Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

joi, 6 decembrie
Viteza cu care sînt reintegrat, reaşezat în termenii lumii de aici, care redevine ― aşa cum pînă la urmă a fost dintotdeauna ― lumea mea. N-am ajuns să mă dezmeticesc bine din sihăstria germană şi m-am şi pomenit ieri, la Muzeul Ţăranului, în faţa unei săli de 300 de persoane, trebuind să vorbesc, alături de Pleşu şi Baconsky, despre albumul pe care Horia sperase să-l vadă încheiat şi tipărit înaintea plecării lui la Paris, în urmă cu un an: Roma, capul mundi. "Lasă, i-am spus atunci, ai să-l vezi cînd ai să te în­torci." Cum te pot urmări dorinţele neîmplinite cu care cei apropiaţi nouă ies din viaţă! Fiindcă îi iubim, sîntem dispuşi să credem că pentru tot ce îşi doreau şi nu s-a întîmplat sîntem pînă la urmă răspunză­tori.

Răsfoiesc paginile albumului roman. Suita şi com­binaţia imaginilor îi aparţin lui Bernea. În plus, foto­grafiile sînt făcute de el şi reprezintă modul lui de a descoperi, dincolo de locul comun şi clişeul turis­tic, elementele care ne-au întemeiat ca civilizaţie me­diteraneană. Şi totuşi nu performanţa privirii sale, a celei mai autentice şi cultivate priviri pe care a pro­dus-o lumea noastră, este cea care creează stranie­tatea cărţii. Enigmatic rămîne faptul că albumul ţine şi îşi ridică splendoarea pe o combinaţie de imagini care la prima vedere frizează paranoia: Bernea se aşază, cu imagini din tablourile sau acuarelele sale, alături de panouri de la Villa dei Vetti, de picturi romane sau frînturi de statui din epoca republicană, de mozaicuri paleocreştine, de ziduri sau coloane din Teatrul lui Marcellus, de plafoane şi faţade de bazilici, de secvenţe din Forumul lui Iulius Cezar, de frize şi panouri de la Palazzo Massimo... Şi cînd spun "imaginile sale" nu e vorba de lucrări făcute de Bernea "acolo" şi care, astfel, şi-ar revendica nemij­locit înrudirea cu sursa de inspiraţie. Grădini, coloane, prapuri, peisaje, hrane, biserici ― toate temele predilecte ale picturii sale intră în contact, prin juxta­punerea în pagină, cu imagini vechi de sute şi mii de ani. Cum de a avut Horia curajul să se aşeze ală­turi de ele? Ce certitudine a apartenenţei la ele l-a în­demnat să creadă că nimic din ce a făcut nu e mai prejos decît ce au făcut artiştii păgîni şi cei creştini ai lumii romane? Cu ce încredere, care nu poate fi înţeleasă în termeni de trufie, s-a aşezat pe sine într-o tradiţie atît de vastă? "Eu aparţin lumii mele, pare să spună Bernea, dar uitaţi-vă cît de cuprinzătoare este lumea mea. Este un imperiu, un dublu imperiu, roman şi creştin." Care alt român (Eliade?) a avut inteligenţa să evite în acelaşi timp sudalma răzvră­tită şi oftatul lăcrimos şi înamorat (cele două ipos­taze între care ne mişcăm cu toţii cînd e vorba de România) şi să se înscrie în felul acesta în vastitatea unei tradiţii ― simţită, făcută vizibilă şi "demonstra­tă" ― care nu trimite la ficţiunea unei origini, ci la un spaţiu mediteranean perfect coerent? Nu e aceasta singura explicaţie a faptului că nici o stridenţă nu rezultă din alăturarea a ceea ce Bernea a văzut şi a fotografiat "acolo" şi ceea ce, "independent" de asta, a pictat? Căci altminteri cum se face că lumea imagi­nilor sale alunecă atît de firesc în lumea unor tipare seculare, lăsîndu-se integrată şi absorbită de ele? Şi ce straniu că nimeni nu a simţit că aici e şocul cărţii, enigma şi nebunia ei.

Tocmai din cauză că locuia în România ca într-un ţinut ce făcea parte dintr-un vast imperiu ţărănesc originar, aşa după cum făceau parte din el Grecia, sudul Franţei sau cel al Italiei, Bernea nu a avut nici­odată complexe de "român" şi nu şi-a propus nici­odată "să fugă" sau "să rămînă" în Occident. Avea, după cum a spus un prieten despre el, "geniu etno­grafic" şi datorită acestuia descoperise locul geome­tric al tuturor etniilor europene şi îşi făcuse din el o patrie-construct cu ajutorul căreia era liber, în adîn­cul fiinţei sale, de România politică şi conjuncturală. România adevărată era pentru el una dintre "ec – sta - zele" acestei patrii europene originare. De aceea se plimba prin ea ca printr-o uriaşă urmă. Muzeul Ţăra­nului Român este mulajul acestei urme. El este un muzeu european, cel mai european din ţara noastră, şi este gîndit ca o cheie, singurul soi de cheie plau­zibil pentru a putea deschide prima dintre porţile Europei şi a pătrunde astfel în ea.

Dar lumea în care m-am întors după o absenţă şi o asceză de trei luni m-a luat în primire şi altfel: prin ceea ce s-ar putea numi mahalaua înţeleasă ca o cate­gorie stilistică a societăţii româneşti. Dar ce este ma­halaua astfel înţeleasă? În istorie se iau decizii, în mahala deciziile se amîna. În istorie se înfruntă des­tine, în mahala lumea se ceartă şi se împacă. În isto­rie se înfăptuieşte şi se progresează, în mahala totul este agitaţie şi lumea stă pe loc. Istoria are propriul ei discurs, în care lucrurile se ştiu şi se spun fără ambiguităţi, în timp ce în mahala domneşte zvonul, bîrfa şi poanta. În istorie, spaţiul public are solem­nitate şi poate genera "spirit obiectiv", în mahala, graniţa dintre public şi privat se pierde şi familiari­tatea şi bătutul pe burtă pot submina şi "dezanşanta" cele mai sacre instituţii ale statului. Cînd, într-o schi­ţă a lui Caragiale, trenul regal se opreşte pentru 25 de minute în orăşelul Z şi notabilităţile oraşului se strîng pe peron pentru a saluta familia regală, una dintre doamnele urbei, după cîteva minute de conversaţie cu Regina, îi spune acesteia la despărţire "soro" şi îi recomandă "să se păzească pe drum de răceală".

Nu vreau să spun prin asta că România nu are istorie, ci doar că prestigiul mahalalei este atît de mare la noi, apele ei, umflate tot timpul, se revarsă perio­dic şi invadează cu atîta forţă lumea istoriei, încît aceasta cu greu mai poate răzbate la lumină pen­tru a se afirma ca lume a istoriei. Din cauza aceasta, cine se uită astăzi pe scena politică a României cu greu poate spune unde se termină mahalaua şi unde în­cepe istoria şi, tot din cauza asta, ziaristul, şi nu is­toricul, este figura emblematică a lumii în care trăim. Sigur, pentru că în fiecare dintre noi stă la pîndă un mahalagiu, poţi oricînd să vii cîteva zile în România, să-ţi faci cura de mahala şi să te simţi bine. De aici şi o anumită încîntare pe care o resimt cei care vin din afara lumii noastre şi plonjează pentru scurtă vreme în ea. Pentru că "în lumea lor" istoria se face cu oameni care leşină cotidian de plictiseală, în timp ce în jurul nostru se petrece veşnic "ceva", pentru că sîntem o lume de petrecăreţi şi petrecător ai tim­pului, ei au senzaţia, venind aici, că trăiesc în cîte­va zile cît au trăit ani la rînd în lumea lor.

În timp ce eram la Heidelberg, un prieten din Frankfurt, român plecat în urmă cu 20 de ani, a ate­rizat pentru cinci zile la Bucureşti. A fost găzduit, prin nu ştiu ce concurs de împrejurări, în casă la Dinescu. Şi de aici i s-a tras totul. Mai întîi a asistat la a doua nuntă a fiului cel mare al lui Pleşu, divorţat de prima soţie şi reînsurîndu-se tot cu ea, cu tot fas­tul cuvenit, doi ani de zile mai tîrziu. Ineditul situ­aţiei a fost marcat de un chef cu lăutari şi lume mul­tă, în satul Mînăstirea de lîngă Dunăre. A urmat alt chef cu lăutari la "moşia lui Dinescu" din satul Cetatea, lîngă Calafat. Apoi, pentru că se împlinea un an de la apariţia revistei Plai cu boi şi, deopotrivă, pen­tru a mediatiza sponsorizarea unei "tabere de ar­tişti" care, vreme de două săptămîni, au fost ţinuţi de Dinescu pe mîncare şi băutură ca să facă "cera­mică de Cucuteni", la "Lăptăria lui Enache" de pe terasa Teatrului Naţional, s-a organizat o expoziţie cu chef mare, cu primarul Băsescu şi cu sute de invi­taţi. Ca happening, un "episod scenic" ― fete goale puşcă, pictate din cap pînă în picioare "cucuteneşte", adică în falduri spiralate negre şi maro. Din nou lăutari, băutură la discreţie ― palincă şi vin din pod­goriile lui Dinescu ― şi Dinescu însuşi cîntînd cu foc, la microfon, romanţe. Ameţit de ceea ce văzuse şi trăise ― "în 5 zile cît în 15 ani", mi-a mărturisit la telefon ―, amicul din Frankfurt, de cum a ajuns acasă (şi deja de pe aeroport), a făcut o viroză reac­tivă cu febră de 40 de grade. Dezimunizat complet după cîteva decenii de spaţiu aseptic german, or­ganismul omului nostru, proiectat din istorie în ma­halaua istoriei şi cufundat compact în ea vreme de cinci zile, a clacat. Sigur că nu în orice loc din Româ­nia amicul meu ar fi trăit acelaşi lucru. Şansa lui a fost de a fi nimerit în centrul însuşi al unei realităţi care între timp şi-a definit stilul şi a căpătat presti­giu. Pentru că Mircea Dinescu este simbolul şi purtă­torul de sens al mahalalei contemporane la români. El o reprezintă în viaţa de zi cu zi, dar deopotrivă o hrăneşte şi o potenţează la televizor sau în revista por-no-politică Plai cu boi, născută din această mahala şi întreţinînd-o, la rîndul ei, cu fast, abjecţie şi talent.

Ieri seară la telefon Andrei îmi "brifează" întîm­plările de ultimă oră din "lumea noastră". Printre care: în urmă cu o lună, Colegiul "Noua Europă", institutul de excelenţă pe care îl conduce Andrei, pri­meşte vizita fondatorilor nemţi şi elveţieni. Se întîm­plă că, în acele zile, Başkirov dă un concert la Ate­neu. Musafirii lui Pleşu sînt fericiţi să fie invitaţi la concert, iar după concert au ocazia să-l cunoască personal pe Başkirov, invitat la o petrecere ― cum altfel? ― acasă la Dinescu. Măcar şi lucrul acesta este menit să le tulbure bieţilor musafiri habitudinile pentru că dacă la ei acasă se pot duce la concertul unei celebrităţi, nu înseamnă că după aceea au prile­jul să o privească de la un metru-doi în timp ce aceasta mănîncă "o icră" şi dă pe gît o ţuică. Însă ce să mai zici cînd, intrînd în casă, nemţii şi elveţienii dau cu ochii de Ion Iliescu, "pe care, explică Di­nescu, l-am invitat ca să aibă Başkirov cu cine vorbi ruseşte". Preşedintele românilor se întreţine relaxat şi jovial cînd cu unul cînd cu altul dintre musafiri, în timp ce cele două gărzi de corp sînt gonite de Di­nescu în bucătărie cu un "ce staţi, bă, aici, că nu-i face nimeni nimic lu' 'mnealui. Ia căraţi-vă în bucătărie că v-am pregătit acolo de haleală!" După scurtă vre­me, cei doi pot fi văzuţi în bucătărie mîncînd o iah-nie de fasole, dezorientaţi, speriaţi şi melancolici. În cele din urmă, Preşedintele dă semne că doreşte să plece, Mircea îl însoţeşte pînă la maşină încercînd să-i strecoare în mînă un bidonel cu vin din podgo­riile lui de lîngă Calafat. "Nu, Mircea, lasă...", spune Preşedintele încurcat. "Lasă, bre, se încheie dialogul de adio, dacă nu bei matale, bea coana Nina." Amu­ţit, staff-ul germano-elveţian al Colegiului "Noua Europă" asistă din capul scărilor la scenă. Au trăit şi ei într-o zi cît în zece ani la ei acasă.

Bine am venit în patrie!