive aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală continuă şi se menţin pe durata pentru care au fost dispuse, în condiţiile prevăzute de legea veche de procedură. La expirarea acestei durate, măsurile preventive pot fi prelungite ori, după caz, menţinute, revocate sau înlocuite cu o altă măsură preventivă, în condiţiile legii procedurale noi.

Potrivit alineatului 3 al aceluiaşi text legal, în cauze aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi de procedură, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea ori cea a obligării de a nu părăsi ţara, aflată în curs de executare, se menţine până la termenul de judecată acordat în cauză, când instanţa poate lua împotriva inculpatului oricare dintre măsurile preventive prevăzute de legea nouă de procedură.

Văzând aspectele sus-menţionate, precum şi dispoziţiile legale analizate, instanţa apreciază că şi la acest moment procesual subzistă, pentru fiecare dintre cei trei inculpaţi, măsura preventivă a liberării provizorii sub control judiciar/pe cauţiune,astfel cum a fost dispusă şi, ulterior, modificată sub aspectul obligaţiilor în dosarul nr. 675/46/2012.

Această măsură continuă şi se află în curs de executare pentru toţi aceşti inculpaţi în temeiul art. 16 alin. 1 din Legea nr. 255/2013, din moment ce, pe de o parte, nu a fost revocată, dispoziţiile prin care s-a dispus încetarea ei prin sentinţa desfiinţată în totalitate nu erau executorii, iar măsura nu se încadrează între măsurile preventive expres prevăzute de art. 16 alin. 3 din actul normativ menţionat (care s-au menţinut doar până la primul termen de judecată după data de 1 februarie 2014) .

În plus, este de observat că la primul termen de judecată după data de 1 februarie 2014, când au intrat în vigoare noul Cod de procedură penală şi Legea nr. 255/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie deja învestită cu soluţionarea apelurilor declarate împotriva sentinţei, nu a constatat încetată de drept (la data de 04.12.2013 ori la data termenului de judecată din 24 iunie 2014) măsura preventivă faţă de cei 3 inculpaţi. Conform actelor dosarului şi susţinerilor acestor inculpaţi, ei se află şi în prezent în executarea măsurilor preventive, aflându-se sub puterea obligaţiilor instituite de prima instanţă pe parcursul primului ciclu procesual, pe durata liberării provizorii.

Chiar dacă, în aplicarea art. 16 alin. 1 din Legea nr. 255/2013, în lipsa unei durate anume pentru care să fi fost dispuse, măsurile preventive faţă de inculpaţi s-ar menţine până la soluţionarea definitivă a cauzei ori până la revocarea lor, totuşi Curtea apreciază, în considerarea art. 53 rap. la art. 23, art. 25 şi art. 26 din Constituţia României, văzând şi decizia pronunţată de Curtea Constituţională la data de 4 decembrie 2014 (prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211 – 217 din Codul de procedură penală, referitoare la măsurile preventive ale controlului judiciar şi respectiv controlului judiciar pe cauţiune), că se impune verificarea periodică a legalităţii şi temeinicie acestor măsuri, în conformitate cu art. II alin. 2 din OUG nr. 82/2014 coroborat cu art. 208 alin. 5 Cod de procedură penală.

Astfel fiind, analizând măsurile preventive prin prisma aspectelor sus arătate, Curtea apreciată că acestea sunt legale şi temeinice, impunându-se şi la acest moment procesual menţinerea lor.

Pe de o parte, subzistă o bănuială rezonabilă cu privire la săvârşirea unor fapte grave, pedepsite cu închisoarea mai mare de 5 ani, iar pe de altă parte măsurile preventive, astfel cum au fost dispuse şi modificate pe parcursul judecăţii în primul ciclu procesual, sunt proporţionale cu gravitatea acuzaţiilor aduse inculpaţilor, dar şi necesare pentru asigurarea scopului vizat de legiuitor, mai ales cel al bunei desfăşurări a procesului şi al împiedicării sustragerii inculpaţilor de la judecată, un astfel de risc fiind limitat prin obligaţiile impuse inculpaţilor (a se vedea obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării).

Atâta vreme cât, aşa cum s-a arătat, în virtutea dispoziţiei legale tranzitorii măsurile preventive nu au încetat faţă de inculpaţi, deşi au fost dispuse în temeiul unor dispoziţii legale procedurale care nu îşi mai găsesc în prezent aplicare, Curtea apreciază că nu se justifică luarea faţă de inculpaţi a măsurii controlului judiciar prev. de art. 214 din noul Cod de procedură penală.

Este adevărat că această nouă măsură preventivă reprezintă, practic, o măsură similară celor dispuse faţă de inculpaţi, astfel încât pentru considerentele deja prezentate, şi aceasta ar fi în egală măsură proporţională şi necesară pentru asigurarea scopului măsurilor preventive. În acelaşi timp, însă, nu s-ar justifica luarea sa la acest moment procesual, din moment ce inculpaţii se găsesc deja în executarea măsurilor preventive anterior dispuse.

Pentru toate aceste motive, Curtea, văzând art. 16 alin. 1 din Legea nr m255/2013, în baza art. II alin.2 din OUG nr.82/2014 coroborat cu art.208 alin.5 Cod procedură penală, va constata legalitatea şi temeinicia măsurii preventive a liberării provizorii sub control judiciar faţă de inculpaţii CG şi CS şi, respectiv, a măsurii preventive a liberării provizorii pe cauţiune faţă de inculpatul BM.

Va menţine măsurile preventive faţă de inculpaţi şi va respinge cererea Parchetului privind luarea faţă de inculpaţi a măsurii controlului judiciar prev. de art.214 Cod procedură penală.
11. Infracţiunea prevăzută de art. 202 alin. 1 Cod penal anterior este în prezent incriminată chiar de art. 219 alin. 1 şi 2 lit. c) din noul Cod penal, neputându-se reţine că nu mai este prevăzută de legea penală ca infracţiune.
Art. 202 alin. 1 Cod penal anterior

Art. 219 alin. 1 şi 2 lit. c) din noul Cod penal
În cazul în care victima infracţiunii prevăzute de art. 202 alin. 1 Cod penal anterior, în vârstă de 13 ani, a manifestat opoziţie, actele de natură sexuală comise de inculpat (mângâierea zonelor intime ale victimei şi muşcarea acesteia de obraz) fiind exercitate prin constrângerea victimei minore, instanţa nu putea dispune achitarea, pe motiv că fapta a fost dezincriminată.

Această faptă este în prezent incriminată chiar de art. 219 alin. 1 şi 2 lit. c) din noul Cod penal, neputându-se reţine că nu mai este prevăzută de legea penală ca infracţiune.

(Decizia penală nr.235/A-MF/31 Martie 2015)
Prin sentinţa penală nr.166 din 24 septembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Horezu, în baza art. 396 alin. 5 Cod proc. pen. rap. la art. 16 alin. 1 lit. b Cod proc. pen. şi art. 4 Cod penal cu referire la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 187/2012, a fost achitat inculpatul PIC, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală în formă continuată, prev. de art. 202 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu aplic.art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, întrucât fapta nu mai este prevăzută de legea penală ca infracţiune în modalitatea reţinută în actul de inculpare şi sesizare al instanţei.

S-a constatat că persoana vătămată SA nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În baza art. 275 alin. 3 Cod proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 01.04.2010, în cursul după-amiezii, persoana vătămată SA împreună cu martora AG, așteptau la o intersecţie din oraşul Berbeşti un mijloc de transport în comun pentru a se deplasa în localitatea de domiciliu, respectiv comuna Alunu, jud. Vâlcea. La un moment dat, în apropiere a oprit autoturismul condus de martorul Văduva Cosmin Ilie, în care se afla si inculpatul PIC, pe bancheta din spate. Martorul VCIO le-a invitat să meargă cu el în comuna Alunu, cele două fiind de acord cu propunerea martorului. Persoana vătămată s-a așezat lângă inculpat, pe bancheta din spate. Profitând de faptul că persoana vătămată se afla lângă el, inculpatul a început să facă afirmaţii cu conotaţie sexuală, să o sărute în zone erogene si să o mângâie pe picioare si pe sâni, spunându-i că doreşte să aibă o relaţie cu ea, după care a muşcat-o de obrazul stâng, provocându-i o echimoză ce a fost observată si de mama acesteia, martora SC.

Ulterior, la data de 04.04.2010, cu ocazia sărbătorilor pascale, persoana vătămată împreună cu sora sa, SN si vărul său, CEA si alţi prieteni au mers la un picnic în punctul „Iezer” din comuna Alunu. În acelaşi grup se afla si inculpatul. În această împrejurare, inculpatul a avut un comportament indecent faţă de persoana vătămată, făcându-i verbal avansuri sexuale (,, ...PIC mi-a tot făcut avansuri verbale cu tentă sexuală, fapt ce m-a determinat să-i cer verişorului meu CEA să mă însoţească până în zona unde se afla mama mea...” .Acest comportament al inculpatului a durat aproximativ o oră, deşi i s-a solicitat să înceteze.

Deşi în rechizitoriu s-a reţinut că inculpatul a luat-o în brațe si s-a așezat asupra ei, în timp ce stătea întinsă pe sol, persoana vătămată declară situaţia de fapt reţinută mai sus de către instanţă.

Persoana vătămată a hotărât, după aproximativ o oră, să plece de la picnic si să se deplaseze la o altă petrecere unde se afla si mama ei, solicitându-i vărului ei, CEA să o însoţească. Inculpatul a plecat în urma ei împreună cu un alt tânăr, rămas neidentificat, deplasându-se cu un ATV. I-a ajuns si a împins-o pe persoana vătămată la pământ, după care s-a așezat deasupra ei si a început să o sărute si să o atingă în zone erogene si zone intime, muşcând-o din nou de obraz. Persoana vătămată a reuşit să îl îndepărteze, iar inculpatul s-a reîntors la petrecere (...”din nou acesta m-a muşcat de obrazul stâng, provocându-mi o vânătaie, după care m-a lăsat să plec”). Persoana vătămată nu a menţionat că ar fi ţipat si că în acest context ar fi încetat inculpatul acţiunile cu tentă sexuală, ci doar că a lăsat-o să plece, contrar a ceea ce s-a menţionat la situaţia de fapt din rechizitoriu.

La data de 20.04.2010, persoana vătămată SA se întorcea de la şcoală, iar când a trecut prin faţa magazinului S.C. Z S.R.L., în dreptul ei a oprit un autoturism marca BMW de culoare vișinie, din care a coborât inculpatul, care a luat-o în brațe si a așezat-o pe capota autoturismului si a început să o sărute si să o atinge în zonele intime, deşi aceasta nu a fost de acord cu gesturile inculpatului. După câteva minute, a eliberat-o si persoana vătămată a plecat la locuinţa ei. Această situaţie de fapt nu a fost confirmată de martora DCA, care a fost prezentă la desfăşurarea incidentului, aceasta declarând că nu l-a văzut pe inculpat să o atingă pe persoana vătămată. Inculpatul a negat această faptă.

În faza de urmărire penală, prin rezoluţia din 06.07.2011, organul de cercetare penală a dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală prev. de art. 202 alin. 1 din Codul penal din 1969, începerea urmăririi penale fiind confirmată de procuror prin rezoluţia din aceeaşi dată.

Ulterior, cercetările au fost extinse si pentru alte materiale, dispunându-se schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de corupţie sexuală în infracţiunea de corupţie sexuală în formă continuată prev. de art. 202 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu aplic.art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969.

La câteva zile de la data înregistrării cauzei pe rolul instanţei de judecată (19.01.2014), respectiv la data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Noul Cod penal, aprobat prin Legea nr. 286/2009, modificat prin Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal.

Prin urmare, pe parcursul procesului penal a intervenit o succesiune de legi în timp, ceea ce presupune analiza reglementării infracţiunii de corupţie sexuală în cele două reglementări.

Potrivit art. 202 alin. 1 din Codul penal din 1969, actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Subiectul activ al acestei infracţiuni, astfel cum era reglementată de Codul penal din 1969, este orice persoană sub vârsta de 18 ani, indiferent de sex. În doctrină s-a apreciat că această limită de vârstă apare ca fiind total nepotrivită din moment în cazul infracţiunii mai grave de act sexual cu un minor s-a stabilit limita de vârstă de 15 ani.

În Noul Cod penal, infracţiunea de corupţie sexuală îşi are corespondentul în infracţiunea de corupere sexuală a minorilor, reglementată de art. 221 alin. 1 conform căruia comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se pedepsesc cu închisoarea de la unu la cinci ani.

Rezultă astfel, a arătat instanţa de fond, că în noua reglementare s-a stabilit o limită de vârstă până la care actele cu caracter obscen constituie infracţiune. Atunci când subiectul pasiv are vârsta mai mare de 13 ani, fapta nu mai este incriminată spre deosebire de Codul penal din 1969.

Instanţa de fond a apreciat că raportat la situaţia de fapt rezultată în urma coroborării probelor administrate în cauză si expusă mai sus, nu poate fi reţinută infracţiunea de agresiune sexuală prev. de art. 219 alin.1 Cod penal, care o infracţiune apărută în noua reglementară, care nu a existat în vechiul cod penal pentru mai multe considerente ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, a constatat prima instanţă, art.219 alin. 1 Cod penal prevede că actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi.

Rezultă aşadar , în opinia instanţei de fond, că elementul material al aceste infracţiuni constă în alte acte de natură sexuală decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal, însă nu în acte cu caracter obscen care sunt reglementate diferit.

Expresia acte cu caracter obscen este destul de vagă, iar lipsa din Codul penal din 1969 a unor explicaţii privind această expresie a dat posibilitatea doctrinei de a formula diferite ipoteze, în desluşirea elementului material al infracţiunii. Nici în noua reglementare nu este definită această expresie, ca de altfel nici expresia ,,acte de natură sexuală”.

În doctrină s-a apreciat, cu referire la Codul penal din 1696, că deşi legea nu defineşte ce se înţelege prin obscen, în genere este vorba de acte, fapte care aduc atingere pudoarei, simţului moral al celor prezenţi, care încalcă sentimentul comun de bunăcuviinţă. Intră în această categorie, spre pildă, faptul de a pune mâna pe un organ intim al unei femei sau bărbat, cu sau fără consimţământul celuilalt, exhibarea unor asemenea organe, facerea unor gesturi sugerând actul sexual.

Actul de natură sexuală, menţionat în cadrul infracţiunii de agresiune sexuală, presupune o acţiune mai gravă si cu un pronunţat caracter sexual, subiectul pasiv nefiind circumstanţiat prin limitarea vârstei.

Deşi Codul penal nu defineşte în concret, ce se înţelege prin acte cu caracter sexual, instanţa de fond a apreciat că acestea sunt acte mai grave decât actele cu caracter obscen si care, deşi nu presupun o penetrare ca în cazul violului, presupun o acţiune agresivă (chiar violentă) care are ca scop obţinerea unei satisfacţii sexuale. Am putea încadra în elementul material al acestei infracţiuni, cu titlu exemplificativ, practicile sexuale menţionate în considerentele deciziei nr. III/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii („...este de observat ca, în cazul actelor sexuale săvârşite intre persoane de acelaşi sex, infracţiunea de viol se realizează prin constrângerea victimei la oricare dintre relaţiile ce se practica în acest scop între bărbați sau intre femei, cum sunt sodomia, felatia sau cunilingusul, impunându-se sublinierea ca, daca asemenea practici ar fi considerate doar acte de perversiune sexuală…”). În aceeaşi decizie sunt descrise si actele de perversiune sexuală („...Celelalte practici sexuale care, fiziologic, nu sunt apte sa producă orgasm si, deci, nu pot fi considerate acte sexuale in accepţiunea legii, constituie acte de perversiune sexuala, cum ar fi mângâierile obscene, fetisismul, voyeurismul..”), care se circumscriu noţiunii de acte cu caracter obscene.

Faţă de cele expuse, constatând că inculpatul a săvârşit acte cu caracter obscen asupra persoanei vătămate SA, care la data săvârşirii acestora avea vârsta mai mare de 13 ani, instanţa de fond a apreciat, că în cauză a intervenit dezincriminarea infracţiunii de corupţie sexuală în formă continuată, în modalitatea reţinută în rechizitoriu, astfel că, în baza art. 396 alin. 5 Cod proc. pen. rap. la art. 16 alin. 1 lit. b Cod proc. pen. şi art. 4 Cod penal cu referire la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 187/2012, îl va achita pe inculpat.

S-a constatat că persoana vătămată SA nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, care a solicitat să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare de către prima instanţă şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de corupție sexuală prevăzută de art. 202 alin.1 din vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din vechiul Cod penal şi art. 5 Cod penal.

Procurorul a arătat, în esenţă, că în mod greșit prima instanţă a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 Cod penal şi fapta inculpatului nu mai este incriminată de legea penală ca infracţiune, din moment ce infracţiunea de corupţie sexuală prevăzută de art. 202 alin.1 cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal anterior întrunește în prezent elementele constitutive ale infracţiunii de agresiune sexuală prev. de art. 219 alin. 1 şi alin.2 lit. c cu aplic. art. 35 alin. 1 din Noul Cod penal.

S-a mai arătat că este vădit neîntemeiată interpretarea primei instanţe, în sensul că actele comise de inculpat nu ar fi de natură sexuală, ci unele care au doar un caracter obscen. Din interpretarea Deciziei nr. III/2005 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii, rezultă că în speţă actele săvârşite de inculpat sunt în mod evident acte de natură a produce acestuia o satisfacţie de natură sexuală, fiind astfel acte de natură sexuală, în sensul noii legi penale (care, posibil, să nu fie apte a duce la orgasm, însă acest din urmă aspect nu are relevanţă sub aspectul infracţiunii).

De asemenea, sub aspectul laturii obiective, s-a mai arătat că actele de natură sexuală comise de inculpat (mângâierea zonelor intime ale victimei şi muşcarea acesteia de obraz) au fost exercitate prin constrângerea victimei minore, care şi-a exprimat dezacordul cu privire la aceste acţiuni. De altfel, faţă de vârsta sa, sub 14 ani, nici nu ar fi putut să-şi exprime un acord valabil.

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 417, 418 Cod pr.penală, Curtea constată că este fondat apelul declarat de procuror, în mod nelegal dispunând prima instanţă achitarea inculpatului pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, pe motiv că fapta ar fi dezincriminată, în sensul art. 4 Cod penal.

Din actul de sesizare a instanței rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de corupţie sexuală în formă continuată prevăzută de art. 202 alin. 1 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal anterior, constând, în esenţă, în aceea că la datele de 01, 04 şi 20 aprilie 2010, a comis acte cu caracter obscen asupra minorei SA în vârstă de 13 ani, atingând-o în zonele intime şi erogene, sărutând-o şi făcând la adresa ei afirmaţii cu tentă sexuală.

Deşi încadrarea juridică a faptei conferită prin rechizitoriu este cea de corupţie sexuală, în cuprinsul rechizitoriului faptele sunt descrise ca fiind săvârşite de către inculpat prin constrângerea părţii vătămate, fără ca aceasta să îşi dea consimţământul, mai ales în condiţiile în care, dată fiind vârsta minorei, de doar 13 ani, aceasta nici nu putea fi considerată în stare de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

În concret, în rechizitoriu se arată că la data de 1 aprilie 2010 în maşina în care se afla şi inculpatul, pe bancheta din spate, au urcat partea vătămată SA şi martora AG, iar inculpatul, profitând de faptul că partea vătămată se afla lângă el, a început să facă faţă de aceasta afirmaţii cu conotaţie sexuală, să o sărute în zone erogene şi să o mângâie pe picioare şi în zonele intime, muşcând-o, totodată, puternic de obrazul stâng, astfel încât i-a produs o echimoză.

La data de 4 aprilie 2010, de sărbătorile Pascale, cu ocazia unui picnic într-un grup în care se găseau ambele părţi, inculpatul a luat-o în braţe pe partea vătămată şi s-a aşezat asupra acesteia, în timp ce stătea pe sol, făcându-i avansuri cu tentă sexuală. Partea vătămată şi sora sa i-au solicitat inculpatului să se oprească, dar acesta s-a dezvinovăţit, apreciind că „nu i-a făcut nimic rău” minorei, şi a continuat să o asalteze cu gesturi provocatoare.

După circa o oră, partea vătămată a plecat din acel loc, deplasându-se pe jos însoţită de vărul său, martorul CEA, iar inculpatul i-a urmat cu un A.T.V., i-a ajuns din urmă, a împins-o pe partea vătămată şi a doborât-o la pământ, după care s-a aşezat peste ea, a început să o sărute, a atins-o în zonele intime şi a muşcat-o din nou de obraz (producându-i o echimoză).

Partea vătămată a încercat să-l înlăture ţipând, după care inculpatul s-a ridicat şi a eliberat-o, revenind la picnic.

În fine, la data de 20 aprilie 2010, în timp ce partea vătămată se întorcea de la şcoală către locuinţa sa şi trecea prin faţa unui magazin sătesc, în dreptul său a oprit un autoturism din care a coborât inculpatul. Acesta a luat-o în braţe pe minoră, a aşezat-o pe capota autoturismului, a început să o mângâie în zonele intime şi a sărutat-o, deşi aceasta se opunea gesturilor sale.

Analizând materialul probatoriu administrat în cursul urmăririi penale (în condiţiile în care în faţa primei instanţe nu s-a efectuat o cercetare judecătorească, punându-se în discuţie la primul termen de judecată, după citirea actului de sesizare, doar aspectul legat de dezincriminarea faptei), Curtea constată că, într-adevăr, se confirmă faptul că inculpatul a acţionat prin constrângerea părţii vătămate la cele trei date menţionate, în condiţiile în care aceasta s-a opus acţiunilor sale. De altfel, trebuie remarcat că într-o astfel de situaţie, dată fiind vârsta victimei, de 13 ani la acel moment, chiar şi în lipsa unor acte propriu-zise de constrângere fizică ori psihică, consimțământul unei astfel de persoane se prezumă a lipsi, întrucât practic aceasta este în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa în mod valabil.

În susţinerea celor anterior menţionate, Curtea are în vedere declaraţiile părţii vătămate SA, ale cărei susţineri (de exemplu, în sensul că la data de 4 aprilie 2010 actele exercitate de inculpat au supărat-o, determinând-o să-i ceară verişorului său să o însoţească pe drum, iar la data de 20 aprilie 2010, în timp ce inculpatul a pipăit-o pe sâni şi pe picioare, după ce a aşezat-o pe capota maşinii, minora s-a zbătut pentru a scăpa din mâinile lui, dar nu a reuşit) conduc la concluzia că aceasta a fost deranjată de acţiunile inculpatului, nefiind de acord cu ele şi respingându-le.

Şi sora părţii vătămate, martora SM, a precizat că la data de 4 aprilie 2010, când inculpatul a luat-o în braţe, a muşcat-o de obraz şi chiar s-a aşezat peste partea vătămată în timp ce stătea în iarbă, aceasta din urmă şi martora i-au cerut inculpatului să înceteze, însă inculpatul a continuat în acelaşi sens, răspunzând că nu i-ar fi făcut nimic rău minorei.

Trebuie precizat că declaraţiile părţii vătămate sunt confirmate sub aspectul tuturor acuzaţiilor de cele ale martorei SC, mama sa, care a şi văzut-o cu echimozele pe obraz, aflând de la aceasta ce s-a petrecut, precum şi de cele ale martorilor AG (care a însoţit-o pe partea vătămată în autoturism la 1 aprilie 2010), SM, sora părţii vătămate (care a văzut cele întâmplate cu ocazia picnicului din 4 aprilie 2010), CEA (verişorul părţii vătămate, martor ocular la cele întâmplate pe drum la 4 aprilie 2010), respectiv DG, DC (aflaţi în zona magazinului sătesc la momentul faptei din 20 aprilie 2010).

În raport de toate aceste aspecte, Curtea constată că, într-adevăr, în mod greşit prima instanţă a reţinut, mai ales în lipsa unei cercetări judecătoreşti şi a administrării nemijlocite a probatoriului, că actele inculpatului ar fi doar unele cu caracter obscen şi că nu ar fi acte de natură sexuală. Faţă de comportamentul concret al inculpatului, aceste acte sunt de natură sexuală, întrucât, chiar dacă nu erau apte a duce la orgasm, erau de natură a produce inculpatului o satisfacţie de natură sexuală.

Or, această faptă este în prezent incriminată chiar de art. 219 alin. 1 şi 2 lit. c din Noul Cod penal, neputându-se reţine că nu mai este prevăzută de legea penală ca infracţiune.

Trebuie observat, în acest sens, că doar în situaţia în care ar fi vorba de comiterea unui act de natură sexuală fără constrângerea victimei ori punerea sa în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori, după caz, fără a se profita de această stare, se pune problema dezincriminării faptei, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 şi art. 221 alin.1 din Noul Cod penal, care prevăd în prezent un subiect pasiv circumstanțiat, şi anume un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani.

În situaţia în care, cum este cazul în speţă, deşi este vorba de un minor cu vârsta peste 13 ani, actele de natură sexuală sunt comise în împrejurarea prevăzută de art. 219 alin. 1 Noul Cod penal, nu se poate susţine că actuala reglementare nu mai incriminează o astfel de faptă.

Este adevărat că atât aspectele de fapt, cât şi încadrarea juridică vor putea fi stabilite în mod corespunzător, atât potrivit vechii legi, cât şi celei în vigoare, după administrarea în mod nemijlocit de către judecător a probatoriului, însă, din probele administrate în faza urmăririi penale rezultă, cum s-a arătat pe larg anterior, că acuzaţiile aduse inculpatului se referă la o faptă care nu a fost dezincriminată.

Este adevărat şi faptul că, aşa cum rezultă din partea introductivă a sentinţei apelate, chiar reprezentantul parchetului prezent în şedinţă a solicitat achitarea inculpatului, arătând că infracţiunea sesizată nu mai este prevăzută de legea penală, însă acest aspect nu este de natură a acoperi aspectul de nelegalitate a sentinţei apelate, astfel încât să conducă la menţinerea acesteia.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod pr.penală, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat în întregime sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru efectuarea judecăţii în fond.