Universitatea titu maiorescu



Yüklə 0,51 Mb.
səhifə10/11
tarix30.01.2018
ölçüsü0,51 Mb.
#41479
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11
S

3

A

2

O exemplificare a cartilor asa cum sunt prezentate in cadrul testului

Fiecarui participant ii este data o propozitie conditionala, de exemplu: „Daca o carte are o consoana pe una dintre fatele, atunci are un numar par pe fateta opusa”. Subiectii trebuie sa intoarca doar cartile necesare demonstarii acestui rationament deductiv. Cele patru posibile alternative sunt exact cele patru tipuri de rationament deductiv: modus ponens, modus tollens, afirmarea consecventului si negarea antecedentului. Doar primele doua sunt valide fiind astfel necesare si suficiente pentru a analiza propozitia conditionala oferita.

Cu alte cuvinte, daca subiectul foloseste argumentul modus ponens, ar trebui sa aleaga afirmarea antecedentului, adica sa intoarca cartea care ilustreaza consoana pentru a verifica daca este un numar par pe fateta opusa. Subiectul ar trebui, de asemenea, sa aleaga negarea antecedentului, aplicand astfel propozitia conditionala de tipul modus tollens, prin intoarcerea cartii infatisand un numar impar pentru a verifica daca este o vocala pe fateta opusa. Selectarea cartii care ilustreaza vocala sunt o ilustrare a negarii antecedentului iar alegerea cartii cu numarul par reprezinta argumentul invalid numit afirmarea consecventului. Asadar, aceste doua alternative nu ar fi relevante pentru scopul testului. Argumentul modus ponens a fost varianta preferata a subiectilor, in timp ce modus tollens nu a fost automat ales de multi. Mai mult decat atat, una dintre alegerile preferate a fost cartea care ilustreaza o vocala aplicand astfel negarea antecedentului (Sternberg, 2012)
3. Rationamentele conditionale in viata cotidiana
Mai multe experimente au demonstrat ca, desi indivizii pot urma cursuri de rationamente logice, rezultatele acestora indica faptul ca regulile mentale folosite in rationare au fost folosite mai intens in timpul cursului si dupa terminarea acestuia sunt aplicate mult mai rar (Cheng, 1986, Leighton, 2006). Motivele au fost cautate in viata cotidiana, iar o posibila explicatie ar fi ca anumite rationamente deductiv invalide sunt percepute ca fiind valide in contextele de zi cu zi. De exemplu, in cazul rationamentului: „Daca vei cumpara acest inel, vei primi un discount de 10RON”, primul gand care apare in general este ca daca nu cumperi inelul nu vei primi reducerea. Dar acest argument este nevalid pentru ca este o ilustrare a negarii antecedentului. Nu ni se ofera niciun alt detaliu despre alte alternative posibile prin care se pot primi cei 10RON. Studiile au aratat ca, in general, este mult mai putin probabil ca indivizii sa urmeze acest rationament nevalid daca aceste argumente ambigue sunt clarificate (Rumain, Connell, & Braine, 1983). Informatia contextuala s-a dovedit a fi eficienta pentru evitarea acestor propozitii nevalide (Sternberg, 2012).

Cheng & Holyoak (1985) au propus teoria conform careia indivizii aplica scheme de rationare pragmatica in cazul argumentelor conditionale. Aceste scheme sunt reguli generale de organizare care sunt aplicate intr-o varietate de situatii si au legatura cu principiile cauzalitatii, permisiunii, obligatiilor, adica cu setul vechi de credinte personale care, potrivit acestui model, trebuie considerate in procesul rationarii.

S-a demonstrat si ca efectele perspective pe care alegem sa o adoptam atunci cand facem o analiza conditionala sunt de asemenea foarte importante. Experimentul realizat de Griggs si Cox in anul 1982 au exemplificat aceste rezultate. Au administrat sarcina selectarii Wason si o versiune modificata a aceleasi probleme de rationament conditional in care erau rugati sa aleaga ce carte trebuie intoarsa din rolul unui politist:

„Daca o persoana bea bere, atunci acea persoana sigur are peste 19 ani.

Subiectilor li s-au prezentat urmatoarele patru carti: (1) bea bere; (2) bea Coca-Cola; (3) 16 ani; (4) 22 ani. Nici unul dintre respondenti nu au ales cartile 1 si 3 (variantele corecte de raspuns) atunci cand li s-a dat sarcina clasica Wason, dar 72% dintre subiecti au facut presupunerile corecte in cazul versiunii modificate a sarcinii Wason.
4. Evolutia si Procesul Rationarii
Cativa cercetatori au incercat sa analizeze rationamentul conditional dintr-o perspectiva evolutionista. Asadar, au analizat ce abilitatile cognitive au fost selectate natural in cursul evolutiei umane (Cummins, 2004, Cosmides & Tooby, 1996). Ipotezele lor au indicat in principal ca oamenii au dobandit o strategie numita schema de achizitie (Cosmides, 1989) care a permis indivizilor sa invete din experiente trecute si sa stocheze si sistematizeze in scheme relevante informatia stransa. Potrivit acestei idei, numita teoria contractului social, aceste scheme extrem de flexibile au avut un rol adaptativ, servind drept modele in confruntarea cu experiente noi. Au fost eficiente in special in zona schimbului social, facand posibile doua tipuri de rationamente: una vizand relatiile cost-beneficiu si a doua, recunoasterea trisorilor in contextual schimbului social. Aceasta din urma fiind extreme de importanta pentru supravietuire mai ales in societatile primitive in cadrul carora era esential sa stii in cine te poti increde.

5. Rationarea Silogistica
Rationarea silogistica a fost descoperită, analizată si prezentată de Aristotel (384-322 î.Hr.), considerat fondatorul logicii ca stiinta. Apartinand tot rationarii deductive, silogismele sunt compuse din doua premise, una majora si una minora si concluzia care rezulta din aceste premise.

In unele cazuri, nu poate rezulta nicio concluzie logica din premisele date dar pentru a fi valida trebuie sa urmeze logic din premise. Forma logica a silogismelor poate fi redata dupa cum urmeaza: „Toti A sunt B. Toti B sunt C. Deci toti A sunt C.” Acesta este un exemplu al celui mai cunoscut silogism numit silogism categoric, in care termenii premiselor reprezinta niste categorii, fiecare termen referindu-se la cuantorii: „toti, niciunul sau unii membri dintr-o anumita clasa sau categorie” (Eysenck, 2010). Orice silogism este format din trei termeni (A- numit si subiect logic, B-termenul comun ambelor premise si C- predicat logic). In cazul silogismelor categorice, premisele sustin ca toti, niciunul, sau unii membri ai categoriei indicate de primul termen apartine de asemenea si categoriei reprezentate de al doilea termen. Pentru a stabili validitatea concluziilor, trebuie determinat daca termenii apartin intr-adevar categoriei respective. Un exemplu de silogism categoric poate fi: „Toti reporterii sunt cantareti/ Toti cantaretii sunt dansatori/ Deci toti reporterii sunt dansatori”. In acest exemplu, concluzia este falsa din cauza premiselor care sunt false desi rezulta logic din acestea.

Exista patru forme fundamentale de premise categorice in cadrul silogismelor:


  1. Propozitii de forma “Toti A sunt B” numite si Universal afirmative, deoarece reprezinta afirmatii despre toti membri unei clase.

  2. Propozitii Universal negative ce reprezinta negatii referitoare la toti membri unei clase (de ex. “Niciun reporter nu este cantaret.”). Acestea sunt singurele premise convertibile insemnand ca “Niciun reporter nu este cantaret” inseamna acelasi lucru cu “Niciun cantaret nu este reporter”

  3. Propozitii Particular afirmative care sunt afirmatii referitoare al anumiti membri ai unei clase (de ex. „Unii reporter sunt artisti.”). In logica formala cuvantul „unii” se refera la „unii si posibili toti” in timp ce in limbajul curent, „unii” reprezinta „unii si nu toti”

  4. Propozitii Particular negative sunt negatii despre anumiti membri ai unei clase (de ex., „Unii reporter nu sunt ingineri.”).

In silogismele categorice nu putem trage o concluzie valida pe baza a doua premise universal negative sau particular afirmative. De exemplu, in cazul silogismului „Niciun reporter nu este contabil/Niciun contabil nu este cantaret” nu putem deduce logic ca niciun reporter nu este cantaret. Studiile au aratat ca indivizilor le este mai greu (proceseaza mai incet si sunt mai predispusi la erori) sa traga concluzii din una sau doua premise negative sau particulare. A fost descoperita o imbunatatire a acestor rezultate cand premisele au fost prezentate intr-o forma mai putin ambigua: premisele „Unii A nu sunt B” este de obicei intrepretata „Unii B nu sunt A”, desi de fapt, in cadrul logicii, aceasta propozitie inseamna „Toti A sunt B dar unii B nu sunt A” (Ceraso and Provitera, 1971).
Rationarea Inductiva
In viata cotidiana, aproape intregul mod de rationare este unul inductiv, pentru ca in mediul inconjurator se intalnesc la tot pasul incertitudini si situatii surprinzatoare. Asadar, concluziile la care s-a ajuns anterior se pot modifica in timp deoarece in cazul rationarii inductive, nu se pot trage decat concluzii probabile.

Rationarea inductiva a fost definita ca fiind „procesul rationarii anumitor factori sau observatii cu scopul de a ajunge la o concluzie probabila care ar putea sa explice observatiile” (Sternberg, 2012). Astfel, indivizii se pot folosi de concluziile la care ajung pentru a anticipa viitoare situatii specifice (Johnson-Laird, 2000). Rationarea inductiva reprezinta fundamentul metodei empirice (Holyoak & Nisbett, 1998).

Pentru a exemplifica acest tip de rationament, Sternberg (2012) ofera urmatorul exemplu: toti indivizii inscrisi la un curs de psihologie cognitiva sunt pe lista decanului, cu alte cuvinte, cu totii au note excelente. Din aceasta ipoteze nu se poate trage concluzia ca toti studentii care se inscriu la un curs de psihologie cognitive sunt elevi excelenti. Dar aceasta concluzie poate fi valida doar daca am putea verifica media tuturor notelor studentilor care au participat sau vor participa vreodata la cursurile de psihologie cognitiva. Un numar mare de observatii trebuie sa fie facute pentru a ajunge la o concluzie probabila, care poate fi fondata dar nu 100% sigura ca in cazul rationarii deductive, deoarece un singur student cu note slabe care s-a inscris din intamplare la cursul de psihologie cognitive poate demonstra nevaliditatea concluziei.

Motivele principale pentru care indivizii rationeaza inductiv sunt functia de anticipare a evenimentelor intr-o lume nesigura si cea de control a mediului extreme de complex in care traiesc.

Potrivit lui Karl Popper (1984), demersul de propunere de ipoteze si apoi cautarea probelor care sa le combata numit falsificare, este procesul care face diferenta dintre activitatile stiintifice si cele ne-stiintifice. Faptul ca indivizii in general nu folosesc procedura de falsificare a fost demonstrate de Wason care a inventat o sarcina de testare a ipotezelor. Subiectilor participant la experiment le erau prezentate numerele 2-4-6 si li se spunea ca acestea se supun unei regule simple relationale. Ei aveau sarcina de a genera 3 seturi de cate 3 numere si sa explice fiecare alegere facuta. Dupa fiecare selectie, le erau confirmate sau nu regulile. Raspunsul correct era „trei numere in ordine crescatoare”. In ciuda acestei regule simple, doar 21% dintre subiecti au descoperit regula din prima incercare si 28% nu au descoperit-o deloc. Conform teoriei lui Popper, subiectii au propus numere care sa le sustina ipotezele, in loc sa incerce sa le combata pentru a ajunge la concluzie. De exemplu, subiectii care au pornit de la ipoteza ca al doilea numar este dublul primului si ca al treilea numar este triplul primului au fost predispusi la propunerea de seturi de numere care sa le confirme ipoteza, cum ar fi 6-12-18 or 50-100-150. Au fost afectati asadar de biasul de confirmare care i-a impiedicat sa inlocuiasca ipotezele lor initiale care erau prea specifice cu o regula corecta care era mai generala (Eysenck and Keane, 2010).

Principala nelamurire in ceea ce priveste rationarea inductiva este daca se poate ajunge la concluzii bazate pe observatii generale avand in vedere ca nu putem presupune in mod logic ca „Toate exemplele observatele pana acum din X sunt Y” rezulta in „Deci, toti X sunt Y”, fiindca exista intotdeauna o posibilitate sa fie gasit un X in viitor care nu este Y.

Psihologia cognitiva studiaza modul in care rationam inductiv. Unii cercetatori afirma ca toti indivizii au un mecanism innascut prin care sunt achizitionate scheme specifice pentru ca nu ne nastem cu toate ipotezele posibile pe care le producem. De exemplu, se pot observa exemplele care conduc la o mai buna intelegere a conceptelor personale si le putem adauga ca exceptii ale ipotezelor generale (de ex. se poate concluziona ca pasarile pot zbura dupa ce sunt observate dar dupa ce sunt descoperiti pinguinii si strutii se poate crea o categorie a exceptiilor si anume cea a pasarilor care nu pot zbura).

Rationarea inductiva poate fi aplicata intr-o gama variata de situatii in care sunt necesare mai multe tipuri de ipoteze, dintre care cele mai frecvent folosite sunt propozitiile cauzale, propozitiile categorice si rationarea prin analogie.

Propozitiile cauzale au fost analizate pentru a se stabili modul in care oamenii decid relatia de cauzalitate intre doua situatii (Cheng, 1997, 1999). Indivizii au tendinta de a observa acest tip de relatie daca percep o legatura suficinent de puternica intre respectivele situatii. De exemplu, daca un eveniment are loc primul si al doilea ii urmeaza. O greseala comuna facuta chiar si de experti este biasul de confirmare produce biasul corelatiei iluzorii prezentat in subcapitolul „Biasuri”. Aceasta eroare de judecata duce la credinta ca exista o relatie de cauzalitate intre doua situatii chiar daca legatura este doar una de corelatie. Motivul pentru folosirea acestui bias este faptul ca rareori sunt analizate cauzele multiple care stau la baza unei anumite situatii si cateodata sunt luati in calcul doar factorii legati de situatie dar care nu au si provocat-o. O data ce indivizii stabilesc ca un anumit factor a cauzat o situatie rareori se continua analiza dovezilor facandu-se astfel eroarea discounting.

Propozitiile categorice sunt generate atat de scheme bottom-up cat si top-down (Holyoak & Nisbett, 1988). Prima strategie este utilizata pentru a analiza inputul bazat pe nivelul de variabilitate dintre anumite exemple care conduce la formarea unui prototip sau a unei categorii in mintea indivizilor. Ulterior se pot adauga trasaturi la categoria respective pornind de la analiza mostrelor noi. Pe de alta parte, strategiile top-down presupun cautarea constanta a trasaturilor din inputul primit si combinarea selectiva a categoriilor deja insusite.

Rationarea prin analogie, un exemplu diferit de rationare inductiva presupune analiza a doua perechi de concepte. De exemplu, in propozitia: pastravul este pentru peste ceea ce rata este pentru: a) mamifere; b) pesti; c) pasari; d) feline. Aceasta strategie reclama analiza primei perechi de termini: pastrav si pesti pentru a stabili relatia dintre ele. Pe baza acestei evaluari, trebuie dedusa relatia dintre rate si pasari. Cercetatorii au aratat ca indivizii isi petrec majoritatea timpului alocat mai ales decodarii termenilor si pentru a raspunde decat pentru a rezolva operatii de rationare (Sternberg, 1977). Rationarea prin analogie este frecvent folosita in politica de catre partidele de la guvernare pentru a ajunge la concluzii si pentru a rationaliza decizia luata si a o comunica publicului (Breuning, 2003). Este, de asemenea, utilizata pentru a face predictii in viata cotidiana. Totusi aceasta strategie nu este intotdeauna eficienta pentru ca poate fi extrem de subiectiva. Depinde de amintirile pe care le avem despre o anumita situatie care este legata de perceptiile noastre prin analogie.

Asadar, scopul analogiilor este de a „activa concepte si teme stocate in memoria noastra care sunt similare cu inputul actual”.


Neuroştiinţele şi procesul raţionării

Procesul rationarii, atat deductiv cat si inductive este asociat cu activarea cortexului prefrontal, in special cel dorsolateral ca si in cazul procesului luarii de decizii.

In plus, in procesul rationarii sunt de asemenea activate zone ale creierului corelate cu memoria de lucru, ca ganglionii bazali conectati cu cortexul prefrontal. Ganglionii bazali sunt activati si in timpul invatarii si al altor functii cum ar fii cognitia (Melrose, Poulin, & Stern, 2007)

Procesele din creier asocitate cu rationarea sunt diferite intr-o anumita masura de cele legate doar de actualizarea informatiei. In special in cazul rationarii silogistice, lobul frontal lateral stang (zonele Broca 44 si 45) este mai active decat atunci cand informatia doar trebuie sa fie reamintita. Aceeasi activare nu se produce in cazul procesarii premiselor conditionale. Rationarea silogistica si cea conditionala implica activarea atat a zonelor similare cat si a celor diferite din creier. Cortexul frontal lateral stang si ganglionii bazaili sunt zone comune ambelor tipuri de rationare dar cortexul lateral parietal, precuneus si cortexul frontal lateral stang sunt activate doar in cazul rationarii silogistice (Reverberi, 2010).


Rezumat

Greșeli de raționare pe care le indivizii le fac au fost numite de către cercetători biasuri cognitive și au fost în mod tradițional asociate cu patternuri de gândire menite să simplifice procesele de raționare și pe cele ale luării de decizii din motive de gestionare a timpului, a efortului, a comodității și din necunoașterea unor principii importante cum ar fi frecvența de bază cu ajutorul căreia se pot calcula probabilitățile.

Deși aceste patternuri de gândire numite euristici pot fi eficiente în viața cotidiană în care factorii imprevizibili joacă un rol esențial și de cele mai multe ori și timpul este limitat, ele conduc în foarte multe dintre cazuri la erori de judecată ce pot avea efecte foarte grave în domenii precum medicina, dreptul, științele politice, religia, economia, divertismentul, etc. în care modalitatea de raționare și de luare de decizii este esențială. De aceea se impune studierea îndeaproape a erorilor sistematice care influențează în mod negativ aceste procese cognitive pentru a le putea evita, în măsura posibilităților, efectele.

Cuvinte cheie

Rezolvare de probleme, raţionamentul, biasuri, euristici, raţionamente deductive şi inductive.



Teste de autoevaluare

  1. Găsiţi trei situaţii din viaţa cotidiană prin care să exemplificaţi trei biasuri şi alte trei situaţii prin care să exemplificaţi trei biasuri.

  2. Daţi un exemplu de raţionament deductiv.

  3. Daţi un exemplu de raţionament inductiv.

  4. Care este diferenţa dintre raţionare şi luarea de decizii?



Yüklə 0,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin