Stare de impunitate: Încălcarea drepturilor omului cazul romilor din România

Instituţionalizarea copiilor romi

În 1997, 98.872 de copii din România trăiau în case ale copilului – atât pentru preşcolari, cât şi pentru şcolari – şi în azile pentru handicapaţi.¹⁶³ În anul 2000, numărul copiilor instituţionalizaţi s-a estimat la aproximativ acelaşi nivel. Există în jur de 20 de instituţii destinate îngrijirii copiilor doar în Bucureşti.¹⁶⁴ Un raport UNICEF atribuie numărul crescut de copiii instituţionalizaţi “lipsei sau numărului scăzut de reţele de asistenţă socială”."¹⁶⁵

Majoritatea copiilor instituţionalizaţi – o cifră estimativă de 90% dintre aceştia – au părinţi în viaţă.¹⁶⁶ În mod oficial nu există nici o statistică asupra originii etnice a copiilor luaţi în grija statului. Un reprezentant al organizaţiei UNICEF a declarat CEDR că până la 20% dintre copiii instituţionalizaţi din România erau în 2000 de origine roma,¹⁶⁷ o cifră destul de ridicată, luând în considerare faptul că populaţia roma reprezintă, probabil, doar 5-8% din totalul populaţiei din România. Unele zone în mod cert au un număr mai mare de copii romi în instituţii de stat: în regiunea Târgu-Mureş, în anul 2000, organizaţii neguvernamentale au declarat că mai mult de 90 % dintre copiii instituţionalizaţi sunt de origine roma. În mod similar, un reprezentant al Salvaţi Copiii, România a declarat CEDR că în ianuarie 2001 numărul copiilor romi din instituţiile de stat era probabil mai mare de 20%, dar mulţi dintre aceşti copii nu recunosc că sunt romi atunci când sunt întrebaţi despre originea lor.¹⁶⁸ Anterior, în anul 1993, profesorul Ian Hancock a plasat procentajul copiilor instituţionalizaţi de etnie roma până la cifra de 80% în anumite regiuni ale României.¹⁶⁹ Un aspect izbitor al afirmaţiilor legate de procentajul ridicat de copii romi în raport cu copiii de alte origini aflaţi în instituţii de stat este acela că afirmaţiile acestea se fac pe fondul unei credinţe populare ce reflectă exact contrariul; în mod general, populaţia de altă origine etnică trăieşte cu credinţa că romii au aşa de mulţi copii pentru a primi mai mult ajutor social şi că acest interes i-ar împiedica să-şi lase copiii în instituţii de stat. De asemenea, mulţi asistenţi sociali şi alţi experţi din România au declarat CEDR faptul că de-a lungul istoriei, romii au fost recunoscuţi pentru refuzul de a-şi instituţionaliza copiii, chiar atunci când familiile se afundau atât de adânc în sărăcie încât copiii rămâneau constant fără hrana necesară. Conform acestor experţi, numărul crescut de copii romi instituţionalizaţi indică o criză alarmantă a familiei roma, în mod tradiţional atât de puternică.¹⁷⁰ Procentul minim de 20% referitor la reprezentarea copiilor romi din instituţiile de stat este destul de grav pentru a determina o acţiune angajată din partea statului într-un termen destul de scurt pentru a investiga cauzele suprareprezentării şi pentru a propune politici adecvate rezolvării problemei.
Condiţiile de viaţă în majoritatea orfelinatelor din România sunt în general considerate deplorabile.¹⁷¹ Guvernul român a făcut câteva încercări de reformare generală a protecţiei copilului, dar cu puţine îmbunătăţiri vizibile: în 1995, a dezvoltat un Plan naţional de acţiune cu privire la această problemă, şi în mai 1997 a introdus schimbări, inclusiv restructurarea instituţiilor pentru asistenţa copilului.¹⁷² Mai târziu, asistenţa copilului, care fusese centralizată, prin intermediul Departamentului pentru protecţia copilului, Ministerului Educaţiei, Ministerul protecţiei sociale, şi a municipalităţilor locale, a fost transferată în anul 2000 în responsabilitatea Agenţiei naţionale pentru protecţia drepturilor copilului (acum numită Autoritatea naţională pentru protecţia drepturilor copilului). Cu toate acestea, tranziţia nu a fost uşoară: procesul a fost unul foarte lent, a suferit de întârzierea fondurilor pentru instituţiile locale, şi i-a lipsit coordonarea la nivelul organismelor importante. Aceasta a atras după sine multe reclamaţii şi multe critici din afara ţării. În ciuda schimbărilor, situaţia a rămas gravă; şi prin urmare, înalte oficialităţi ale Uniunii Europene au cerut guvernului României să îmbunătăţească situaţia în instituţiile pentru copii ca pe o condiţie cheie pentru aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană.¹⁷³

1.Discriminarea împotriva romilor

Guvernul românesc s-a angajat în două acţiuni salutare la sfârşitul anului 2000. În august 2000, guvernul a introdus o ordonanţă privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.¹⁷⁴ În al doilea rând, la 1 noiembrie 2000, România a semnat Protocolul 12 la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care proclamă o interdicţie generală a discriminării.¹⁷⁵ Ordonanţa privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare interzice discriminarea de către autorităţile publice, persoane juridice de drept privat, şi persoane fizice pe motive de rasă, naţionalitate, origine etnică, religie, limbă, sex sau orientare sexuală. Ordonanţa stipulează, în articolul 1(2):

Principiul egalităţii între cetăţeni, excluderea privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:

a) dreptul la un tratament egal în faţa instanţelor judecătoreşti şi a oricărui alt organ jurisdicţional;

b) dreptul la securitatea persoanei şi la obţinerea protecţiei statului împotriva violenţelor sau maltratărilor din partea oricărui individ, grup sau instituţie;

c) drepturile politice, şi anume drepturile electorale, dreptul de a participa la viaţa publică şi de a avea acces la funcţii publice;

d) alte drepturi civile, în special:

(i) dreptul la libera circulaţie şi la alegerea reşedinţei;

(ii) dreptul de a părăsi ţara şi de a se întoarce în ţară;

(iii) dreptul de a obţine cetăţenia română;

(iv) dreptul de a se căsători şi de a-şi alege partenerul;

(v) dreptul de proprietate;

(vi) dreptul de moştenire;

(vii) dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie;

(viii) dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare;

(ix) dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică;

e) drepturile economice, sociale şi culturale, în special:

(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare;

(ii) dreptul de a înfiinţa sindicate şi de a se afilia unor sindicate;

(iii) dreptul la locuinţă;

(iv) dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială şi la servicii sociale;

(v) dreptul la educaţie şi la pregătire profesională;

(vi) dreptul de a lua parte, în condiţii de egalitate, la activităţi culturale;

f) dreptul de acces la toate locurile şi serviciile destinate folosinţei publice.

Ordonanţa a fost adoptată de către fostul guvern, condus de premierul Mugur Constantin Isărescu în 31 august 2000. Ordonanţa, trecută prin Senatul României, se afla încă la Camera Deputaţilor în momentul în care acest raport a fost trimis spre publicare. Cu toate acestea, se află încă în vigoare în România până în momentul în care guvernul va lua o hotărâre contrară şi în mod considerabil completează prevederile legislative internaţionale deja în vigoare în România, cu precădere Convenţia internaţională cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (CIEDR).¹⁷⁶

Ordonanţa, în forma sa adoptată, deşi importantă pentru remedierea lipsei de prevederi legislative interne la îndemâna luptei împotriva discriminării, nu se conformează cerinţelor directivei Consiliului Uniunii Europene 2000/43/EC, "care implementează principiul tratamentului egal între persoane fără deosebire de origine rasială sau etnică" ("Directiva cu privire la egalitatea între rase".¹⁷⁷ În primul rând, ordonanţa nu include o interzicere explicită a discriminării indirecte. ¹⁷⁸ În al doilea rând, Ordonanţa nu stipulează o răsturnare a sarcinii probei în cauzele civile o dată ce a fost stabilit un caz de discriminare rasială prima facie.¹⁷⁹
Mai mult, după ce au trecut mai mult de 9 luni de la adoptarea ordonanţei, organul prevăzut în textul legii ca responsabil cu supravegherea implementării efective a prevederilor sale, nu a fost încă înfiinţat. Termenul limită fixat de guvern pentru crearea "Consiliului naţional pentru prevenirea discriminării" era 24 mai 2001, şi până în prezent există puţine indicii referitoare la data când instituţia va lua naştere.¹⁸⁰ La vremea când acest raport a fost trimis spre publicare exista un proiect de hotărâre guvernamentală asupra organizăriiConsiliului naţional, dar care nu fusese încă publicat. Poziţia CEDR vizavi de Consiliul naţional este următoarea: (i) acesta să fie creat fără întârziere; (ii) să fie învestit cu puterea necesară pentru a desfăşura anchete efective şi să sancţioneze adecvat tratamentul discriminatoriu, inclusiv prin amendarea persoanelor vinovate de discriminare, şi să aducă reparaţii victimelor; (iii) să fie suficient de independent şi să garanteze reprezentarea adecvată tuturor grupurilor minoritare expuse la discriminare în România, şi în special romilor.
Ar trebui să existe siguranţa ca sub nici o formă Consiliul Naţional să nu fie singurul organism însărcinat cu audierea şi soluţionarea reclamaţiilor cu privire la discriminare, şi că Ordonanţa se pune în aplicare prin intermediul instanţelor de judecată. ¹⁸¹ Instanţele şi organele administraţiei locale trebuie să se angajeze în lupta împotriva tratamentului discriminatoriu faţă de romi, şi să fie înzestrate cu instrumentele administrative adecvate şi îndrumarea pentru a veghea ca România să acţioneze în conformitate cu obligaţiile sale internaţionale în vederea combaterii tuturor formelor de discriminare rasială. Guvernul trebuie să se asigure în continuare că orice procedură adoptată în ultimă instanţă este accesibilă, şi nu îngreunată de birocraţie şi să nu ceară victimelor discriminării să se adreseze unor instanţe multiple pentru a primi reparaţia adecvată. Spre exemplu, sub nici o formă nu ar trebui ca sarcina adoptării de măsuri punitive şi acordarea de despăgubiri victimelor să fie împărţită între instanţe. În cele din urmă, CEDR sfătuieşte guvernul României să ratifice cât mai curând Protocolul 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ciuda tuturor aceste motive de îngrijorare, Ordonanţa extinde în mod substanţial protecţia împotriva discriminării de care se bucură cetăţenii români. Semnarea Protocolului 12 oferă în mod similar reînnoirea recunoaşterii eforturilor României de a pune capăt tuturor formelor de discriminare – inclusiv discriminarea pe bază de rasă sau origine etnică – şi va avea consecinţe importante asupra indivizilor în momentul în care România îl va ratifica. Discriminarea directă asupra romilor este la ora actuală o realitate cotidiană, şi tipare evidente ale discriminării se regăsesc în multe domenii ale vieţii de zi cu zi. Următoarele secţiuni detaliază aspecte legate de discriminarea romilor în ceea ce priveşte locuinţele, asistenţa medicală, locurile de muncă şi accesul la bunuri şi servicii.

3.