Universitatea titu maiorescu


UNITATEA 8. Raţionarea şi luarea de decizii



Yüklə 0,51 Mb.
səhifə9/11
tarix30.01.2018
ölçüsü0,51 Mb.
#41479
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11

UNITATEA 8. Raţionarea şi luarea de decizii




Obiective

91

Cunoștințe preliminarii

91

Resurse necesare și recomandări de studiu

91

Durată medie de parcurgere a unității

91

Raţionarea şi luarea de decizii

92

Rezumat

131

Cuvinte cheie

131

Teste de autoevaluare

131

Concluzii

131


Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :



  • Să înţeleagă perspectiva psihologiei cognitive asupra rezolvării de probleme şi luării deciziilor.


Cunoștințe preliminarii

Psihologie generală – mecanismele cognitive.



Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:

1. Miclea, M., (1997 sau 2000), Psihologie cognitivă, Polirom, Iaşi.

2. Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi.

3. Eysenck, M. W., Keane, M.T. (2010). Cognitive Psychology. Sixth Edition. Psychology Press.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de patru ore.


Raționare vs. luare de decizii1

Se impune o distincție între procesele raționării versus cele ale luării de decizii.

Atât procesul de raționare cât și cel al luării de decizii presupun evaluarea câtorva alternative și selectarea în final a uneia singure. Potrivit lui Hastie: „Luarea de decizii face referință la întregul proces de alegere a unei direcții de acțiune. Raționarea se raportează la elementele procesului mai amplu de luare de decizii care presupun evaluarea, estimarea și deducerea evenimentelor care au șanse mari să se producă și care vor fi reacțiile evaluative ale persoanei care ia deciziile referitor la aceste evenimente.” (Hastie 2001, pg 657).

Când procesul de raționare este supus analizei, concentrarea atenției se face asupra modului în care oamenii ajung la anumite concluzii sau deducții în legătură cu situații abstracte sau evenimente din mediul lor înconjurător.

Pe de altă parte, procesul de luare de decizii presupune existența câtorva alternative dintre care subiectul trebuie să desemneze una. Așadar, în cazul luării de decizii, lista cu opțiuni există deja, comparativ cu raționarea, proces în cadrul căruia opțiunile sunt generate de către subiectul care raționează.

O altă consecință o reprezintă faptul că raționarea implică găsirea unor soluții potrivite în cazul unor probleme, în timp ce în luarea de decizii, deja existând variantele, estimările se fac în funcție de preferințe. Astfel, scopul principal în procesul raționării este găsirea unor strategii, eficiente sau nu, iar în luarea de decizii factorii supuși analizei sunt cei care influențează alegerea.

O discrepanță majoră între raționare și luare de decizii este criteriul de evaluare: pentru că acuratețea raționării este caracteristica cel mai des examinată, în vreme ce în cazul luării de decizii, sunt estimate efectele respectivei concluzii la care s-a ajuns.

Cercetările efectuate cu privire la procesul raționării

Trei contribuții timpurii aduse acestei dezbateri: empirică, metodologică și teoretică au reprezentat reacția oamenilor de știință la modele descrise mai sus.


  1. Contribuția empirică a fost propusă de Paul Meehl (1954) care a examinat în detaliu diferențele dintre predicțiile expertiilor clinicieni și probabilitățile bazate pe metodă înregistrărilor statistice și care a descoperit că formulele din urmă erau aproape întotdeauna superioare. Cercetările efectuate de el au arătat de asemenea marea discrepanță dintre evaluările clinicienilor relativ la performanța lor și rata lor efectivă de succes.

  2. Ward Edwards a adus o „contributie metodologică esențială domeniului psihologiei prin introducerea analizei lui Bayes, astfel oferind un standard normativ cu care raționarea de zi cu zi să poate fi comparată.” Din punctul de vedere al lui Edwards era evident că raționarea intuitivă cu privire la predicții nu putea să producă aceleași rezultate cu cele ale standardului normativ propus de modelul Teoriei homo economicus. Ca urmare a acestui demers, s-a creat un interes în descoperirea cauzelor performanței suboptimale și strategiilor de îmbunătățire a procesului de luare de decizii.

  3. Cel mai important aport teoretic în acest domeniu a fost adus de Herbert Simon cu a sa afirmație conform căreia „raționalitatea „absoluta” susținută de modelul rațional al luării de decizii reprezintă un standard nerealist al raționării umane.” El a expus teoria raționării limitate care limitează criteriul performanței propriu-zise. Această teorie a indicat limitările înnăscute ale procesării minții umane. Oamenii pot gândi într-o manieră rațională și pot lua decizii în consecință, dar sunt constrânși de limitele capacității lor computaționale. Simon (1957) a discutat de asemenea despre euristicile simplificate pe care indivizii le-ar putea aplica pentru a gestiona în mod eficient aceste limitări. Această abordare este legată de luarea de decizii complexe.

Vom începe prin a descrie modelul de gândire expus de Reverendul Thomas Bayes care a fost ulterior folosit drept cadru metodologic pentru toate cercetările importante cu privire la euristici și biasuri. Din cauza complexității lui, s-a dovedit că indivizii nu îl folosesc frecvent în situațiile care implică raționare. Cu toate acestea, „formulele acestuia sunt esențiale pentru evaluarea ipotezelor științifice, pentru obținerea unor diagnostice medicale realiste, pentru analiza datelor demografice și pentru a rezolva multe sarcini din lumea reala” (Eysenck & Keane, 1990, pp. 456–458.).

Bayes a ales pentru analiză situațiile care au două posibile ipoteze (ex. X spune adevărul vs. X nu spune adevărul) și a demonstrat modul în care noi informații suplimentare modifică probabilitatea că fiecare ipoteză să fie adevărată. Teorema lui susține faptul că există două componente ce trebuie luate în considerare într-o primă etapă: probabilitatea inițială (probabilitatea relativă a celor două ipoteze înainte calculării datelor) și procentul predicției (probabilitatea relativa a obținerii datelor observate în cazul fiecărei ipoteze).

Teorema lui Bayes are următoarea formulă:

Kahneman și Tversky au aplicat această teoremă în problema taxiurilor (Tversky, A., & Kahneman, D.,1980, p 117-119 și Fishbein M., 1980, p 49-72):

„Un taxi a fost implicat într-un accident într-o noapte și șoferul a fugit de la locul faptei. Două companii de taximetre, una care avea taxiuri verzi și una cu taxiuri albastre funcționau în oraș. Aveți următoarele informații: (a) 85% din taxiurile din oraș sunt verzi și 15% albastre și (b) în sala de judecată un martor a identificat taxiul care a fugit de la locul accidentului ca fiind albastru. Însă judecătorul a verificat capacitatea martorului de a identifica taxiuri în condiții normale de vizibilitate. Astfel când i s-au prezentat o serie de taxiuri, dintre care jumătate albastre și cealaltă jumătate verzi, martorul a identificat corect taxiul în 80% din cazuri și a gresit în 20% din cazuri. Care este probabilitatea ca taxiul implicat in accident să fie albastru mai degrabă decât verde?”

Dacă pornim de la ipoteza că taxiul albastru este HA și cel verde HB, probabilitatea inițială este de 0,15 pentru HA și de 0,85 pentru HB. Probabilitatea ca martorul să fi recunoscut taxiul albastru în mod corect este p(D/HA), 0,80 și probabilitatea să fi confundat taxiul albastru cu cel verde este p(D/HB), 0,20. Deci, avem următoarea formulă:



Probabilitatea inițială este de 12:17 și probabilitatea în procente este de 41% ca taxiul să fi fost albastru, rămânând așadar o probabilitate de 59% să fi fost verde.

În ciuda acestor rezultate care au presupus aplicarea teoremei, adică noțiuni de bază legate de probabilități, care erau considerate ca fiind înnăscute în modelul rațional clasic, participanții la experiment au luat decizia în virtutea mărturiei martorului. Au evaluat probabilitatea ca fiind de 80% că taxiul să fi fost albastru.

Rezultatele acestui studiu a arătat că, adesea, indivizii nu iau în calcul informațiile ce reprezintă frecvența de bază (adică frecvența relativă a unui eveniment în cadrul unui populații).

Un motiv care ar putea explica această tendință este faptul că mediul nostru înconjurător abundă în diferiți stimuli și diverse tipuri de informații. Cum avem resurse limitate de procesare a informațiilor și timp limitat pentru a raționa, trebuie să selectăm doar informația de care avem nevoie din toate datele disponibile. Același concept este aplicat și în cazul luării de decizii din cauza limitei de timp care impune restricții asupra activității de procesare în vederea luării unei decizii.

Euristicile sunt niște reguli intuitive ce ne sunt aliate atunci când vorbim despre un model de raționare și luare de decizii care nu este solicitant din punct de vedere cognitiv și care presupune examinarea a puține date sau indicii și sunt folosite în mod rapid, ajutându-ne să economisim timp și efort. Totuși suntem predispuși la a face greșeli atunci când folosim aceste scurtături mentale deși transformă sarcină cognitivă a luării de decizii într-una mult mai ușoară pentru noi.

Daniel Kahnman și Amos Tversky, figurile cele mai remarcabile care au explorat domeniul raționării umane, au vrut să ofere un răspuns referitor la predispoziția umană înnăscută de a face erori în procesul luării de decizii. În acest scop ei au folosit exemple de erori găsite în procesul de raționare cotidiană, similare celor identificate de Meehl și colaboratorii săi și teoria modelului normativ postulat de Edwards și de alții.

Astfel, Kahneman și Tversky și-au elaborat teoria în urma cercetărilor exhaustive efectuate relativ la conceptul de raționalitatea limitată, anterior explicat de Herbert Simon. Ei au prezentat așa numitul model general de trei euristici: a disponibilității, a reprezentativității și a ancorei și ajustării, care formează fundamentul multor raționamente intuitive făcute în condiții de incertitudine. S-a considerat că aceste trei euristici erau mai eficiente și mai ușor de folosit pentru că se bazau pe calcule elementare pe care mintea ajunsese să le facă de-a lungul evoluției specii umane. În experimentele lor timpurii, fiecare euristică avea un set de biasuri corespondente ce proveneau din teoria normativ rațională care reprezentau trăsăturile caracteristice a euristicilor de fond. „Aplicarea euristicii disponibilității, de exemplu, duce la erori de judecată de fiecare dată când sunt actualizate doar informațiile din memorie care conțin indicii legate de frecvență unui eveniment din cauza tendinței indivizilor de a caută și reține cazuri dramatice sau pentru că predispoziția generală a societății este de a atrage atenția asupra unor exemple particulare (și restrictive)” (Kahneman D., 2002, Kindle Location 390)

Unele dintre aceste biasuri au fost înțeles ca devieri de la o valoare „adevarată” și obiectivă, dar majoritatea sunt încălcări ale regulii de bază a probabilității.

Kahneman și Tversky susțin că euristicile nu trebuie considerate iraționale pentru că sunt proceduri rezonabile de estimare deși discrepanța dintre ele și procesele raționării normative este reprezentată de modelele de raționare eronate.

În al doilea rând, ei au explicat că procesele de bază (de exemplu, „cadrarea trăsăturilor” și actualizarea informațiilor în memoria de scurtă durată) considerate a fi fundamentul soluțiilor „rapide și necinstite” reprezentate de euristici, sunt extrem de sofisticate.

În al treilea rând, au arătat că procesele implicate în euristici nu sunt potrivite nici în cazul problemelor foarte complexe, nici pentru volume mari de informații, ci pentru „răspunsuri normale intuitive la cele mai simple întrebări legate de probabilități, frecvențe și predicții” (Kahneman, 2002, Kindle Location 398).


Cele două familii ale operațiilor cognitive
Pornim de la ideea conform căreia procesele cognitive pot fi concepute ca făcând parte din două familii principale: intuiția și rațiunea. Această ipoteză a fost acceptată sub numele de teoriile procesării duale si avand doua sisteme: 1 si 2, numite astfel de către Stanovich și West (Stanovich K.E. and West R.F., 2000, p 645– 65). Pornind de la această supoziție, Sistemul 1este mai primitiv decât Sistemul 2, automat și cu reacție imediată, presupunând mai puțin efort. Funcția sa principală este producerea de răspunsuri intuitive, menite să conserve și să actualizeze permanent universul nostru mental, garantându-i simțul normalității. Modelul mental este construit prin corelația făcută între ideile legate de anumite circumstanțe, evenimente și rezultate care survin în același timp sau succesiv, la scurt interval, cu o oarecare regularitate. Prin întărirea corelației făcute, acest model al ideilor asociate devine configurarea evenimentelor din viețile noastre și conduce la alte interpretări prezente sau viitoare.

Pe de altă parte, Sistemul 2 este mai analitic, guvernat de reguli și controlat. Kahneman a afirmat că „operațiile Sistemului 2 sunt mai lente, seriale [au loc pe rând] și presupun mult mai mult efort.” (Kahneman D., 2002, Kindle Locations 100-103). Sistemul 2 are capacitatea de a monitoriza și corecta răspunsurile intuitive și poate într-o oarecare măsură să controleza amintirile actualizate în memoria de scurtă durată. De asemenea, o poate programa „pentru ca detectarea unui eveniment în mediul înconjurător să producă.” (Kahneman D., 2002, Kindle Locations 107-108)

În legătură cu aceste două sisteme cognitive, Evans a introdus conceptul de procesare paralelă duală cu ambele sisteme funcționând simultan (Evans B.T., 2008, p 255– 278). Până acum nici unul dintre modele nu a fost dovedit că fiind superior.

Rolurile celor două sisteme în determinarea tipurilor de raționare depinde de trăsăturile sarcinii și individuale, inclusiv timpul acordat deliberării, starea de spirit a persoanei care raționează, inteligență și expunerea sa la modul de gândire statistică.

Euristicile

1. Satisficiența

Una dintre primele euristici postulate de cercetători în anul 1957 se numește satisficiență- cuvânt format în urma combinării termenilor satisfăcator și suficient (termenul engl. „satisficing”) (Simon H, 1992, p 150– 161) și a servit pentru a descrie noțiunea de raționalitate limitată.

Când folosim euristica satisficientei, luăm în considerare opțiunile pe rând și o alegem pe cea care întrunește cel mai mult criteriile noastre minime de selecție. Când resursele memoriei de lucru sunt limitate, utilizarea satisfacienței în luarea de decizii poate să aibă loc mai des.

Această euristică este convenabilă atunci când nu există mai multe opțiuni disponibile în același moment. De exemplu, atunci când alegem cu cine să ne căsătorim, putem folosi satisficiența prin stabilirea unui nivel minim acceptabil de satisfacție și alegând prima persoană care atinge acel nivel. Satisficiența este folosită în diferite medii economice și industriale în care o cantitate prea mare de informație poate conduce la o calitate slabă a deciziilor.

Gradul de adecvare al aceste strategii variază în funcție de circumstanțe. De exemplu, satisficiența poate fi o strategie rezonabilă dacă te grăbești și vrei să cumperi un pachet de țigări și să prinzi și trenul sau avionul dar nu este o strategie de încredere pentru diagnosticarea unei probleme medicale (Sternberg R.J. 2012,, p 491).

2. Eliminarea pe rând a aspectelor
Tversky a promovat teoria luării de decizii complexe, susținând că uneori indivizii folosesc o strategie diferită când trebuie să ia în considerare un număr mult mai mare de alternative decât se credea inițial că se pot analiza în mod rezonabil în timpul disponibil de care dispun.

În astfel de situații nu se încearcă jonglarea la nivel mental cu toate atributele opțiunilor disponibile evaluate în prealabil ci eliminarea aspectelor respective una după alta, pe rând. De exemplu, atunci când încercăm să hotărâm ce mașină să cumpărăm, procesul eliminării pe rând a aspectelor ar putea presupune următorii pași:



  1. Ca prim criteriu atenția poate fi concentrată asupra prețului total al mașinii. Putem alege să trecem cu vederea alți factori precum costurile de întreținere, de asigurare ale mașinii și alte aspecte care ar putea reprezenta cheltuieli suplimentare ce s-ar adăuga la prețul de vânzare.

  2. Concentrarea pe un alt aspect și urmând același raționament și în cazul unui al treilea aspect până când mai rămâne o singură opțiune.

În practică, se pare că folosim unele elemente ale strategiilor eliminării pe rând ale aspectelor sau ale satisficienței pentru a reduce numărul de opțiuni la doar câteva și ulterior aplicăm strategii mai elaborate pentru a luă cea mai bună decizie.

Limitele acestei euristici constau în ordinea în care alegem să analizăm aspectele fiecărei opțiuni, acest criteriu putând să conducă la decizii slabe.


3. Euristica Reprezentativității
Cercetările moderne despre clasificarea obiectelor și situațiilor (Mervis & Rosch, 1981) au arătat că informația este în general stocată și procesată în legătură cu modele mentale cum ar fi prototipurile sau schemele cognitive. Este deci firesc și economic să evaluăm probabilitatea unui eveniment vizând gradul lui de reprezentativitate în raport cu un model mental (Kahneman D., 2002, Kindle Location 828).

Reprezentativitatea este evaluarea gradului de analogie dintre o mostră și populația din care face parte, dintre un caz și o categorie, dintre o interpretare și un actor și, la nivel mai general, dintre un rezultat și un model. Prototipul poate fi o persoană, un obiect din mediul înconjurător sau din economia lumii și rezultatul poate fi statutul marital, setul de caracteristici sau prețul actual al gramului de aur.

Pentru a determina ce este reprezentativ pentru o anumită persoană/obiect, etc. se poate întreba lumea, de exemplu, care dintre două categorii de comportament este reprezentativ pentru un anumit tip de personalitate. Această constituie maniera empirică de examinare a reprezentativității.

Un atribut definitoriu pentru această noțiune care o distinge de alte noțiuni de proximitate este caracterul sau clar direcțional. Putem descrie în mod firesc o mostră ca fiind mai mult sau mai puțin reprezentativă pentru populația din care provine sau o specie (de ex. leu, panteră) că fiind mai mult sau mai puțin reprezentativă pentru categoria ei supraordonată (de ex. feline).

Este nenatural să gândim noțiunile într-o manieră opusă: prin descriera popualatiei ca fiind reprezentativă unei mostre sau o categorie unui caz.

Când aceeași termeni sunt folosiți pentru a descrie modelul și rezultatele, reprezentativitatea este redusă la similaritate. Cu alte cuvinte, o mostră și o populație pot fi descriși în termenii acelorași caracteristici (de ex. tendința centrală și variabilitatea), mostra fiind reprezentativă dacă trăsăturile ei frapante se potrivesc cu paramentrii corespondenți ai populației.

Următoarea problemă care exemplifică această trasatură a fost administrată de către Kahneman și Tversky (1972) în cadrul unui experiment:

„Toate familiile având exact șase copii dintr-un oraș anume au participat la un sondaj. La 72 dintre familii, ordinea exactă a nașterii băieților și fetelor a fost F B F B B F (F însemnând fată și B băiat). Câte familii din cele care au participat la sondaj estimați că au răspuns că ordinea nașterilor este B F B B B B?”

Rezultatele experimentelor au demonstrat că numarul estimat de familii a fost mai mic de 72, evaluarea cea mai corectă fiind chiar 72. Acest număr a fost de asemenea exact și pentru secvența ordinii nașterii F B F B B F. Motivul din spatele acestor evaluări este proporția de 1:2, adică șansa ca un nou-născut să fie băiat sau fată nu este legată de sexul copiilor născuți anterior. Cu toate acestea mulți au crezut că o anumite ordine a sexului nou-născutilor era mai probabilă decât altele.

Urmând același raționament, o persoană este considerată ca reprezentativă pentru un grup social dacă personalitatea ei seamănă cu membrul stereotip al acelui grup. Conceptul de reprezentativitate nu este însă întotdeauna reductibil la similaritate; poate să reflecte și convingeri cauzale și corelaționale. Un anumit act (de ex. sinucidere) este reprezentativ unei persoane pentru că noi îi atribuim acesteia dispoziția de a comite actul și nu pentru că actul seamănă cu persoană.

Așadar, un rezultat este reprezentativ pentru un model dacă trăsăturile lui caracteristice se potrivesc sau dacă modelul are tendința de a genera rezultatul.

Reprezentativitatea manifestă tendința de a prezenta covariație cu frecvența din cauza faptului că evenimentele rare și cazurile neobișnuite sunt mai puțin reprezentative decât situațiile comune și evenimentele frecvente. O zi de iarnă reprezentativă este rece, înălțimea reprezentativă a unui bărbat adult este mai mare decât cea a femeilor adulte.

Cu toate acestea, trebuie luate în considerare și cazurile notabile în care reprezentativitatea este diferită atât de frecvența reală cât și de cea percepută. În primul rând, un rezultat foarte specific poate fi reprezentativ și în același timp rar. Cu alte cuvinte, când greutatea, care este o variabilă numerică, are o frecvență de distribuție unimodală într-o anumită populație, intervalul îngust din apropierea modului de distribuție este cel mai adesea mai reprezentativ populației respective decât intervalul mai mare de lângă capăt. De exemplu, dintr-un total de 105 studenți la Universitatea Stanford, 68% dintre subiecți au pretins că studenta reprezentativă a Universității lor cântărește între 124 și 125 de livre (56 și 57 de kilograme) mai curând decât să aibă mai mult de 135 de livre (61 de kilograme). Totuși, când un grup diferit de 102 subiecți a fost intervievat, 78% dintre studenți au afirmat că numărul studentelor care cântăresc mai mult de 135 de livre (61 de kilograme) este mai mare decât al celor care cântăresc între 124 și 125 de livre (56 și 57 de kilograme). Deci, în acest caz, intervalul îngust modal (124-125 de livre) a fost considerat ca fiind mai reprezentativ dar mai puțin frecvent decât intervalul mai mare din capăt (peste 135 de livre).

În al doilea rând, caracteristica trebuie să fie foarte diagnostică pentru a fi reprezentativă pentru o clasă. De exemplu, dintr-un număr total de 105 subiecți, 65% au ales afirmația „divorțată de 4 ori” în defavoarea aserțiunii „ar vota partidul Democrat” în cazul unei actrițe de la Hollywood. Divorțul multiplu este un aproape un diagnostic pus actrițelor de la Hollywood pentru că face parte din stereotipul conform căruia incidența divorțului este mai mare la actrițele de la Hollywood comparativ cu situația altor femei.

Cu toate acestea, 83% dintr-un alt grup (N = 102) a susținut că, între actrițele de la Hollywood sunt mai multe care ar vota partidul Democrat decât cele care au divorțat de 4 ori. Astfel caracteristica (ar vota partidul Democrat) considerată a fi mai puțin diagnostică este mai frecventă dar mai puțin reprezentativă decât caracteristica înalt diagnostică (actrițe divorțate de mai mult de 4 ori).

În al treilea rând, o categorie supraordonată poate avea un caz reprezentativ care, la nivel de categorie, este nereprezentativ. De exemplu, puiul este un exemplar inferior al unei păsări comparativ cu al unui animal, iar orezul este o legumă nereprezentativă deși este un aliment reprezentativ.

Totuși, Tversky și Kahneman au ajuns la concluzia că reprezentativitatea este non-extensionala, adică nu este determinată nici de frecvență și nu este nici legată în mod inseparabil de tipurile de categorii (Kahneman, 2002, Kindle Locations 865-866).

Folosirea euristicii reprezentativității se datorează în esență slabei noastre înțelegeri ale conceptului frecvenței de bază și tendinței de a exagera coerența a ceea ce percepem. Manifestăm tendința de a subestima probabilitatea corectă ca o anumită situație să aibă loc și pentru a remedia această trăsătură, care este esențială pentru producerea de raționamente eficiente și pentru luarea de decizii optime, ar trebui să învățam cum să aplicăm frecvențele de bază. (Gigerenzer, 1999, Kindle Locations 150-151).


4. Euristica Disponibilității
Tversky și Kahneman au definit euristica disponibilității ca fiind frecvența estimată a unui eveniment sau probabilitatea ca el să se producă „cu ușurința cu care exemple sau asociații sunt actualizate în memorie” (Kahneman și Tversky, 1973, p. 208). Această euristică a fost sursa unui volum impresionant de cercetări (Sherman & Corty, 1984), dar în ciuda încercărilor academice, mecanismele esențiale care se concretizează în biasurile survenite nu au fost încă determinate. De exemplu, Tversky și Kahneman (1973, Experimentul 3) au observant că participanții au supraestimat numărul de cuvinte în care „r” este a treia literă din cuvânt. Concluzia acestor rezultate a arătat că ușurința cu care sunt actualizate cuvinte din memoria de lungă durată este mai mare decât amintirea cuvintelor care au o anumită literă în a treia poziție a cuvântului.

Interesant este că această distincție legată de ușurința procesului de actualizare a informației poate conduce la două tipuri de evaluări diferite ale frecvenței estimate de participanți.

În primul rând, participanții își pot folosi experiența subiectivă a lejerității sau dificultății cu care actualizează informația atunci când fac evaluări, așa cum a fost sugerat de către Tversky și Kahneman (1973), această reprezentând întâia definiție a euristicii disponibilității. În acest caz, indivizii ar folosi așa numitul mecanism al fluenței, făcând evaluările pornind de la ușurința cu care își pot reaminti exemple relevante dar fără a le actualiza propriu-zis.

În al doilea rând, ei pot aplica mecanismul disponibilității prin actualizare, așadar reamintindu-și cât de multe cuvinte dintr-o anumită categorie pot în timpul alocat și fâcând evaluarea pe bază mostrei de cuvinte care le-au venit în minte (Eysenck and Keane, 2010).

Dacă actualizarea cuvintelor care încep cu o anumită literă este considerată mai ușoară, aceste cuvinte ar fi reprezentate în număr mare în mostra amintită, ceea ce ar rezulta din nou într-o estimare a unei frecvențe mai mari. În acest al doilea caz, estimarea s-ar face mai curând pe baza conținutului reamintit decât pornind de la experiența subiectivă a lejerității actualizării. Într-un studiu relaționat, Gabrielcik and Fazio (1984, p 85– 89) au testat efectul factorului de priming prin expunerea participanților la cuvinte care conțin litera „r” prezentate în mod subliminal. Această a dus la creșterea frecvenței de evaluare a cuvintelor începând cu această literă. Din nou, aceste rezultate pot genera două concluzii distincte: fie efectul de priming a condus la producerea mai multor cuvinte, fie participanții s-au bazat pe lejeritatea cu care și-au putut reaminti cuvinte unice relevante.

Ambiguități similare au fost observate și în legătură cu alte descoperiri experimentale. De exemplu într-un alt studiu bine cunoscut al lui Tversky și Kahneman (1973, Experimentul 8), participanților le-au fost citite două liste de nume, una prezentând 19 bărbați faimoși și 20 de femei mai puțin celebre și a doua cu 19 femei cunoscute și 20 de bărbați mai puțin faimoși. Când au fost întrebați, participanții au răspuns că au fost mai mulți bărbați decât femei în prima listă, dar mai multe femei decât bărbați în cea de-a doua listă, chiar dacă varianta corectă era cea opusă estimărilor lor (diferența fiind de un nume).

Din nou, numele care nu erau celebre au fost mai greu de actualizat decât cele faimoase, rezultând o supraestimare. Mai mult decât atât, participanții și-au putut reaminti cu aproximativ 50% mai multe nume celebre decât mai puțin faimoase. Această fluctuație în actualizarea propriu-zisă indică complexitatea conținută în experimentele care vizau euristica disponibilității. Întrebarea cu privire la mecanismele care stau la baza acestei euristici: experiența fenomenală a ușurinței sau dificultății de actualizare versus conținutul reamintit este încă deschisă.

Din păcate, această ambiguitate se concretizează în dificultatea de a stabili dacă estimările frecvenței și probabilității obținute au ca fundament „experiențele fenomenale sau mostra influențată de biasuri asupra informației reamintite”. Conform lui Taylor cea de-a doua posibilitatea ar transforma euristica disponibilității într-o strategie relativ neimportantă, „in definitiv raționamentele se bazează întotdeauna pe informațiile care ne vin în minte” (Taylor 1982, p. 199).

Oppenheimer (2004) a făcut un experiment prezentând subiecților americani perechi de nume, una celebră (de ex. Bush/Clinton) și una comună (de ex. Stevenson/Woodall) și solicitându-le să o aleagă pe cea mai des întâlnită în SUA. Rezultatele acestui experiment au arătat că participanții nu au folosit euristica disponibilității, doar 12% dintre subiecți indicându-l pe Bush și 30% pe Clinton, așadar evaluând în mod corect frecvența numelor faimoase versus comune. Astfel, a fost dedusă concluzia că participanții au folosit funcția de reglare, corectând informația primită după ce în prealabil recunoscuseră că originea familiarității stimulilor nu provenea doar dintr-o singură sursă și anume din frecvența lor (Eysenck).

Tversky și Koehler (1994) au pornit de la premisa că răspunsul subiecților participanți la experiment relativ la o anumită situație era influențată de descrierea acestuia. Această presupune discrepanța dintre un anumit eveniment și descrierea sa. Dacă indivizii ar fi întrebați care este probabilitatea ca decesul lor să se producă înainte de vara următoare, cel mai probabil ar răspunde că șansele nu sunt foarte mari (Koehler, 1994, p 461– 469). Dimpotrivă, dacă ar fi adăugate mai multe detalii în întrebare (de ex. accident de mașină, prăbușirea avionului, etc) răspunsul ar fi cel mai probabil influențat de așa numita probabilitate subiectivă (în acest exemplu, a decesului) datorită următoarelor presupuneri:



  1. O descriere mai specifică, oferind mai multe detalii ar putea aduce în prim plan anumite

aspecte care ar fi putut fi trecute cu vederea dacă nu ar fi fost menționate.

  1. Limitări ale memoriei trebuie să fie luate în considerare, de ex. indivizii nu își pot

reaminti întotdeauna toate informațiile care i-ar putea ajuta să formuleze cel mai exact răspuns (Eysenck and Keane, 2010).

Dovezi ale folosirii probabilității subiective au fost de asemenea observate la experți din anumite domenii de activitate, despre care se crezuse inițial că ar fi imuni la această euristică. Se considera că experții sunt protejați datorită cunoștințelor lor care se presupunea că îi determină să analizeze toate detaliile relevante. Însă când medicilor le-a fost prezentată descrierea unei paciente cu durere abdominală, jumătate dintre ei au estimat probabilitatea a două diagnostice (gastroenterită și sarcină extra-uterină) și o categorie neconcludentă și cealaltă jumătate a luat în considerare cinci diagnostice diferite (printre care și gastroenterită și sarcină extra-uterină) și cu toții au fost exemple ale aplicării euristicii disponibilității. A doua probabilitate a fost 0.69 comparativ cu prima care a fost 0.50 dovedind așadar că probabilităților subiective le sunt atribuite valori mai mari atunci când descrierea situației/diagnosticului nu este oferită (Kahneman, 2002, Kindle Locations 10374-10375).


5. Ancorare și Ajustare
Tversky și Kahneman (1974, p. 1128) au definit ancorarea ca fiind procesul în care „indivizii fac estimări pornind de la o valoare inițială care este ajustată înainte de a da un răspuns final [și] ajustările sunt de obicei insuficiente”. Această euristică este înrudită cu cea a disponibilității, indivizii stabilindu-și estimările prin luarea în calcul a unor indicii numite „ancore finale”.

Conceptul de ancorare a fost luat în considerare și inclus în cercetările din sfera luării de decizii în prezentările inițiale ale „preferințelor pentru contrariu” (Kahneman, 2002, Kindle Location 3817). De exemplu, când evaluăm atractivitatea unui joc, ancora care rezonează cel mai mult cu modul de răspuns reprezintă atributul jocului. Într-un joc, indivizii aleg că ancora rezultatul financiar al jocului și fac ajustări pornind din acest punct.

Noțiunea de ancoră și ajustare a avut un impact larg răspândit. Cu toate acestea, mecanismele ancorării au fost explorate doar recent în mod sistematic. Majoritatea experimentelor de ancorare constau într-o procedură formată din două etape propuse de Tversky și Kahneman in anul 1974. Subiecții sunt mai întâi rugați să facă o comparație între ancoră și valoarea vizată, comunicându-li-se dacă ancoră este superioară sau inferioară valorii vizate. De exemplu, subiecții sunt rugați să indice dacă procentajul țărilor africane ale Națiunilor Unite este mai mare sau mai mică de 10%. Apoi, subiecților li se cere să ofere un estimat numeric- de ex. să precizeze procentajul țărilor africane ale Națiunilor Unite.

Toate procedurile implică specifiarea inițial a unei ancore. Atenția se pune asupra ancorelor numerice care nu le oferă indicii subiecților care iau o decizie dar care ies în evidență. Așadar, o cifră poate fi percepută ca ancoră înainte de a descoperi dacă aceasta influențează procesul de raționare.

Există două motive pentru care sunt alese ancorele care nu oferă indicii. În primul rând, inducerea acestor ancore reprezintă indubitabil un bias (o eroare de judecată). Dacă respondenții răspund că ancora este irelevantă pentru raționamentul în chestiune, și totuși le influențează modul de a gândi, este greu de susținut că acest fapt reflectă folosirea rațională a informațiilor relevante.

În al doilea rând, concentrarea asupra ancorelor care nu oferă indicii reprezintă eliminarea unei cauze potențial lipsite de interes a efectelor ancorei. Subiecții ar putea să acorde atenție și să ia în calcul ancorele pentru că pornesc de la premisa că nu ar fi fost menționate de către conducătorii experimentelor dacă nu ar fi avut valoare informativă sau nu ar fi fost relevante (Grice, 1975, p 41-58). Acest fapt diminuează efectul de ancoră la un tip de „efect de impunere” (Schwarz, 1994, p 123-162). Pentru a se evita acest gen de explicație, câțiva cercetători au aplicat ancore care erau în mod evident neinformative. De exemplu, Russo și Shoemaker (1989, p 90) le-au solicitat participanților să estimeze anul în care Attila Hunul a fost învins în Europa după ce în prealabil le-au cerut să ia în considerare o ancoră formată din numerele lor de telefon. Pentru că aceste numere nu au deloc legătură cu anul înfrângerii lui Attila, orice influență a acestei ancore este în mod cert un bias.

Kahneman și Tversky (1974) au folosit problema de înmulțire: 8 × 7 × 6 × 5 × 4 × 3 × 2 × 1 si 1 × 2 × 3 × 4 × 5 × 6 × 7 × 8. Două grupuri de subiecți au estimat care este produsul fiecărei serii. Datorită legii comutativității a înmulțirii produsul este 40.320 pentru fiecare dintre secvențe. Cu toate acestea, valoarea medie estimativă indicată de primul grup de subiecți cu privire la prima secvență a fost 2.250, în timp ce pentru al doilea grup care a evaluat a doua secvență, valoarea medie a fost 512. Disparitatea celor două estimări, care a depins în mod evident de ordinea în care au fost prezentate cifrele din secvență, a demonstrat faptul că primelor cifre li se acordă o greutate mai mare în estimarea produsului final (Kahneman, 2002, Kindle Location 3006).

În plus, indivizii fac ajustări mai mici când evaluează valori exacte decât atunci când supun analizei o ancoră rotunjită. De exemplu, când prețul la un televizor este afișat ca fiind $3.000, indivizii ajustează estimările costurilor de producție mai mult decât dacă prețul afișat ar fi fost $2.991 (Janiszewski & Uy, 2008).

Rezultatele experimentelor care au vizat euristica ancorării au arătat că există anumite condiții necesare care trebuie să fie luate în seamă căci nu toate numerele neinformative produc efecte de ancorare. În schimb, sunt indispensabile anumite trăsături ale ancorei, răspunsului vizat și sarcinii de raționare.


  1. Atenție la Ancoră

Majoritatea experimentelor ce au analizat ancorarea sunt compuse dintr-un process format din două etape în care o sarcină inițială de comparare este urmată de o evaluare numerică a valorii vizate. Această procedură verifică că toți subiecții iau în considerare ancora și o corelează cu valoarea vizată. Studiile au demonstrat că raționamentul inițial comparativ nu este necesar pentru ca ancorarea să se producă. Wilson a arătat că ancorarea poate fi obținută fără comparația intială, dacă subiecții luau ancora suficient în considerare. De exemplu, realizarea a cinci pagini de calcule cu cifre mari a dus la intensificarea procesului de raționare a valorii vizate în ceea ce privește incidența cancerului (relativ la o condiție de control care nu are atributele unei ancore), rezultat care nu putea fi obținut prin terminarea unei singure pagini de calcule. Astfel ancorarea s-a produs chiar dacă subiecții nu au comparat în mod explicit ancora cu valoarea vizată, dar ancora trebuia să devină evidentă prin procesare extensivă. Wilson a susținut că este necesar ca ancora nerelevantă să le vină în minte subiecților ca un potențial răspuns la întrebarea vizată (Wilson, 1996, p 387– 402).

  1. Compatibilitatea Ancoră-Valoare vizată

În majoritatea studiilor despre ancorare, ancora este un număr arbitrar pe aceeași scală cu răspunsul vizat. Mai multe experimente au fost făcute pentru a determina dacă această condiție este necesară ca ancorarea să aibă loc. Chapman și Johnson (1994, p 223– 242) le-au cerut subiecților să estimeze valoarea diverselor articole prin indicarea sumei de bani sau speranței de viață pe care ar solicita-o în schimbul renunțării la articol. Înaintea specificării unei sume, subiecții au luat în calcul mai întâi o ancoră exprimatat în dolari sau ani de speranță de viață. Ancorarea s-a produs dacă ancora și răspunsul erau pe aceeași scală (de ex. speranța de viață) dar nu și dacă acestea erau pe scale diferite.

  1. Ancore Extreme

Câteva studii au demonstrat că ancorarea se produce chiar și dacă ancorele sunt extreme

sau reprezintă răspunsuri ce au o foarte mică legătură cu întrebarea. Strack and Mussweiler (1997, p 437– 446) i-au rugat pe subiecți să estimeze anul în care Einstein a vizitat pentru prima oară SUA după ce, inițial, li se prezentaseră ancorele 1215 sau 1992. Interesant a fost că aceste ancore total improbabile au generat efecte de ancorare în egală măsură cu ancorele mai plauzibile.



  1. Conștientizarea

Datorită naturii prevalente a ancorării, experimentatorii au considerat că o condiție

necesară ar fi de asemenea chestionarea subiecților în legătură cu conștientizarea gradului de influență a ancorelor. Wilson (1996) a observat în urma experimentului făcut că s-a înregistrat o corelație moderată și semnificativă între gradul de conștientizare observat și mărimea efectului de ancorare. Totuși, deși majoritatea subiecților au răspuns că nu au fost influențați de ancoră, tot manifestau efectele ancorării (Wilson, 1996, p 387– 402).



  1. Motivarea subiecților

Alți cercetători, cum ar fi Wilson and Brekke au încercat să afle dacă motivarea subiecților prin oferirea unor stimulente materiale ar reduce efectul de ancorare. Ipotezele în acest sens cu privire la ancorare au fost în mare măsură invalidate de rezultate. Tversky și Kahneman au descoperit de asemenea că plata oferită în schimbul acurateții răspunsurilor nu au redus efectul de ancorare (Kahneman, 2002, Kindle Locations 2947-2948).

Cauze ale Ancorării

Mulți cercetători au încercat să descopere care sunt mecanismele psihologice care produc ancorarea. Imaginea de mai jos ilustrează cele trei etape la care procesul de ancorare ar putea avea loc. Primul pas este actualizarea informației în legătură cu informația vizată prin căutare în memorie sau în mediul înconjurător. Prezența ancorei ar putea avea un impact asupra informației reamintite (de ex. informația similară ancorei ar putea fi pregătită în mod selectiv). A doua etapă constă în asimiliarea informației pentru a forma un raționament general vizat. Ancora poate afecta procesul de integrare, de exemplu, prin acordarea unei mai mari importanțe informației compatibile cu ancora. Sau însăși ancora ar putea fi una dintre informațiile de integrat.

În ultimul rând raționarea trebuie să fie făcută prin raportarea la o scală externă (de ex. dolari, metri). Ancora poate influența modul în care raționarea internă este exprimată sub forma răspunsului. De exemplu, ancora poate facilita folosirea unei secțiuni a scalei mai aproape de ancoră. Bineînțeles, ancorarea poate avea cauze multiple și mecanismele relevante se pot pune în funcțiune nu doar la o singură etapă. O înțelegere a etapei în care se produc efectele de ancorare sunt importante în înțelegerea modalității în care se poate contracara acest efect. De exemplu, dacă ancorarea are loc în stadiul reactualizării, atunci eforturile de corectare ale acesteia într-o etapă ulterioară vor fi cel mai probabil sortite eșecului.

Ancora ca ajustare

Efectele fenomenului de ancoră au fost explicate în corelație cu ideea de ajustare insuficientă a ancorei. Denumirile de ancoră și ajustare implică un proces cognitiv particular ai cărui participanți se concentrează mai întâi pe ancoră și apoi să inițieze o serie de ajustări dinamice către scopul final. Pe măsură ce ajustările sunt insuficiente, soluția finală este influențată de ancoră. Tversky și Kahneman (1974) au descris acest tip de proces de ajustare atunci când subiecții au răspuns la întrebarea Națiunilor Unite. Majoritatea studiilor care au încercat să afle de ce ajustările se concentrează insuficient pe relativitatatea valorii adevărate sau pe un efort cognitiv scăzut. Prima categorie de rezultate are la bază ideea că subiecții nu sunt siguri în privința valorii pe care doresc să o confere. De exemplu, Quattrone a sugerat că subiecții să-și ajusteze ancora după ce aceasta intră în sfera unor valori probabile pentru respectivul scop. Astfel, prin ajustarea de la un nivel mai ridicat al ancorei, factorii decizionali se opresc la cel mai înalt nivel al valorilor posibile, dar se opresc la cel mai jos nivel când pornesc de la ancore de nivel mai jos. Studiile lor au demonstrat o scară largă de efecte ale ancorei pentru situații care prezentau o gamă extinsă de valori plauzibile (Quattrone, 1985, p 3– 40).

A doua categorie de răspunsuri referitoare la ajustarea insuficientă are la bază conceptul că ajustarea reprezintă un efort. În consecință, lipsa efortului sau a resurselor cognitive duc la finalizarea prea timpurie a ajustării, rezultând astfel un răspuns final care este situat prea aproape de ancoră. Aceste paradigmă studiază situațiile în care factorii decizionali acordă o prea mare importanță unui singur tip de informație, la fel ca ancora din descrirea noastră. Aceștia tind să se bazeze prea mult pe informația legată de comportament, pe diverse constrângeri de situație și a încrederii prea mari în cunoștințele proprii. Aceste fenomene pot fi percepute ca instanțe de ancorare pe un singur segment de informație fără a lua în considerare informația furnizată din exterior, dezvoltându-se astfel o ajustare insuficientă. Așadar, experții nu ar trebui să prezinte aceleași efecte pentru că utilizează mai intens euristici specializate pe anumite sarcini care au rolul de a conserva efortul cognitiv. Totuși, Northcraft și Neale au raportat că acesta presupunere nu este validă (Northcraft, G. B., & Neale, M. A., 1987, p 84– 97).

Astfel, avertizarea persoanelor în privința ancorării ar trebui să diminueze influențele ancorării. Cu toate acestea, Wilson și Quattrone au descoperit că avertizarea subiecților asupra ancorării nu a fost un succes (Quattrone, 1985, p 3– 40).

Un alt doilea tip de experiment a testat dacă ancorarea presupune tehnici de ajustare în situațiile unde aceasta nu are loc. De exemplu, Jacowitz și Kahneman (1995, p 1161– 1167) au pus mai întâi întrebări de cultură generală unui grup (de ex. înălțimea muntelui Everest). Acestor subiecți le-a fost prezentată o ancoră mai înaltă sau mai joasă și au fost întrebați dacă este mai mare sau mai mică față de valoarea vizată. Apoi li s-a cerut să prezinte propria valoare vizată prezentând astfel efectul de ancoră, chiar și raționamentelor comparative demonstrând un efect de ancoră. Chiar dacă 15% dintre subiecți au oferit valori estimative mai mici decât nivelul scăzut al ancorei (sau mai mari decât nivelul mai înalt al ancorei), un procentaj mult mai mare din subiecții la experiment au admis că valoarea vizată era mai scăzută (sau mai înaltă) decât ancora. Astfel, comparația din întrebare a influențat raționamentul asupra valorii vizate chiar dacă subiecților li s-a cerut să estimeze valoarea vizată. Ancorarea a avut loc înaintea oricărei ajustări posibile, indicând că procesul de ajustare nu este cu siguranță necesar pentru un efect de ancoră. Astfel conducătorii experimentului au concluzionat că deși ancorarea și ajustarea au fost corelați din anii 1970, există puține dovezi că originile ancorării rezidă într-un process insuficient de ajustare (Kahneman, 2002, Kindle Locations 2948-2949).
6. Efectul de Framing
Un alt concept ce trebuie luat în considerare în teoretizarea procesului luării de decizii complexe este cel al consecințelor efectului de framing care presupune că modul în care opțiunile sunt prezentate și importanța acordată aspectelor insignifiante ale unei situații influențează alegerea respectivei opțiuni (Tversky & Kahneman, 1981, p 453– 458). De exemplu, există tendința generală de selectare a opțiunilor care demonstrează aversiune față de riscuri în situația alegerii unei variante care implică câștiguri potențiale. Cu alte cuvinte, indivizii preferă mai curând opțiunile care reprezintă un câștig mic dar sigur decât cele care indică un câștig mai mare dar incert, cu excepția cazurilor în care câștigul nesigur este fie cu mult mai mare fie aproape sigur.

Tversky și Kahneman (1986, p 251– 278) au realizat următorul experiment: unor subiecți li s-a comunicat că există un potențial pericol de izbucnire a unei epidemii venite din Asia care, cel mai probabil, ar ucide 600 de oameni. Două soluții principale au fost propuse: una ar salva 200 de oameni în timp ce a doua ar avea o șansă de 33% să salveze 600 de oameni și una de 66% să nu supraviețuiască nici unul. 72% dintre respondenți au ales prima opțiune deși ambele variante ar reprezenta salvarea în medie a 200 de vieți. Un factor important corelat cu efectul de framing este valoarea acordată de individul care ia decizia situației deoarece aversiunea față de risc implică disconfort că urmare a unei posibile pierderi. Într-un experiment ce descria o chestiune de viață și de moarte: 6 miliarde de vieți omenești sau 6 miliarde de vieți extraterestre au demonstrat că efectele de framing au apărut doar atunci când viețile omenești erau vizate.

Efectele încadrării sunt relevante pentru marele public deoarece conotațiile mesajelor transmise de politicieni, partide politice și alte părți interesate pot fi modificate grație efectului de framing. Un mesaj despre Ku Klux Klan, de exemplu, poatet fi încadrat fie în categoria controverselor legate de libertatea de exprimare fie în cea a disputelor relativ la siguranța publică. S-a demonstrat că sursele mai puțin credibile conduc la efecte mai puțin pronunțate ale încadrării (Druckman, 2001, p 1041–1066).

7. Euristica Afectului
Noțiunea de euristică a afectului a fost studiată de către Paul Slovic. Conform acesteia, raționamentele sunt dominate de concluzii atunci când emoțiile sunt implicate. Așadar, preferințele personale sunt lăsate să dicteze convingerile proprii. Reacția emoțională a cuiva la carne roșie, tatuaje, avioane generează credința referitoare la avantajele și dezavantajele acestora. Totuși, aceste concluzii trase și reacția afectivă se poate modifica într-o anumită măsură dacă sunt oferite mai multe informații care susțin puncte de vedere alternative. (Kahneman, 2011, p 103).

8. Euristicile Rapide și Frugale
O abordare alternativă a euristicilor a fost propusă de Gerd Gigerenzer, Peter M. Todd, și de către Organizația de Cercetare ABC, în cadrul lucrării „Simple Heuristics That Make Us Smart” (New York: Oxford University Press, 1999).

Ei au avansat teoria conform căreia fiecare dispune de o „cutie de scule” adaptative înnăscute care conține euristica recunoașterii (din engl. „recognition heuristic”), euristicile de tipul un-motiv-bun (din engl. „ one good reason”, cum ar fi euristica alegerii primei variante rezonabile, termenul englezesc fiind „take-the-best heuristic”) sau euristicile înțelepciunii celorlalți (din engl. „wisdom of others”, cum ar fi euristica imitării majorității din englezescul „imitate-the-majority heuristic”) (Sternberg, 2012, p 501).

Aceste euristici sunt considerate „raționale din punct de vedere ecologic” ca urmare a faptului că reprezintă adaptări la mediu extern.

Euristica recunoașterii presupune acordarea unei valori mai mari obiectului recunoscut dintr-un set de două obiecte și a fost demonstrat într-un experiment condus de Goldstein and Gigerenzer (1999, p 59–72). Ei au prezentat perechi de orașe germane studenților americani. În 90% dintre cazuri, când studenții au identificat unul dintre orașe, au folosit euristica recunoașterii. Oppenheimer (2008, p 207–222) a indicat o rată de aplicare mai scăzută a euristicii recunoașterii când le-a solicitat participanților la experimentul său să estimeze dacă orașul identificat de ei că fiind mai mic este mai mare decât orașele pe care nu le-au recunoscut. Orașele neidentificate au fost alese în 63% dintre cazuri. Astfel, informația de care cineva dispune relativ la mărimea unui oraș poate determina o folosire mai redusă a acestei euristici.

Una dintre cele mai importante strategii din categoria euristicilor rapide și frugale este cea a alegerii primei variante rezonabile care conține următoarele elemente: regula căutării (căutarea de indicii cum ar fi recunoașterea numelor de orașe), regula opririi (încetarea cautatarii după găsirea unui indiciu inechitabil) și regula deciziei (alegerea răspunsului final). Cu alte cuvinte, în procesul luării unei decizii, se alege doar criteriu cel mai important pentru fiecare. De exemplu, când se alege un model de mașină nouă, criteriul principal ar putea fi aspectul mașinii, siguranța pe care o oferă sau viteza pe care o atinge, etc. (Sternberg, 2012, p 501).

Aceste euristici au avantajul de a fi destul de eficiente în ciuda lipsei lor de complexitate și pot contribui la luarea unor decizii satisfăcătoare îndeosebi în condițiile unor restricții de timp. Limitările lor au fost demonstrate într-o serie de experimente. Majoritatea euristicilor rapide și frugale nu sunt folosite atât de des cum a fost crezut inițial (Oppenheimer, 2008, p 207–222). De asemenea, ele implică organizarea ierarhică a indiciilor din punctul de vedere al validității, sarcină care nu este foarte simplă.

Kahneman a menționat faptul că Gigerenzer a omis biasurile inevitabile pe care aceste euristici le presupun. El a arătat de asemenea că slăbiciunea acestei teorii rezidă în faptul că euristicile nu ar trebui să fie frugale, cel puțin din ce s-a descoperit până acum despre mintea umană, astfel: „creierul procesează volume mari de informații în paralel și mintea poate lucra rapid și precis fără să ignore informatia” (Kahneman, 2011, p. 234). Newell a susținut că puterea predictivă și intepretativa a teoriei rapide și frugale va fi atestata doar atunci când condițiile exacte ale alegerii ei în procesul luării deciziei vor fi într-un final stabilite (Kahneman, 2002, Kindle Location 12911).
Biasurile

Biasurile cognitive, așa cum a fost descris mai sus, sunt modele de raționamente eronate care au fost corelate cu euristicile și pentru care au servit drept semne specifice. Unele biasuri au fost caracterizate că fiind adaptative, pentru că în unele situații aplicarea lor a generat acțiuni eficiente sau au condus la luarea unor decizii rapide atunci când această cerință era crucială. Se consideră că o categorie diferită de biasuri are la origine o incapacitate a mecanismelor mentale sau, în anumite situații, folosirea neadecvată a mecanismelor adaptative. Bisurile cognitive pot duce la producerea de raționamente înșelătoare, distorsiuni perceptuale sau interpretări iraționale. Procesele de fond care au fost identificate până acum sunt euristicile (așa numitele „scurtături mentale”) factori motivaționali sau influența socială. Principalele discipline care investighează biasurile cognitive sunt știința cognitivă și psihologia socială. Lista biasurilor cognitive este în continuă creștere, numărând în prezent peste 300, importante pentru multe domenii de activitate, variind de la biasuri la nivel individual la biasuri specifice grupurilor. În continuare voi explica cele mai relevante biasuri corelate cu procesele raționării și luării de decizii.



1. Corelația Iluzorie
Expresia "corelatie iluzorie" (din engl illusory correlation) a fost inventată de Chapman și Chapman (1967, p 193–204) când au demonstrat tendința minții umane de a supraestima legătura dintre două grupuri că rezultat a informației contrastante și neobișnuite. În general, indivizii au tendința de a considera că anumite situații sau trăsături sau categorii se întâmplă concomitent chiar și atunci când nu este cazul. Cel mai probabil din cauza euristicii reprezentativității, indivizii fac corelații și chiar legături cauză-efect între ideile lor preconcepute folosite pentru a forma stereotipuri și o anumită situație, persoană, atribut, etc. Ca rezultat, trăsăturile care servesc cel mai bine scopului de a demonstra credințele eronate sunt cel mai probabil reamintite mai ușor decât cele care contravin modului propriu de gândire părtinitor. Un exemplu oferit de Sternberg (2012, p 498) demonstrează modul în care acest bias poate influența diagnosticele psihiatrice care folosesc teste proiective că Rorschach sau testul Desenează o Persoană. Potrivit conducătorilor experimentului, falsa corelație, din câte se pare, apare între diagnostic și anumite reacții. De exemplu, au sugerat că persoanele diagnosticate cu paranoia au tendința de a desena indivizi cu ochi mari mai mult decât o fac persoanele cu alt diagnostic, fapt care nu este real. Totuși, atunci când subiecții cunoșteau corelația dintre ochii mari ai persoanei desenate și diagnosticul de paranoia, ei o foloseau în punerea diagnosticului, fiind astfel influențați de acest bias.

Transparența iluzorie de intenție este o subcategorie a biasului corelației iluzorii pe care o folosim în mod frecvent și care poate fi un obstacol în comunicarea noastră zilnică. Această a fost teoretizată de Keysar, care a organizat următorul experiment: subiecților le-a fost spusă povestea lui June care îi recomandă un restaurant pentru a lua cina, prietenului ei Mark. Au fost trei interpretări oferite subiectulu: în prima, el merge la restaurant și nu îi place mâncarea, în a doua chiar îi place mâncarea, în a treia își arată neplăcerea dar și intenția de a ascunde asta de June pentru a nu-i răni sentimentele. În toate scenariile Mark îi lasă următorul mesaj înregistrat: „June, tocmai am luat cina la restaurantul recomandat de tine și trebuie să spun, a fost minunat, cu adevărat minunat.” Subiecții au estimat că June va percepe sarcasmul când li se spunea că a fost sarcastic mai mult decât atunci când știau că a fost sincer. Așadar, subiecții s-au comportat că și cum intenția era evidentă din afirmația lui Mark, această indicând perspectiva intenției transaparente pe care au abordat-o (Keysar, 2000, p 161– 172).

Concluzia este că interpretarea unui comportament ambiguu urmează două etape: mai întâi deducem comportamentul din ceea ce știm/ne este spus și eventual reglăm această primă concluzie și ulterior considerăm că toți ceilalți ar trebui să îl interpreteze în același fel în care o facem și noi.

Modul în care sistemul cognitiv intrepreteaza ambiguitatea reprezintă o constrângere care conduce la apariția iluziei trasparentei în folosirea limbajului. Astfel, Keysar a arătat cum cunoașterea înțelesului intenționat ce reiese din afirmația vorbitorului, conduce la o evaluare incorectă a percepției subiectului asupra aceleiași afirmații. Acest fenomen este legat de biasul retrospectiv care va fi descris în amănunt în acest capitol.


2. Încrederea excesivă în propriile credințe
Deliberarea în urma luării în considerare diverse ipoteze și formarea credințelor sunt factori esențiali ai gândirii umane. Evaluarea evidențelor și estimarea gradului de încredere a fiecăruia a reprezentat obiectul dezbaterii pentru filozofi, statisticieni și de asemenea pentru experimente realizate de psihologi și cercetători în domeniul luării de decizii. Cel mai important rezultat al acestor cercetări a fost faptul că indivizii demonstrează mai mai multă încredere în evaluările lor decât ar trebui luând în calcul în mod obiectiv faptele.

O evaluarea validă a gradului de încredere într-o anumită concluzie presupune sinteza diverselor tipuri de dovezi. Pentru o categorie largă de problem este posibilă diferențierea dintre puterea dovezii și greutatea ei. De exemplu, Dale Griffin a demonstrat cum este aplicat acest model de raționament atunci când este evaluată o scrisoare de recomandare pentru un absolvent scrisă de un fost profesor: „(1)Cât de caldă/optimistă este scrisoarea?” și „(2) Cât de credibil sau de informat este cel care o scrie?”. Prima întrebare se referă la puterea dovezii în timp ce a două exprimă greutatea sau credibilitatea ei. Distincția între puterea dovezii și greutatea sa este strâns corelată cu diferența dintre mărimea unui efect (de ex. diferența dintre două resurse) și credibilitatea ei (de ex. eroarea standard a diferenței). El a menționat, de asemenea, că împărțirea, conform acestui model de raționament, nu poate fi întotdeauna aplicată în cazul unor dovezi, dar că ar trebui să se încerce folosirea ei pe cât de des posibil. Griffin a remarcat că teoriile probabilistice și statistice conțin reguli care pot exprima relația dintre putere și greutate. Experimentele au arătat că indivizii nu iau în considerare nici puterea și nici greutatea dovezilor respectând în același timp regulile probabilității și pe cele ale statisticii. Dimpotrivă, „raționamentele intuitive sunt influențate excesiv de gradul în care dovada disponibilă este reprezentativă pentru ipoteza în cauză”. Întorcându-ne la exemplul scrisorii de recomandare, se pare că indivizii își concentrează atenția mai întâi asupra căldurii recomandării și ulterior analizează nivel de cunoștințe sau reputația autorului (Griffin, D., & Tversky, A., 1992, p 411–435).

Concluzia este că indivizii sunt mai atenți la puterea dovezii și de abia după aceea fac anumite ajustări relative la greutatea ei. Această tendință îi împiedică pe indivizi să folosească alte variabile care atestă validitatea predictivă, cum ar fi frecvența de bază sau nivelul de discernământ. Aceste modele intuitive de raționament presupun aplicarea euristicii reprezentativității, care conțin impactul impresiei, cu un process de ancorare și ajustare care, deși insuficient, evaluează dovezile.

Efectele încrederii excesive în propriile credințe nu pot fi accentuate suficient nu doar pentru că sfidează regulile gândirii raționale dar mai ales pentru că acțiunea umană este prin definiție dominată de încredere. Beneficiile acestui bias adaptativ așa cum este considerat, pentru că scopul lui este să îi determine pe indivizi să aibă un sentiment plăcut în ceea ce-i privește și să acționeze în consecință, sunt depășite de dezavantajele lui. Câteva domenii de activitate care sunt impactate de rezultatele folosirii acestui bias sunt medicina (dacă medicii sunt prea încrezători în diagnosticele lor), sala de judecată (sfaturi slabe din punct de vedere legal), politica, economia (investiții financiare nefericite).

Deși încrederea excesiva în credințele proprii este prevalentă, nu este totuși un fenomen universal. Grație efectelor ei multe studii au încercat să determine mecanismele de contracarare a efectului ei. Koriat, Lichtenstein, and Fischhoff, de exemplu, au demonstrat că oferind o lista de contra-argumente a fost eficientă în acest sens. În alt experiment, Koehler a descoperit că producția ipotezelor a condus la un efect mai mic al acestui bias comparativ cu cele care doar au evaluat ipotezele. Această s-a considerat a fi consecința luării în considerare a unor ipoteze alternative reclamate de producerea lor. „Acest rezultat sugerează că ancorele proprii generate au produs la un nivel mai mic acest bias față de ancorele oferite de experimentatori” (Kahneman, 2002, Kindle Locations 3257-3258). Block and Harper au confirmat aceste rezultate: „Subiectii au prezentat intervale mai exacte ale gradului de încredere când și-au generat propria ancoră (un indicator estimativ) decât dacă li se oferea indicatorul estimativ al unui alt subiect” (Kahneman, 2002, Kindle Locations 3258-3259).
3. Biasul retrospectiv
Obiect de studiu pentru mulți psihologi (Fischhoff, Wasserman și Lempert), a reprezentat rezultatul re-evaluării indivizilor după ce, inițial, deciseseră ceva (din engl. hindsight bias). Concluzia la care s-a ajuns este că mintea umană este limitată în ceea ce privește reconstruirea unor credințe sau informații trecute care au fost modificate între timp. Atunci când o nouă perspectivă referitoare la un anumit eveniment, situație este adoptată, nu ne mai putem reaminti perspectiva inițială.

Designul experimentelor realizate pentru acest bias au presupus alegerea unei teme controversate și măsurarea punctului de vedere al subiectului în legătură cu acea temă. În pasul următor se ofereau interpretări pro sau contra subiecților și se măsurau din nou părerile lor. Rezultatele au dovedit că, de obicei, răspunsurile finale ale subiecților erau similare cu mesajul transmis de experimentator. În pasul final subiecții puneau în legătură perspectiva inițială asupra temei cu cea finală, sarcină care nu a fost deloc ușoară pentru aceștia, întrucât nu au putut să se raporteze decât la punctul de vedere final, având dificultăți în a-și aminti că inițial, avuseră puncte de vedere diferite. Acesta a fost considerat a fi un caz de substituție (Fischhoff, 1982, p 335–351). Această descoperire conduce la concluzia că amintirea nivelului de surpriză legat de evenimente trecute este afectată din cauza incapacității de reactualizare a punctelor de vedere inițiale din memoria de lungă durată.

Baruch Fischhoff a fost primul psiholog care a studiat efectele acestui bias universal „am știut de la bun inceput”, care teoretic poate influența pe oricine. Fischhoff și Ruth Beyth au condus un sondaj înainte de vizită președintelui Richard Nixon în China și Rusia în 1972. Subiecții erau rugați să estimeze probabilitățile în cazul a cincisprezece rezultate posibile a acestei vizite internațional. Printre întrebări au fost următoarele: „Ar accepta Mao Tzedun să se întâlnească cu Nixon? Ar putea SUA să ofere recunoaștere diplomatică Chinei?” (Kahneman, 2011). După ce a avut loc vizita, Fischhoff și Beyth le-au solicitat participanților să își amintească care estimări făcuseră relativ la cele cincisprezece consecințe. Rezultatele au arătat, fără dubiu, că subiecții erau convinși că anticipaseră rezultatul curent. Experimente suplimentare au demonstrat că efectul este folosit de indivizi la evaluările pe care alți indivizi le fac. Biasul retrospectiv are consecințe periculoase în ceea ce privește estimările făcute de cei care iau deciziile deoarece calitatea acestora este evaluată din perspectiva rezultatului (favorabil sau nefavorabil) și nu prin prisma procesului care a dus la luarea deciziei. Dacă, de exemplu, un accident imposibil de prevăzut s-ar întâmpla în cursul unei operații și asta ar fi cauza morții pacientului, autoritățile, datorită acestui bias, nu ar putea evalua în mod obiectiv riscurile inițiale și l-ar învinovăți pe doctor pentru că nu a fost suficient de competent.

Astfel, cea mai afectată categorie este aceea în serviciul celorlalți (medici, politicieni, lideri, asistenți sociali, judecători, economiști) din cauza tendinței generale de a-i incrimina pe cei care iau de decizii dacă o decizie rațională nu are un rezultat favorabil și lipsă de apreciere a unei decizii bune până când această se dovedește a fi de succes.

Biasul retrospectiv variază invers proporțional cu consecințele unei situații: cu cât un rezultat este mai slab, cu atât biasul retrospectiv este mai mare. Această poate genera un succes nemeritat și o bună reputație pentru o persoană care își asumă un risc în mod iresponsabil și o mustrare nemeritată pentru o persoană care a luat o decizie rațională. O caracteristică curioasă a acestui bias este că experiența nu îi reduce efectul.

Raționamente înșelătoare


Kahneman a explicat că raționamentele înșelătoare se fac atunci când indivizii „nu aplică o regulă logică care este în mod evident relevantă” (Kahneman, 2011, p. 158). Cea mai interesantă caracteristică a acestor raționamente este faptul că sunt atractive chiar și după ce sunt conștientizate și pot fi depășite. Aplicarea unei euristici pentru a lua o decizie poate genera raționamente înșelătoare în procesul cognitiv. Acesta este motivul pentru care euristicile și raționamentele înșelătoare sunt studiate împreună și voi mentiona ce euristică corespunde fiecărui raționament înșelător.

1. Eroarea jucatorului și iluzia norocului
Eroarea jucatorului (din engl „gambler’s fallacy”) teoretizată de Gilovich reprezintă o credință eronată conform căreia probabilitatea unui eveniment aleator (de exemplu, câștigarea sau pierderea unui joc de noroc sau o partidă dintr-un anumit sport) este generată de un eveniment sau situație anterioare neprevăzute.

Eroarea jucatorului este legată de euristica reprezentativității dar direcția acțiunii ei funcționează în sens opus: având în vedere reprezentarea evenimentelor anterioare, indivizii comit această eroare și anticipează că acest model de acțiune se va schimba datorită unei utilizări nejustificate a Sistemului 1 din Modelul Familiilor Cognitive. Așa cum a fost descris anterior, aceste sistem este automat și funcționează foarte rapid, necesitând foarte puțină implicare din partea minții umane și producerea de impresii și sentimente. Motivul principal este insuficienta utilizare a Sistemului 2 al aceluiași model, care ar putea restabili ordinea în idei și le-ar putea organiza într-o serie de etape. Din cauza suprautilizarii Sistemului 1, există tendința de a trece cu vederea faptul că fiecare pariu are o probabilitate egală de reușită sau eșec. Același raționament poate fi aplicat și în cazul aruncării cu banul. Fiecare aruncare a monedei poate fi cap sau pajură rezultatele anterioare nu pot anticipa probabilitatea aruncărilor succesive.

Pe de altă parte, eroarea jucătorului sau iluzia norocului (din engl. „ hot hand fallacy”) are un efect opus: conduce la credința că un eveniment norocos ințial nu poate genera decât alte evenimente de succes. Acest raționament înșelător, se referă la iluzia cognitivă produsă de performanța extraordinară a unui anumit jucător (de baschet, fotbal, etc). Câteva rezultate de succes conduc la formarea de inferențe cauzale în mintea spectatorilor: că probabilitatea ca un jucător să mai înscrie după ce a înscris deja este mai mare. Acest raționament este împărtășit de coechipieri care aruncă mingea jucătorului „norocos” gândindu-se că șansa este de partea lui și de defensă care, de asemenea, își dublează efortul pentru a opri ofensiva norocoasă.

Toate experimentele realizate au demonstrat în mod clar că regulile probabilității sunt încălcate atunci când acest raționament înșelător este aplicat deoarece, după ce sunt comparate probabilitățile statistice cu scorurile jucătorilor obținute la testele aleatorii au fost satisfăcute (Gilovich, T., Vallone, R., & Tversky, A., 1985, p 295–314).




  1. Eroarea investițiilor nejustificate

Această eroare (din engl. sunk-cost fallacy) reprezintă „o mai mare tendință de a persista într-o acțiune odată ce au fost investiți bani, efort sau timp” (Arkes&Ayton, 1999). Dawes (1996, p 201–211) a prezentat următorul studiu realizat pe un grup de subiecți: un cuplu achitase 100$ pentru un weekend într-o stațiune, iar suma nu putea fi rambursată în caz că se răzgândeau. În timp ce conduceau spre stațiune, amândoi au început să se simtă rău și au regretat decizia de a fi plecat considerând că acasă s-ar fi simțit mult mai bine. Apoi subiecții au fost întrebați dacă acest cuplu ar trebui să se întoarcă la casa lor sau să continue călătoria până la hotel. Marea majoritate a respondenților au demonstrat efectul erorii investițiilor nejustificate afirmând că ar trebui să se ducă la hotel pentru a nu-și pierde cei 100$. Dar când au analizat această decizie dintr-o perspectivă generală, s-a dovedit că nu este una reușită deoarece presupune cheltuieli suplimentare. Copiii și anumite specii de animale (de exemplu șoareci) nu sunt atât de afectați de această eroare față de indivizii adulți. Principalul motiv este disconfortul pe care aceștia îl resimt în justificarea acțiunilor proprii.


Rationarea Deductiva si Inductiva

Procesul de rationare a fost definit ca fiind un mod de gandire, complementar luarii de decizii, caracterizat prin tragerea de concluzii pe baza unor principia sau dovezi (Leighton & Sternberg, 2004). Scopul este ajungerea la o noua concluzie din datele disponibile sau analizarea unei concluzii deja formulate. De secole filozofii au facut diferenta intre doua tipuri de rationament: deductiv si inductiv.

Rationament Deductiv

Rationamentul deductiv poate fi definit ca fiind un process al tragerii unor concluzii pornind de la o afirmatie generala sau mai multe numite premise sau asertiuni logice. Daca si numai daca premisele sunt valide atunci concluzia obtinuta prin rationare va fi exacta din punct de vedere logic (Johnson-Laird, 2000; Rips, 1999; Williams, 2000). Premisele sau asertiunile logice sunt simple afirmatii care pot fi fie adevarate, fie false (de ex. Euristicile sunt strategii folosite frecvent de catre i.) si reprezinta chintesenta argumentelor ulterioare aduse. Rationamentul deductive este corelat cu procesul rezolvarii de problem deoarece ambele activitati au ca scop gasirea unor solutii viabile. Totusi, doar rationamentul deductiv isi are originea in sistemul logicii formale, dar nu inseamna automat ca oamenii folosesc strategiile acestui sistem pentru a rezolva dezbaterile (Eysenck and Keane, 2010).

Dimpotriva, in continuare voi expune rezultatele catorva experimente care au demonstrat contrariul, mai ales fiindca ajungerea la o concluzie valida in cazul problemelor de rationament deductive presupune renuntarea la cunostintele empirirce ale mediului inconjurator.

Obiectul psihologiei cognitive a fost descoperirea modelului de rationament pe care indivizii il folosesc frecvent cu scopul tragerii unei concluzii atunci cand analizeaza un set de premise deoarece unele concluzii sunt valide iar altele nu. Girotto (2004) a afirmat ca „o mare parte din dificultatea rationarii rezida in intelegerea limbajului problemelor”, deoarece anumite procese implicate in intelegerea limbajului si corespondenta acestora in pattern-urile de activare cerebrala sunt folosite in procesul rationarii (Lawson, 2004).



1. Rationarea Propozitionala Conditionala

Rationarea propozitionala conditionala care in esenta presupune utilizarea propozitiilor (forme logice) „daca-atunci” in procesul rationarii a fost obiect de cercetare cu scopul unic de a determina calitatea logica la rationarii umane (Eysenck and Keane, 2010). Acest model de rationare isi are originea in logica propozitionala care implica folosirea unor operatori propozitionali de tipul sau, si , daca…atunci, daca si numai daca. Conform logicii rationarii propozitionale simbolurile reprezinta propozitiile si operatorii propozitionali sunt folositi pentru a determina anumite conexiuni intre propozitiile care conduc la formularea concluziei. De exemplu, p poate inlocui propozitia „Daca ei muncesc mult” si q propozitia care rezulta „isi vor indeplini scopurile”. In acest sistem, intelesul cuvintelor si propozitiilor poate fi ori adevarat ori falsa spre deosebire de limbajul cotidian. Un aspect important este ca validitatea argumentului nu este sinonima cu adevarul: „adevarul” si „falsul” sunt intelese doar ca valori de adevar posibile si nu ca valori efective pentru propozitii. De exemplu, argumentul: „daca mamele petrec in fiecare noapte ele sunt mame mai bune. Petrec in fiecare noapte, deci sunt mame mai bune” este valid din perspectiva deductive dar nu este adevarat si in contextual real de viata. Adevarul concluziei depinde in mod necesar de validitatea premiselor. S-a demonstrat ca indivizii considera in mod eronat ca intregul argument deductiv este logic daca intr-adevar concluzia era adevarata (Sternberg, 2012).

Atunci cand ne referim la rationamentele conditionale exista patru tipuri de argumente: modus ponens (modul care afirma) si modus tollen (modul care neaga) care sunt deductiv valide si afirmarea consecventului si negarea antecedentului care sunt deductive nevalide. Le voi prezenta in detaliu in cele ce urmeaza:


  1. Argumentul modus ponens sau afirmarea antecedentului care are forma logica:

„Daca p, atunci q. P.

Deci q

De exemplu, in urmatorul argument: „Daca esti mama, atunci ai un copil” (if p then q), „Esti mama (P) deci ai un copil (deci q)”. In acest tip de argument vorbitorul afirma prima propozitie, adica antecedentul. Este considerat a fi un argument deductiv valid si este frecvent folosit.


  1. Argumentul modus tollens sau negarea consecventului:

“Daca p, atunci q. ~Q.

Deci ~ p

In argumentul „Daca esti mama, atunci ai un copil (daca p, atunci q)”, „Nu ai un copil (~q), deci nu esti mama (deci ~p)”. Este un argument de asemenea logic in care cea de-a doua propozitie este negata. Studiile au aratat ca indivizii folosesc de obicei mult mai putin acest tip de argument. (Eysenck and Keane, 2010).


  1. Negarea antecedentului:

“Daca p, atunci q. ~ P.

Deci ~ q

Folosind acelasi argument: „Daca este mama, atunci ai un copil” (daca p, atunci q), prin negarea antecedentului avem: „Nu esti mama (~p), deci nu ai un copil (deci ~q)” analizandu-l rezulta ca este ilogic pentru ca o femeie poate sa nu fie mama si sa aiba/ingrijeasca un copil. Astfel, acest argument este deductiv nevalid, a carei concluzie poate fi adevarata dar al carei adevar nu rezulta din premisele expuse (propozitiile conditionale si relatia de conchidere dintre ele).


  1. Afirmarea consecventului:

“Daca p, atunci q. Q.

Deci p

In cadrul aceluiasi argument: „Daca esti mama, atunci ai un copil” (daca p atunci q), prin afirmarea consecventului rezulta: „Ai un copil (Q), deci esti mama (deci p)”. Acest argument este de asemenea eronat din punct de vedere deductive pentru ca o femeie poate avea un copil si din anumite motive e posibil sa nu poate sa adopte rolul de mama fata de acel copil. Numerosi indivizi folosesc aceste doua argumente desi sunt deductiv nevalide in special atunci cand sunt prezentate in argumente conditionale abstracte (Braine & O’Brien, 1991; O’Brien, 2004; Rips, 1988, 1994).

2. Sarcina selectării Wason

Considerat a fi cel mai bine cunoscut test din domeniul cercetarii rationamentelor, sarcina selectarii a fost elaborata de psihologul britanic Peter Wason, care si-a denumit creatia dupa numele sau cu mai bine de 50 ani in urma. Designul acestui test presupune un set de patru carti, fiecare avand doua fatete: fiecare carte are o litera pe o fateta si un numar pe fateta opusa. Cartile sunt prezentate subiectilor cu urmatoarele fatete in sus: doua carti, prima avand un numar impar si a doua unul par, si alte doua carti, una avand o vocala si celalalta o consoana.




Yüklə 0,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin