Ioan Ramurean Si Milan Sesam



Yüklə 2,93 Mb.
səhifə6/76
tarix03.01.2019
ölçüsü2,93 Mb.
#88755
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   76

Cu ajutorul fratelui său, Sfântul Sava (1176-1236), fiul fostului Lipan Ştefan Nemania (1168-1196), călugăr renumit în mânăstirea [ilandar, zidită de el în 1197 şi dăruită printr-un hrisov în 1199 de npăratul bizantin Alexios al III-lea Anghelos (1195-1205) călugărilor rbi, Biserica Sârbă a obţinut în 1219 autocefalia şi rangul de arhi-oiscopie de la Patriarhia Ecumenică, în timpul patriarhului ecumenic 5 Niceea Gherman al II-lea (1222-1240). Primul ei arhiepiscop auto-: fal a tfost Sf. Sava (1219-1233), după care au urmat alţi 11 arhi-jiscopi, ultimul fiind Ioanikie al II-lea (1338-1346), ales apoi ca primul jtriarh de Ipek (Peci), păstorind între anii 1346-1355.

Sub ţarul Ştefan Duşan (1331-1355), statul sârb a ajuns la apogeu, rând cea mai mare întindere în Peninsula Balcanică.

În 1345, Ştefan Duşan s-a autoproclamat pompos „împărat şi auto-at al sârbilor şi romeilor” (bizantinilor). Potrivit concepţiei epocii, auto-oclamarea sa ca „ţar” sau „împărat” trebuia confirmată prin ungerea încoronarea sa de către un patriarh. Patriarhul ecumenic nu putea; e acest lucru, deoarece bizantinii nu voiau să aibă în Balcani un periu rival care să-1 înlocuiască pe cel bizantin.

Atunci, în ziua de Florii a anului 1346, Ştefan Duşan, prin sinodul la Scopje, a ridicat Biserica Serbiei la rangul de patriarhie, cu conâţământul patriarhiei româno-bulgare de Târnovo, iar arhiepiscopul mikie a devenit primul ei patriarh sârb (1346-1355), cu reşedinţa mai îi în mânăstirea Zicea, apoi la Ipek sau Peci (Peşteră).

Şapte zile mai târziu, în Duminica învierii din 1346, Ştefan Duşan ost încoronat împărat sau „ţar” de patriarhul IoaniRie, soţia sa Elena, sărăteasă, iar fiul lui Ştefan Uroş IV (1355-1371), rege.

Sârbii nu s-au mulţumit numai cu ridicarea Bisericii la rang de riarhie, ci au alungat pe episcopii şi mitropoliţii greci din teritoriile srite de Ştefan Duşan din Imperiul bizantin.

În urma acestei măsuri de filetism (iubire exagerată de neam), pa-rhul ecumenic Kalist I (1350-1353; 1354-1364) şi Sinodul Patri-iei Ecumenice au anatematizat în 1353 pe ţarul Ştefan Duşan, Biserica ă şi poporul sârb, fapt care a produs mare tulburare şi nemulţumire tre clericii şi credincioşii sârbi.

Reconcilierea Bisericii sârbe cu Patriarhia Ecumenică s-a făcut în jul despotului Lazăr (1371-1389) şi al patriarhului ecumenic Filotei

: eşte: Philotheos) Kokkinos (1353-1354; 1363-1376).

În vara anului 1375, Biserica sârbă a trimis la Constantinopol o gaţie compusă din cinci persoane, şi anume: călugărul sârb Isaia de 'ilandar, iermonahul Nicodim (f 26 decembrie 1406), care, mai înade 1370, trecuse în Ţara Românească, unde, cu ajutorul voievodului islav-Vlaicu (1364-1377), ridicase mânăstirea Vodiţa, iar mai târziu,

— 1378, va zidi mânăstirea Tismana, Teofan, fost protos al

Athosului, şi doi ucenici ai lui Isaia, Silvestru şi Nicodim, peatru cere ridicarea anatemei aruncată de Patriarhia Ecumenică asupra Bi sericii Sârbe în 1353.

Patriarhul Filotei (Philotheos) Kokkinos a primit cu bunăvoin delegaţia sârbă şi în vara anului 1375 a ridicat anatema dată în 1353 patriarhul ecumenic Kalist I asupra Bisericii sârbe şi a poporului sâr De acum înainte, Biserica Sârbă a păstrat bune relaţii cu Patriarh de Constantinopol.

În secolele XII-XIV, Biserica sârbă a fost tulburată, ca şi Biseri bulgară, de erezia bogomililor.

5. Biserica Ortodoxă Română

La români, ca şi la alte popoare răsăritene, viaţa bisericească a fc în strânsă legătură cu dezvoltarea politică a statului.

Procesul de etnogeneză al poporului român se poate considera îi cheiat în mare înainte de secolul al X-lea. In secolele X-XIV, se po vorbi de primele formaţiuni politice pe tot teritoriul României de

Până la organziarea politică a statelor independente Ţara Rom nească şi Moldova în secolul al XlV-lea, izvoarele arheologice şi une documente istorice ne dau ştiri preţioase despre existenţa unor episcc ortodocşi la sudul Carpaţilor şi a unor episcopate în Transilvania secolele X-XIII.

Ştirea că existau episcopi ortodocşi români la începutul secolul al XHI-lea, la sudul Carpaţilor, o aflăm dintr-o scrisoare a Papei gorie al IX-lea (1227-1241), trimisă la 14 noiembrie 1234 din Perug principelui de coroană al Ungariei, Bela, fiul regelui Andrei al II-l (1205-1225), moştenitorul tronului. In această importantă scrisoare pe tru istoria noastră, papa aminteşte despre existenţa românilor, num de el Walathi-Valahi, la sudul curburii Carpaţilor, din episcopia catoli a cumanilor, existentă între 1228 şi 1241, care atrag la ritul grec (ort dox) prin episcopii lor, numiţi de papă, cu amărăciune confesiona „pseudoepiscopi”, pe unguri şi teutoni (germani), făcând cu ei un sing popor, nesocotind pe episcopul catolic al cumanilor.

Intre 1250 şi 1359 nevoile religioase ale credincioşilor români thema bizantină Paristrion (popular Paradunavon), corespunzător vechii provincii romane Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobroge precum şi ale românilor din răsăritul Ţării Româneşti şi sudul Moldov au fost împlinite de mitropoliţii Vicinei, localitate situată, după parei celor mai mulţi istorici români şi străini, pe Dunăre, aproape de ora; Isaccea de azi, vechea cetate Noviodunum, înainte de desfacerea mare fluviu în cele trei braţe ale Deltei. Mitropolia Vicinei se afla sub jur dicţia canonică a Patriarhiei de Constantinopol.

În Transilvania au existat, de asemenea, episcopii ortodoxe în se< lele X-XIII.

O primă episcopie se crede că a existat încă din secolul al X-în nordul Transilvaniei, la Dăbâca, la circa 30 km nord-est de CI Napoca, centrul stăpânirii ducelui Gelu.

O altă episcopie va fi existat în părţile de apus ale Transilvaniei, în tatea Bihariei, la câţiva kilometri nord de Oradea, centrul politic al icelui Menumorut în secolul al X-lea.

O altă episcopie ortodoxă se crede că a putut exista în secolul al -lea la Alba Iulia, pe lângă conducătorul formaţiei politice româneşti n centrul Transilvaniei. Episcopiile maghiare catolice de Alba Iulia Oradea au luat fiinţă pe locul unor vechi episcopate româneşti.

O mânăstire ortodoxă de călugări greci (ortodocşi) închinată în istea Sfântului Ioan Botezătorul a existat la începutul secolului al -lea în cetatea Morisena (româneşte Mureşana), azi Cenad, jud. Timiş, gă Sânnicolaul Mare, în ducatul ducelui Gelu, condus apoi de urmaşul; stuia Ohtum sau Achtum. Unii istorici susţin că la Morisena a existat ar o episcopie ortodoxă.

O altă episcopie românească exista la începutul secolului al Xl-lea Banat, în localitatea Dibiskos-Tibiscum (Timiş), azi Jupa, situată Dă unii istorici aproape de Caransebeş, sau mai degrabă la Timişoara,) endentă de arhiepiscopia greco-bulgară de Ohrida, după cum reiese tr-o diplomă sau hrisov din anul 1019, dat de împăratul bizantin iile al Il-lea Bulgarochtonul (976-1025), în legătură cu reorganizarea iepiscopiei de Ohrida.

Un episcopat ortodox, nesupus nici unei mitropolii, exista pe la 1205 tru românii din părţile Bihorului, sau ale Hunedoarei şi ale Banali de nord pe teritoriul cneazului Bela, de fapt Bâlea, după cum aflăm tr-o scrisoare a papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216), din 3 mai 1205, lisă episcopului catolic de Kalacsa, în Ungaria.

După întemeierea celor două state la sudul şi estul Carpaţilor, Ţara lânească şi Moldova, au luat fiinţă mitropolia Ungrovlahiei sau a ii Româneşti şi a Moldovei.

Basarab I cel Mare (1310-1352), întemeietorul Ţării Româneşti, a it, prin lupta victerioasă de la Posada din 9-12 noiembrie 1330, ra regelui Ungariei Carol (Charles) Robert d'Anjou (1308-1342), sigure independenţa politică a ţării. Potrivit rânduielilor politice şi [ioase ale evului mediu, el va fi avut lângă sine vreun episcop sau opolit care să-1 „ungă” ca domn şi să împlinească nevoile religioase credincioşilor români, hirotonind preoţi şi sfinţind bisericile din Ţara lânească.

O ierarhie bisericească, recunoscută canonic de Patriarhia Ecume-n-a existat în timpul lui Basarab I – întemeietorul. Această lipsă a împlinit-o, cu mult tact diplomatic şi după multe linte, fiul său, Nicolae-Alexandru Basarab (1352-1364). In mai 1359, reuşit să obţină aprobarea din partea patriarhului ecumenic Kalist I >-1353; 1355-1363) şi a Sinodului Patriarhiei Ecumenice, centrul: ual al Ortodoxiei şi autoritatea supremă în cele bisericeşti în Răii ortodox, prin două gramate patriarhale, pentru mutarea ultimului 'polit al Vicinei, Iachint, la Curtea de Argeş, reşedinţa Ţării Româ-sau, mai întâi, după unele cercetări mai noi, la Câmpulung, unde la atunci prima capitală a Ţării Româneşti.

Mutarea mitropolitului Iachint de Vicina la Curtea de Argeş s-a făcut, cum scrie patriarhul ecumenic Kalist, „şi cu părerea şi încuviinţarea împăratului” Ioan al V-lea Paleologul (1341-1376; 1379-1391), fapt care reliefează pe deplin interesul politic al Imperiului bizantin faţă de Ţara Românească şi bunele legături ale statului muntean independent cu Bizanţul ortodox.

Atât patriarhul ecumenic Kalist I, cât şi împăratul Ioan al V-lea Paleologul afirmă că au aprobat mutarea mitropolitului Iachint de Vicina ca mitropolit al Ţării Româneşti (1359-1372), având în vedere faptul că el „era vecin” cu voievodul Nicolae-Alexandru Basarab şi „foarte bine privit” la curtea lui, unde se mutase încă înainte de recunoaşterea oficială a Patriarhiei Ecumenice.

Prin aprobarea mutării mitropolitului Iachint de Vicina la Curtea de Argeş de către Patriarhia Ecumenică, numită Marea Biserică din Constantinopol, a luat fiinţă mitropolia Ungrovlahiei sau a Ţării Româneşti şi se asigura totodată legitimitatea ei canonică sau recunoaşterea ei oficială. De acum înainte mitrepoliţii Ţării Româneşti erau membri de drept ai Sinodului patriarhal şi aveau obligaţia să participe la şedinţele lui, în capitala Imperiului bizantin, la Constantinopol.

În plus, ceva mai târziu, mitropolitul Ţării Româneşti s-a bucurat, în cadrul Patriarhiei Ecumenice, de o prerogativă de întâietate, exer-citând unele atribuţiuni patriarhale asupra românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, puşi sub jurisdicţia sa, după cum indică titulatura sa din 1401, fără îndoială mai veche, care este aceasta: Prea Sfinţitul Mitropolit al Ungrovlahiei (al Ţării Româneşti), prea cinstit şi Exarh al întregii Ungarii şi al Plaiurilor = „uirepTi^oS zai I|ap/oS ¦rcâaŢj OuffapicK xai nXafivwv” Prin termenul grec „IlXaftvcov” = „Plaiuri”, se înţeleg plaiurile Transilvaniei.

Din 1371 mitropolitul Ţării Româneşti avea aprobarea dată de patriarhul ecumenic Filotei î Kokkinos (1353^1354, 1363-1376) şi de Sinodul său patriarhal să facă împreună cu mitropolitul Antonie al Haliciului (1371-1391) alegerile şi hirotoniile pentru cele patru episcopii ale mitropoliei Haliciului: Helm, Turov, Peremisl şi Vladimir-Wolhinsk, care nu aveau încă titularii lor, fapt care confirmă prestigiul de care se bucura Biserica Ţării Româneşti.

Având în vedere că poporul Ţării Româneşti „a ajuns să fie mult, aproape de nenumărat” şi pentru stăvilirea propagandei şi prozelitismului catolic, puternic şi continuu susţinut de regii „apostolici” ai Ungariei din dinastia de Anjou, în august 1370 s-a înfiinţat, la stăruinţa voievodului Vladislav-Vlaicu (1364-1377), cu aprobarea patriarhului ecumenic Filotei (Philetheos) I Kokkines, o a doua mitropolie a Ţării Româneşti cu sediul la Severin.

— Azi municipiul Drobeta-Tr. Severin, reşedinţa jud. Mehedinţi. Jurisdicţia ei canonică se întindea asupra Olteniei de azi şi a părţilor de peste munţi, anume asupra ţărilor Almaşului şi Făgăraşului, ţara Severinului şi poate în Banat peste regiunea din jurul Mehaliei.

Primul ei mitropolit a fost Antim Kritopol (1370-1381), numit ca mirean Daniil Kritopol, fost dicheofilax al Patriarhiei Ecumenice. Mitropolia Severinului a durat până după 1405, când se crede că existenţa ei a încetat, în Ţara Românească rămânând doar o singură mitropolie.

O serie de titluri onorifice, acordate în decursul istoriei de Patriarhia Ecumenică mitropolitului Ungrovlahiei atestă, odată mai mult, importanţa, rolul deosebit şi prestigiul de care se bucura Biserica Ţării Româneşti în sânul Patriarhiei Ecumenice.

Astfel, din anul 1378, mitropolitul Ţării Româneşti purta titlul onorific de „Locţiitor al Amariei”, care-1 situa pe locul al 12-lea după patriarhul ecumenic.

Patru ani mai târziu, din octombrie 1382, titularul său a primit titlul onorific de „Locţiitor al Nicomidiei”, care-i conferea dreptul de a ocupa locul al şaptelea printre mitropoliţii dependenţi de Patriarhia Ecumenică. Mai târziu, către sfârşitul secolului al XlV-lea, i s-a acordat titlul onorific de „Locţiitor al Andrei”, azi Ankara, capitala Turciei, care-1 situa pe treapta a 4-a după patriarhul ecumenic.

În fine, la 10 octombrie 1776, patriarhul ecumenic Sofronie (Sophronios) al Il-lea (1774-1780) a ridicat scaunul mitropoliei Ţării Româneşti la treapta de „Locţiitor al scaunului de Cezareea Capadociei”, titlul care conferea mitropolitului Ţării Româneşti locul al 2-lea după patriarhul ecumenic, pe care 1-a păstrat până la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, la 25 aprilie 1885, de către patriarhul ecumenic Ioakim al IV-lea (1884-1886) şi Sinodul Patriarhiei Ecumenice.

Prin reorganizarea Bisericii Ţării Româneşti, în soborul din 1503, de către fostul patriarh ecumenic Nifon (Niphonos) al Il-lea (1486-1488; 1497-1498; 1502; f 11 august 1508), care a condus mitropolia Ungrovlahiei între 1503-1505, au luat fiinţă două episcopii, una la Râmnicu Vâlcea şi alta la Buzău, pentru care el a hirotonit doi arhierei. Nu se cunoaşte încă data exactă la care au început ele să funcţioneze.

Moldova, care exista ca stat independent din 1359, s-a orientat, de asemenea, pentru nevoile ei religioase către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Astfel, în timpul voievodului Petru Muşat (1375-1391), înainte de 1386, moldovenii au început tratative mai întâi cu patriarhul ecumenic Nil (1379-1388), apoi cu patriarhul ecumenic Antonie al IV-lea (1389-1390; 1391-1397), pentru înfiinţarea mitropoliei Moldovei sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Au fost trimişi succesori în Moldova de către Patriarhia Ecumenică ierarhii reodosie, apoi, în 1392, Ieremia, deoarece aceasta voia să impună Bisericii Moldovei, odată cu jurisdicţia canonică, un ierarh grec. Moldovenii i-au acceptat pe niciunul dintre ierarhii greci. Ieremia a ajuns în 1393 ocţiitor de mitropolit de Târnovo, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, lupă ce turcii au alungat, în 1393, pe patriarhul Eftimie de Târnovo şi îu desfiinţat patriarhia bulgară.

După tratative îndelungate şi obositoare, Patriarhia Ecumenică a: edat. La 26 iulie 1401 patriarhul ecumenic Matei I (1397-1410), prin-r-o gramată şi o scrisoare trimisă evlaviosului domn Alexandru cel Bun 1400-1432), a recunoscut pe Iosif Muşat, român de origine şi rudă ipropiată cu familia domnitoare, ca mitropolit al Bisericii Moldovei, cu eşedinţa la Suceava, capitala ţării. El fusese hirotonit ca episcop, mai nainte de 1386, de mitropolitul Antonie al Haliciului (1371-1391).

Mitropolitul Bisericii Moldovei purta în plus, ca şi mitropolitul Ţării Româneşti, titlul de „prea cinstit şi exarhul Plaiurilor” – uiceptipoi; xai ILapxo<; xffiv IIXaf tvffiv, ceea ce arată că şi el avea dreptul să păstorească peste unele ţinuturi din Transilvania, care, din punct de vedere politic, depindeau de Moldova, cum au fost domeniul şi Cetatea de Baltă, în comitatul Târnavei şi domeniul şi cetatea Ciceului, în comitatul Dăbâca, în nord-estul Transilvaniei.

Transilvania a avut, de asemenea, episcopiile ei, cum am văzut, în secolele X-XIII.

După cum s-a constatat de pe al doilea strat de pictură în ordinea vechimii de la biserica mânăstirii Râmeţ, jud. Alba, la 1377 păstorea în Transilvania arhiepiscopul Ghelasie, iapt care adevereşte în mod evident existenţa unei vieţi bisericeşti bine organizate în această provincie la sfârşitul secolului al XlV-lea.

Vlahii sau românii din Peninsula Balcanică au avut şi ei în secolele XI-XIV organizarea lor bisericească sub dependenţa arhiepiscopiei de Ohrida. Ei s-au aflat în condiţii politice speciale.

La sfârşitul secolului al X-lea, în 971, împăratul bizantin Ioan 1 Tzimiskes (969-976) a cucerit Bulgaria de răsărit, pe care a supus-c bisericeşte Patriarhiei de Constantinopol.

Partea de apus a Bulgariei a fost cucerită între anii 1015-1019 da împăratul Vasile al II-lea Bulgarochtonul (976-1025), încât din 1019 până la răscoala fraţilor vlahi (români) Petru şi Asan din 1185-1186 întreaga Bulgarie a devenit provincie bizantină.

Pentru nevoile religioase ale populaţiei din Bulgaria, Vasile al II-lea Bulgarochtonul, prin trei diplome sau hrisoave^ date între 1019-102O a reorganizat arhiepiscopia greco-bulgară autocefală de Ohrida.

Dintr-o listă a eparhiilor supuse arhiepiscopiei de Ohrida de 1 începutul secolului al Xl-lea, aflăm că a 24-a dintre ele, ultima, se nu mea „episcopia vlahilor”, fără să i se delimiteze teritoriul de jurisdicţie

Prin hrisovul al doilea din 20 mai 1020, împăratul Vasile al Il-le Bulgarochtonul stabileşte că arhiepiscopia Ohridei are dreptul „să i darea canonică… Şi de la vlahii care sunt (răspândiţi) în toată Bulgaria^

Dintr-o altă listă din secolul al XlII-lea, inserată în Notitia episco patuum, aflăm că episcopia vlahilor din Balcani purta acum titlul d „tronul Vreanotei sau al Vlahilor”. Vreanota poate fi oraşul Vranie aşez; pe râul Morava de Sud, în Serbia (azi în Iugoslavia). (Ambele liste a i'ost publicate de H. Gelzer, în „Byzantinische Zeitschrift”, I, 189! P. 256-257).

6. Biserica Rusă. Mitropolia Kievului

Ruşii au primit creştinismul sub principele Vladimir cel Ma (980-1015), la Kiev. Sub marele principe Iaroslav cel Înţelept (101H 1054), mitropolia Kievului, capătă o mare importanţă în Europa de răsar înainte de marea invazie mongolă dintre anii 1237-1241, mitropol Kievului avea sub dependenţa ei 15 episcopate.

În 1169, mitropolia Kievului şi-a mutat reşedinţa la Vladimir, cnezatul de Suzdal, iar din 1325 s-a stabilit la Moscova, care, din secol

— Istoria Bisericească Universală Voi. II

XlII-lea, a devenit centrul politic al Rusiei. Mitropolitul Kiril al ievului (1250-1280), care fusese alungat de tătari, a introdus în sinodul mvocat la Vladimir în 1274, în Biserica şi statul rus, nomocanonul imit Kormciaia Kniga, trimis de la slavii din sudul Dunării, la care, i timpul, se vor adăuga şi alte rânduieli canonice importante.

Până la sinodul unionist din Ferrara-Florenţa (1438-1439) dintre eci şi latini, mitropoliţii Kievului erau, când greci, trimişi de Pa-arhia din Constantinopol, când ruşi. O serie de mitropoliţi din se-lele XIV-XV au purtat titlul de „mitropoliţi de Kiev şi Moscova”, între anii 1241 şi 1480, Biserica Ortodoxă Rusă a suferit asupririle sului mongol al Hoardei de Aur sau ale Imperiului Kipceak, cu cabala în oraşul Sărai, situat pe un braţ al fluviului Volga.

Mitropolia Haliciului. La începutul secolului al XH-lea s-a înfiinţat ntru credincioşii ortodocşi ucraineni episcopia de Halici, dependentă mitropolia Kievului.

Printr-un hrisov dat de împăratul Andronic al II-lea Paleologul

— 1328) în 1303-1305, episcopia Haliciului a fost ridicată la rangul mitropolie, având sub jurisdicţia ei eparhiile ucrainene sau rutene i vest: Vladimir, Peremise, Luţe, Turov şi Helm. După 1328 Haliciui mge din nou episcopie supusă mitropoliei de Kiev.

După 1341, scaunul de Halici a fost din nou ridicat la rangul de ropolie de patriarhul ecumenic Ioan al XlV-lea Kalekas (1334-1347),. Din 1347, ajunge pentru a treia oară episcopie supusă Kievului. In 1349, regele Poloniei Cazimir cel Mare (1333-1370) alipi la reni Poloniei catolice cnezatele ucrainene de Halici şi Lwow, iar prin 2, hotarele Poloniei s-au extins până la marginile Moldovei de Nord. Pentru a împiedica pretenţiile ducilor lituani şi ale cnezilor ruşi la i Haliciului, a cărei populaţie era ortodoxă, regele Cazimir al Poloniei adresat în 1370 patriarhului ecumenic Filotei Kokkinos (1353-1354; i-1376), cerându-i să ridice episcopia Haliciului la rangul de mi-olie, pe care 1-a mai avut între 1341-1347.

Prin actul din mai 1371, patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos şi dul său patriarhal a aprobat reînfiinţarea mitropoliei Haliciului, înându-i patru episcopii sufragane şi alegerea episcopului Antonie mitropolit al Haliciului (1371-1391). Mitropolia Haliciului a avut ise relaţii cu mitropolia Moldovei şi mitropolia Ţării Româneşti, iii episcopi ai Moldovei au fost hirotoniţi înainte de 1386 de mi-alitul Antonie al Haliciului. În 1365 Kievul a fost cucerit de prin-: ul Lituaniei.

Situaţia Bisericii ortodoxe din mitropolia Kievului s-a îngreuiat după 1386, în urma căsătoriei principelui lituan Wladislaw Iagiello 'rincipesa catolică poloneză Hedwiga, Polonia şi Lituania formând i un singur stat sub conducerea lui Wladislaw Iagiello ca rege al iiei şi Lituaniei (1386-1434).

Mitropolia Moscovei. Victoria marelui principe al Moscovei Dimitrie) vici Donskoi (1363-1389) din 1380, de pe râul Ugra, asupra tăta-r a întărit mult puterea Moscovei. In 1395, puterea Hoardei de Aur a lost lovită mortal de un alt conducător mongol, Timurlenk sau Tamer-lan (1336-1405).

O dată cu statul rus a crescut mult şi importanţa Bisericii Ruse cu reşedinţa la Moscova.

Mitropolitul Isidor al Kievului şi Moscovei, grec de origine, unul dintre cei mai zeloşi partizani ai unirii cu Roma, care a reprezentat Biserica Rusă la sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), întorcându-se la Moscova, după semnarea unirii de la Florenţa din 6 iu-lie 1439, a proclamat unirea Bisericii ruse cu Roma. Marele principf? Vasile al Il-lea Orbul (1425-1462) însă, ştiind că poporul rus nu vrea unirea cu romano-catolicii, 1-a închis. Scăpând din închisoare, Isidor s-a dus la Roma, unde papa Eugen al IV-lea (1431-1447) 1-a răsplătit cu demnitatea de cardinal.

După arestarea şi depunerea din scaun a mitropolitului Isidor, ruşii au ales în 1448 ca mitropolit al Moscovei pe Iona, de neam rus, pentru care n-au mai cerut confirmarea Patriarhiei Ecumenice ca până acum, deoarece împăratul Constantin al Xl-lea Dragases (1448-1453) şi patriarhul ecumenic Grigorie al III-lea (1443-1450) primiseră unirea cu Roma, în ciuda marii nemulţumiri a clericilor şi credincioşilor din Bizanţ.

Din 1448, prin alegerea mitropolitului rus Iona, Biserica rusă s-a considerat autocefală.

Patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea (1572-1579; 1580-1584 1587-1595) a ridicat la 26 ianuarie 1589 Biserica rusă la rangul de patriarhie, în timpul ţarului Fiodor (1584-1598). Un sinod al patriarhilor de Răsărit, întruniţi la Constantinopol în februarie 1593, a acordat patriarhiei ruse locul al 5-lea în ordinea onorifică, după cele patru vechi patriarhate ale Răsăritului, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim.

Din timpul marelui principe Ivan al III-lea al Moscovei (1462- 1505), căsătorit, după căderea Constantinopolului sub turci (29 mai 1453), cu Sofia Paleologina, nepoata ultimului împărat bizantin Constantin al Xl-lea Dragases, a început să circule în Rusia legenda despre Moscova ca „a treia Romă”, care va constitui baza ideologică a Imperiului ţarist în epoca modernă.

Călugărul Filotei, unul dintre contemporanii marelui cneaz Vasik al III-lea al Moscovei (1505-1533), într-o scrisoare adresată acestuia expunea emfatic ideologia noii autocraţii astfel: „Moscova este moştenitoarea marilor capitale ale lumii: Prima Romă a căzut sub păgâni; f doua Romă a căzut sub turci; Moscova este a treia Romă, iar a patra nu va fi niciodată”.

Izvoare


Les Reqistres des Ades du Patriuicat de Constantinople, de V. Grumel: Ades

Patriarches, Fasc. II (715-1042}, Istanbul, 1932, 1936; Fasc. III (1042-1206),

1947; Fasc. IV (1206-1310) de V. Laurent, Paris, 1971; Regesten der Kaiserur-en des ostro'mischen Reiches von 565-3453, bearbeiten von Fr. Dolger (Corpus qriechischen Urkunden des Mittelalters und der neueren Zeii), Reihe A. Abtei-I 1 Theil: Regesten von 565-3025; Abt. I, 2. Theil: Regesten von 1025-1204; i' 3 Theil: Regesten von 3204-3282, Munchen und Berlin, 1924, 1925, 1932; i' 4, Theil: Regesten von 3282-3343, Berlin, 1960; J. Miklosich et J. Muller, Pat'riarchatus Constantinopolitani, 2 voi., Wien, 1860, 1862; J, Darrouzes, Le tre synodal du patriarcat byzantin au XlV-e siecle. Etude paleographique et matique, Paris, 1971; Idem, les registres des ades du patriarcat de Constante. Voi. 1, fasc. V et VI, Paris, 1977, 1979. Lucrări generale



Yüklə 2,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   76




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə