Împotriva curentului Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

Benedict Ciubotaru

Împotriva curentului

Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

© pentru ediţia de faţă, Editura Egumeniţa

Coperta: Alecsandra Corbu

Benedict Ciubotaru

Împotriva curentului
Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

- interviuri realizate de Danion Vasile -
Ediţie îngrijită de Sanda Dincă

Editura Egumeniţa

2010

În loc de introducere

De obicei, în lumea duhovnicească sunt luate în considerare patru tipuri de repere în viaţă: părinţii îmbunătăţiţi, clericii (ierarhi, preoţi sau diaconi), oamenii simpli dar „săraci cu duhul” şi teologii – fie ei mireni sau nu.

Cartea de faţă propune încă un reper – şi anume cel al cărturarului creştin. Cărturar care, deşi nu este teolog prin formare, este teolog prin faptul că este un mădular viu al Bisericii.

Este impresionant să auzi un ieromonah vorbindu-ţi despre vindecări sau demonizări. Dar poate fi la fel de impresionant să auzi vorbind despre acelaşi gen de subiecte pe un cărturar cu o aleasă pregătire intelectuală. Şi prin aceasta mărturia de faţă are o savoare aparte…

Interviurile care urmează nu sunt nişte interviuri standard. Sunt nişte taifasuri, nişte momente în care doi prieteni stau de vorbă – şi unul îşi deapănă amintirile. Am avut ideea de a purta aceste discuţii în faţa unui reportofon mai ales pentru că Benedict Ciubotaru este unul dintre intelectualii cei mai valoroşi pe care i-am întâlnit în viaţa mea. În ziua de astăzi, un intelectual este considerat valoros dacă intră în graţiile elitei, dacă este politically correct. Or, Benedict refuză o astfel de recunoaştere.

Am fost impresionat văzându-l vorbind în diferite ipostaze – prima dată, în 2007, la un Simpozion despre globalizare organizat la Chişinău de Mitropolia Moldovei. Am fost impresionat mai apoi văzându-l cum se ocupă de tinerii din Chişinău, dornici să afle mai multe despre Biserică şi despre istoria neamului românesc. Am fost impresionat auzindu-l vorbind pe diferite teme – părându-mi-se că ascult emisiuni de specialitate la radio sau la TV. Nu ştiu dacă se poate spune despre Benedict că este o enciclopedie - dar o mică enciclopedie este cu siguranţă. Valoarea sa constă, însă, nu în suma cunoştinţelor acumulate, ci mai ales în faptul că este un cărturar care a reuşit să treacă toate cunoştinţele sale prin filtrul credinţei în Hristos.

I-am luat aceste „interviuri” cu mare emoţie, încercând să îl conving să îşi deschidă sufletul pentru a ne povesti viaţa sa. Cred că este foarte important să ne dăm seama că fiecare drum spre Biserică e o minune. Iar botezul lui Viorel Ciubotaru, care a devenit Benedict, e o mărturie binecuvântată…
Danion Vasile




După botez…


Un haiduc neconvenţional

Benedict, aş vrea să îţi deschizi sufletul şi să îmi povesteşti drumul tău spre Hristos. Dar nu aş vrea să fie o relatare standard, de genul „până în anul cutare am trăit în păcat, ca un ticălos, iar din anul cutare m-am apropiat de Biserică şi iată ce erou sunt…” Aş vrea să fie o relatare în care să faci abstracţie de faptul că vorbele tale se înregistrează, şi să vorbeşti ca şi cum te-ai adresa doar unui prieten apropiat. Fără triumfalisme, fără figuri de stil gratuite, cât mai simplu. Cred că e foarte important să vorbeşti mai pe larg şi despre perioada de dinaintea botezului tău. Să începem…

Am crescut într-o familie de intelectuali de primă generaţie. Tatăl meu se trage dintr-un sat relativ nou, din 1823, satul Baraboi, descins dintr-un vechi sat, Scăieni, de peste câteva dealuri, care a fost înfiinţat pe moşiile domnitorului Sturdza Mihail, şi a crescut într-o atmosferă, să zic aşa… Partidul Naţional Ţărănesc şi Legiunea Arhanghelul Mihail – acestea erau două forţe în sat. Şi rudele mele, aproape toate, făceau parte ori din unul, ori din altul, din aceste două formaţiuni interbelice. Şi tatăl meu s-a format în această atmosferă.

Toţi au fost deportaţi şi aproape toţi au murit (dacă nu toţi au murit!) în Siberia.

Pentru noi, cei care nu am gustat din această pâine a deportării, a exilului în Siberia, e la fel de greu să înţelegem prin ce au trecut ei cum ne este greu să înţelegem stările duhovniceşti ale marilor rugători. Putem vorbi despre ele, dar nici măcar cu mintea nu putem să cunoaştem prin ce au trecut ei…

Bunelul meu, tatăl tatălui meu, a dat ascultare într-o noapte; în sat se povesteşte că în ajunul deportării a venit un călăreţ şi a spus: „La noapte o să vină să vă «ridice» (aşa se spunea: ridicarea era cuvântul pentru deportare); o să vă ridice, aşa că fugiţi! Pentru că ridicarea o să dureze o săptămână, două!” De fapt, a durat trei zile. Şi lumea care a crezut, inclusiv bunelul meu, bunica mea, a plecat în stufăriile din bălţile Răutului.

Era un călăreţ real sau...?

Călăreţ real, nu vedenie; un om călare a venit. Dar ceilalţi bunei ai mei n-au crezut, fraţii n-au crezut, deoarece primii au intrat în colhoz, fiind cei mai bogaţi oameni din sat, primii au intrat în colhoz, deoarece au fost preveniţi: „Dacă nu intraţi în colhoz, vă deportăm sau vă împuşcăm!” Şi au intrat. Şi asta nu i-a ajutat! Au fost deportaţi cu toţii şi nu s-a mai întors nimeni; fiind, deci, o parte naţional-ţărănişti, o parte – cu Legiunea Arhanghelului Mihail. Şi au rămas numai copiii acasă, adică sora lui taică-meu şi fratele lui taică-meu, dar erau mici: sora avea zece ani şi fratele avea vreo cinci ani. Cu toate acestea, i-au pus pe ei în camion, la deportare. Şi rudele strigau că-s fără părinţi, şi cineva s-a apropiat, din ăştia care deportau, şi a spus: „Fără părinţi nu îi luăm! Îi debarcăm, că n-avem, pe urmă, cum să-i înregistrăm pe ei. Capul familiei îl înregistrăm!” Şi în felul acesta, i-au lăsat, dar erau gata să îi ia... Din camion au coborât. Ceilalţi au fost duşi şi puţini s-au întors. Mama mea era dintr-o familie puţin diferită, bunelul meu a fost, în perioada interbelică, primar din partea Partidului Naţional Liberal. Era cel mai bun crescător de cai din regiune şi era prieten cu şeful de post, cu preotul, cu directorul şcolii. Era printre cei mai buni gospodari din sat, din judeţul Hotin, iar tata din judeţul Bălţi.

Tatăl tău era din Baraboi...

Da, iar mama era din satul Mihălăşeni, judeţul Hotin. Bunelul meu era, deci, om văzut în sat – de pe linia mamei, Vasile, Vasile Ciobanu. Bunelul pe linia tatei era Simion Ciubotaru; Sânică, cum îi spuneau în sat, naş’ Sânică. Bunelul pe linia mamei, Vasile Ciobanu, fiind unul din cei mai buni gospodari din sat, s-a întâmplat aşa, că în perioada războiului, el nu era primar.

Când a venit armata sovietică, la el a fost cazat un căpitan din N.K.V.D. Iar bunelul meu avea pe perete foto­grafia primarilor participanţi la Consfătuirea judeţeană a primarilor naţional-liberali de la Hotin, cu toţi primarii naţional-liberali. Şi era şi bunelul meu în fotografie. Şi căpitanul N.K.V.D., într-o seară, spune: „Bine că am reuşit să te cunosc pe tine, stând în gazdă la tine. Că dacă aş fi văzut fotografia aceasta de când am intrat în casă, de mult erai împuşcat ori deportat! Acum, ascunde fotografia aceasta sau mai bine arde-o! Şi eu n-am văzut-o!” Acela era şeful pe raion al N.K.V.D.-ului. Deci a avut aşa, un acces de bunătate, o criză de bunătate şi l-a lăsat viu pe bunelul meu după mamă.

Şi părinţii mei au învăţat... Facultatea au făcut o la Chişinău. Taică-meu, matematica, şi maică-mea, geografia la pedagogie. L-am întrebat pe taică-meu: „De ce ai ales matematica?” Îmi spune: „Pentru că era unicul obiect care nu avea conotaţie politică. Pentru că, în caz contrar, trebuia să spun lucrurile pe şleau!” Părinţii mei erau profund antisovietici, anticomunişti, erau foarte ataşaţi ideii de România Mare. Am învăţat la început să citesc cu litere ruseşti, de la patru ani, dar, până a pleca la şcoală, de-acuma ştiam să citesc cu litere latine, româneşte citeam, ceea ce era, în acea perioadă, anii ’60, prima jumătate a anilor ’60, ceva neobişnuit pentru copii.

În general, familia mea ţinea legătura numai cu intelectualitatea de orientare patriotică. Ţin minte că aveam opt ani, era vara anului ’66, şi eram la mare, în Casa de odihnă a Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Şi dimineţile, uneori, cu taică-meu, în doi, plecam pe ţărm, bălăcindu-ne prin apă, plecam la mulţi kilometri – la 8-10 km pe jos, plecam, şi ajungeam la amiază în vreo localitate. Atunci, în acea dimineaţă, am plecat spre vest, pe malul mării, malul basarabean. Şi am ajuns într-un sat, şi acuma ţin minte cum se cheamă – Lebediovka –, pe la amiază, când se întorceau pescarii din larg şi deşertau bărcile de plasele lor, de mrejele lor.

Şi taică-meu s-a oprit şi-mi arăta mie care e munca pescarului. Şi pescarii au început să facă – era şi o femeie acolo –, zeamă de peşte şi ne-au invitat şi pe noi la masă. Şi am stat la masă cu ei, taică-meu a mai luat şi o ţuică cu ei, zeama foarte bună, şi, după ce am plecat de acolo, întorcându-ne pe alt drum spre tabără, îl întreb pe taică meu: „Dar de ce toţi pescarii ăştia vorbeau moldoveneşte? Că suntem în Ucraina, nu în Moldova?!” – că era sat formal ucrainean. Dar toţi pescarii vorbeau limba noastră acolo. Şi m-am mirat, că noi eram pe teritoriul Ucrainei, că eu ştiam că Republica Moldova nu are ieşire la mare, deci suntem în Ucraina. Şi mi spune: „Eu am să-ţi spun, dar tu-mi promiţi să nu spui la nimeni, nici mămicăi!” – ca să mă verifice, dacă am să spun ceva mămicăi.

Şi mă-ntreabă: „Viorel, care e patria ta?” Zic: „Uniunea Sovietică”. „Nu! Patria noastră este România”. Zic: „De ce?” „Fiindcă noi, acuma, suntem pe teritoriul României. Asta nu e Uniunea Sovietică, noi suntem sub ocupaţie sovietică şi patria noastră este România Mare. Nu România actuală, România Mare este patria noastră! Şi să ţii minte tot timpul. Eu am să mor, mama o să moară, dar tu să ţii minte şi să spui copiilor tăi! Să ai grijă! Noi nu ştim cât o să fie Uniunea Sovietică! O să fie 100 de ani sau 700 de ani o să fie Uniunea Sovietică, nu ştiu! Dar tu trebuie să te asiguri ca din neam în neam să se ştie că suntem români şi a venit timpul să ne întoarcem acasă, să fie România Mare şi aici! Ăsta e scopul tău!” Şi aşa am fost educat şi în continuare.

Normal că, în vremea aceea, în prima cameră din casă se aflau cărţile în limba rusă sau cu alfabet chirilic. Cărţile în limba română, după anul ’68, le-am trecut prin dormitoare, prin debarale, pentru că era periculos să ai carte în limba română. În ’68, după cazul cu Cehoslovacia, când Ceau­şescu a avut o poziţie în răspăr cu pactul de la Varşovia, s-au interzis toate abonările la publicaţiile româneşti; s-au interzis cărţile în limba română pe teritoriul Moldovei, Republicii Moldova. Şi, dacă te prindea citind pe stradă sau în troleu carte în limba română, puteai să fii arestat. Şi dacă te prindea cu acest document compromiţător, text cu litere latine, sigur pierdeai locul de muncă şi puteai să pleci la muncă forţată în afara Moldovei. Nu în Siberia, de acuma deportările nu mai erau...

Ţin minte, într-o seară, a venit mama foarte speriată şi ne-a spus, mie şi bineînţeles că şi lui taică-meu, despre un nou document care a ieşit. Maică-mea lucra la Editura Cartea Moldovenească, era şefa redacţiei de literatură de partid. Şi mi-a spus că i s-a arătat un document, ea trebuia să semneze că a luat act, n-avea voie să-l păstreze. Era un document emis de Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei, în frunte cu Ivan Ivanovici Bodiul, în care se spunea care sunt semnele naţionalismului pentru care omul poate să fie concediat şi dat în judecată. Eu ţin minte doar câteva. Bunăoară, a vorbi public, mai mult decât o singură dată, în limba moldovenească. Trebuia ruseşte să vorbeşti. Dacă-ţi face observaţie şi tu treci la limba rusă, nu este naţionalism. Dacă tu insişti să vorbeşti moldoveneşte sau altă dată ai început să vorbeşti moldoveneşte în acelaşi mediu, atunci eşti calificat ca naţionalist.

Alt criteriu: vorbeşti fără rusisme. Trebuie să vorbeşti moldoveneşte cu rusisme. Dacă vorbeşti fără rusisme în discuţie particulară, înseamnă că eşti naţionalist. N-ai voie să foloseşti cuvinte... era o listă de cuvinte interzise, ţin minte numai două, trei cuvinte de acolo: cuvântul neam, cuvântul rug – nu se ştie de ce – şi cuvintele patria-mumă; patria-mamă, da, dar patria-mumă nu se putea!

Ar fi fost interesant să se fi tipărit documentul care i-a fost arătat mamei tale. Fiecare imperiu vrea să manipuleze şi limbajul celor pe care i-a subjugat. Aşa s-a întâmplat în trecut, aşa se va întâmpla şi în viitor, aşa se întâmplă şi în prezent, numai că nu luăm aminte…

Şi era o listă de 70 de cuvinte pe care nu aveai voie să le foloseşti în discuţii. Dacă le foloseşti, înseamnă că e semn că eşti naţionalist. N-aveai voie să ai obiecte sau piese la îmbrăcăminte în care să fie simultan prezente cele trei culori – albastru, galben, roşu. Nici să scrii cu litere latine. Era foarte periculos! Numai cu litere ruseşti trebuia să scrii, indiferent ce scrisoare, particulară sau nu! De altfel, toată corespondenţa de familie, la cei ai casei cărora le scria taică-meu, din alt oraş, nu din Moldova, erau toate cu litere latine, scrisorile de familie. Deşi documentele oficiale le făcea cu litere ruseşti, în limba rusă.

Aceasta este atmosfera în care am crescut, taică-meu fiind matematician, era hiper-raţionalistă şi moderat, ferm, patriotică – unii spun naţionalistă. Şi tot ce făceam, făceam sub semnul acesta. Făceam şi eu matematica, deşi mi s-a propus să trec la filologie – erau patru examene de admitere: trei de profil şi unul la limba maternă, cum se numea. Şi am făcut la limbă maternă, limba română, limba moldovenească, cum se numea atunci, o compunere. Şi îndată a venit prodecanul de la Filologie şi mi-a propus să trec la Filologie. Şi eu am spus: „Nu!” Altul spune, alt prodecan, de la altă facultate: „Vino la jurnalism! De ce să pierzi timpul cu matematica?”

Înseamnă că lucrările tale i-au impresionat în mod deosebit, că altfel nu veneau să te convingă să îţi schimbi opţiunea…

Şi eu am spus: „Dar, după ce termin Jurnalismul sau Filologia, ce va trebui să scriu?” „Păi, ce ai să vrei!” Zic: „Nu, va trebui să scriu ceea ce o să-mi spuneţi. Eu nu vreau asta. Mai bine fac matematica, acolo nimeni nu se bagă cu politică!” Şi în felul ăsta m-au lăsat, că aveam deja experienţa lui taică-meu cu matematica.

Cu toate acestea, taică-meu făcea multă activitate obştească, socială, fiind directorul Centrului de calcul al Ministerului Învăţământului. Şi a reuşit să obţină, în ’77, practică de învăţământ pentru matematicieni la Iaşi, şi matematicienii de la Iaşi la Chişinău. Şi am plecat acolo, prima dată în viaţa mea în România!

Ce impresie v-a lăsat România?

Era ceva nebănuit pentru noi! România era... se deosebea foarte mult de orice ţară de pe glob. Eu am făcut şcoală franţuzească la Chişinău, şi pentru că noi eram educaţi într-o adulaţie faţă de cultura franceză, şi râdeam de cei de la şcoala englezească, că sunt nişte analfabeţi, că n-au cultură, că ce e cultura americană, britanică, în comparaţie cu cea franceză? Dar România era mai presus cu o mie de capete decât orice Franţă, Marea Britanie şi orice altceva. Nouă ni se părea că şi câinii latră în România româneşte, latră altfel decât aici. Lucrasem ca ghid interpret cu grupurile de turişti români, prin BTT – Biroul de Turism pentru Tineret –, cu aceste grupuri am lucrat şi, oricum, ştiam, vorbeam româneşte puţin mai bine decât ceilalţi.

După aflarea cu colegii la Iaşi, cu excursie la Cetatea Neamţului, la mănăstirile din nord, şi colegii mei au început să se trezească - sub aspect patriotic. Sub aspect religios, eram absolut neutru. Simpatizam Biserica doar ca fenomen folcloric. Dat fiind că Biserica era persecutată de puterea sovietică, era un coleg de suferinţă, în sensul ăsta. Şi simpatizam Biserica strict ca folclor – ouă roşii, pască, nimic mai mult.

În ziua de astăzi, mare parte dintre cei care merg la biserică au rămas la o astfel de raportare, deşi sunt botezaţi, ba chiar se spovedesc şi se împărtăşesc…

Deşi deseori o vedeam pe Nana mea plângând că părinţii nu mă botează, şi se vede că s-a rugat mult pentru mine.

Pentru ea era o suferinţă reală că nu eşti botezat, dar astăzi puţini suferă că rudele lor stau departe de Dumnezeu…

Dar părinţii spuneau: „Nu putem! În primul rând, pentru că nu credem, în al doilea rând, e şi riscul mare”.

Care era riscul?

Riscul să fie daţi afară de la locul de muncă.

S-au întâmplat multe cazuri de acest fel?

Da, au fost cazuri când s-a aflat că părinţii au participat la botezul copiilor şi erau daţi afară. Dar părinţii mei erau şi principiali: „Dacă nu credem, de ce să facem paradă, să facem teatru aici? Nu putem noi să luăm în râs credinţa poporului nostru. Nu, nu! Nu credem, nu credem, asta e situaţia!”

Aşa am fost educat şi eu: „Cum crezi, aşa faci”. Îmi amintesc că la mănăstirea Putna era un ghid dintre călugări, ieromonahul Ştefan Guşă, şi mi-a scris atunci – se vede că aveam întrebări mai deosebite decât ceilalţi! –mi-a scris pe o ilustrată: „Patriotismul nu se grăieşte cu gura, ci se simte cu inima” – pe ilustrata mănăstirii Putna. Am şi acum, undeva, această ilustrată.

La întoarcerea din România am observat că băieţii, colegii mei de facultate, s-au schimbat, cei care au fost acolo, şi au hotărât să facă un cerc discret de studiu al istoriei noastre. Şi l-am numit aşa, în glumă, „divanul ţării”. Ca peste un an, doi, să fim deconspiraţi de către alţi colegi că am făcut cică o organizaţie antisovietică naţionalistă, Divanul ţării. Şi iată-ne purtaţi pe la securităţuri... la securitate, la KGB eram chemaţi. Noi, de fapt, mult timp am reuşit să scăpăm de această intrare în vizorul securităţii, deoarece era interzis la cămin să bei vin. Dar noi, în mod demonstrativ, puneam un borcan de 3 litri de vin pe masă, în centrul mesei, la cămin, şi închideam uşa. Arătam că ne închidem să bem, cică, închideam uşa, dar făceam acolo istoria românilor. Cu vinul neatins pe masă şi plăcinte. Pretextul era că noi ne ascundem că facem beţii, dar de fapt învăţam istorie.

Când eram prin anul IV, era un băiat cu câţiva ani mai mare, tot de la matematică, el deja absolvise, Ion Graur, care ne aducea nouă cărţi interzise: Opera politică a lui Eminescu, Giurescu, în două volume sau într-o carte groasă. Giurescu, Istoria românilor, m-a impresionat colosal, că nu semăna deloc ca stil, ca profunzime, cu acele istorii care apăreau la noi.

Şi deci, în ’80, am început să fim purtaţi pe la securitate, ca să recunoaştem că suntem dintr-o organizaţie antisovietică. Unchiul meu – cel care a fost coborât din camion când avea vreo patru ani, ca să nu fie deportat, a devenit prim-secretar de partid, într-un raion, raionul Glodeni. Dumitru Ciubotaru, nenea Dumitrică, cum îi spuneam eu. Şi, el fiind în nomenclatură, nu prea avea legătură cu părinţii mei, că părinţii mei erau prea români, şi el se compromitea în legătură cu părinţii mei, deci nu prea era în legătură cu familia, dar în situaţia aceasta, când eram la interogatoriu la securitate, am înţeles că se lovea într-însul, în unchiul meu. Că ţin minte cum colonelul de securitate, când am fost adus după ce-am fost interogat de un maior timp de câteva ore, am fost adus în cabinet la colonel; acela m-a văzut, s-a uitat mult timp în tăcere la mine şi apoi a început, în limba rusă: „A, iată cum sunteţi voi, ciubotărenii! Păi noi vă zătrim pe voi, pe toţi!”

Vă ce?

Vă zătrim!

Ce înseamnă asta?

A zătri? A extermina! „Păi vă zătrim pe voi, pe toţi!” – asta a spus-o româneşte. Verbul a zătri îl ţin minte de la dânsul, că el a spus: „Vă zătrim pe voi, ciubotărenii, pe toţi! Voi ce v-aţi închipuit? Că puteţi să vă opuneţi puterii sovietice? Voi vreţi să zătriţi ruşii de aici?” - şi tot aşa. Eu habar n-aveam: ce are unchiul meu cu zătrirea ruşilor? Pe urmă am aflat că bunelul lui, adică bunelul tatălui meu şi al lui de pe linia mamei lor, era Grigore Cojocaru, un inginer autodidact din zona de nord a Moldovei, din Baraboi, care în ’44 a fost arestat ca fiind chiabur şi împuşcat în închisoarea din Bălţi. Iar în dosarul personal al unchiului meu nu s-a scris asta, el n-a scris că bunelul lui a fost împuşcat de puterea sovietică. Şi în felul ăsta a putut să facă carieră pe linie de partid. Şi lucrul ăsta s-a descoperit şi de-acuma el trebuia să fie închis – fostul prim-secretar de partid... Ulterior, în ’83, a fost dat afară din serviciu, dar atunci, în ’80, încă era în funcţie. Şi l-am contactat prin şoferul său şi spuneam: „Nenea Dumitrică, ce fac, că m-a umflat securitatea. Eu cum mă comport acolo?” El spune: „Să nu semnezi nimic! Chiar dacă vor fi fapte evidente”. Unchiul meu deja e mort, în ’98 a murit, Dumnezeu să-l ierte, a murit creştineşte. Şi a spus: „Să nu semnezi nimic, chiar dacă vor fi fapte evidente, chiar dacă toţi martorii au să spună: «El aşa a făcut, el aşa a spus», tu să spui: «Nu şi nu şi nu! Nu recunosc!» – aceasta o să-ţi fie un fel de pavăză. Asta e tot ce pot să-ţi spun. Să spui la toţi ceilalţi colegi ai tăi să nu semneze nimic”. Din păcate, colegii mei au cedat şi au semnat următoarea frază: „Mulţumesc ofiţerului X de la securitate că m-a ajutat să evit anumite greşeli” – şi aceasta deja era auto-condamnare. Chiar fraza aceasta.

Ce era periculos în această frază?

Pentru că totuşi înseamnă că era pornit pe greşeală, dacă l-au ajutat s-o evite. Eu nici asta n-am semnat. Toată epopeea asta a durat un an de zile – cu chemări, interogatorii, cu scris depoziţii; depoziţii rupte, că nu recunoşti – „Ia uite ce desluşit a scris prietenul tău!” şi iarăşi: „Nu-i adevărat!”, negam! A fost şi un caz nostim. Aveam în lume mulţi prieteni. Unul dintre ei – Dumnezeu să-l ierte! –, Ion Zaiaţ, foarte bun băiat, patriot, cântăreţ, actor. În lipsa mea, vine la fata cu care eu prieteneam, la actuala mea soţie, şi i-a spus ceva ei şi a plecat mai departe, într-un sat, şi eu mă întâlnesc cu ea, şi ea-mi spune: „A fost Ion şi a spus că a fost la securitate şi a turnat totul despre tine”.

În glumă?

Nu, la modul serios. Şi-l întreb pe Ion peste un timp: „De ce-ai făcut lucrul ăsta?” El spune: „Eu nu mai puteam, că aşa m-au răsucit cu întrebările lor, că nu mai ştiam ce să spun, şi m-am gândit: „Spun eu cum este, Viorel e deştept şi se va descurca!” Şi i-a spus Iuliei: „Iulia, spune-i lui Viorel, să-l previi că securitatea ştie cazurile cutare, cutare, cutare şi cutare. Îl las pe el să găsească explicaţiile care vrea, să se descurce el, că eu n-am minte să mă descurc... Treaba lui, el se descurcă!”

Bine că m-a prevenit din timp, că am reuşit într adevăr să mă descurc. Nu mai povestesc toate cazurile acestea, vreau să redau doar atmosfera în care mă formam. O atitudine foarte înverşunată împotriva a tot ce este legat de Rusia. Rusia – comunism, bolşevism, Uniunea Sovietică.

O atitudine de haiduc…

Am plecat la doctorantură¹, la aspirantură la Moscova, în 1983. În ’82 am picat examenul şi nu ştiam din ce cauză. Dar eram sub supravegherea securităţii, trebuia o dată pe lună să vin să raportez că n-am făcut nimic rău, că n-am fugit, că sunt prezent ş.a.m.d. Şi într-o zi vin şi spun: „Am de gând să plec la doctorantură la Moscova”. Dar ei spun: „Păi, parcă ai mai fost”. „A, ştiţi că am fost! Poate de aceea am şi picat! Vreau să plec, dar la altă specialitate, la economie”, nu ca prima dată.

Unde ai dat prima dată?

La construcţii de avioane militare. Poate de aceea am şi picat: nu eram o persoană de încredere pentru regim. Zic: „Vreau la economia socialistă să plec. Modelarea matematică în procesele economice. Dacă-mi permiteţi, să nu mă duc eu degeaba acolo”. Şi a spus: „Eu am să-ţi spun peste o lună răspunsul”. Şi a spus: „Poţi pleca, că nu prezintă interes pentru noi”.

Şi am făcut aspirantura la Moscova, trei ani şi jumătate. La Moscova m-am simţit mult mai liber şi mai român ca la Chişinău, pentru că acolo nu era atmosfera aceasta. La Moscova, toţi ruşii ştiau că toţi moldovenii sunt români. Şi nu era problemă. Acolo spuneam că vorbesc româneşte, po-rumânski, nu po-moldavski. Şefii mei, conducătorii ştiinţifici, erau foarte loiali. Veneau în vizită în Moldova, iubeau Moldova, iubeau România, erau foarte deschişi şi prietenoşi... La Moscova, atmosfera era cu totul altfel decât la Chişinău (la Chişinău era foarte apăsătoare); acolo puteai liber să spui: „Sunt român”; puteai să citeşti româneşte liber, oriunde: nimeni – că-i poliţist, că-i securist – nu te afecta deloc. În general, centrele ştiinţifice erau mult mai liberale – liberale în sensul de dicţionar, nu în sensul politic al cuvântului.

Şi iată, în anul ’85, se pregătea şi a avut loc ultimul festival internaţional al tineretului democratic: Festivalul Mondial al Tineretului Democratic. Şi eu m-am înscris la lista de ghizi de limba română, ca să lucrez cu delegaţiile din România. În acea delegaţie, am făcut cunoştinţă cu formaţia Savoy, cu Mirabela Dauer, cu Hruşcă, cu Şeicaru, şi făceam seri de cântece cu studenţii basarabeni, acolo; am avut şi o întâlnire extraordinară cu Tudor Gheorghe. Era în anul ’84, ţin minte, eram la Moscova, şi îmi telefonează o fată, Lorina Bălteanu, de la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”, şi-mi spune: „Ştii ce mi-au spus mie nişte oameni de artă ruşi? Că vine teatrul românesc”.

Şi am fost la întâlnirea de lucru dintre actorii ruşi şi teatrul românesc – nu ţin minte care! Nu Nottara, altul! Şi am văzut că Tudor Gheorghe era acolo. Am aflat la ce hotel se află, hai să mergem la hotel, să-l chemăm la cămin, să avem întâlnire cu Tudor Gheorghe. Că noi îl ştiam de pe discuri, Tudor Gheorghe era un om-legendă pentru noi, basarabenii, transnistrenii. Am plecat la hotel, unde securitatea era peste tot, că erau cazaţi străini. Străinii erau cazaţi în alte hoteluri decât sovieticii. M-am făcut că şi eu sunt străin, că sunt român, că nu ştiu limba rusă, şi am intrat. L-am găsit pe Tudor Gheorghe, i-am povestit ce şi cum, şi ne-am înţeles cum să vină. Şi seara, pe la 11, a părăsit hotelul cu fata aceasta, a urcat în metrou, a venit la marginea Moscovei, unde erau căminele noastre. Noi eram gata pregătiţi, studenţii moldoveni de la Universitate, de la diferite institute de cercetări, de la Academie, de la Academia Agricolă „Timereazev”, mulţi, eram vreo 20-30 de oameni într-o cămăruţă unde dorm trei oameni. Am pus o mămăligă şi Tudor Gheorghe ne-a cântat de la 12 noaptea până la 6 dimineaţa, într-o noapte de vară. În cămin sunt două mii de oameni, 16 etaje avea căminul. Noi eram pe la etajul 8. Se auzea în tot căminul! N-a fost o singură dată cineva să ne bată la uşă, să spună: „Băieţi, mai încet!” Şi pe urmă am aflat că toţi cei din cămin – şi în cămin erau estonieni, lituanieni, cazahi, azerbaidjeni, armeni, ruşi, ucraineni, din toată Uniunea Sovietică erau acolo. Şi apoi am aflat că toţi au aflat că: „Moldovenii au un vizitator foarte important, au ceva, un eveniment, să nu-i deranjăm!” Şi ne-au lăsat pe noi cu Tudor Gheorghe, am imprimat. Şi acum avem pe casetă această noapte extraordinară cu Tudor Gheorghe la Moscova, cu studenţii şi doctoranzii români.

Cred că a fost un moment tulburător, parcă scos din filme…

După aceea, după câţiva ani, în ’90, ne-am întâlnit cu Tudor Gheorghe la Chişinău şi am făcut un interviu mare cu el, pe care l-am publicat în săptămânalul „Vocea poporului”.

Şi, iată, ne pregăteam pentru Festivalul Tineretului. Am trecut examenul, m-am înscris în listă, şi o fată, pe care o cunoşteam din alte lucrări de interpret – lucram cu actorii români, cu delegaţiile UTC-ului român – îmi spune: „Ştii, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu un băiat care este rus-român, român-rus”. Zic: „Adică?” „Tata român, mama rusoaică, tata mort, mama moartă, el cu bunica la Moscova trăieşte. Un băiat foarte interesant!” Şi iată, l-am cunoscut pe acest Dan Petrică, rus-român. Îl întreb pe dânsul: „Dan, tu ce te simţi: rus? Român?” Zice: „Şi rus, şi român. Când vorbesc româneşte, mă simt român. Când vorbesc ruseşte, mă simt rus”. Dar vorbea ruseşte ca moscoviţii – au un specific de a vorbi, ca şi bucureştenii, în raport cu ceilalţi români. Am aflat că-i din Târgovişte şi, de la vârsta de 16 ani, locuieşte la Moscova.

M-am mirat că n-a fost niciodată în Moldova noastră sovietică. Şi-i zic: „Hai, Dane, după festival, vrei? Vino în vizită la noi, să vezi Moldova”. „Bine!” Şi cu acest „Bine” ne-am despărţit, am cam şi uitat, ca, peste un timp, să mă trezesc cu o telegramă de la el – telefoane mobile pe atunci nu erau; era anul, ţin minte, ’85, şi spune: „Luni întâmpină-mă la aeroport, sosesc cu cursa cutare”. Şi am fost cu el, vreo trei-patru săptămâni, prin toată Moldova; la toţi prietenii care învăţau la Moscova, care vara erau în Moldova, în vizită treceam.

Şi, iată, eram în satul Mihălăşeni, din partea lui maică-mea, acasă la Nana – Nana noastră! – ţin minte, eram pe prag, frumos se vedea apusul soarelui şi stăteam în doi, pe nişte fotolii, ca boierii, şi eu scriam planul pe săptămâna care vine. Şi-i spun: „Luni suntem la Orhei, la cutare”. Şi el spune: „Cum a da Domnul!” El era absolvent eminent al Universităţii Tehnice din Moscova „Bauman”, renumita Universitate Tehnică, şi era funcţionar destul de sus-pus din cadrul primăriei Moscovei, în secţia de inves­tiţii. Deci, era o secţie care avea legătură cu străinătatea. Şi pe urmă am aflat că el o dată pe lună pleca la Paris. Vorbea franceza ca francezu’ şi pleca o dată pe lună la Paris, ca să achiziţioneze tot soiul de chestii de tehnică pentru canalizare, pentru apeducte, pentru Moscova.

Şi iată, stăm pe pragul casei, pe această terasă, şi zic: „Marţi la Chişinău, la cutare suntem”. Iar spune: „Cum o da Domnul!”

Din păcate, mulţi folosesc astfel de expresii, în care e folosit numele lui Dumnezeu, fără să fie conştienţi de seriozitatea lor, le folosesc din reflex, decolorându-le practic de nuanţa religioasă…

„Miercuri suntem la Cimişlia, la Iurie Leancă – acum e ministru de externe pe la P.L.D.M.² – şi el iarăşi: „Cum o da Domnul!” Zic: „Lasă, Dane, nu mă enerva, noi facem plan! Lucrăm acuma serios, fără bancuri!” Răspunde: „Dar eu nu glumesc!” Şi eu m-am enervat: „Cum adică, nu glumeşti? Mie mi-e greu să fac planul... Telefon nu-i aici, trebuie să fug la primărie ca să dau telefon, să coordonez toate acestea. E lucru serios ce facem noi, să facem un plan pentru tine, să treci prin ţara asta, să cunoşti ţara! Dar tu vii aici cu bancurile tale, «Cum a da Domnul!» Nu cum dă Domnul, ci cum scriu eu!” La care el spune: „Nu! Cum o da Domnul!” Şi eu îl întreb: „Dan, tu serios vorbeşti? Sau aşa, vrei numai să mă enervezi?” Răspunde: „Nu vreau să te enervez, dar vorbesc serios”. Eu m-am înfuriat, am pus la o parte hârtia, şi îmi zic: „Cum, tehnicianul ăsta care stă în faţa mea, care habar nu are de filosofie, de istorie... iar eu, care sunt polemistul numărul 1 în căminul meu de două mii de oameni, de studenţi, şi doctoranzi în filosofie, filologie, istorie! Şi ăsta, care e şi cu un an mai mic decât mine, ăsta are de gând acuma să polemizeze cu mine? Îl dezbrac, îl desfac acuma, şi-l îmbrobodesc cu de toate!” Şi spun: „Dan, discutăm!” şi am început discuţia.

Pe loc, sau...?

Pe loc! Îndată am început discuţia, că nu puteam să... că mă supărase! Eu făceam lucru serios, iar el venea cu bancurile lui: „Cum o da Domnul!” Şi văd că el scoate din buzunar o sfoară legată noduri – pe urmă am aflat că-s mătănii. O însăilează pe deget şi spune: „Hai, discutăm!” Şi eu încep, intru în discuţie, nu mai ţin minte exact ce discutam. Dar m-a impresionat, ţin minte, că el răspundea cu pauze foarte mari. Eu puneam întrebarea şi urma tăcere. Tăcere 15 secunde, 30 de secunde, apoi urma răspunsul. Pe urmă am aflat că el se ruga în timpul ăsta.

Nu doar călugării trebuie să se roage când vorbesc cu alţii, ar trebui să facem asta şi noi, mirenii, şi dialogurile noastre ar fi cu totul altfel, binecuvântate de Dumnezeu şi folositoare pentru ceilalţi.

Şi m-a impresionat că el mă bătea pe mine cu propria mea logică. Şi mi-am spus: „Este imposibil ca acest om, care ştie numai inginerie, iar eu, care ştiu atâta filosofie, am învăţat atâta din cultura universală, cunosc, fiind polemistul numărul 1, să mă bată pe mine? Imposibil! Cred că am băut prea mult vin, nu pot să mă concentrez!” Zic: „Bun, Dan, discutăm pe urmă!” Peste vreo zece zile, o polemică asemănătoare a avut loc la mine acasă, la Chişinău – iarăşi am pierdut discuţia. Zic: „Ceva nu e în regulă aici!” – că deja eram treaz. Zic: „Ceva nu e în regulă, ceva îmi scapă mie!”

E mare lucru că totuşi ai avut curajul de a fi sincer cu tine, că puteai să treci cu vederea faptul că ai fost biruit în cuvinte.

Şi el a plecat la Moscova, eu am rămas aici, şi hai să caut cărţi despre ateismul ştiinţific – că acolo mai puteai să ai acces la ştiri despre ce e Dumnezeu, biserică, credinţă – că în altă parte nu era. Am avut la facultate cursul special de ateism ştiinţific, la care eu n-am umblat, am venit numai la examen. Şi profesorul m-a văzut pe mine la examen prima dată şi mă întreabă: „Ciubotaru, tu de ce n ai fost la cursul ăsta?” Zic: „Pentru că nu recunosc obiectul acesta!” Şi el spune: „Cum adică, nu-l recunoşti? Tu ştii ce spui? Tu înţelegi ce vorbeşti?” Zic: „Da, pentru că nu există ateism ştiinţific. Pentru că Dumnezeu nu există, cum poate să fie o ştiinţă despre ceea ce nu există, despre nimic? Ştiinţa despre nimic nu e ştiinţă! N-aveţi obiectul asupra căruia să vă exersaţi inteligenţa!” Şi el spune: „Tu aşa crezi?” Zic: „Da, aşa cred!” „Bine, nota 4”. Nota 4 din 5 puncte, asta era o notă bună! 5 nu mi-a pus, nota maximă, mi-a pus cum ar fi 8 sau 9, pentru că mi-a pus pentru credinţa mea în inexistenţa lui Dumnezeu.

Dar eu, într-adevăr, aveam o atitudine foarte dispreţuitoare, ca matematician care ştiam ce înseamnă ştiinţa, aveam o atitudine de mare dispreţ faţă de comunismul ştiinţific, faţă de ateismul ştiinţific, faţă de economia politică a socialismului, în schimb, istoria partidului o învăţam, pentru că era interesantă, era totuşi istorie, era factologie.

Şi am luat cărţile astea de ateism ştiinţific, şi tot soiul de discuţii inventate dintre atei şi credincioşi, şi măcar ceva să aflu – dar nu puteam găsi nimic! Nu se însăila nicio logică, nu prindea, nu se închega nimic. Şi m am dus la un profesor de-al meu tânăr, care ştiam că are o Biblie, şi spun: „Ioachim, dă-mi, te rog, Biblia ta!” „Ţi-o dau, numai să mi-o întorci. Să n-o pierzi! Să nu spui că ai luat-o de la mine, dacă cineva te va găsi cu ea!” Am început să răsfoiesc Biblia, era scrisă foarte frumos, îmi plăcea ca literatură, dar nimic mai mult. Da, mă atingea la inimă, că erau gânduri foarte profunde şi... da, într-adevăr, aşa cum spune acolo, aşa simt şi eu, dar pentru mine era doar ca o lucrare artistică. Până când, era deja toamna lui ’85, ajung iarăşi la Moscova, să-mi continui studiile, şi găsesc într-o publicaţie românească, ceva, Magazin, îmi pare, un extras dintr-o carte a unui oarecare doctor Moody.

Raymond Moody, Viaţa după viaţă... Cartea e celebră, de altfel a şi fost combătută de părintele Serafim Rose pentru ideile greşite pe care le conţine. Dar pe unii i a ajutat să facă primii paşi pe calea lepădării de ateism şi a credinţei în viaţa de dincolo.

Da, asta era cartea, Viaţa după viaţă. Şi se făcea în Magazin un fel de recenzie a acestei cărţi, dar destul de amănunţită. În orice caz, era destul de convingător că există experienţe reale, realiste, despre existenţa în afara corpului. Ceea ce m-a făcut să cad pe gânduri, cum poate un medic să aibă 500 de cazuri examinate de moarte clinică, şi cazuri verificabile… Erau descrise câteva cazuri din acea carte; şi acuma ţin minte un caz care m-a impresionat: în ’44, un soldat american a fost rănit grav într-o luptă în Ardene, şi a fost internat. Şi în timpul operaţiei s-a văzut pe sine însuşi în afara sa. Pe sine s-a văzut pe masa de operaţie. Şi s-a simţit foarte liber, şi simţea cum poate trece prin perete şi s-a gândit: „Ce face mama mea acum?” Şi a văzut-o pe mama sa la bucătărie, făcându-şi cafeaua de dimineaţă, în momentul când lua ibricul de cafea de pe foc. Şi i-a spus: „Mamă!”, ca şi cum i-ar fi alăturea. Şi lui i s-a părut că mama lui a auzit ce a spus el, că tocmai s-a cutremurat şi a vărsat cafeaua, a scăpat ibricul. El a mai văzut încă pe cineva, un unchi de al său. Apoi a simţit o putere, descrie el, care-l trage înapoi spre trupul lui, şi nu voia să se întoarcă în trupul lui, ca într-o haină murdară – după ce ai făcut duş, să te întorci într-o haină murdară, ai o anumită jenă, să-i spun aşa. Aşa s-a simţit şi el, întorcându-se în trupul său. A rămas invalid, s-a întors acasă şi pe mama o întreabă: „În data cutare, tu ai vărsat ibricul cutare?” – era cam la două luni de la momentul acela. La care ea răspunde: „Da, că am auzit că m-ai strigat pe mine: «Mamă!»” Şi atunci, el şi-a dat seama că există această... şi atunci mi-am dat şi eu seama că există… o altă existenţă.

Fiind educat în spiritul materialismului dialectic, acolo am găsit, în ultimele ediţii care se făceau, era o ediţie specială, foarte profundă, în nouă volume, Filosofia marxist-leninistă, dar filosofie materialist-dialectică, nouă volume de materialism dialectic. Şi acolo se vorbea despre existenţa unor lumi alo-materiale, despre altfel de materialitate decât aceasta. Cuvântul materialitate era sinonimul realităţii. Şi se vede că anumiţi savanţi din filosofia aceasta oficială a Uniunii Sovietice introduceau aceste idei de existenţă în afara materialităţii primare, să spun: fizica cuantică, teoria corpusculară-ondulatorie a materiei – dincolo de aceasta treceau ei şi le numeau alte lumi, alo-materiale, de alt fel de materialitate decât aceasta percepti­bilă prin simţuri şi prin aparatele noastre de măsurare.

Poate că acest concept de alo-materialitate a fost creat tocmai pentru a nu pierde un segment din masa de intelectuali care îşi puneau întrebări religioase…

Aceasta a fost o mică breşă în mintea mea, că, pe de o parte, nu puteam depăşi handicapul ăsta că materialitatea este realitate şi realitatea este materială şi în afara realităţii nu există nimic; pe când aici se găsea această portiţă, această breşă: un alt fel de materialitate, care este dincolo de simţuri şi de aparatele noastre. Altă materialitate, deci altă realitate. Plus cartea aceasta a lui Moody, recenzia cărţii, din Magazin. Plus, am mai văzut încă un moment: într-o carte de critică a creştinismului, un autor ateu dădea un citat din Noul Testament, nu ţin minte care, şi critica acest citat. Şi eu ţin minte, citatul acesta îl citisem şi eu în Biblia de la profesorul Ioachim Druguş, dar era altfel. Şi vin acasă, şi deschid: într-adevăr, era invers citatul.

Asta este una dintre strategiile clasice folosite de prigonitorii credinţei, fie că este vorba de atei sau de către eretici, atacă informaţii pe care le pun în seama Bisericii, dar fără ca acestea să fie autentice.

Şi atunci îmi pun întrebarea: „Dacă ateii au dreptate, de ce trebuie să inventeze minciuni despre cei pe care ei îi critică?” Înseamnă că sunt slabi în critica lor.

O observaţie de bun-simţ.

Fiind astfel înarmat, vin deja la Moscova. Toate acestea s-au produs după ce a plecat Dan Petrică la Moscova. Deci, aveam situaţia cu Moody, aveam situaţia cu alo-materialitatea, aveam situaţia cu minciuna din ateism. Şi încep de-acuma să discut mai cu luare-aminte la ceea ce spune Dan. Şi am avut iarăşi câteva discuţii, şi vedeam că tot ceea ce spune el este absolut logic, încape în logica mea matematică, multidimensională, şi cu încorporarea infinitului. Ceea ce spune el încape şi e perfect logic ceea ce spune el. El ştia că sunt antisovietic, că sunt naţionalist, şi mă lua pe mine – avea încredere sub acest aspect, că nu voi turna – mă lua pe mine la întâlniri secrete ale creştinilor intelectuali. Ţin minte aceste apartamente de nomenclatură, cu tavane înalte de 3-3,5 m, de pe timpul lui Stalin, construcţiile acestea vechi ale Moscovei; apartamente cu şase-opt camere; săli mari unde luam masa cu toţii: 40 de oameni ne adunam la o masă şi nu era înghesuială – iată ce săli mari! Era apartamentul unui academician, nu ştim cum îl chema. Altul, doctor – cum ar fi acuma, în România, doctor docent în biologie. Altul era renumitul Averinţev, critic de artă.

Era şi el creştin?

Da, ortodox. Era grupul ăsta. Ei se numeau pe dânşii Cercul Radonej. Apoi, după Perestroika, deja apăruse oficial Asociaţia Radonej, dar ei deja sunt pe altă linie, nu mai sunt pe linia aceea pe care erau; în grupul acesta erau poate o sută, o sută şi ceva de oameni, dar se adunau câte 40-50, veneau de la diferite parohii. Ei ştiau în fiecare duminică la cine se adună acasă. Uneori şi în afara oraşului plecau, în natură. Dar în fiecare duminică se schimba locul unde se adunau, se schimbau şi parohiile pe care le vizitau. Că nu mergeau tot timpul în aceeaşi biserică. Şi erau discuţii extraordinare acolo. Puţină politică, foarte puţină politică, mai multă istorie şi cel mai mult teologie, viaţă duhovnicească. Cam 70%, 60% se discuta despre viaţă duhovnicească şi teologie. Cazuri din viaţa lor, ce s-a întâmplat pe parcursul săptămânii, cine ce idei a strecurat într-un document sau într-o conferinţă legată de alo-materialitate.

Astfel de întâlniri conspirative par a continua Biserica din primele veacuri, din prigoană…

Şi eram impresionat, eu fiind aspirant – cât aveam eu? 27 de ani – eram impresionat de aceste somităţi ştiinţifice, pe care eu, pe mulţi îi ştiam din cărţi, din manuale, îi vedeam acolo discutând atât de liber, făceau rugăciunea Tatăl Nostru, înainte de masă, după masă făceau rugăciune, pentru mine era... Parcă eram ori într-o casă de nebuni, ori într-o altă lume. Să văd oameni serioşi rugându-se, pentru mine era şoc! Cum poţi să te rogi la ceva ce nu există? Eu recunoşteam alo-materialitatea, dar încă nu ajunsesem să recunosc existenţa lui Dumnezeu. Vedeam tineri îmbrăcaţi în blugi – atunci blugii erau la modă – toţi erau îmbrăcaţi şic şi erau creştini! Şi pe mine aceasta mă şoca. Pentru mine, creştinismul însemna o băbuţă incultă la biserică, cu batic pe cap şi care în afară de „Doamne, miluieşte!” nu ştie nimic. Şi eu vedeam aici oameni dotaţi – că erau cu zeci de capete mai sus decât mine în toate domeniile - şi care credeau, vorbeau serios pe tema lui Dumnezeu.

Şi în sinea mea mi-am spus: „Dacă Dumnezeu există? Dacă este vorba de Ortodoxie, eu trebuie să verific lucrul ăsta, nu pot să-l las aşa. Da, m-am născut într-un popor de tradiţie creştină, român. Acesta este un accident, că m-am născut român – puteam să mă nasc şi chinez! Puteam să mă nasc orice, şi pigmeu!”

Într-un fel, era justificată atitudinea ta, pentru că unii primesc ortodoxia doar pentru că s-au născut în ea, nu pentru că aici este Adevărul, aici este adevărata Biserică. Dacă s-ar fi născut mormoni, ar fi rămas cu acelaşi reflex mormoni. Noi trebuie să iubim Ortodoxia pentru că este Adevărul, nu doar pentru că ne-am născut în ea. Pe de altă parte, trebuie să ne bucurăm că Dumnezeu ne-a făcut acest dar.

Ziceam: „De aceea, eu refuz categoric să accept Ortodoxia! Pentru că este o chestie aleatorie. Eu singur trebuie să aleg alo-materialitatea”. Şi am început să mă interesez de daoism. Cărţile erau în limba engleză şi limba rusă. Pe atunci, cunoşteam engleza foarte slab, şi citeam mai ales în rusă. Am încercat şi tantra yoga, dar era numai în limba engleză, şi mă plictiseam să traduc şi am abandonat, n-am mai făcut tantra yoga, am făcut numai dao. Şi am observat că funcţionează. Într-adevăr, exerciţiile acelea dau efect la anumite lucruri, nu vreau să le spun, că-mi este incomod, că ţin de sexualitate, dar funcţionau exact. Adică, orgasmul fără ejaculare şi orgasmul prelungit la infinit, fără ejaculare, şi asta funcţiona printr-un fel de...

Autostăpânire.

Da. Şi eram încântat că există această alo-materialitate, m-am convins că ea este şi în trupul meu funcţionează şi se supune minţii mele – credeam eu! Dar simţeam o răceală, o răceală în tot acest dao. Erau mulţi prieteni pe care-i iubeam, îmi iubeam părinţii, îmi iubeam fratele, îmi iubeam rudele, iubeam fata pe care o doream de soţie; eram prea ataşat de oamenii pe care-i iubeam – pe când dao este foarte singuratic, eşti tu şi neantul. Şi mă simţeam tot timpul, în acest dao, mă simţeam singur şi această răceală nu te încânta, nu te entuziasma. Mă entuziasmau numai efectele tehnice, că: da, este! Faci aşa, rezultatul este ăsta, ca-n ştiinţă.

Mulţi se apucă de tantra sau de alte forme de yoga tocmai pentru această eficacitate practică: nu trebuie să crezi, faci şi simţi efectele. Tocmai din acest motiv sunt fascinaţi de practicile orientale atât de mulţi oameni…

Până când, într-o zi, îmi nimereşte în mână o broşurică în limba rusă: Cugetări spirituale, de la biserica adventistă. Şi acolo am aflat de Hristos, în sensul de Persoană, nu în sensul de simbol, cum Îl percepeam până atunci pe Hristos. Şi acolo era ideea că nu poţi să te mântuieşti singur, ci prin dragostea faţă de aproapele tău. Aceasta era pe vremea aceea o descoperire, că fericirea poţi s-o capeţi în dragoste cu aproapele. În dao, tu şi neantul, atâta. Ceilalţi nu există. Pe când aici, tu eşti cu semenii tăi, împreună. Poţi să iubeşti. A iubi nu este o piedică, ca în dao. A iubi pe cineva din această lume nu e piedică, ci invers, este o condiţie a fericirii. Şi m-a bucurat foarte mult această descoperire pentru mine că există totuşi alo-materialitatea care nu că implică, dar condi­ţi­o­nea­ză iubirea faţă de aproapele. Dar, oricum, nici nu mă gândeam la Ortodoxie, pentru că eram adeptul naşterii mele aleatorii în sânul poporului român, cu tot patri­o­tis­mul meu. N-am fost deci la secta adventistă niciodată, deoarece consideram orice adunări sectante ca ceva demn de dispreţ, oameni psihic handicapaţi.

Asta a fost înainte să mergi la întâlnirile ortodoxe?

Nu, în timpul acestor întâlniri.

Practicai daoismul în timp ce mergeai la întâlnirile ortodoxe?

Da, da, da! Pentru că mă duceam acolo din interes inte­lectual şi psihologic. Nu mă duceam pentru că credeam.

Atunci de ce zici că ai aflat de Hristos din cartea adventistă? Nu aflai de Hristos la întâlnirile respective?

Aflam, dar eu consideram că e un simbol, un cuvânt simbol, o persoană simbol. Aceste întâlniri au fost multe, au fost poate 20-30 de întâlniri. Eu nu mă duceam în fie­ca­re duminică, mă duceam poate o dată pe lună acolo. Aces­te întâlniri au durat toată aflarea mea la Moscova, adică doi ani de zile. Acest adventism a fost poate în de­cur­sul a una sau două întâlniri. Convertirea mea de la zero până la Ortodoxie a durat 14 luni de zile. Şi deci în pri­mele luni a fost acest adventism. Dao a fost tot în primele luni.

Da, încă un efect, l-am scăpat, pe lângă alo-ma­ter­ia­li­tate, de la profesorul maicii mele – maică-mea fiind eleva lui preferată – profesorul de la sat, un rus românizat, Leo­nid Ceaikovski, a lăsat toată biblioteca sa de literatură stră­i­nă, mie. Şi acolo era o carte în limba franceză, de Ernest Renan, La vie de Jésus, şi am citit-o, La vie de Jésus, şi m a bucurat că a fost scrisă în stilul – era o colecţie în per­ioa­da sovietică, Viaţa oamenilor iluştri, aduna biografiile, cartea-biografie a fiecărui om: Aristotel, Constantin cel Mare, Curie ş.a.m.d. Şi La vie de Jésus era scrisă în acelaşi stil: despre omul Iisus. Şi atunci, pentru prima dată în min­tea mea a încolţit ideea că Iisus Hristos, într-adevăr, este o per­soană istorică. Că noi am fost educaţi că Iisus Hristos este o invenţie, că nu există, n-a existat aşa ceva în istorie. Şi atunci, pentru prima dată, am văzut că Iisus Hristos a existat ca persoană fizică, ca unul dintre noi, concret, geo­gra­fic, în timp este localizat, e unul dintre noi. Deci, Iisus Hristos, într-adevăr, a existat! Pentru mine era o des­co­pe­ri­re, prin Ernest Renan făcută. Deci, după aceasta, ur­mea­ză daoismul, după aceasta urmează broşura cu adventiştii.

Acest Dan Petrică... vedeam des la el lucruri de producţie străină. Şi în felul ăsta am aflat că el pleacă de­se­ori la Paris. Şi într-o zi, îmi spune: „Când o să vin de la Paris, să mă întâmpini la Şeremetievo, la aeroport, pe data cutare, la ora cutare, cursa cutare”. Îl întâmpin. Mi-a spus: „Să vii cu taxiul, că o să avem de încărcat ceva”. Într-a­de­văr, iese cu trei televizoare. Atunci, televizoarele erau de­fi­citare la noi. Şi ăsta vine-n plus cu televizoare străine, de calitate mai bună. L-am ajutat să încarce aceste te­le­vi­zoa­re, am venit la el acasă. El locuia pe strada centrală a Mos­co­vei, Arbat, într-un apartament nu de acesta mare, dar era cu două camere apartamentul lui, dar tot de acesta cu ta­va­ne înalte. Am descărcat şi întreb: „Dane, dar ce faci, co­merţ? Faci bişniţă cu televizoare?” A spus: „Ai să vezi”. Şi descărcăm. El, fără multe menajamente, rupe ambalajul acestora. Zic: „Măi, tu nu vrei să le vinzi? Că strici din preţ!” Zice: „Nu, n-am de gând să le vând, că am să le dau”. „Cui?” „Am promis cuiva să le dau”. „Atunci de ce te comporţi aşa?” „Ai să vezi!” Fuge la bucătărie, aduce o şurubelniţă şi începe să deşurubeze partea din spate a televizorului. Zic: „Măi, strici! Acolo trebuie să fie sigiliu, tot!” Zice: „Nu importă!” Şi, într-adevăr, desface şi toată partea aceasta care era goală era umplută cu cărţi antisovietice, cărţi religioase, cărţi politice, de toate, era umplută. Şi el desface şi... o grămadă de cărţi. Ediţii monarhiste, alb-gardiste, ortodoxe…

Un curaj nebun…

Şi de atunci îl ajutam pe el să distribuie această literatură pe la locuinţe secrete. Adică el îmi dădea adresa, pe care s-o ţin minte pe de rost. Luam o pungă din cele mai simple, învelită în ziar, mă duceam, urcam la apartamentul respectiv, sunam la uşă, plecam ochii în jos ca să nu văd cine-mi deschide şi spuneam parola; auzeam parola de acolo. Fără să mă uit la persoana respectivă, întindeam pachetul; fără nicio vorbă, pachetul se lua, uşa se închidea şi eu plecam. Persoana respectivă se vede că proceda la fel, că nimeni nu s-a uitat în faţa mea şi eu nu m-am uitat în faţa nimănui, nu ţin minte pe nimeni. Era ca, în cazul în care o să fiu prins, să n-am ce spune. Şi dat fiind că adresele erau în cap şi se schimbau destul de des, eu le uitam. Şi normal că nu puteai – Moscova e foarte mare – să ţii minte exact unde ai fost o singură dată în viaţa ta. Apoi, aceste locuri se schimbă, se perindă, că o dată pe săptămână plecam să duc pachetele în timpul ăsta şi normal că nu ţineai minte.

Iată cum se putea face misiune în Rusia sovietică…

Şi, într-o seară, am zăbovit mai mult la el acasă, până pe la miezul nopţii, şi el îmi dă un pachet să-l duc. Era, ţin minte, vara anului viitor deja, peste un an şi ceva de la cunoştinţa noastră. Şi, din centrul Moscovei, urc în ultimul tren de metrou, să plec la marginea oraşului, unde erau căminele noastre. Ţin minte acea seară, era târziu, aproape de unu noaptea, ultimul tren; vagoanele pustii. În alt capăt de vagon, stau doi tineri, el şi ea, îmbrăţişaţi. Eu m-am aşezat în capătul opus al vagonului. Ştiu că nimeni n-are cine să mă privească şi desfac pachetul. Când colo, văd o carte, nu xeroxată, dar tehnologia, aceeaşi ca la xerox. Mă uit, e scris în limba rusă, ortografia de până la revoluţie, Ofrandă monahismului contemporan.

Cartea Sfântului Ignatie Brianceaninov… A făcut multă lucrare această carte, a fost tipărită şi în America şi pe mulţi i-a rănit cu dragostea lui Hristos…

Şi deschid unde se nimereşte. Era început de capitol şi încep să citesc. Am citit patru pagini, dar totul s-a răsturnat în mine. În primul rând, am simţit că s-a deschis ceva, o nouă dimensiune. Am simţit... mi s-a făcut îndată milă faţă de mine, în sensul că toată viaţa mea până atunci era irosită în zadar. Senzaţia aceasta era totală, că toate cărţile mele citite – de filosofie, de cultură, de artă – erau ca un gunoi; era ca o bâiguială de copil care abia învaţă să vorbească în comparaţie cu cele patru pagini. Acele patru pagini, cum le vedeam eu atunci, erau de milioane de ori mai importante, mai profunde decât toată vastitatea cărţilor mele citite până atunci, toată filosofia – nu numai marxis­tă, ci şi cea occidentală – era un gunoi în comparaţie cu aceste patru pagini.

Ce bine ar fi dacă toţi intelectualii ar înţelege asta…

Şi am ajuns copleşit la cămin, n-am putut să dorm noaptea aceea. A doua zi, ţin minte, era duminică şi am stat acasă şi am citit din cartea aceea. Luni, îi telefonez la serviciu şi i spun că n-am mai fost să duc nimic, ceea ce mi-a dat mie am deschis eu şi am citit. „Poate să rămână la mine?” A spus: „Da, bineînţeles, păstrează ţie, nu mai du! Poate să rămână la tine, că eu prin altcineva trimit alt exemplar”. Şi aşa a rămas, eu şi acuma am această carte – e aici, în secretaire, dacă deschid, răscolesc, o scot de acolo.

Atunci am simţit o totală răsturnare, absolut o naştere din nou, o... e greu să explici în cuvinte! Cuvântul răsturnare este cel mai exact. Şi tot ce până atunci era o presimţire, o dibuială, un aşa fel de înţelegere a anumitor logici, aici nu mai era aşa. Totul a devenit foarte clar, totul a devenit firesc, totul a devenit... cum să spun?... la locul său şi eu mă simţeam acasă, parcă aici am sosit, mai departe nu mai este nevoie să cauţi nimic.

Cu toate acestea, erau mari probleme, ulterior. Eu nu puteam să-mi fac cruce. Nu puteam, nu se ridica mâna, eu cu voinţă intram în biserică – deja intram în biserică altfel de­cât înainte; înainte intram în biserică, la început, ca într un obiectiv turistic, ca turiştii intram la biserică. Apoi in­tram ca ceva folcloric. Şi apoi am început să intru cu totul altfel în biserică, ca în ceva care într-adevăr comportă sen­suri dincolo de înţelegerea mea, sensuri foarte pro­fun­de. Şi ceea ce eu văd acolo nu este ceea ce văd eu; într ade­­văr, este ceva mult mai important şi mult mai pro­fund decât pot să cuprind eu cu mintea. Şi ceea ce spune pre­­otul acolo şi gesturile care se fac – dacă eu nu le înţe­leg, nu înseamnă că ele sunt proaste, înseamnă că eu, într ade­văr, nu înţeleg ceva foarte important. Deja eram cu o senzaţie de evlavie, când intram în biserică, simţeam că ce­va deja e altfel decât vedeam până acuma. Dar, oricum, nu puteam să-mi fac cruce, nu puteam sta în genunchi. Toa­tă lumea, bunăoară, la Evanghelie era în genunchi, eu eram în picioare, nu puteam fizic, era o împietrire totală. Spu­­neau: „Tu, nefiind botezat, poţi să-ţi faci cruce!” Eu nu puteam!

Dar de ce, nefiind botezat, nu puteai să-ţi faci cruce?

Dar tu crezi? Îţi faci cruce?

Da.

Dar mie nu mi se ridica mâna. Era ca o paralizie, ca o stare de asta de stupoare. Diavolul mă ţinea. Nu puteam să-mi fac cruce, nu puteam sta în genunchi.

Nu voiai? Sau nu puteai?

Voiam, dar nu mi se ridica mâna. Cu forţa, trebuia cu efort fizic să-mi întorc mâna. Mâna dreaptă era aşa, de a lungul corpului... Şi eu îmi spuneam mie: „Fă-ţi cru­ce! Împreunează degetele, du mâna la frunte!” Mâna stă jos, nimic, nimic! Nicio reacţie! Sau: „Uite cum toţi s au pus în genunchi, pune-te şi tu în genunchi!” Deloc, deloc!

Era o lucrare diavolească asta, mare lucru că ai scăpat de ea.

Eu nu puteam să-mi închipui să pup mâna preotului: „Cum, un bărbat pupă mâna unui bărbat?” Eu, înţeleg când la femeie unii şi picioarele le pupă, dar la bărbat mi era groază să mă uit: cum adică, îi pupă mâna unui băr­bat? Era shocking pentru mine lucrul ăsta! Şi pentru mine asta era un fel de zid care mă despărţea: să fac cruce, să stau în genunchi, să pup mâna preotului – era... Zic: cum? Eu sunt... dacă mă recunosc rob, păi numai în faţa lui Dum­nezeu mă recunosc... dar aici cum poate să fie? Im­po­si­bil! Şi starea aceasta a durat nu o singură lună. Ţin min­te, am fost într un pelerinaj la Serghiev Posad, la Lavra Sfin­tei Treimi. Am dormit pe coridoare, acolo, că erau mulţi pelerini.

Erau mai mulţi pelerini sau mai mulţi turişti pe vremea aceea?

Pelerini. Turişti erau ziua, dar pelerinii veneau noaptea. Şi apoi ziua se plimbau ca turiştii, dar noaptea rămâneau prin chilii, pe coridoare, care nu încăpeau. Noi dormeam pe coridoare, pe saltele. Tineri erau foarte mulţi. Ma­joritatea erau tineri. 18, 20, 30 de ani. Şi aproape toţi inte­lectuali. Toţi erau intelectuali: studenţi, aspiranţi, pro­fe­sori. Oameni de aceştia care nu erau cu studii superioare n-am văzut pe acolo. Dar erau mulţi! Sute, sute, din toate col­ţurile Rusiei. Şi nu uit că m-a impresionat că erau inte­lec­tuali! Cu studii foarte vaste, cu cultură foarte vastă şi pu­teai discuta cu ei interminabil pe orice temă. Şi iată, am intrat noi în chilia părintelui Benedict: aşa, o namilă de vreo doi metri şi ceva, roşcat – după ’90 a plecat la Mun­tele Athos, îmi pare că şi acuma e acolo. Intrăm – îmi pare că e evreu el; am văzut în biblioteca lui cărţi în greacă, în ebraică, în engleză, în slavonă, în rusă; în chilia lui erau toa­te cărţile acestea. Şi prietenii îi spun: „Părinte Benedict, iată, avem cu noi pe Viorel din Moldova. E nebotezat. Este chemat – nu ştiam ce înseamnă chemat; catehumen³, dacă-l mai întrebaţi ceva, e matematician”. Şi el spune: „E adevărat că la voi, în matematică, o parte este egală cu întregul?” Zic: „Dacă-i vorba de o mulţime infinită de o anumită putere, o submulţime a ei are aceeaşi putere ca şi ea. Adică ele sunt, practic, echivalente, aceste mulţimi. Cuvântul egal, la infinit, nu se spune, se spune echivalent, ter­menul acesta e”. Şi-mi spune: „Păi, tu înseamnă că înţelegi într-un fel ce înseamnă de o fiinţă cu Tatăl, de aici rezultă”. Zic: „Da, înţeleg”. „Şi tu primeşti aceasta?” Zic: „Da, primesc”.

Dar fără să fie Fiul submulţime...

Da, e echivalenţă, echivalenţă totală. Zic: „Da, primesc lucrul ăsta”.

Părintele încerca să vorbească pe limba ta…

Şi el mă întreabă: „Dar cum înţelegi tu neprihănita zămislire a lui Iisus Hristos?” Zic: „Alegorie”. El se uită aşa la cei din jur şi spune: „El nu poate fi botezat. Încă e devreme pentru dânsul”. Şi-mi spune mie: „Să ţii minte: în Biblie, alegorii nu există. Cum e scris, aşa este. Mintea noastră omenească este prea scundă ca să încapă în ea ceea ce e scris în Biblie, cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ceva nu înţelegi, înseamnă că tu eşti prost, nu Biblia. Dacă ceva nu ţi-e clar, nu în Biblie e neclar, în capul tău e neclar. Să ţii minte lucrul ăsta”. Şi spune: „El trebuie să mai înveţe”.

În vechime, catehumenatul dura foarte mult, tocmai pentru că era foarte important. Astăzi, când un eretic vrea să se boteze pentru a se căsători cu o fată ortodoxă, se botează formal, fără să fie conştient de importanţa botezului. Şi lipsa catehumenatului se vede mai apoi, după botez, în timp…

Şi iată aşa au mai trecut câteva luni, în discuţii. De acuma citeam. Am citit cartea Sfântului Siluan Athonitul, despre rugăciune, tot în samizdat. Acuma şi pe aceasta o am, o păstrez până astăzi. Şi eram într-o zi în vizită la ieromonahul Ambrozie Iurasov. Era exilat într-un sat cu vreo 20 de case, cătunul Krasnoe, din regiunea Ivanovo. Am plecat o noapte cu trenul, apoi cu autobuzul. Am ajuns într-o sâmbătă acolo. Era, ţin minte, noiembrie, şi un râu curgea în preajmă, şi era o pojghiţă deja de gheaţă pe acest râu. Era multă lume, din toată Uniunea Sovietică veniseră la el, la spovedanie. La urmă, pe la orele 10 seara, am intrat şi eu, la discuţie, nu la spovedanie. Şi, după discuţie, cu mine aşa, profund, a vorbit: cine sunt eu, tot, tot, ce cred, multe, multe am vorbit, şi-mi spune mie: „Mâine, după Liturghie, te vom boteza. Eşti de acord?” Eu m-am mirat, că acum câteva luni am fost trecut la rebut, şi acum părintele Ambrozie mă primeşte.

Nu se poate pune problema aşa, de rebut… Doar că înainte nu erai pregătit pentru acest mare pas…

Deci, au fost aceste schimbări produse în mine, şi eu, pe de o parte, m-am mirat, pe de altă parte, m-am bu­cu­rat, pe de a treia parte am simţit, aşa, o frică, o răs­pun­de­re, că era o rupere de viaţa mea de până atunci; că eu sim­ţeam că e altceva. Eram, oricum, om din lume. Eram, ori­cum, prins în aceste activităţi lumeşti – cu examene, cu aspi­rantură, cu activitatea antisovietică. Era... fierbeam, în această lume. Plus – normal! – că aveam frica securităţii: pe lângă naţionalismul meu, se adaugă şi creştinismul meu. Şi, iată, am consimţit. Şi el a spus: „Când eşti născut?” Am spus data şi spune: „Am să mă rog, să văd ce nume să ai. Ieşi din chilie!” Am ieşit şi, peste vreo jumătate de oră, spune: „Ai să fii Benedict!”

Un nume rar în Ortodoxie… De la Sfântul Benedict de Nursia, sfântul care a trăit în Apus, trecând la Domnul în anul 547, nu?

Da.

El este considerat ocrotitorul celor care studiază…

A doua zi, după Liturghie, am fost botezat într-un butoi de 200 de litri, pentru benzină, curăţat, bineînţeles. Eu, până atunci, umblam la Liturghie, doar că atunci când se spunea: „Cei chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână!”, eu ieşeam.

Ieşeai din biserică pentru că aşa voiai tu, sau pentru că aşa ţi se cerea?

Aşa era regula! Aşa era regula, şi mie mi-au spus colegii mei, prietenii care erau botezaţi, când mergeam la Liturghie, mi-au spus: „Când ai să auzi cuvintele acestea, să ieşi! Că nu eşti botezat, nu poţi participa mai departe!” Şi eu ieşeam. Şi aşteptam pe pragul bisericii, sau mă plimbam prin curte, până se termina Liturghia şi ieşeau prietenii, colegii. Aşa am făcut şi în ziua aceea. Dar m-a întrebat, până a spune în ce am să fiu botezat, m-a întrebat părintele: „În ce vrei să te botezăm?”

De ce te-a întrebat? Aveau mai multe posibilităţi sau cum?

Era râul alăturea. Şi eu am spus: „În râu, ca Dan!” Că Dan se botezase de Bobotează, la miezul nopţii, într-un râu îngheţat, de 20 cm gheaţa! Şi prietenul lui, prin care a venit la credinţă, Serghei – Dumnezeu să-l ierte! – şi încă un ieromonah, care l-a botezat, au făcut în ziua aceea, cu o rangă, o copcă în acea gheaţă, au pregătit-o pentru noapte. Noaptea a venit şi s-a botezat acolo, în râul acesta îngheţat; –20º erau afară, şi a mers 40 de minute în deal, la drum, la chilia acestui ieromonah, ca să doarmă. Şi zice că atunci când a ajuns acolo (el avea părul lung) era totul îngheţat, părul era gheaţă total. Dar n-a avut nimic! Sănătos, normal. Spun şi eu părintelui Ambrozie: „Ca şi Dan, în râu!” El spune: „Nu, tu n-ai credinţă suficientă! Ai să mai răceşti, încă!” Şi a dat ordin ca nişte femei să care apă din fântână, cu găleata, ca să umple acest butoi de 200 de litri. Şi era apa rece, era cu pojghiţă de gheaţă, pentru că în biserică nu se încălzea. O biserică enormă, de prin secolul XIII, din piatră, făcută în stil bizantin. Era aşa de mare, că toate căsuţele din acel cătun încăpeau în interiorul bisericii, puse claie peste grămadă. Încăpeau în interiorul bisericii, aşa de mare era biserica din cătunul cela. Pragul stâlcit, rupt, ca pe timpul sovietic... doar în interior era făcut frumos. Un pridvor enorm şi-n pridvorul cela, îngheţat, era acest butoi cu apă. Şi a spus – chiar o ţin minte pe fata aceea, cum o chema, Natalia Zlobina: „Găseşte cea mai mare cămaşă de botez. Ad-o!” Şi o cru­ci­uliţă, purtată de cineva, veche, de aramă – am pierdut-o, din păcate. Şi după Liturghie, făcea nişte ierurgii, pe aco­lo, şi trecând aşa, repede, pe lângă butoi, băgând degetul în apă, spunea: „Încă e prea rece pentru credinţa ta!”

Ce ierurgii făcea?

Trebuinţe! Adică vreo pomenire la morţi, ceva. Şi trecând prin pridvor, băga degetul şi spunea: „Apa e prea rece pentru credinţa ta!” „Încă-i prea rece!...” „A, acuma e bună pentru credinţa ta!”

Dar se încălzea apa în timpul ăsta, sau cum?

Era în interiorul bisericii, nu era afară. Deci, cât era în interior. Dar tot era gheaţă în jur. Cineva avea un termometru acolo şi a spus: „Ia bagă, să vedem cât e!” Era de 4º apa. Şi a început procedura. Erau prezenţi doi prie­teni ai mei, acest Dan Petrică şi încă un băiat, care acum e preot. Atunci era şi absolvent la această Universitate Teh­ni­că din Moscova, Bauman, şi două femei, această Natalia Zlobina şi încă o femeie. Femeile s-au întors cu spatele, că el m-a dezbrăcat gol puşcă, toată procedura a fost cu mine gol puşcă. Am intrat în butoi, de trei ori m-a afundat sub apă, m-a scos, a pus cămaşa aceasta – era puţin mai sus de genunchi cămaşa aceasta. Eram desculţ pe ciment – dar mi-era aşa de cald! –, m-a luat de mână, m-a dus în altar, am înconjurat altarul, m-a adus înapoi, vorbea... Eu nu ţin minte nimic ce spunea. Dar în ajun, în discuţia noastră, mi-a spus să spun Crezul. Am spus Crezul şi mă oprea să lămuresc, tot ce era din Crez să lămuresc. Şi am lămurit totul. După asta a spus: „Mâine te botezăm!” Eu Crezul îl ştiam deja pe de rost, ştiam rugăciunile începătoare pe de rost – în limba slavonă, româneşte nu aveam acolo şi în felul ăsta m-am botezat. Dar, după ce m-am botezat, am început să-mi fac crucea liber, să stau în genunchi liber.

Ţi-ai dat singur seama de diferenţă, că ţi-era mai uşor, sau...

Era firesc! Până atunci nu puteam face niciun gest.

Dar ţi-ai dat seama de diferenţă?

Da, da, absolut! În aceeaşi zi mi-am făcut cruce! După ce eşti botezat îţi faci cruce. Mi-am făcut cruce, m am simţit liber. Liber şi firesc, venea din mine gestul ăsta de a face cruce. Şi problema cu pupatul mâinii la preot a dispărut de îndată, nu era problemă, absolut! Parcă nu eram eu, era altă viaţă.

Ce-ai simţit în timpul botezului?

Frică, frică mare. Pe de altă parte, o putere care mă făcea totuşi să accept. Şi frică nu de apa rece! Dar era, aşa, o senzaţie să mă feresc de răceala ei – dar nu aceea! Era altfel de frică. Era o frică foarte puternică, dar nu groază, nu de gen groază. O frică pentru răspunderea pe care o iei. Eu eram obişnuit să port răspundere pentru cuvintele mele, adică pentru ceea ce fac, să port răspundere deplină pentru faptele mele. Eram aşa educat, cu toată fermitatea. Şi dacă iau această decizie, eu ştiu că înapoi nu mai dau.

E extrem de important ca fiecare creştin să fie conştient de responsabilitatea care apasă asupra lui…

Şi de aceasta era frica: frică pentru viitor, frică pentru că n-am să pot să duc aceasta. Mă îngrozea gândul că poate cândva va trebui să-mi pară rău pentru gestul ăsta. Asta era groaza cea mai mare.

De ce să-ţi pară rău?

Pentru că era totuşi o doză de necunoscut. Eu foarte puţin cunoşteam atunci, foarte puţin! Frică de necunoscut. Pe de o parte simţi această putere, că trebuie să faci pasul acesta, simţi bucuria că eşti acceptat; pe de altă parte, răspunderea aceasta colosală. Asta, până a intra. După ce am ieşit de acolo, o pace... aşa, totală! Totul a rămas în urmă. Nicio problemă! Numai aşa: bucurie, căldură, şi un fel de stare de pace – nu linişte, nu plictiseală, dar un fel de... când dintr-o duhoare ieşi la aer de munte. Poţi respira cu pieptul deschis, cu toţi plămânii poţi respira, fără să te sfieşti de vreun miros care poate să vină. Aşa o senzaţie! Şi pacea legată de această respiraţie liberă şi adâncă şi din toţi plămânii, aşa o senzaţie. Nu pot s-o descriu. Ne-am întors, am luat masa, m-au felicitat cei care erau – necunoscuţi din toată lumea, adunaţi acolo.

Din toată Rusia, adică?

Din toată Uniunea Sovietică, da. Că Rusia era Rusia, şi Uniunea Sovietică e mai mare decât Rusia. Şi la plecare, aceşti doi prieteni ai mei se apropie înaintea mea de preot să ceară binecuvântare la drum, şi eu rămân cu vreo trei paşi în urmă. Şi văd că părintele Ambrozie îi întreabă pe cei doi, cu referire la tustrei: „Voi în ce limbă discutaţi între voi?” Şi Dan spune: „Când e Veaceslav cu noi, discutăm ruseşte. Dar aşa, discutăm româneşte”. El spune: „Vă binecuvântez între voi să discutaţi astăzi franţuzeşte”. Veaceslav spune: „Părinte, eu nu ştiu franţuzeşte nimic!” „Eu v-am binecuvântat!”, spune părintele. „Plecaţi!” Am venit şi eu să iau binecuvântarea şi spune: „Ai auzit ce le am spus lor?” „Da”. „Plecaţi!” N am înţeles nimic din binecuvântarea aceasta, de ce să vorbim franţuzeşte între noi, habar n-aveam. Mai ales că Veaceslav englezeşte ştie, dar franţuzeşte o iotă nu ştie! Şi mergem noi de la casa părintelui până la şosea, să luăm autobuzul, în tăcere. Era un apus de soare foarte frumos, soare roşu. Ajungem la şosea, ne întoarcem către răsărit, ne facem cruce. În timpul ăsta vine autobuzul. Nu vorbiserăm nimic până la autobuz. Urcăm în autobuz, când colo, autobuzul era semistricat. Motorul e în spate la autobuz, se vede că era stricat şi toate banchetele din spate erau scoase. Motorul parcă era în salon! Şi aşa o gălăgie! Şi n-am putut să ne aşezăm altfel decât eu cu Dan şi peste trecerea de pasageri s-a aşezat Veaceslav. Nu puteam vorbi, pentru că era gălăgie straşnică. În tăcere am ajuns până la gara din Ivanovo. Era noaptea, târziu – era pe la 11 noaptea. Eu eram încă sub impresia botezului, eu tăceam.

Dan aleargă înainte la casele de bilete, se întoarce şi spune: „Bilete nu-s! Numai la venirea trenului se vând! Eu mâine am şedinţă dimineaţă la primărie, nu pot să-ntârzii! Trebuie să inventăm ceva!” Şi spune: „Eu acuş inventez!” Şi fuga la direcţia gării! Peste un timp se întoarce, ne face semn cu ochiul, cu şeful de schimb de la gară şi spune: „Iată, acesta este invitatul nostru din România (mă arată pe mine), ruseşte el habar nu are. Eu sunt obligat sa-l transport mâine la primărie la Moscova. Este o persoană importantă şi nu pot să-l las aici. Maşina s-a stricat în drum, am lăsat-o la câţiva kilometri de oraş, am venit cu autobuzul încoace. Iată, acesta este şoferul (arată la Veaceslav), care româneşte nu ştie, şi nu pot să-i las pe dânşii, nu pot să-l las pe unul şi pe altul să-l iau. Trebuie tustrei să plecăm. Eu sunt responsabil din partea primăriei. Iată legitimaţia mea de la primărie (şi-i arată, într-adevăr, legitimaţia de la primărie). Aşa că vă rog să depuneţi tot efortul să nu ne facem de râs noi, poporul sovietic, în faţa unui străin, aşa că aveţi grijă să avem biletele!” Şi ne invită acesta pe toţi trei la bufet – bufetul nu era pentru toată lumea, ci pentru angajaţii gării. Ne aşează la masă, ne serveşte cu ceva, şi-i spune lui Dan: „Tu stai cu mine, ca să pice biletele, primele să le iei tu, nu cumva să vină alte comenzi de la alţi şefi”. Şi Dan a lipsit toată noaptea, până la trei şi jumătate, patru dimineaţă, când a venit trenul, pe la trei dimineaţă a venit trenul. Şi eu am fost în doi cu Veaceslav, la masă, în prezenţa lucrătorilor gării, şi nu aveam voie să vorbim între noi ruseşte, pentru că „oficial” eu nu ştiam ruseşte. Şi el, ca înadins, nu-i venea în cap nimic englezeşte. Şi el făcea numai citate... din filme ruseşti, unde erau citate în limba franceză: Mersi bacu – cum spun ruşii „Merçi beaucoup”, Je ne mange pas..., citate din filme ruseşti, din limba franceză, pe care le ştia. Şi numai aceste cuvinte le spunea, vreo patru, trei citate. Pe la trei aleargă Dan, fără să ţină seama la faptul că eu, chipurile, nu ştiu ruseşte, spune: „Băieţi, am trei bilete, fuga la tren!” Am fugit, ne-am urcat în tren, ne-am aranjat în compartiment, trenul s-a pornit, am respirat uşuraţi. Şi-n timpul acela Veaceslav spune: „Băieţi, n-aţi observat? S-a împlinit binecuvântarea părintelui!” Că fără să vrem, am vorbit franţuzeşte între noi şi altă limbă n-am vorbit. Asta era prima minune pe care am văzut-o după botez. După aceea au fost minuni, într adevăr, mari, nu ca aceasta, mică. Şi foarte multe.

Vorbeşte şi despre ele!

E greu aşa, dintr-o dată. Cu care să încep? Uite, bunăoară, primul nostru copil, Hristofor, a fost dăruit de Dumnezeu. Medicii au spus că noi n-o să avem copii, că nevastă-mea a avut o sarcină extrauterină şi a pierdut o trompă, deci. Cealaltă trompă era total imprac­ticabilă, şi au spus că în plus, noi avem Rhezus factor.

Adică RH diferit?

RH diferit. Ea e negativ, eu sunt pozitiv. Ea e grupa a IV-a, eu sunt grupa a II-a. Şi medicii au spus: „Voi copii nu veţi avea. Gândiţi-vă la fertilizare in vitro sau la înfiere”. Şi noi ne gândeam, dar totodată ne şi rugam. Până când, într-o zi, am aflat că ea e însărcinată. A dus sarcina cu bine şi a născut. Şi, mai mult decât atâta, peste doi ani s-a născut al doilea copil. Medicii au spus că, dacă unul s a născut cu RH negativ, mai mult decât atât n-o să avem copii. Şi totuşi am avut şi al doilea copil, ca un cadou. Şi asta e minune!

Când vrea Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii…

Eram, tot în perioada aceea, la cămin, după botez, şi venise în trecere prin Moscova fostul meu şef de la Chişinău, şef ştiinţific. Eram în relaţii bune cu el şi era în drum spre Novosibirsk, Alma-Ata, avea o noapte de stat la Moscova şi-mi spune mie: „Dacă poţi, să mă iei o noapte la cămin, ca să nu mai cheltuiesc la hotel, mai ales că e şi foarte greu să găseşti cameră la hotel, la Moscova!” Zic: „Bine”. Principalul era să-l trec fără să observe.

Cine, paznicul?

Mai sus decât paznicul, femeile acelea care erau acolo, directoarea, vice-directoarea. Era un cămin deo­se­bit, era un cămin regim hotel – hotel, în sens de camere foar­te bune, WC aparte, baia aparte, erau condiţii foarte bune. Erau două cămine identice alături, în fiecare, două mii de locatari. Intrarea era ca la hotel, ca la recepţie: era hol mare, recepţie, pe lângă recepţie trebuia să treci, să intri la ascensoare. Şi lucrau pe schimburi femeile acolo, erau femei cu studii superioare. Permanent erau cu lite­ra­tu­ră foarte bună. Aspiranţii le dădeau lor cărţi bune. Erau inte­lectuale şi ele, nu erau paznici. Şi era acolo o femeie, o tânără, Tatiana, care avea o pică pe mine extraordinară! Şi eu tot timpul căutam, când venea soţia mea – eram deja căsătoriţi, dar eu eram la cămin –, să nimerească venirea ei în schimbul directoarei, că aceea mă simpatiza. Tot timpul ne făcea o cameră aparte, mie şi soţiei mele, şi ne simpatiza şi pe soţia mea şi pe mine. Dar Tatiana aceasta ochi n-avea să mă vadă! Spunea: „O să vină, Ciubotaru, o vreme când am să te prind şi atunci o să ai probleme!” Dar era situaţia cea mai gravă. Cel mai grav era să găzduieşti oameni fără înregistrare în cămin. Şi iată, vine acest Alexandru, şeful meu, la mine, şi exact e schimbul ei. Eram înfuriat, fricos, şi dau să trec cu el şi ea spune: „Ciubotaru, cu cine treceţi acolo?” Acela s-a pierdut şi eu spun: „La mine, la mine!” Şi ea spune: „Să lase paşaportul aici! Şi să ştiţi că până la zece seara sunt vizitatorii!” Dar trebuia pe noapte să rămână omul! „Dacă el la orele zece nu pleacă, eu confisc paşaportul şi-l dau la miliţie!” Dar el trebuia să plece cu paşaportul la aeroport. Era deja nouă şi ceva seara. Intrăm şi ce să facem, ce să facem? Ăsta: „Măi, eu am intrat într-o belea! Eu trebuie să plec acuma!” Spun: „Nu ştiu ce să facem, acuşi cobor eu jos!” Cobor şi prind rând să dau telefon la Chişinău, la interurban, că erau în hol telefoane interurban, eram foarte favorizaţi în sensul ăsta la cămin. Şi stau acolo, cică stau la coadă să telefonez. De fapt, mă gândesc: „Ce să fac eu cu paşaportul”. Şi stau şi mi-am amintit: se spune că, dacă te rogi cu toată inima, atunci se rezolvă.

Aşa este, dacă îţi pui nădejdea în Dumnezeu, se rezolvă, dacă lucrul e de folos. Că nu trebuie nici să avem o atitudine magică faţă de rugăciune, „mă rog şi gata, se întâmplă tot ce vreau…”

Şi scot mătăniile din buzunar – erau dăruite, la botez preotul mi-a dăruit mătănii şi Noul Testament. Şi mi-a spus cum să folosesc mătăniile celea, ce să spun la fiecare nod. Şi stau şi încep să spun, dar in the back mind mă gândeam: „Să-mi dea paşaportul, să rezolv problema asta! Să-mi dea paşaportul, să rezolv problema asta”. Şi mă rog: „Doamne, Iisuse Hristoase...” şi mă rog, şi mă rog, aşa, vreun sfert de oră. Se apropie un sudanez de mine, un musulman, spune: „Ce faci?” Zic: „Tu ştii ce fac!” Că el era musulman şi eu eram cu mătăniile. „Bun, nu te deranjez”.

Ba chiar de multe ori musulmanii ştiu mai bine ce să facă cu mătăniile, că noi avem şi le purtăm ca brăţări, iar ei le folosesc rugându-se. Noi avem Adevărul, dar nu avem râvnă, ei au râvnă, dar nu sunt în Adevăr…

Şi stau, mă rog, mă rog, stau, dar departe, eram la vreo 30 de metri de recepţie, eram în capătul celălalt al holului. Deodată mă ghionteşte musulmanul ăsta şi-mi spune: „Viorel, Tatiana te cheamă! N-auzi, că a treia oară te strigă!” Şi eu parcă mă trezesc şi aud: „Ciubotaru! Apropiaţi-vă de mine, de câte ori să vă spun? Acuma veniţi la mine!” Şi eu, din capătul celălalt al holului, vin la ea, speriat: nu cumva a chemat şi poliţia? Mă apropii. Ea foarte serioasă, seacă, îmi întinde prin ghişeu paşaportul lui Alexandru: „Ciubotaru, luaţi paşaportul!” Zic: „De ce să-l iau?” „Luaţi-l!” Zic: „Şi ce să fac? Să plece omul?” „Poate să rămână pe noapte. Luaţi paşaportul!” Eu zic: „Nu înţeleg...” „Luaţi-l acum!” Eu îl iau atunci şi zic: „De ce să-l iau?” „Nu ştiu, dar trebuie să vi-l dau!” Foarte sec. Zic: „De ce trebuie să mi-l daţi?” Zice: „Nu ştiu, luaţi-l acum, că altfel mă răzgândesc!” L-am luat şi am plecat şi nu au fost probleme. Femeia care visa să-mi creeze probleme a renunţat la această ocazie…

Da, mâna lui Dumnezeu. E totuşi interesantă şi atitudinea ta, parcă o stârneai să nu ţi-l mai dea…

Au fost şi multe alte minuni. Dar intrarea în viaţa bisericească s-a produs foarte treptat. Ţin minte, după botez, a venit în vizită la mine acel Dan Petrică, cu prietenul lui, prin care el ajunsese la credinţă. Şi era decembrie, postul Crăciunului. Şi eu pregătisem, cu un alt prieten de-al meu, fasole cu carne de porc înăbuşită. Cu murături, toate producţie moldove­nească. Şi pun ceaunul în faţa lor, şi acel băiat, Serghei, spune: „Noi nu vom mânca aceasta. Că suntem în post”. Şi eu spun: „Păi, e o formalitate!” El spune: „Nu, postul nu-i formalitate. Trebuie să postim. Cine nu posteşte nu se mântuieşte. Tu trebuie să ştii, că tu eşti creştin şi tu trebuie să posteşti! Este imposibil să nu posteşti. Atunci nu eşti creştin”. „De ce?” „Pe urmă ai să înveţi de ce. Dar tu să începi să posteşti”. Şi eu am spus: „Ei, foaie verde, să mănânci, să nu mănânci...” În seara aceea am mâncat totuşi fasolele cu carnea de porc, băieţii ceia doi n-au mâncat nimic, au mâncat doar ceai şi ce era acolo, pâine cu miere. Dar am hotărât să postesc. A doua zi, deci, am hotărât să fac conform regulii, şi am văzut că nu este aşa de simplu. Că te încearcă! Eu mă credeam foarte tare, dar nu era aşa de simplu. Apoi am aflat secretul, peste câţiva ani; fiind deja la o nouă parohie, vedeam că în ajunul postului, se apropiau şi cereau binecuvântare la post de la preotul duhovnic: „Binecuvântaţi, părinte, să postesc!” Îmi zic: „Ce-i cu prostia asta? Postul e reglementat, se dă, indiferent de ce spune duhovnicul. E dat de Biserică, nu de duhovnic, postul. Ce mai ceri binecuvântare? Ca şi cum aş spune: «Binecuvântaţi, părinte, să mă mântuiesc!» şi te-ai mântuit!” Şi a spus: „Nu, că dacă iei binecuvântarea la post, atunci postul trece uşor, nici nu simţi că posteşti, e firesc postul”. Şi am luat binecuvântare şi eu, pentru post. Şi de atunci, de fiecare dată iau binecuvântare pentru post şi postul trece cu bucurie, cu multă bucurie, fără aceste căderi, fără aceste nevoi de a mânca ceva care nu este de post. Trece numai ca o bucurie şi ai un fel de nostalgie a postului, de fiecare dată. Vrei ca postul să se întoarcă.

Lucru pe care cei care nu postesc nu au cum să îl înţeleagă…

Din ’86, când m-am botezat, până n ’90, mă spovedeam la părintele Ambrozie. Fie plecam în satul acela, fie plecam – el a fost mutat apoi la Ivanovo – la Ivanovo, el venea relativ des la Moscova, în secret, ca să nu ştie KGB-ul, că era sub supraveghere, ca persoană antisovietică şi el, venea la Moscova şi noi ştiam, fiii lui duhovniceşti, că vine la Moscova, la cine se opreşte şi plecam şi noi acolo, la spovedanie. Venea şi nevastă-mea. Deja şi nevastă-mea se spovedea acolo. Nevastă-mea s-a integrat în biserică uşor.

V-aţi apropiat de biserică în aceeaşi perioadă?

Eu, în felul cum am spus. Ea venise – am avut un specific cu nevastă-mea, că am fost crescuţi în medii diferite. Eu am fost crescut într-un mediu profund antisovietic şi naţionalist, ea a crescut într-un mediu pro-rusesc. Deşi maică-sa e moldoveancă, taică-său era rus, şi ea a făcut şcoala rusă. Într-un mediu rusesc a crescut, într un mediu unde problema naţională nu exista. Şi părinţii mei mi-au spus categoric: „Nu te căsătoreşti cu nimeni decât cu o româncă! Cu o româncă-româncă, să fie naţionalistă ca şi tine, să vezi din ce neam vine ş.a.m.d, tot, tot, tot!” Pe când eu mă îndrăgostisem de fata aceasta. Şi eu nu puteam să calc peste binecuvântarea părinţilor, chiar şi în sensul laic al cuvântului, nu puteam să trec peste cuvântul părinţilor, că aşa am fost educat, pe de altă parte, nu puteam renunţa la ea, nici nu mă gândeam la altă fată!

Pentru un tânăr din ziua de astăzi, sau pentru tinerii din generaţia de mâine, o astfel de atitudine pare de neînţeles. Şi mie mi se pare ciudată, mai ales că nu era vorba de un tânăr credincios care aştepta binecuvântarea părinţilor săi credincioşi…

Şi aşa a durat starea aceasta de nici încolo, nici încoace, timp de şapte ani. Şi în sfârşit, prin Nana mea, care o cunoscuse pe viitoarea mea soţie, a spus: „E o fată foarte bună şi e bine să fii cu ea! Şi este important să te căsătoreşti din dragoste, că dacă nu e din dragoste, atunci te chinui toată viaţa!” Şi ea i-a convins pe părinţii mei, părinţii mei au spus: „Bine, suntem de acord, în situaţia asta, să te căsătoreşti cu fata asta. Dar ea să intre în familia noastră integral!” Şi a intrat integral!

Şi în ’86, iulie, am făcut nuntă. În noiembrie m-am botezat, în ’86, şi în decembrie, ea vine la Moscova în vizită la mine, deja era soţie legală, tot.

Dar nu eraţi cununaţi religios.

Nu eram cununaţi religios. Dar era legal după paşaport. Şi ea vine, o întâmpin la aeroport, în drum spre cămin îi spun că eu m-am botezat. Ea spune; „Bine”. Şi umblu la biserică. Ea spune: „Bine”. „Şi tu trebuie să te hotărăşti să umbli la biserică cu mine”. Ea spune: „Nu! Treaba ta ce faci, eu nu umblu!” Ajungem la cămin şi spun: „Iată, acuma este miercuri, duminică trebuie să mergem la biserică. Ai să te gândeşti. Dacă nu mergi la biserică, divorţăm. Aşa că hotărăşte-te: cu mine la biserică, ori fără mine, divorţăm”. După şapte ani de zbatere, atâta ne-am zbătut ca să fim împreună. Şi primele luni după căsătorie, practic e luna de miere încă, continuă.

Ai pus problema cam dur, dar a dat rezultate. Astfel de discuţii ar trebui să aibă loc înainte de căsătorie, dar pentru că tu nu erai botezat, bine că măcar au avut loc după. În ziua de astăzi multe cupluri se căsătoresc fără să îşi pună astfel de probleme, şi de asta ajung foarte repede la divorţ…

Şi peste vreo două zile, mi-a mai pus câteva întrebări despre credinţă şi a spus: „Hai să încercăm să mergem la biserică”.

Bine că a fost atât de receptivă…

Şi i-am spus nevestei mele cum să se comporte la biserică. Îţi faci cruce la fiecare Doamne, miluieşte!, la Slavă, la mântuire, când auzi cuvântul mântuire, la aceste expresii, cuvinte, îţi faci cruce. Bărbaţii şi femeile nu erau alăturea, chiar erau fizic despărţiţi. În biserica aceea proaspăt deschisă, Mănăstirea Sfântul Daniil din Moscova, de cum intrai, naosul era despărţit în două, prin coloane şi prin sfori aşa frumos făcute. Femeile intrau într-o parte, bărbaţii în altă parte. Şi eram separaţi de o distanţă de 10 metri unii de alţii. Şi nu puteau fi în contact decât dacă ieşeau din biserică, femeia în partea asta nu putea să intre. Pentru că în mijloc era o namilă de om – era portarul, uşierul – care îndrepta femeile în stânga, bărbaţii în dreapta. La femei era înghesuială mare, la bărbaţi era larg, pentru că bărbaţi erau puţini, femei erau multe. Încă un moment interesant am observat atunci. Pe cei îmbrăcaţi indecent îi oprea în pridvor; pe străini, pe cei care nu ştiau Tatăl Nostru sau Crezul îi oprea în pridvor. Bunăoară, procedura era următoarea: el se uita, vedea pe cineva care îi trezea îndoieli, îi punea degetul în piept şi spunea: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum...” – şi trebuia să continui. Sau: „şi iarăşi va să vină cu slavă...” – şi trebuia să continui. Dacă nu continuai, „Rămâi în pridvor!”, „Rămâi în pridvor!” Dacă continuai, intrai. Şi el pe toţi ăştia îi lăsa în pridvor, şi-i ţinea până la „Cei chemaţi ieşiţi!”, cu uşile pridvorului deschise. „Cei chemaţi ieşiţi!” – uşile la pridvor în naos le închidea. Şi ei n aveau ce să caute atunci în pridvorul închis şi ieşeau, plecau. Erau mulţi străini, cu aparatele foto veneau, şi pe dânşii îndată îi oprea în pridvor. Şi în felul ăsta s-a făcut prima intrare a nevestei mele în biserică. După care am plecat la lavră.

La care lavră? La Pecerska?

Nu, aceasta de lângă Moscova, Serghiev Posad, la  35º. Şi sărmana s-a rătăcit acolo. A stat două ore şi ceva pe ger la lavra aceasta. Dar eu credeam că ea mă aşteaptă în biserică, şi eram în timpul ăsta în chilie la părintele Benedict. Şi, în felul acesta, a avut ea de suferit, după aceea, cu ovarele. Cred că inflamaţia toată care a durat a fost din cauza aceasta. Dar părintele Benedict pe ea a rugat-o, nu pe mine – avea o geantă mare, de piele de porc, de asta fundamentală, era într-un loc o cheutoare ruptă: „Caută tu la Moscova pe cineva care poate să o repare!” Şi ea singură, nemoscovită, a avut această răspundere. Şi a reparat-o şi i-a dus-o lui, i-a înmânat-o la chilie, a mers cu trenul de la Moscova acolo.

Da, a vrut să o obişnuiască cu ideea de ascultare de preot…

Şi aşa, cătinel, intram în biserică…