Secţia I civilă Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă. Art. 07 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al. Noul Cod de procedură civilă

5. Contestaţie în anulare.

Art. 426 Cod de procedură penală
Nu este suficientă, pentru admiterea în principiu a unei contestaţii în anulare, doar invocarea unui motiv care să fie dintre cele prevăzute expres la art. 426 Cod de procedură penală, legiuitorul prevăzând în art. 431 alin. 2 şi condiţia ca în sprijinul contestaţiei să fie depuse ori să se invoce dovezi care sunt la dosar.

S-a avut în vedere nu numai o examinare pur formală a motivelor invocate în contestaţie, ci şi o analiză succintă în urma căreia să se determine dacă motivul invocat este susţinut de minime dovezi.
(Decizia penală nr. 16/A/16 ianuarie 2015)
Prin decizia penală nr. 595 din 3 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul RI împotriva sentinţei penale nr. 174 din 30 iunie 2014 a Judecătoriei Bălceşti.

A fost obligat inculpatul să plătească 300 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, că prin sentinţa penală apelată, în baza art. 386 Cod de procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal din 1969 în infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În temeiul art. 181 alin.1 Cod penal din 1969, cu aplicarea art.5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul RI la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 81 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal, s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate pe durata termenului de încercare de 3 ani, termen calculat potrivit art. 82 Cod penal din 1969.

În baza art. 71 Cod penal din 1969, s-a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal din 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

Conform art. 71 alin. 5 Cod penal din 1969, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiile art. 83 Cod penal din 1969.

În temeiul art. 397 alin. 1 Cod de procedură penală, art. 25 Cod de procedură penală, art. 1349, art. 1357 Cod civil.

S-a luat act că Spitalul Judeţean de Urgenţă Râmnicu Vâlcea nu s-a constituit parte civilă în cauză.

S-a admis în parte acţiunea civilă a părţii vătămate/civile MN şi a fost obligat inculpatul la plata către acesta a sumei de 2084 lei, reprezentând daune materiale şi 20.000 lei cu titlu de daune morale.

În temeiul art.276 din noul Cod de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata către partea vătămată/civilă MN a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare constând în onorariu de avocat.

A fost obligat inculpatul şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat în esenţă că, la data de 26/27.12.2011, partea vătămată MN a fost lovită de inculpatul RI, producându-i acestuia leziuni care au necesitat pentru vindecare 45 zile de îngrijiri medicale de la data producerii lor.

Împotriva sentinţei a formulat apel inculpatul RI, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în scris următoarele motive: greşita condamnare, deoarece fapta nu a fost săvârşită cu intenţie directă, neexistând o relaţie de cauzalitate între faptă şi vătămarea corporală a părţii civile; instanţa nu a reţinut starea de provocare; greşita încadrare a faptei reţinută de către instanţă, având în vedere că nu există legătură de cauzalitate între faptă şi leziunile produse, inclusiv numărul de zile de îngrijiri medicale; în subsidiar, greşita individualizare a pedepsei aplicate.

Prin decizia penală nr. 595/A/03.11.2014, Curtea a respins apelul inculpatului, ca nefondat, pentru următoarele motive:

Prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în conformitate cu probele administrate în cauză. De asemenea, a fost stabilită în mod corespunzător încadrarea juridică a faptei săvârşite de către inculpat, inclusiv vinovăţia acestuia. S-a aplicat în mod corespunzător principiul legii penale mai favorabile.

Astfel, ansamblul probelor administrate în cauză confirmă acea situaţie de fapt, iar motivele de apel invocate de către inculpat sunt neîntemeiate. Din probele administrate rezultă existenţa raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi leziunile produse părţii vătămate, iar numărul de zile de îngrijiri medicale este justificat pentru vindecarea leziunilor produse prin agresiunea inculpatului.

Este neîntemeiată cererea de schimbare de încadrare juridică, în opinia Curţii, în raport cu elementele concrete ale situaţiei de fapt şi cu numărul de îngrijiri medicale de care partea vătămată a avut nevoie.

Probele administrate duc la concluzia că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se reţine starea de provocare în săvârşirea infracţiunii de către inculpat. Actele părţii vătămate nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a reţine starea de provocare, deoarece, prin natura lor, nu justifică reacţia violentă a inculpatului, care a depăşit ceea ce era necesar pentru a înlătura situaţia creată de partea vătămată.

Individualizarea judiciară a pedepsei a fost corectă, deoarece s-au avut în vedere criteriile prevăzute de lege, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, împrejurările în care aceasta s-a produs, dar şi circumstanţele favorabile inculpatului. În acest fel, au fost respectate cerinţele principiului proporţionalităţii.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul RI, care şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 426 lit. a, b şi e Cod de procedură penală, invocând următoarele aspecte:

• 
  este plecat la muncă în Franţa, iar familia nu a putut lua legătura cu el, pentru a-l încunoştinţa de acest proces; totodată, avocatul său a trimis o cerere de amânare, deoarece era în imposibilitate să ajungă la instanţa de apel la ora 08:00 (fiind desemnată locţiitor la o secţie de votare în mun. Rm. Vâlcea) şi, fiind primul termen de judecată, se putea acorda alt termen ori amâna pronunţarea pentru a se depune concluzii scrise;
  
• 
  contestatorul, având calitatea de inculpat, a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, astfel: incidentul a avut loc la data de 27/28.12.2011, iar plângerea prealabilă a fost introdusă la 01.03.2012, depăşindu-se cu 5 zile termenul de 60 de zile legal, ceea ce echivalează cu lipsa plângerii prealabile;
  
• 
  judecata a avut loc în lipsa inculpatului, fiind încălcat dreptul acestuia la apărare şi la un proces echitabil, în condiţiile în care sunt aplicabile şi prevederile art. 281 lit. e Cod de procedură penală referitoare la intervenirea nulităţii absolute pentru încălcarea dispoziţiilor privind prezenţa inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie, potrivit legii.
  

Pe fondul cauzei, contestatorul a solicitat analizarea motivelor de apel, astfel cum au fost expuse în cererea depusă la 29.10.2014, în esenţă vizând neîndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii penale şi civile, existenţa provocării, greşita încadrare juridică a faptei, insuficienţa probatoriului, cu efectul pronunţării unei soluţii de achitare.

Curtea constată că, potrivit art. 426 Cod de procedură penală, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

    a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

    b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

    c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

    d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

   e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

    f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

    g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

    h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

    i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Potrivit art. 431-432 Cod procedură penală, contestaţia în anulare se analizează în două etape distincte: - într-o primă fază se analizează admisibilitatea în principiu a cererii, când se verifică dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426, precum şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar; - într-o a doua fază, după admiterea în principiu, se dispune citarea părţilor interesate şi se analizează fondul contestaţiei în anulare.

În cauză admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare s-a pus în discuţie în şedinţa din 16.01.2015, în vederea verificării condiţiilor prevăzute de art. 431 Cod de procedură penală.

Analizând temeiurile de drept şi aspectele de fapt pe care contestatorul îşi întemeiază contestaţia în anulare, prin prisma prevederilor legale aplicabile, Curtea constată că cererea sa nu este admisibilă în principiu, urmând a fi respinsă, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.

Deşi cererea este formulată în termenul prevăzut de lege, iar cele trei motive pe care se sprijină contestaţia în anulare sunt, într-adevăr, prevăzute de art. 426 lit. a, b şi e Cod de procedură penală, indicate în mod expres şi de contestator, se constată că nu este îndeplinită una din cerinţele pentru admisibilitatea în principiu, în sensul art. 431 alin. 2 Cod de procedură penală, respectiv aceea ca în sprijinul contestaţiei să existe dovezi, fie depuse de contestator, fie aflate deja la dosarul cauzei.

Astfel, cu privire la cazul prevăzut de art. 416 lit. a Cod de procedură penală, contestatorul invocă, în esenţă, faptul că nu a ştiut de proces, fiind plecat la muncă în Franţa şi neputând fi înştiinţat de familie asupra procesului. Mai arată şi faptul că apărătorul său a solicitat amânarea cauzei la primul termen de judecată, pentru imposibilitate de prezentare justificată, dar cauza nu s-a amânat.

Verificând actele dosarului în apel, Curtea constată că dosarul a fost înregistrat, pentru soluţionarea apelului declarat de inculpatul RI, la data de 31.07.2014 la Curtea de Apel Piteşti, fiind fixat prim termen de judecată pentru data de 03.11.2014.

Pentru termenul sus-menţionat a fost citat apelantul inculpat la adresa indicată atât în sentinţa apelată, cât şi în declaraţia de apel formulată de inculpat, citaţia pentru acel termen de judecată fiind primită la domiciliu de către soţia inculpatului.

La data de 29.10.2014, apărătorul ales al inculpatului a depus la dosar în scris motivele apelului, însoţite de o declaraţie dată de inculpat personal la data de 02.08.2014, în faţa reprezentanţilor Primăria comunei Roşiile, judeţul Vâlcea (localitatea de domiciliu a inculpatului), de o adeverinţă de salariat cu privire la acesta, respectiv de copii de pe acte de stare civilă.

Prin decizia penală nr. 595/A/03.11.2014 a fost respins ca nefondat apelului declarat de inculpatul RI, din practicaua deciziei rezultând că la şedinţa publică din data de 03.11.2014 au lipsit toate părţile, deşi legal citate, fiind prezent procurorul de şedinţă, care a pus concluzii.

În raport de motivele expuse de petent cu privire la acest caz de contestaţie în anulare, Curtea constată că, deşi în mod formal cazul este prevăzut de art. 426 lit. a Cod de procedură penală, nu există nicio dovadă din care să rezulte că judecata în apel a avut loc fără citarea legală a inculpatului sau că, deşi legal citat, inculpatul a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.

Judecata în apel s-a efectuat cu legala citare a inculpatului, la domiciliul acestuia, pe care îl şi precizase în declaraţia de apel, cum s-a arătat anterior.

Contestatorul nu a făcut nicio dovadă că, deşi legal citat, a fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul din 03.11.2014 şi de a înştiinţa instanţa de apel despre această imposibilitate.

De altfel, nu a făcut nicio dovadă în sensul că ar fi fost plecat în Franţa în cursul judecării dosarului, în primă instanţă şi/sau în apel, şi că nu ar fi ştiut de existenţa procesului, în sensul celor menţionate. Dimpotrivă, la primul termen de judecată în faţa primei instanţe, inculpatul a fost prezent personal, de la această dată având termen în cunoştinţă ( a se vedea încheierea de şedinţă din 23.09.2013 a Judecătoriei Bălceşti), iar în faţa primei instanţe inculpatul s-a prezentat la unele termene de judecată, fiind şi audiat. Prin urmare, susţinerea inculpatului în sensul că n-ar fi avut cunoştinţă de proces este, în mod vădit, nereală.

Deşi în susţinerea acestui caz de contestaţie în anulare se mai invocă faptul că apărătorul ales la inculpatului ar fi solicitat amânarea cauzei în apel, la primul termen de judecată, fiind în imposibilitate de prezentare, Curtea constată că art. 426 lit. a Cod de procedură penală nu vizează imposibilitatea de prezentare a avocatului şi de a înştiinţa instanţa în acest sens, ci imposibilitatea de prezentare a părţii legal citate, respectiv de a înştiinţa instanţa în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.

Mai mult, din actele dosarului Curţii de Apel Piteşti rezultă că apărătorul ales al inculpatului RI nu a depus nicio cerere prin care să solicite amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare la 03.11.2014.

Abia în cauza de faţă având ca obiect contestaţia în anulare, o astfel de cerere (de amânare a cauzei cu termen la 03.11.2014) a fost depusă de avocat, în original, împreună cu un plic având ştampila poştei din 06.11.2014.

În aceste condiţii, nu se explică cum avocatul mai deţinea originalul cererii pentru a-l depune în calea extraordinară de atac, din moment ce ar fi trimis-o prin poştă pentru termenul din 03.11.2014, după cum nu se explică nici cum ar fi trimis la 06.11.2014 o cerere pentru termenul din 03.11.2014 în apel.

Trecând peste aceste aspecte, Curtea reţine că, oricum, existenţa unei astfel de cereri nici măcar nu dovedeşte că avocatul ar fi fost, deopotrivă, în imposibilitate de a se prezenta la 03.11.2014, dar şi în imposibilitate de a înştiinţa instanţa de apel despre acest fapt.

Referitor la cazul prevăzut de art. 426 lit. b Cod de procedură penală, în sensul că ar fi existat probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal – formularea plângerii prealabile după expirarea termenului legal prevăzut în acest sens –, Curtea constată că nu este susţinut de actele dosarului, din analiza cărora rezultă că plângerea prealabilă a fost formulată în termenul legal, în raport de legea penală aplicabilă în cauză, nefiind vorba de existenţa vreunei cauze de încetare a procesului penal.

Astfel, RI a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 alin. 1 Cod penal anterior, sesizată ca fiind săvârşită la data de 26/27.12.2011 (mai exact, în dimineaţa zilei de 27.12.2011, după orele 01:30), prin lovirea părţii vătămate MN.

Deşi în contestaţia în anulare se arată că plângerea prealabilă s-ar fi formulat abia la 01.03.2012, Curtea constată că aceasta a fost data înregistrării, cu număr de dosar penal, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bălceşti, în realitate plângerea fiind depusă la organele de poliţie de partea vătămată la data de 27.02.2012, astfel cum rezultă din însăşi vizele de primire de pe această plângere.

Or, potrivit art. 284 Cod de procedură penală anterior, plângerea prealabilă trebuie formulată în termen de 2 luni de la data la care partea vătămată a cunoscut persoana făptuitorului, termen care, conform celor arătate, este respectat în cazul plângerii prealabile formulate de partea vătămată MN, în raport de calculul termenelor procedurale prev. de art. 186 Cod de procedură penală anterior.

În aceste condiţii, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 131 Cod penal anterior invocate de contestator în sprijinul susţinerilor referitoare la existenţa unei cauze de încetare a procesului penal.

În fine, cu privire la cazul prevăzut de art. 426 lit. e Cod de procedură penală, Curtea constată că nu este incident în speţă. Deşi se invocă faptul că judecata ar fi avut loc fără participarea sa, în calitate de inculpat, iar participarea era obligatorie potrivit legii, Curtea constată contrariul: pe de o parte, inculpatul a participat la judecata în primă instanţă, chiar dacă nu şi la cea în apel, iar pe de altă parte, participarea sa nu era obligatorie, conform legii.

Nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă participarea obligatorie, în faza judecăţii în apel, a unui inculpat care nu este arestat ori aflat în vreuna din celelalte situaţii prevăzute de art. 171 Cod penal anterior.

De altfel, după cum se observă, nici contestatorul nu a arătat care ar fi textul legal în baza căruia participarea sa la judecata cauzei ar fi fost obligatorie, astfel încât să fie incident cazul de contestaţie invocat.

Pentru aceste motive, se constată că, deşi a invocat trei dintre cazurile de contestaţie în anulare expres prevăzute de art. 426 Cod de procedură penală, niciunul dintre aceste cazuri nu este, în mod vădit, incident în cauză, pentru a putea fi dispusă admiterea în principiu a contestaţiei, conform art. 431 Cod de procedură penală, cu efectul trecerii cauzei în etapa următoare, cea a judecării fondului contestaţiei.

Nu este suficientă, pentru admiterea în principiu a unei contestaţii în anulare, doar invocarea unui motiv care să fie dintre cele prevăzute expres la art. 426 Cod de procedură penală, legiuitorul însuşi prevăzând în art. 431 alin. 2 şi condiţia ca în sprijinul contestaţiei să fie depuse ori să se invoce dovezi care sunt la dosar.

Inserarea unei astfel de condiţii pentru admisibilitatea în principiu a acestei căi extraordinare de atac conduce la concluzia că legiuitorul a avut în vedere nu numai o examinare pur formală a motivelor invocate în contestaţie, ci şi o analiză, este adevărat, succintă, iar nu pe fondul contestaţiei, în urma căreia, „pipăindu-se” fondul, să se determine dacă motivul invocat este şi susţinut de minime dovezi.

O altă concluzie, în sensul că în etapa admisibilităţii în principiu nu se verifică decât dacă motivul invocat este dintre cele prevăzute de art. 426 Cod de procedură penală, nu ar fi în concordanţă cu înseşi dispoziţiile art. 431 alin. 1 Cod de procedură penală, care au în vedere în mod neechivoc şi cerinţa suplimentară a existenţei unor dovezi în sprijinul contestaţiei, care să existe încă din etapa admisibilităţii în principiu.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în baza art. 431 Cod de procedură penală, Curtea va respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare şi, conform art. 275 alin. 2 Cod de procedură penală, va obliga pe contestator la cheltuieli judiciare către stat.

6. Modificarea declaraţiilor de către inculpat.

Art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală
Modificarea declaraţiilor de către inculpat, care iniţial a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu persoana vătămată, nu are nicio justificare, în condiţiile în care actele medico - legale, declaraţiile părţilor şi ale martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei, confirmă săvârşirea faptelor în împrejurările expuse în actul de sesizare şi reţinute de judecătorul fondului, dincolo de orice îndoială rezonabilă.
(Decizia penală nr. 40/A/26 ianuarie 2015)
Prin sentinţa penală nr.209 din 2 octombrie 2014, pronunţată de Judecătoria Bălceşti, în baza art.386 Noul Cod proc.penală, s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, în privinţa inculpaţilor CV, CV şi SM, din infracţiunile prevăzute de art.197 alin.1 şi alin.2) Cod penal anterior şi art.189 alin.1) şi alin.2) Cod penal anterior, cu aplicarea art.33 lit.a) din acelaşi cod, în infracţiunile prevăzute de art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) Cod penal nou, art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) din Noul Cod penal, cu aplicarea art.38 alin.1) şi art.5 din Noul Cod penal.

În baza art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) Cod penal nou, cu aplicarea art.5 din Noul Cod penal, a fost condamnat inculpatul CV la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) şi art.5 din acelaşi cod, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art.38 alin.1), art.39 alin.1) lit.b ) din Noul Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de patru luni închisoare, urmând ca în final inculpatul CV să execute pedeapsa de 5 ani şi patru luni închisoare, aplicându-i-se dispoziţiile art.60 Cod penal nou.

În temeiul art.72 din Noul Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului CV durata reţinerii şi a arestului preventiv, din perioada 14.02.2013-19.02.2013.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr.187/2012, s-a interzis inculpatului CV, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani , ce se va executa în condiţiile art.68 alin.1) lit. c) din Noul Cod penal.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr.187/2012, s-a interzis inculpatului CV ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat , de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) Cod penal nou, cu aplicarea art.5 din Noul Cod penal, a fost condamnat inculpatul CV la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) şi art.5 din acelaşi cod, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art.38 alin.1), art.39 alin.1) lit.b ) din Noul Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de patru luni închisoare, urmând ca în final inculpatul CV să execute pedeapsa de 5 ani şi patru luni închisoare, aplicându-i-se dispoziţiile art.60 Cod penal.

În temeiul art.72 din Noul Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului CV durata reţinerii şi a arestului preventiv, din perioada 14.02.2013-19.02.2013.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatului CV, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani , ce se va executa în condiţiile art.68 alin.1) lit. c) din Noul Cod penal.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr.187/2012, s-a interzis inculpatului CV, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat , de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art.218 alin.1) şi alin. 3) lit. f) Cod penal nou, cu aplicarea art.5 din Noul Cod penal, a fost condamnat inculpatul SM la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) şi art.5 din acelaşi cod, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art.38 alin.1), art.39 alin.1) lit.b ) din Noul Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de patru luni închisoare, urmând ca în final inculpatul SM să execute pedeapsa de 5 ani şi patru luni închisoare, aplicându-i-se dispoziţiile art.60 Cod penal nou.

În temeiul art.72 din Noul Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului SM durata reţinerii şi a arestului preventiv, din perioada 14.02.2013-19.02.2013.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr.187/2012, s-a interzis inculpatului SM, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani , ce se va executa în condiţiile art.68 alin.1) lit. c) din Noul Cod penal.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr.187/2012, s-a interzis inculpatului Şunică Marian, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat , de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza disp. art. 7 din Legea nr.76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpaţi.

În baza art.397 Cod proc.penală , art.19 din acelaşi cod, art.1349, art.1357 Cod Civil, s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea vătămată/civilă MEL şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la plata către aceasta a sumei de 10.000 de lei, cu titlu de daune morale.

În baza art.274 alin.2) Cod proc.penală, a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 1100 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat, din care 1.400 de lei reprezintă costul expertizei efectuate în faza de judecată.

Onorariile apărătorilor din oficiu desemnaţi inculpaţilor CV şi SM,precum şi părţii vătămate MEL, în cuantum total de 750 de lei, s-a dispus a fi avansate anticipat din fondurile Ministerului Justiţiei, cheltuielile privind avocaţii din oficiu rămânând în sarcina statului, conform art.274 alin.1) teza finală Cod proc.penală.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că la data de 12 februarie 2013 partea vătămată MMEL s-a adresat Postului de Poliţie Ghioroiu cu o plângere penală prin care arăta că în cursul nopţii de 11/12.02.2013 inculpaţii CV, CV şi SM au forţat-o să întreţină raporturi sexuale cu aceştia în locuinţa primului, întreaga acţiune durând până în jurul orei 05³⁰, solicitând în consecinţă efectuarea de cercetări faţă de aceştia.

Din ansamblul probator administrat în cauză rezultă că în seara zilei de 11 februarie 2013, în jurul orei 19⁰⁰ , în timp ce se deplasau către centrul comunei Ghioroiu, inculpatul CV şi martorul DAI s-au întâlnit în dreptul fostului sediu CAP cu partea vătămată MEL, moment în care inculpatul CV a coborât de pe bicicletă şi a acostat-o, propunându-i să întreţină raporturi sexuale cu el. Partea vătămată a fost de acord, astfel că inculpatul CVşi martorul DAI s-au întors din drum, deplasându-se în direcţia Bălceşti-Poienari, însoţiţi de partea vătămată MEL.

Ajungând la locuinţa martorului SG, inculpatul CV a strigat la poartă, apoi a intrat în casă, unde 1-a contactat telefonic pe vărul său, inculpatul CV, de pe telefonul lui SG, şi i-a propus să-1 primească în locuinţa sa pentru a întreţine raporturi sexuale cu partea vătămată.

Inculpatul CV a fost de acord, astfel că inculpatul CV, însoţit de martorii DAI, SG şi ITC, au plecat împreună cu partea vătămată MEL către domiciliul inculpatului CV cu scopul sus-menţionat.

După ce au ajuns la destinaţie, iar toate persoanele au intrat într-una din camerele locuinţei, respectiv cea folosită drept dormitor, în care se afla televizorul, inculpatul CV i-a contactat telefonic pe martorii DG şi DBC -fraţi, precum şi pe inculpatul SM, invitându-i la el.

La scurt timp au sosit pe rând atât inculpatul SM, cât şi martorii DG şi DBC şi au început să consume băuturi alcoolice.

Apoi, acceptându-i propunerea, partea vătămată MEL a mers cu martorul DBC în camera alăturată, folosită de obicei ca bucătărie, unde cei doi au întreţinut raporturi sexuale de comun acord. În acest timp, inculpaţii CV şi CV au intrat de mai multe ori în camera în care se consuma actul sexual, manifestându-şi nerăbdarea, atât prin exprimarea clară a intenţiei, cât şi prin efectuarea unor gesturi cu caracter sexual.

Partea vătămată în schimb si-a manifestat încă din acest moment împotrivirea, spunând că nu doreşte să întreţină raporturi sexuale cu "beţivi şi boşorogi".(conform declaraţiilor martorilor SG şi DAI.)

Ulterior, partea vătămată a întreţinut raporturi sexuale consimţite şi cu martorii DG şi ITC, timp în care inculpaţii CV, CV şi SM, precum şi martorul DAI se certau cu privire la ordinea în care să întreţină raporturi sexuale cu partea vătămată.

Inculpaţii CV şi CV au intrat din nou în camera în care partea vătămată MEL întreţinea raporturi sexuale cu DG şi ITC, spunând că doresc să "urmeze" ei, însă şi de această dată, au fost respinşi de către partea vătămată, fapt ce i-a deranjat.

În final, partea vătămată a întreţinut un raport sexual consimţit şi cu martorul SG, timp în care inculpatul CV a intervenit iarăşi, de data aceasta vehement, deranjat de faptul că majoritatea celor prezenţi au întreţinut raporturi sexuale cu partea vătămată MEL iar inculpatul, deşi se afla în casa sa, nu poate face acelaşi lucru. Partea vătămată s-a împotrivit şi de data aceasta, exprimându-şi în mod clar refuzul de a întreţine raporturi sexuale cu cei trei inculpaţi, fapt care 1-a enervat pe inculpatul CV, acesta începând să ţipe, să înjure şi să ameninţe partea vătămată cu bătaia dacă nu întreţine raporturi sexuale şi cu el.

Observând acestea, martorii SG, DAI, ITA, ITC, DG şi DBC s-au hotărât să plece înainte ca lucrurile să degenereze, iar spre ieşirea din locuinţă au trecut prin camera în care se afla partea vătămată MEL, dezbrăcată, care, văzând că aceştia pleacă, şi-a exprimat dorinţa de a merge cu ei.

În acel moment, inculpaţii CV şi CV au prins partea vătămată de mâini şi nu i-au permis acesteia să se îmbrace şi să plece împreună cu cei cinci martori, inculpatul CV spunându-i părţii vătămate „tu nu pleci nicăieri, rămâi aici” (conform declaraţiei martorului SG).

Deşi la plecare, martorii SG şi ITC au insistat, solicitându-i inculpatului CV să-i permită părţii vătămate MEL să plece ,întrucât aceasta nu doreşte să întreţină raporturi sexuale cu el, inculpatul a refuzat categoric, spunând că "în casa sa poate face ce vrea". Totodată, martorii i-au atenţionat pe cei trei inculpaţi că se află sub influenţa băuturilor alcoolice şi că nu este bine ce fac.

Când au ajuns la poarta de la intrarea în curtea locuinţei inculpatului CV, auzind ţipetele părţii vătămate, martorul SG s-a întors din drum solicitându-le încă o dată inculpaţilor să-i dea drumul părţii vătămate şi să o lase să plece, însă fără rezultatul scontat. A încercat să intre în casă ,însă nu a reuşit să deschidă uşa întrucât aceasta era blocată, fără a putea preciza dacă uşa era asigurată cu vreun sistem de închidere sau dacă ţinea cineva la uşă.

Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de organele de poliţie ulterior rezultă că uşa locuinţei inculpatului CV se asigura prin interior cu un cui care, la acel moment era slăbit, ceea ce denotă că anterior acesta fusese forţat.

Totodată, din declaraţia martorului SG rezultă că, după ce a încercat să deschidă uşa, a auzit pe unul din inculpaţi când striga la partea vătămată spunându-i "stai aici, nu pleci nicăieri!", ceea ce conduce la ideea că, pentru moment, acesta i-a dat drumul părţii vătămate şi a mers să ţină la uşă, ştiind că acel cui poate ceda.

Văzând că nu reuşeşte să-i convingă, martorul s-a întors şi a plecat după celelalte patru persoane, mergând împreună pe uliţa comunală până au ajuns la DJ 651 A, în dreptul magazinului denumit în localitate "La G" unde s-au despărţit, respectiv martorii DG şi DBC au plecat către Nord, în direcţia Bălceşti -Poienari iar ceilalţi trei martori, SG, ITC şi DAI au plecat către Sud, în direcţia Poienari-Bălceşti.

Pe drum, martorul SG, la insistenţele şi lui ITC, în prezenţa lui DAI, l-a sunat de pe telefonul său mobil pe inculpatul CV, spunându-i din nou acestuia să o elibereze pe partea vătămată. În încercarea sa de a-i convinge pe inculpaţi şi de a-i speria, martorul i-a comunicat inculpatului CV că a observat maşina poliţiei prin zonă şi pe soţul părţii vătămate, însă acesta nu a renunţat la hotărârea luată, spunându-i foarte clar ceea ce voiau să obţină de la partea vătămată, şi au condiţionat punerea în libertate de cedarea sa sexuală.

Astfel, după plecarea "grupului tânăr", aşa cum însuşi inculpatul SM i-a denumit, cei trei inculpaţi, după ce au lovit partea vătămată întrucât aceasta continua să se opună, au întreţinut succesiv fiecare raporturi sexuale cu aceasta, ajutându-se reciproc prin imobilizarea mâinilor şi picioarelor victimei. Ulterior, după ce toţi cei trei inculpaţi au violat-o, nu i-au permis părţii vătămate să plece acasă, reţinând-o închisă în camera în care s-a consumat violul încă aproximativ 2 ore, timp în care au încercat să o convingă să nu anunţe organele de poliţie, ameninţând-o că o omoară şi îi dau foc. De asemenea, inculpatul SM a ameninţat partea vătămată cu acte de violenţă dacă aceasta va povesti ceva concubinei inculpatului.

În jurul orei 05⁰⁰ inculpatul CV, în încercarea sa de a o face pe partea vătămată „să tacă", cunoscând şi totodată profitând de faptul că aceasta mai întreţine uneori relaţii sexuale contra unor foloase materiale, a plecat cu ea către domiciliul său, ceilalţi doi inculpaţi rămânând în continuare la domiciliul inculpatului CV. Astfel, când au ajuns în dreptul magazinului „La G", inculpatul CV a mers până la locuinţa sa, situată la circa 200 de metri distanţă, de unde a luat o sticlă de suc de 2 l şi două perechi de chiloţi, bunuri pe care i-a dat părţii vătămate,întrucât aceasta nu mai avea lenjerie intimă ,deoarece îi fusese anterior ruptă şi apoi aruncată în sobă de către inculpaţi.

Ulterior, cei doi au plecat împreună către magazinul SC B SRL, situat la circa 100 m distanţă , magazin ce încă nu se deschisese, însă inculpatul CV a strigat la poartă şi a venit martorul BI, care a deschis şi i-a servit cu cafea şi bere, plătite de inculpat. Totodată, acesta i-a mai cumpărat părţii vătămate un bidon cu bere ,după care s-au despărţit.

În drumul spre casă, în jurul orei 07⁰⁰, inculpatul CV s-a întâlnit cu inculpatul SM, pe care îl lăsase la domiciliul inculpatului CV.

În faza de urmărire penală s-a dispus şi efectuarea unei constatări medico-legale asupra părţii vătămate, în vederea constatării urmărilor acţiunilor violente la care a fost supusă. Potrivit raportului de constatare medico-legală nr. *** din 13.02.2013 întocmit de SJML Vâlcea, partea vătămată a prezentat leziuni traumatice ce necesită 1-2 zile de îngrijiri medicale, s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure, posibil comprimare cu degetele şi pot data din 11.02.2013. De asemenea, în conţinutul vaginal s-au pus în evidenţă capete de spermatozoizi, ce atestă efectuarea unui act sexual intravaginal complet cu ejaculare, ce poate data din 11 februarie 2013.

Fiind audiaţi în cauză, în faza de urmărire penală, inculpaţii nu au recunoscut comiterea faptelor de care sunt învinuiţi, confirmând doar prezenţa părţii vătămate în locuinţa inculpatului CV şi întreţinerea de raporturi sexuale consimţite cu ceilalţi tineri, cu excepţia inculpatului CV, care a precizat că nu ştie nimic ce s-a întâmplat la el în casă. Versiunile oferite de cei trei inculpaţi relativ la succedarea evenimentului nu s-au conjugat nici cel puţin minimal, declaraţiile acestora fiind contradictorii.

Dintre cei trei inculpaţi, doar inculpatul CV a recunoscut iniţial că a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată, însă de comun acord, după care a revenit asupra declaraţiei, precizând că doar a intenţionat, însă, din motive fiziologice nu a mai întreţinut niciun raport sexual cu aceasta.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul SN, prima instanţă a constatat, că, iniţial, acesta a precizat că în noaptea respectivă a stat în beciul locuinţei inculpatului CV şi nici măcar n-a văzut-o pe partea vătămată. Ulterior, a revenit asupra declaraţiei, confirmând faptul că, în momentul în care martorii SG, DAI, ITC, DG şi DBC au plecat, partea vătămată a vrut să-i însoţească însă ceilalţi doi inculpaţi s-au opus, nepermiţându-i acest lucru, apoi au început să o agreseze atât fizic, cât şi verbal pentru a o constrânge să întreţină relaţii sexuale şi cu ei. Mai mult, inculpatul CV a ameninţat partea vătămată cu un briceag, spunând că-i taie gâtul „chiar dacă ar fi să facă puşcărie toată viaţa".

În faza de judecată, inculpaţii şi-au nuanţat declaraţiile, negând în continuare în totalitate comiterea faptelor, cu menţiunea că inculpatul CV a arătat că niciunul din inculpaţi nu a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată, iar inculpatul SM a arătat că partea vătămată a rămas de bunăvoie în locuinţa inculpatului CV, dar fără ca inculpaţii să poată explica existenţa contradicţiilor dintre declaraţiile date în faza de urmărire penală şi cele din faza de judecată.

Instanţa de fond a constatat, că potrivit art.103 alin. 1) Cod proc. penală, probele nu au o valoarea mai dinainte stabilită prin lege şi sunt dispuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză; alin.2) al aceluiaşi text legal precizează că în luarea deciziei existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Evaluând toate probele administrate în cauză, instanţa de fond a avut convingerea că acuzaţia a fost dovedită de orice îndoială rezonabilă, aşa cum reiese din următoarele :

- un prim moment al activităţii infracţionale desfăşurate de inculpaţi este cel în care din locuinţa inculpatului CV a plecat „grupul tânăr” , aşa cum a fost denumit de chiar inculpatul SM, respectiv martorii SG, DAI, ITC, DG şi DBC.

Cu această ocazie, prima instanţă a reţinut, ca probat, faptul că partea vătămată şi-a exprimat în mod explicit dorinţa de a merge cu sus-numiţii, moment în care inculpaţii CV şi CV au prins partea vătămată de mâini şi nu i-au permis să plece cu martorii mai sus amintiţi, spunându-i părţii vătămate că „mai au treabă cu ea”. (conform declaraţiei martorului DAI.

Astfel, a constatat prima instanţă, cu ocazia audierii martorul SG a arătat următoarele: „..eu mă aflam în faţa locuinţei, MEL încerca să se ridice din pat , pentru a se îmbrăca şi a pleca cu mine, însă CV şi CV nu o lăsau şi îi spuneau că ea nu pleacă. Auzind că MEL ţipa şi dorea să plece cu mine, după ce făcusem câţiva paşi de lângă uşă, m-am întors pentru a o lua pe MEL, însă nu a mai putut deschide uşa. Am forţat-o, nu am putut să deschid uşa însă nu am văzut dacă ţinea cineva de uşă sau au pus zăvorul. În prezenţa lui ITC şi DAI l-am sunat de pe telefonul meu mobil pe CV şi i-am spus să o lase pe MEL să plece, minţind că am văzut poliţia pe stradă”.

Din declaraţiile martorului DAI rezultă următoarele: „..MEL se afla în patul din prima încăpere, dezbrăcată complet, iar când noi am trecut din camera cu televizor în camera în care se afla ea, ne-a spus . CV, împreună cu CV(V) s-au dus şi a prins-o de mâini pentru a nu o lăsa să se îmbrace să plece cu noi.”

Fiind audiat, martorul ITC a declarat următoarele: „..MEL a spus să stăm, că merge şi ea cu noi acasă, să nu o lăsăm acolo. Noi ne aflam în pragul uşii, ne încălţam şi am auzit când CV şi CV au spus că ea nu pleacă şi o ţineau să nu se poată îmbrăca. Când am vrut să plecăm SG i-a spus lui CV şi CV să-i dea drumul L., să nu facă sex cu ea cu forţa, întrucât sunt beţi şi pot face probleme. CV a spus că el nu îi dă drumul până nu face şi el sex cu ea. Noi am plecat, am ajuns la poartă, iar SG s-a întors la uşă şi a găsit-o închisă. A strigat la cei care rămăseseră în casă şi le-a spus să îi dea drumul L că vor face puşcărie..Eu i-am spus lui G să îi sune pe cei trei, respectiv CV, să-i spună să o lase pe L , V nu a vrut, iar eu l-am pus pe S să mintă că pe stradă este poliţia cu soţul L şi o caută. Cu toate acestea, V a spus că nu îi dă drumul L”.

Cu ocazia audierii în faza de urmărire penală, inculpatul SM, în prezenţa apărătorului ales, a arătat următoarele: „.. văzându-i că pleacă, MEL i-a spus lui SGsă o aştepte că merge şi ea. CV şi CV s-au opus şi nu au lăsat-o să plece, spunându-i că nu pleacă până nu face sex şi cu ei. Am auzit-o pe L. când le-a spus celor doi că nu vrea să facă sex cu ei şi le-a cerut să o lase să plece, însă aceştia au refuzat”.

Instanţa de fond a apreciat că aceste declaraţii se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate, dar şi cu listingul convorbirilor purtate de inculpaţi, din care rezultă că inculpatul CV a avut două convorbiri telefonice cu martorul SG, în data de 12.02.2013, la orele 00⁰¹ şi 00⁰⁴.

Este adevărat, a arătat instanţa de fond, că în faza de judecată martorii sus-menţionaţi şi inculpatul SM au revenit asupra declaraţiilor iniţiale, fără o justificare veridică, însă este evident că aceste reveniri au fost făcute cu intenţia de a împiedica tragerea la răspundere penală a inculpaţilor.

Mai mult, declaraţiile mai sus expuse concordă cu declaraţiile date olograf de martori şi de inculpatul SM, declaraţii date din memorie şi care se coroborează totodată, aşa cum s-a arătat mai sus.

- A doua fază a activităţii infracţionale, în opinia instanţei de fond, constă în violul propriu-zis, în speţă raporturile sexuale pe care cei trei inculpaţi le-au avut cu partea vătămată, prin constrângere.

Existenţa raporturilor sexuale a fost dovedită prin declaraţiile părţii vătămate, care se coroborează cu declaraţiile martorilor, precum şi cu declaraţiile inculpatului CV.

Astfel, cu ocazia audierii în faza de urmărire penală, inculpatul CV a recunoscut întreţinerea raporturilor sexuale cu partea vătămată: „.. precizez că atunci când m-am întors la domiciliul lui V aceasta făcea sex cu L, era de faţă SM care făcuse sex cu L înaintea lui V .. A terminat V la scurt timp am făcut şi eu sex cu ea şi văzând că pe durata partidei m-a cam respins în sensul că nu prea mai voia m-am hotărât ca după ce terminăm să plecăm..”

De asemenea, audiat în faza de urmărire penală, în prezenţa apărătorului, inculpatul CV a declarat că a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată, la iniţiativa acesteia. Cu această ocazie inculpatul şi-a nuanţat declaraţia cu privire la coinculpaţi.

Cu ocazia audierii în faza de judecată, inculpatul CV a revenit asupra declaraţiilor iniţiale arătând că niciunul dintre inculpaţi nu a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată, dar fără a putea explica aceste contradicţii dintre declaraţii.

Conform principiului enunţat de art. 103 Cod proc.penală, instanţa, la stabilirea adevărului, va lua în considerare declaraţiile inculpatului CV din faza de urmărire penală, întrucât acestea se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, aşa cum s-a arătat mai sus, iar pe de altă parte, retractarea acestor declaraţii a fost făcută în mod evident pro causa, pentru a îngreuna tragerea la răspundere penală a inculpaţilor.

Raporturile sexuale au fost realizate de inculpaţi prin constrângerea părţii vătămate, aspect ce rezultă din faptul că partea vătămată a fost împiedicată prin forţă să părăsească locuinţa inculpatului CV.

Mai mult, înainte de acest moment, partea vătămată îşi manifestase în mod explicit refuzul de a întreţine relaţii sexuale cu inculpaţii CV şi CV.

Acest aspect, a constatat instanţa de fond, rezultă din declaraţiile martorului ITC („..CV şi CV veneau mereu peste noi şi ne spuneau să terminăm că urmează ei, iar MEL spunea

, iar cei doi erau vizibil supăraţi”), precum şi din declaraţiile concordante ale martorilor SG şi DAI.

De asemenea, potrivit raportului de constatare medico-legală nr. *** întocmit de SJML Vâlcea, partea vătămată a prezentat leziuni traumatice ce au necesitat 1-2 zile de îngrijiri medicale, s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure, posibil comprimare cu degetele şi pot data din 11.02.2013.

Este adevărat, a menţionat instanţa de fond, că din raportul de expertiză genetică judiciară rezultă că în secreţia vaginală a părţii vătămate nu se regăsesc caracterele genetice din profilele AND cromozomiale Y de referinţă ale inculpaţilor, însă acest mijoc de probă nu este unul absolut, care să excludă comiterea faptei, aşa cum s-a susţinut în apărare, ţinând cont în special de împrejurarea că recoltarea din conţinutul vaginal s-a făcut în data de 13.02.2013 , în timp ce violul a fost comis în cursul nopţii de 11/12.02.2013.

-O ultimă etapă a activităţii infracţionale din cauză este cea ulterioră consumării infracţiunii de viol, când inculpaţii nu i-au permis părţii vătămate să plece acasă, reţinând-o închisă aproximativ 2 ore după ce s-a consumat violul, în încercarea de o convinge să nu anunţe organele de poliţie, partea vătămată fiind ameninţată de către inculpaţi.

Starea de fapt mai sus menţionată s-a probat prin declaraţiile părţii vătămate, care se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, respectiv declaraţiile inculpatului CV , în care arată că a plecat din locuinţa inculpatului CV în jurul orei 05⁰⁰ , în locuinţă rămânând şi inculpatul SM, precum şi cu declaraţia martorului Bărbulescu Ilie, din care rezultă că în data de 12.02.2013, în jurul orei 06⁰⁰ dimineaţa, a fost strigat de inculpatul CV, acesta fiind împreună cu partea vătămată.

În aceste condiţii, a arătat instanţa de fond, nu poate avea valoare probatorie declaraţia concubinei inculpatului SM, martora MM, care a arătat că inculpatul a ajuns la domiciliul comun în jurul orei 01⁰⁰ , această declaraţie fiind în mod evident subiectivă şi dată pro causa, pentru a îngreuna tragerea la răspundere penală a concubinului său.

Instanţa de fond a constatat, că faţă de modul de acţionare, prin violenţă şi ameninţare asupra victimei, căreia i s-a înfrânt voinţa şi puterea de a se deplasa în mod liber, situaţie ce a durat câteva ore, inculpaţii au comis şi infracţiunea de lipsire în mod illegal, neputându-se susţine că această latură a activităţii lor intră în conţinutul infracţiunii de viol, deoarece în condiţiile date are o individualitate bine conturată şi prezintă toate elementele infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor, instanţa de fond a reţinut, că în data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Noul Cod penal (Legea nr.286/2009), iar potrivit art.5 din acest cod „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

Făcând aplicarea acestui text de lege, instanţa de fond a reţinut, că dispoziţiile art. 197 alin.1) şi alin.2) Cod penal se regăsesc în prezent în dispoziţiile art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) Cod penal nou alin.1) Cod penal vechi , iar în privinţa infracţiunii de libertate se constată că aceasta este incriminată prin dispoziţiile art.205 alin.1) Noul Cod penal , dispoziţiile legale mai favorabile fiind cele din noua legislaţie penală, prin prisma limitelor de pedeapsă , mult reduse faţă de vechiul Cod penal cu privire la cele două infracţiuni.

Prin urmare, în baza art.386 Noul Cod proc.penală, s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, din infracţiunile prevăzute de art.197 alin.1 şi alin.2) Cod penal anterior şi art.189 alin.1) şi alin.2) Cod penal anterior ,cu aplicarea art.33 lit.a) din acelaşi cod, în infracţiunile prevăzute de art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) Cod penal nou,art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) din Noul Cod penal, cu aplicarea art.38 alin.1) şi art.5 din Noul Cod penal.

S-a reţinut, că în cazul infracţiunii de lipsire de libertate este incidentă circumstanţa agravantă reală constând în săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, prevăzută de art.77 lit.a) din Noul Cod penal.

Întrucât inculpaţii nu au fost condamnaţi definitiv pentru niciuna din infracţiunile sus –menţionate, în speţă sunt aplicabile prevederile art.38 alin.1) din Noul Cod penal referitoare la concursul real de infracţiuni.

În drept , a apreciat instanţa de fond, faptele inculpaţilor CV, CV şi SM care în cursul nopţii de 11/12.02.2013 au întreţinut succesiv raporturi sexuale prin constrângere cu partea vătămată MEL, ajutându-se reciproc prin imobilizarea victimei, după care au lipsit-o de libertate, nepermiţându-i să plece acasă, reţinând-o închisă în camera în care s-a consumat violul încă aproximativ 2 ore, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de viol în formă agravantă, faptă prevăzută şi pedepsită de art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) Cod penal nou şi lipsire de libertate în mod ilegal, faptă prevăzută şi pedepsită de art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) Cod penal nou, cu aplicarea art.38 alin.1) şi art.5 din Noul Cod penal.

Întrunite fiind, aşadar, condiţiile pentru tragerea la răspundere penală a inculpaţilor, instanţa de fond a apreciat, că se impune pronunţarea unei soluţii de condamnare, respectiv aplicarea unei pedepse privative de libertate .

La individualizarea judiciară a pedepsei şi a modalităţii de executare, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 Noul C.pen., respectiv gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului, rezultate din împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs, motivul săvârşirii infracţiunii, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal (inculpaţii nu au recunoscut săvârşirea infracţiunilor), nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială a inculpaţilor, precum şi împrejurarea că inculpaţii sunt cunoscuţi cu antecedente penale.

Ca atare, instanţa de fond a apreciat că aplicarea unor pedepse de 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de viol, şi de 1 an închisoare, pentru infracţiunea de lipsire de libertate, corespunde principiului justei individualizări a pedepsei, prin prisma regulilor sus-enunţate.

În baza art.38 alin.1), art.39 alin.1) lit.b ) din Noul Cod penal, s-a aplicat inculpaţilor pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor obligatoriu de patru luni închisoare, urmând ca în final inculpaţii să execute pedeapsa de 5 ani şi patru luni închisoare.

S-au aplicat inculpaţilor dispoziţiile art.60 Cod penal nou, iar în temeiul art.72 din Noul Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpaţilor durata reţinerii şi a arestului preventiv, din perioada 14.02.2013-19.02.2013.

În privinţa laturii civile, instanţa de fond a constatat, că partea vătămată MEL s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 10.000 de lei, cu titlu de daune morale, iar cererea sa este întemeiată.

S-a arătat că este incontestabil că fapta inculpaţilor a adus atingere integrităţii morale şi psihoafective a părţii vătămate, aceasta fiind nevoită să suporte nu numai abuzul sexual, dar şi ruşinea cu ocazia discuţiilor, precum şi a audierilor efectuate în cauză.

S-a mai reţinut că fapta s-a desfăşurat într-o comunitate restrânsă, unde lucrurile de acest gen apar ca excepţii şi sunt percepute şi analizate ca atare, poziţia părţii vătămate în societate putând fi afectată în viitor de acest eveniment.

Cu privire la daunele morale solicitate, instanţa de fond a apreciat că acestea reprezintă consecinţe de natură nepatrimonială, cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând in atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs in afara unui cadru contractual.

În speţă, a constatat instanţa de fond, este indiscutabil că părţii vătămate i-ai fost produse asemenea consecinţe, ţinând cont de faptul că infracţiunea de viol reprezintă forma cea mai gravă de încălcare a libertăţii sexuale a persoanei, dar şi împrejurările concrete ale cauzei, fapta fiind comisă de trei persoane, pe o durată lungă de timp, având o rezonanţă deosebită în comunitatea unde locuiesc atât inculpaţii cât şi partea vătămată.

Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce diferă de la persoana la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. De aceea, nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Având în vedere cele mai sus expuse, instanţa de fond a admis solicitarea părţii vătămate.

Totodată, în baza dispoziţiilor art.7 din Legea nr.76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpaţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii CV, CV şi SM, în termen legal, care au criticat sentinţa sub aspectul greşitei condamnări, atât pentru infracţiunile de viol, cât şi pentru cea de lipsire de liberate, precum şi sub aspectul obligării inculpaţilor la plata daunelor morale către partea civilă.

Cu privire la condamnarea inculpaţilor, inculpaţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală, precum şi interpretarea eronată a probelor administrate în cauză, care nu conduc la concluzia că inculpaţii au săvârşit infracţiunile imputate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, impunându-se achitarea lor în temeiul art. 16 alin. 1 lit. a Cod de procedură penală.

În motivele de apel, inculpaţii au arătat în esenţă că partea vătămată ar fi formulat plângerea penală pentru infracţiunea de viol doar la insistenţele soţului, inventând faptele pentru a se justifica faţă de acesta, iar acest aspect rezultă atât din propriile-i declaraţii, cât şi din cele ale soţului său, martorul MO.

Chiar din declaraţiile sale, confirmate de cele ale martorului BI, rezultă că persoana vătămată nu a fost constrânsă să facă nimic din ceea ce nu voia, fiind exclusă ipoteza prezentată de aceasta, mai ales că din certificatul medico - legal eliberat acesteia rezultă că leziunile nu sunt specifice pentru viol, iar conform raportului de expertiză genetică întocmit în cursul judecăţii, în secreţia vaginală recoltată de la persoana vătămată nu s-au regăsit caracterele genetice din profilele specifice cromozomiale Y provenind de la cei trei inculpaţi.

În mod eronat prima instanţă nu a dat eficienţă juridică expertizei genetice, motivarea sa fiind contrazisă şi de concluziile certificatului medico - legal referitor la prezenţa spermatozoizilor, iar aceste mijloace de probă sunt singurele neechivoce şi contrazic în mod categoric susţinerile persoanei vătămate privind exercitarea constrângerii prin violenţă, precum şi întreţinerea de către inculpaţi a raporturilor sexuale complete cu aceasta, astfel că infracţiunea de viol nu există.

Mai arată inculpaţii că nici infracţiunea de lipsire de liberate nu există, în raport de comportamentul persoanei vătămate ulterior presupuselor fapte, de contradicţiile din declaraţiile acesteia, respectiv de declaraţiile tuturor martorilor, în sensul consimţământului persoanei vătămate de a rămâne în acea locuinţă.

Sub aspectul laturii civile, inculpaţii au arătat că instanţa de fond, cu încălcarea disp. art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală, a dat o interpretare eronată probelor administrate în cauză, modul de soluţionare a laturii penale influenţând în mod direct şi soluţia pe latură civilă.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate de inculpaţi, precum şi din oficiu, conform art. 417 şi următoarele Cod de procedură penală, Curtea constată că acesta este legală şi temeinică, iar apelurile declarate de inculpaţi sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele motive:

În primul rând, Curtea constată că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală cu privire la toate faptele deduse judecăţii, deoarece faptele sesizate există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de către inculpaţi, iar această concluzie se desprinde, dincolo de orice îndoială rezonabilă, din ansamblul probelor administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii.

Astfel, cum detaliat s-a expus şi în sentinţa apelată, conform martorilor SG, DAI şi ITC, care au fost prezenţi la locuinţa inculpatului CV, în noaptea de 11/12.02.2013, după ce iniţial victima MEL a întreţinut pe rând raporturi sexuale de bună voie cu DG, DBC, SG şi ITC, aceasta a refuzat să întreţină astfel de raporturi şi cu inculpaţii, pe motiv că erau mai în vârstă. Potrivit martorilor, care confirmă declaraţiile persoanei vătămate, ei au plecat de la locuinţa inculpatului VC, însă persoana vătămată nu a fost lăsată să plece, fiind ţinută fără voia ei în continuare în locuinţă, în scopul de a întreţine relaţii sexuale cu inculpaţii, care au ţinut-o să nu se poată îmbrăca şi să nu poată părăsi locuinţa.

Declaraţiile martorilor, în sensul că SG a şi insistat ca inculpaţii să o lase pe persoana vătămată să plece, scop în care l-a şi apelat telefonic pe CV, după ce plecaseră de la casa acestuia, se coroborează şi cu listingul convorbitorilor telefonice depus la dosar, din care rezultă că puţin după miezul nopţii respective martorul SG a vorbit de două ori la telefon cu inculpatul în cauză.

Revenirea în timpul judecăţii asupra declaraţiilor anterioare făcută de către martorii oculari (cu excepţia martorului ITC, care a arătat şi în faţa instanţei că menţine declaraţiile anterioare, date în cursul urmăririi penale, întrucât reflectă adevărul), care au susţinut ulterior că, de fapt, persoana vătămată MEL ar fi rămas după plecarea martorilor de bună-voie în locuinţa inculpatului CV, nefiind ţinută cu forţa în această locuinţă pentru a întreţine relaţii sexuale şi cu inculpaţii, reprezintă aspecte pe care Curtea nu le poate reţine ca fiind declaraţii favorabile inculpaţilor, cum se invocă în motivele de apel.

Astfel, în primul rând se observă că martorii SG şi DAI, deşi au relatat în faţa instanţei alte aspecte decât în faza urmăririi penale, au precizat la începutul audierii de către judecătorul fondului că îşi menţin declaraţiile date în cauză în faza de urmărire penală.

În al doilea rând, revenirea asupra celor declarate, în mod repetat, în faza urmăririi penale nu a fost justificată de către martori de o manieră rezonabilă şi credibilă, astfel încât să conducă la concluzia că cele afirmate iniţial ar fi fost contrare adevărului.

Curtea observă că prima instanţă a analizat în mod judicios toate probele administrate în cauză, inclusiv pe cele administrate în faţa sa, reţinând în mod corect situaţia de fapt în urma coroborării acestora, nefiind fondată critica apelanţilor inculpaţi referitoare la interpretarea eronată a probelor.

Contrar celor susţinute de inculpaţi, declaraţiile părţii vătămate, precum şi declaraţiile martorului BI nu conduc la concluzia nevinovăţiei inculpaţilor. Faptul că după săvârşirea faptelor şi plecarea părţii vătămate din locuinţa inculpatului CV, aceasta a fost însoţită de inculpatul CV, cei doi oprindu-se pentru a servi cafea la barul martorului BI în jurul orele 06:30 dimineaţa, iar, potrivit declaraţiei acestui martor, partea vătămată părea a se purta normal, nu exclud săvârşirea faptelor în modalitatea expusă de partea vătămată şi de martorii SG, DAI şi ITC, ale căror declaraţii se coroborează pe aspectele esenţiale pentru stabilirea adevărului.

În plus, deşi inculpaţii invocă în apărare şi faptul că partea vătămată nu a sesizat infracţiunile de viol şi lipsire de libertate imediat după comiterea lor, respectiv faptul că ar exista neconcordanţe între declaraţiile succesive ale acesteia, Curtea observă că există multiple contradicţii atât între declaraţiile celor trei inculpaţi, cât şi între susţinerile succesive ale fiecărui inculpat în parte, referitor la faptele de care aceştia au fost acuzaţi şi la împrejurările şi aspectele esenţiale în cauză.

Astfel, conform inculpatului CV, persoană vătămată nu a întreţinut relaţii sexuale cu niciunul dintre inculpaţi şi a părăsit locuinţa în noaptea respectivă, în jurul orelor 00:30, în acelaşi timp cu martorii, fără a fi împiedicată în vreun fel de inculpaţi să plece.

Însă, potrivit declaraţiilor inculpatului CV din cursul urmăririi penale, în noaptea respectivă toţi cei trei inculpaţi au întreţinut relaţii sexuale cu persoana vătămată, după cum persoanele aflate în domiciliul inculpatului CV au plecat pe rând, rămânând în locuinţă, la un moment dat, doar inculpaţii şi persoana vătămată.

În declaraţia dată în faţa instanţei, inculpatul CV a arătat, contrar celor susţinute anterior, că nici el, nici ceilalţi inculpaţi nu ar fi întreţinut relaţii sexuale cu persoana vătămată, precizând totodată, faţă de cele declarate în cursul urmăririi penale, că „..nu îmi explic de ce în acea declaraţie am arătat că am făcut sex cu partea vătămată (...) nu îmi explic motivul pentru care în cursul urmării penale am dat declaraţii că partea vătămată a întreţinut relaţii sexuale”.

Cât priveşte declaraţiile inculpatului SM, acesta a declarat iniţial că a fost doar în beciul locuinţei lui CV în noaptea respectivă, până la orele 23.30, fără a intra efectiv şi în casă şi fără a observa ce se întâmplă şi ce persoane sunt prezente acolo.

Însă, ulterior, tot în cursul urmăririi penale, acelaşi inculpat a relatat cu totul alte aspecte, şi anume: el a intrat efectiv în locuința respectivă, unde şi a văzut-o pe persoana vătămată întreţinând relaţii sexuale cu o persoană, în timp ce în camera alăturată erau martorii şi inculpatul CV, după care persoana vătămată a întreţinut relaţii sexuale şi cu martorii; la plecarea acestora din urmă, în jurul orelor 00:30, inculpaţii CV şi CV nu au lăsat-o să plece şi pe partea vătămată, trăgând-o de mâini şi ţinând-o fără voia ei, lovind-o cu pumnii şi cu un făcăleţ, inculpatul CV ameninţând-o şi cu un briceag, pentru ca partea vătămată să întreţină cu ei relaţii sexuale.

În faţa primei instanţe, deşi a arătat că îşi menţine declaraţiile date în cauză, inculpatul SM a relatat aspecte contradictorii celor precizate anterior, astfel: a negat că a întreţinut relaţii sexuale cu persoana vătămată, precum şi faptul că părţii vătămate i-a fost cerut acest lucru şi de către ceilalţi doi inculpaţi, arătând că după plecarea martorilor persoana vătămată ar fi rămas de bună - voie în locuinţa inculpatului CV, fiind lovită doar de CV peste picior, ca urmare a comiterii unui furt faţă de acesta.

Modificarea declaraţiilor de către inculpat nu are nicio justificare, acesta arătând că „..nu îmi explic de ce în acea declaraţie am relatat în sens contrar. (...) nu îmi explic contradicţiile dintre prezenta declaraţie şi acea declaraţie. Consider că au fost consemnate în mod greşit declaraţiile date de mine”.

Deşi apărarea inculpaţilor, conform celor sus arătate, vizează în principal conduita persoanei vătămate după ce a plecat de la locuinţa inculpatului CV, precum şi contradicţiile dintre diferitele declaraţii date pe parcursul procesului penal de persoana vătămată, respectiv aspectele desprinse din actele medico - legale întocmite în cauză, Curtea constată că, în ceea ce priveşte poziţia şi declaraţiile părţii vătămate, nu trebuie pierdută din vedere situaţia deosebită în care se află o persoană de sex feminin, victimă a infracţiunilor de lipsire de libertate şi de viol, lipsa de reacţie imediată a unei astfel de persoane (prin neformularea încă de la primul moment a unei plângeri penale ori prin încercarea de a ascunde cele întâmplate, chiar faţă de persoanele apropiate) fiind de multe ori consecinţa stării victimei după săvârşirea faptelor şi a temerii cu privire la reacţia publicului, inclusiv a sentimentului de ruşine faţă de o astfel de reacţie.

Faptul că, aşa cum rezultă în prezenta cauză din ansamblul materialului probator, victima întreţinea uneori relaţii sexuale cu diverse persoane, contra unor sume de bani sau a altor bunuri, uneori chiar cu ştirea sau la solicitarea propriului soţ, nu exclude o astfel de reacţie din partea victimei unor infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale. O atare conduită a victimei, chiar dacă poate fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, nu poate, de altfel, justifica nici determinarea victimei la întreţinerea de relaţii sexuale împotriva propriei voinţe, prin constrângere.

Cât priveşte faptul că, potrivit certificatului medico- legal emis la 13.02.2013 şi raportului de expertiză medico- legală genetică, existau spermatozoizi în conţinutul vaginal al persoanei vătămate, dar cu toate acestea nu s-au găsit caracterele genetice din profilele ADN aparţinând celor trei inculpaţi, Curtea reţine că aceste probe nu exclud, astfel cum inculpaţii au invocat, întreţinerea de către aceştia a raporturilor sexuale cu persoana vătămată.

Sub acest aspect, nu este de neglijat faptul că în noaptea respectivă, potrivit probatoriului administrat, persoana vătămată a întreţinut în mod consimţit raporturi sexuale şi cu multe alte persoane, ceea ce a putut conduce la crearea unui amestec de materiale genetice.

De altfel, este evident că proba medico – legală genetică nu poate oferi o concluzie incontestabilă în prezenta cauză, dovadă fiind şi menţiunea din concluziile raportului, în sensul că la analiza genetică a materialului biologic reprezentând secreţia vaginală recoltată de la victimă la data de 13.02.2013, s-a pus în evidenţă un profil ADN mixt, ce ar proveni din amestecul de material genetic de la un bărbat necunoscut şi de la o persoană de sex feminin. Or, această menţiune este contrazisă de ansamblul probator, deoarece atât din declaraţiile persoanei vătămate, cât şi din cele ale inculpaţilor reţinute de instanţă, respectiv din cele ale martorilor, rezultă în mod clar că în noaptea de 11/12.02.2013 persoana vătămată a întreţinut raporturi sexuale atât cu cei trei inculpaţi, cât şi cu martorii SG, DAI, ITC, DG şi DBC, iar nu cu un singur bărbat.

Analizând, aşadar, în concret declaraţiile părţilor şi ale martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei, precum şi toate concluziile expuse în actele medico-legale întocmite în cauză, Curtea constată că, într-adevăr, săvârşirea faptelor în împrejurările expuse în actul de sesizare şi reţinute de judecătorul fondului este probată, dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În consecinţă, în mod corect judecătorul fondului a constatat că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală.

Sub aspectul sancţiunilor aplicate, se observă că pedepsele pentru infracţiunea de viol, de 5 ani închisoare în cazul fiecărui inculpat, au fost stabilite în cuantumul minim prevăzut de lege, în raport de criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal, aceeaşi fiind situaţia şi în ceea ce priveşte pedepsele de 1 an închisoare aplicate pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, astfel încât şi pedeapsa rezultantă reprezintă minimul prevăzut de lege pentru cele două infracţiuni concurente, neputându-se justifica reducerea cuantumului său. De altfel, atât cuantumul, cât şi modalitatea de executare au fost corect stabilite de judecătorul fondului, în raport de dispoziţiile legale aplicabile şi de aspectele de fapt analizate în cadrul sentinţei apelate.

Deşi inculpaţii au criticat şi modalitatea de soluţionare a laturii civile, arătând că în mod greşit s-a dispus obligarea inculpaţilor la plata daunelor morale solicitate, ca efect al soluţiei pe latura penală, Curtea constată că este nefondată critica apelanţilor – inculpaţi formulată sub aspectul laturii civile.

Părţii civile i-a fost acordată suma de 10.000 lei reprezentând daune morale, sumă ce a fost în mod corect stabilită, în raport de circumstanţele concrete în care au fost săvârşite faptele deduse judecăţii, expuse în cadrul hotărârii atacate, respectiv de faptul că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în cazul fiecăruia dintre cei trei inculpaţi, care trebuie să suporte în solidar reparaţia patrimonială cuvenită victimei ca urmare a faptelor lor.

Pentru toate aceste considerente, nefiind identificate din oficiu aspecte de nelegalitate ori netemeinicie referitoare la sentinţa atacată, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, Curtea va respinge ca nefondate apelurile declarate de inculpaţi, pe care, în baza art. 275 alin. 2 Cod de procedură penală, îi va obliga la câte 300 lei cheltuieli judiciare către stat.