Scurtă istorie a bisericii ortodoxe române povestită celor tineri



Yüklə 1,22 Mb.
səhifə1/24
tarix06.09.2018
ölçüsü1,22 Mb.
#78150
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24



SCURTĂ ISTORIE A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

POVESTITĂ CELOR TINERI

CURS


ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

DOMNII ŢĂRII ROMÂNEŞTI (1310-1654)


BASARAB I ÎNTEMEIETORUL (1310-52)

NICOLAE ALEXANDRU BASARAB (1352-64)

VLAICU VODĂ (VLADISLAV I) (1364-77)

RADU I (1377-83)

DAN I (1383-86)

MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418)

MIHAIL I (1418-20)

RADU II (1420-22)

DAN II (1422-31)

ALEXANDRU ALDEA (1431-36)

VLAD DRACUL (1436-42; 43-47)

BASARAB, fiul lui Dan II (1442-43)

VLADISLAV II (1447-48; 1448-56)

VLAD ŢEPEŞ (1448;1456-62; 1476)

RADU CEL FRUMOS ((1462-74)

LAIOTĂ BASARAB (1474-76)

BASARAB CEL TÂNĂR (ŢEPELUŞ) (1476-82)

VLAD CĂLUGĂRUL (1482-95)

RADU CEL MARE (1495-1508)

MIHNEA CEL RĂU (1508-1509)

MIRCEA II (1509-10)

VLAD CEL TÂNĂR (1510-12)

NEAGOE BASARAB (1512-21)

RADU DE LA AFUMAŢI (1521-23; 1524; 1524-25; 1525 ucis)

VLADISLAV III (1523-25)

RADU BĂDICA (1523-24)

MOISE AVODĂ (1529-30)

VLAD ÎNECATUL (1530-32)

VLAD VINTILĂ (1532-35)

RADU PAISIE (1535-45)

MIRCEA CIOBANUL (1545-54; 58-59)

PĂTRAŞCU CEL BUN (1554-57)

PETRU CEL TÂNĂR (1559-68)

ALEXANDRU II MIRCEA (1568-77)

MIHNEA TURCITUL (1577-83; 85-91)

PETRU CERCEL (1583-85)

ŞTEFAN SURDUL (1591-92)

ALEXANDRU CEL RĂU (1592-93)

MIHAI VITEAZUL (1593 sept.-aug.1601)

RADU MIHNEA (1601-1602;1611-23)

RADU ŞERBAN (1602-11)

ALEXANDRU COCONUL (1623-27)

ALEXANDRU ILIAŞ (1627-29)

LEON VODĂ (1629-32)

MATEI BASARAB (1632-54)

MITROPOLIŢII UNGROVLAHIEI

IACHINT (1352-72)

HARITON (1372-81)

ANTIM (1381-1401)

TEODOR (1403-12)

EFTIMIE I (1412- )

IOSIF (1464-77)

MACARIE I (1477-87))

ILARION I (1487-1502)

NIFON (1503-5)

MAXIM (1505-8)

MACARIE II (1512.21)

TEODOR (1521-23)

ILARION II dela Râmnic (1523-26)

MITROFAM (1526-34)

VARLAAM (1534-44)

ANANIA de la Buzău (1544-58)

EFREM (1558-66)

DANIIL (1566-68)

EFTIMIE II de la Râmnic (1568-76)

SERAFIM (1576-85)

MIHAIL I de la Râmnic (1585-89)

NICHIFOR (1589-92)

MIHAIL II (1592-94)

EFTIMIE III (1594-1602)

LUCA de la Buzău (1602-29)

GRIGORIE (1629-36)


MITROPOLIŢII SEVERINULUI

ANTIM (1370-81)

ATANASIE (1381-1403)


DOMNII MOLDOVEI


DRAGOŞ VODĂ (1352-1355)

SAS (1355-1359)

BALC (1359)

BOGDAN I Întemeietorul (1359-1365)

LATCU (1365-1375)

PETRU MUŞAT (1375-1391)

ROMAN MUŞAT (1391-1394)

ŞTEFAN MUŞAT (1394-1399)

IUGA (1399-1401)

ALEXANDRU CEL BUN (1401-1432)

ILIAŞ şi ŞTEFAN II (1432-1447)

ROMAN II (1447-1448)

PETRU II (1448-1449)

ALEXĂNDREL (1449)

BOGDAN II (1449-1451)

PETRU ARON (1451-1452)

ALEXĂNDREL (1452-1454)

PETRU ARON (1454-1457)

ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)

BOGDAN III cel ORB (1504-1517)

ŞTEFĂNIŢĂ (1517-1527)

PETRU RAREŞ (1527-1538)

ŞTEFAN LACUSTA (1538-1540)

ALEXANDRU CORNEA (1540-1541)

PETRU RAREŞ (15411546)

ILIAŞ TURCITUL (1546-1551)

ŞTEFAN RAREŞ (1551-1552)

ALEXANDRU LĂPUŞNEANU (1552-1561)

DESPOT VODĂ (1561-1563)

ŞTEFAN TOMŞA I (1563-1564)

ALEXANDRU LĂPUŞNEANU (1564-1568)

BOGDAN LĂPUŞNEANU (1568-1572)

ION VODĂ cel VITEAZ (1572-1574)

PETRU ŞCHIOPUL (1574-1579)

IANCU SASUL (1579-1582)

PETRU ŞCHIOPUL (1582-1591)

ARON TIRANUL (1591-1595)

ŞTEFAN RĂZVAN (1595)

IEREMIA MOVILĂ (1595-1600)

MIHAI VITEAZUL mai-sept.1600

IEREMIA MOVILĂ (1600-1606)

SIMION MOVILA (1606-1607)

CONSTANTIN MOVILĂ (1607-1611)

ŞTEFAN TOMŞA II (1611-1615)

ALEXANDRU MOVILĂ (1615-1616)

RADU MIHNEA (1616-1619)

GAŞPAR GRATIANI (1619-1620)

ALEXANDRU ILIAŞ (1620-1621)

ŞTEFAN TOMŞA II (1621-1623)

RADU MIHNEA (1623-1626)

MIRON BARNOVSCHI (1626-1629)

ALEXANDRU COCONUL (1629-1630)

MOISE MOVILĂ (1630-1631)

ALEXANDRU ILIAŞ (1631-1633)

MIRON BARNOVSCHI (1633)

MOISE MOVILĂ (1633-1634)

VASILE LUPU (1634-1653)

GHEORGHE ŞTEFAN (1653-1658)

GHEORGHE GHICA (1658-1659)

CONSTANTIN ŞERBAN (2-21 nov.1659)

ŞTEFĂNIŢĂ LUPU (1659-1661)

EUSTRATIE DABIJA (1661-1665)

GHEORGHE DUCA (1665-1666)

ALEXANDRU ILIAŞ (1666-1668)

GHEORGHE DUCA (1668-1672)

ŞTEFAN PETRICEICU (1672-1673)

DUMITRAŞCU CANTACUZ. (nov.1673)

ŞTEFAN PETRICEICU (1673-1674)

DUMITRAŞCU CANTACUZ. (1674-1675)

ANTONIE RUSET (1675-1678)

GHEORGHE DUCA (1678-1683)

ŞTEFAN PETRICEICU (1683-1684)

DUM.CANTACUZINO (1684-1685)

CONSTANTIN CANTEMIR (1685-1693)

DIMITRIE CANTEMIR (1693)

CONSTANTIN DUCA (1693-1695)

ANTIOH CANTEMIR (1695-1700)

CONSTANTIN DUCA (1700-1703)




PRECUVÂNTARE

Prin volumul de faţă, intitulat astfel prin preluarea unui inspirat titlu al unei alte cărţi scrisă spre a fi citită pe nerăsuflate, carte a eminentului om de cultură, Neagu Djuvara , încercăm o abordare a istoriei noastre bisericeşti din unghiuri oarecum mai puţin cunoscute.

Toată lumea este unanim de acord că istoria se face pe baza documentelor, dar tot astfel trebuie să recunoaştem că istoria se reconstituie şi pe baza surselor orale, de ce să nu spunem, pe baza unor tradiţii consemnate ele însele în timp şi, devenite astfel document. Până mai ieri, aşa am fi fost tentaţi să considerăm, dacă, mai nou, nu ar fi apărut o serie de volume privind istoria imaginarului, istoria mentalităţilor, istoria prin loviturile de stat, istoria românilor prin cultura lor şi aşa mai departe. Perspectivele istorice ne pun la îndemână o teribilă şi variată gamă de subiecte.

De ce să nu încercăm o istorie a românilor prin Biserica lor? Am da un răspuns acelora care, până mai alaltăieri, – azi convertiţi subit la bine – încercau să producă o separaţie netă între istoria Naţiei şi istoria Bisericii ei, ca şi cum Biserica n-ar fi fost implicată în evenimentul istoric al Naţiei pe care o păstorea. S-a încercat pentru multă vreme, din fericire fără sorţi de izbândă, eliminarea Bisericii din toate domeniile, dar mai ales din propria sa Istorie. Istoria Românilor se scria fără nici o referire la istoria Bisericii lor. Este limpede azi pentru oricine că, a vorbi despre istoria Naţiei noastre, fără referire la istoria evoluţiei creştinismului ei întru Ortodoxie, devine un demers nefericit şi lamentabil. Nici un istoric „întreg la minte” nu poate ignora azi puterea lui Dumnezeu în istorie, începând cu propria Sa pogorâre la noi, fără însă a încerca să o determine, deşi suntem din ce în ce mai conştienţi că întreaga cultură a lumii este una bazată pe tipare (nu clişee!) creştine. Dumnezeu nu încearcă să determine istoria, dar se vrea facând parte din ea. Iar la a noastră Istorie, a Românilor, Dumnezeu a luat parte. În general, la istorie...

Aşadar, vom încerca o Istorie a Românilor împreună cu Dumnezeul lor sau explicabilă prin El.

INTRODUCERE


Se înţelege prin cele de mai sus că istoria pe care ne pregătim s-o înfăţişăm o vom face-o şi din perspectivă teologică, oprindu-ne asupra temelor mari pe care propria nostră existenţă istorică ni le pune la îndemână. Nu vom obosi cititorul cu definiţii ale Istoriei , dar vom atrage atenţia tinerilor ce vor începe să citească asupra distincţiei ce trebuie făcută între istoria ca fapt (sensul obiectiv) şi istoria ca înfăţişare a acestor fapte (sensul subiectiv) şi asupra faptului că nu întotdeauna între cele două există concordanţă. Adică, studiul istoric – istoria de faţă - este întotdeauna perfectibil, funcţie de informaţia care apare spre a se reconstitui faptul istoric în sine, la a cărui analiză trebuie să se ţină cont de documente, scrise sau nescrise, de naraţiunea martorilor, de mentalităţile din epocă (de pildă, Evul Mediu românesc, considerăm a fi fost tributar eshatologicului). În ultimul ei sens, istoria devine o disciplină de studiu, din care vom încerca să desprindem câte ceva.

Şi mai trebuie spus ceva. Istoria noastră proprie nu se poate vedea izolat de istoria popoarelor ce ne-au fost şi ne sunt vecine, ba chiar şi de istoria celorlalte popoare europeene, fie ele mai îndepărtate, ce ne-au influenţat în cultura noastră, în artă, în modul de a vedea lucrurile, în genere. Este evident azi, pentru oricine se ocupă de mentalitatea poporului nostru, de cultura sa, că românii sunt un popor aparte prin istoria lui. Remarca o făcea, cu ceva decenii în urmă, marele istoric, Gheorghe Brătianu , pentru care formarea poporului român – latin şi ortodox – constituia un miracol şi o enigmă, în formula aceasta .

Deschidem astfel un capitol în care vom încerca să schiţăm modul în care a evoluat istoriografia românească de-a lungul secolelor, etapele pe care a trebuit să le traverseze aceasta, de la primele tentative de istorie savantă, ştiinţifică, adică de pe la Dimitrie Cantemir încoace.

Cu toate acestea, preocuparea pentru istorie nu a lipsit din cadrul general al preocupărilor, cu mult înainte ca ea să înceapă să se producă în mod organizat sau ştiinţific. Cronicile bizantine de dinaintea sau de după Căderea Bizanţului aveau să inspire pentru multă vreme caracterul scrierilor istorice de la noi. Astfel, aveau să apără primele cronici în Moldova, aşa zisele Letopiseţe, care nu sunt altceva decât atari descrieri istorice ce aveau să facă începutul istoriografiei româneşti.

BISERICA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VII-XIII.

BIZANŢUL, VLAHII ŞI ŢARATELE BULGARE

Pr. Conf. Ioan MOLDOVEANU


Retragerea aureliană de pe teritoriul Daciei, din 275, a deschis calea incursiunilor populaţiilor barbare. Şirul acestora a fost deschis de goţi, populaţie de neam germanic, înfrânţi la 376 de hunii stabiliţi ulterior în Câmpia Panonică. Goţii au migrat către apus, înspre Italia (ostrogoţii), Galia şi Spania (vizigoţii). Hunii au distrus în 447 cetăţile bizantine de malul Dunării, printre care şi puternicul centru creştin de la Sucidava. În legătură cu numele acestei cetăţi stă o descoperire făcută pe la 1946-47 a unei basilici care conserva urme creştine în chiar apropăierea altarului acesteia. Este vorba de o amforă pe care s-au putut citi două inscripţii, evident creştine: „Maria a născut pe Hristos”, iar cealaltă conţinea numele preotului „Lukonokos fiul lui Lykatios”, un al doilea preot cunoscut cu numele la nordul Dunării, după acela al lui Montanus.

Hunilor le-au urmat gepizii germanici, care au zăbovit vreo două sute de ani în Banat şi vestul Transilvaniei, înfrânţi şi ei la 567 de avari, unul dintre cel mai războinice neamuri, şi longobarzi. Avarii au fost însoţiţi îndeobşte de slavi, un neam foarte numeros. În contextul uneia dintre incursiunile întreprinse de bizantini împotriva avarilor şi slavilor, doi cronicari bizantini Teophnes şi Theophilact Symocates menţionează un episod care pune în lumină câteva aspecte privind limba vorbită de o parte din soldaţii armatei bizantino-romane, la 587. Ni se relatează că traversând Munţii Haemus, bagajul unuia dintre militari a căzut de pe măgăruşul care-l transporta. Probabil un soldat din urmă i-a strigat confratelui său: „torna, torna, fratre!”. Este uşor de înţeles ce va fi însemnând îndemnul. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu soldaţi din zona Balcanilor pe care-i vedem vorbind o limbă latină spre românească. Este, dacă se poate spune aşa, o primă mărturie privind folosirea limbii protoromâne în secolul VI.

Avarii se vor prăbuşi între 797-805 sub loviturile francilor lui Carol cel mare şi ale hanului bulgar Krum. Aşa vor rămâne slavii singurii actori pe scena istoriei europeene, generatori ai uneia dintre teribilele culturi şi civilizaţii.

Invaziei slave, Imperiul bizantin nu i-a putut face faţă, aşa încât la 602 asistăm la unul dintre evenimentele cu mare însemnătate în istoria europeeană, şi anume la trecerea masivă şi la stabilirea slavilor cărora li se adăugaseră „volgarii” (neam locuitor al malurilor Volgăi), în sudul Dunării. Trebuie că numărul celor care au trecut Dunărea trebuie să fi fost destul de însemnat (cronicile menţionează un număr de 100.000 persoane), de vreme ce slavii au reuşit îndeajuns de repede să disloce populaţia daco-romană din sudul Dunării, dar şi al Munţilor Haemus, până la Tesalonic şi chiar mai jos. Astfel, populaţia romanică dislocată avea să rămână împărţită, iniţial, în două mari grupe, dacoromâni şi macedoromâni sau aromâni, din care, la rândul lor, s-au mai desprins istroromânii spre apus şi respectiv meglenoromânii. O altă parte, credem că destul de însemnată, a fost slavizată, generând masa slavă populatoare a Balcanilor. Această convieţuire a influenţat esenţial întreaga zonă, dar şi limba română, aşa încât azi 1/6 din lexicul românesc este unul de origine slavă. Trebuie însă reţinut faptul că din cuvintele de origine slavă ale limbii române nu se poate forma nici măcar o propoziţie, fără a folosi şi cuvinte de tip latin, ceea ce denotă faptul că morfologia limbii noastre este una latinească.

Aşadar secolul al VII-lea şi cel următor constituie perioada de formare a unor entităţi distincte în Balcani, şi ne referim aici la cea românească, în special. Numele iniţial al românilor a fost acela de vlahi, , cuvânt de origine slavă, preluat de aceştia de la germanicii care denumeau popoarele de tip roman prin termenul valha .

La 864, slavii sud-dunăreni, adică bulgarii, aveau să se încreştineze direct de la Bizanţ, însuşi conducătorul bulgar Boris botezându-se cu numele aceluia prin care au venit misionarii, împăratul Mihail al III-lea. Tot în secolul al IX-lea, bulgarii vor căpăta şi un alfabet prin cei doi fraţi slavo-greci din Tesalonic, (Constantin) Chiril (+869) şi Metodiu (+885). Este vorba de alfabetul chirilic, slova în care se va scrie de aici înainte o întreagă literatură ce va influenţa într-atâta însăşi cultura românească medievală. Datorită acestui demers al celor doi, consideraţi azi sfinţi de ambele Biserici, greacă şi bulgară, ambele revendicându-şi-i ca proprie moştenire, Bulgaria va deveni un focar al scrierii şi culturii paleoslave . De aici cultura şi scrierea slavă s-au răspândit în tot arealul locuit de slavi, dar a ajuns şi la noi.

Crearea statului bulgar a introdus teritoriul Dobrogei, teoretic aparţinând Bizanţului, într-o stare de incertitudine. Faptul că Bizanţul n-a mai putut supraveghea graniţa dunăreană a dus la înglobarea ei de către bulgari, între 681-971, deşi nu se poate vorbi de o ocupaţie efectivă, întrucât ea n-a fost nici totală, nici continuuă. Odată cu începuturile invaziilor barbare la sudul Dunării, spre Coanstantinopol, Dobrogea v-a fi lipsită de ordinea administrativă de odinioară şi, pe linie de concluzie, şi de organizarea ierarhică înfloritoare de care beneficiase până pe la 520. Sigur este că stabilirea bulgarilor la sudul Dunării în secolul al VII-lea a introdus treptat Dobrogea în sfera de influenţă a slavilor, aşa încât vedem că pe la 943 inscripţiile se redactau în limba ocupanţilor. Aşa este inscripţia de la Mircea Vodă, localitate din jud. Constanţa, în care se pomenea numele unui jupan Dimitrie, probabil un conducător local .

De abia, în a doua jumătate a secolului X şi-a reîndreptat Bizanţul atenţia către litoralul apusean al Mării Negre, atât de important, cel puţin din punct de vedere economic. Aşadar, vom vedea pe împăratul Nichifor Fokas (963-969) chemând în ajutor pe cneazul Kievului, Sviatoslav. Acesta a ocupat Dobrogea, iniţial, pentru bizantini, dar se vede că bogăţia gurilor Dunării l-a făcut să reţină pentru sine teritoriul nou ocupat, ba să întreprindă incursiuni în tot cuprinsul Balcanilor. Faptul a determinat, la 971, acţiunea în forţă a armatelor imperiale, conduse acum de ambiţiosul împărat Ioan Tsimiskes (969-976). Campania s-a soldat cu alungarea lui Sviatoslav, recuperarea Dobrogei şi tarnsformarea ei în ducat bizantin, sub numele de „thema Paradunavion” sau „Paristrion” , themă condusă de un strateg cu sediul la Durostorum (Dorostolon, Dristra, Silistra).

Durostorumul dobândise o importanţă însemnată mai ales după ce, în timpul ţarului Petru (927-969), urmaş al marelui Simeon, Bizanţul, prin împăratul Roman Lekapen (919-944) şi patriarhul său, recunoscuse autocefalia bisericii noului stat bulgar, acordând întâistătătorului său drepturile pe care le avusese mai înainte Arhiepiscopia Justiniana Prima . Sediul noii Patriarhii a fost, iniţial, se pare, chiar la Durostorum (Dristra sau Silistra) , mutându-se la Ohrida, după 984, din pricina faptului că la Durostorum era acum sediul strategului biazntin. La Durostorum va rămâne doar o mitropolie supusă Bizanţului şi care probabil avea în grija ei mai vechile cetăţi romano-bizantine de sub Dunăre, dar şi pe acelea de la nordul ei, altădată sedii episcopale.

În 1018, Vasile II Bulgaroctonul (976-1025) cucerea restul ţaratului, adică partea sa apuseană ce includea şi Macedonia de azi. Este data la care încetează prima existenţă a ţaratului bulgar. Este desfiinţată şi Patriarhia de Ohrida, dar nu suprimată, aceasta având să funcţioneze ca arhiepiscopie supusă direct Constantinopolului şi având în jurisdicţie – se crede -, precum odinioară Arhiepiscopia Justinianei Prima, şi teritoriile vlahilor de la nordul Dunării.

De la sfârşitul secolului XI începem să deţinem informaţii mult mai clare despre Dobrogea, populaţia ei şi conducătorii locali de acolo, dar şi despre ultimele triburi migratoare, pecenegii, uzii şi cumanii, cu toţii întreprinzând incursiuni în Imperiu. Cea care ne lasă informaţia nu este alta, decât fiica împăratului Alexios Comnen, Ana Comnena, care ne spunea în „Alexiada” că, pe la 1086, cumanii duseseră tratative cu şefii unui „neam scitic”, Tatos, Sestlav şi Satzas (Sacea), primul stâpânind Dristra (Durostorumul), iar ceilalţi „Vicina şi celelalte oraşe”. Cu alte cuvinte, de la această dată începem să deţinem informaţii concrete despre existenţa unor formaţiuni politice în Dobrogea, următoarea ştire cu privire la aceasta apărând prin secolul XIV.

Între timp, avea să se refacă Statul bulgar, către sfârşitul secolului XII, mai precis pe la 1185-1186, dată la care doi fraţi vlahi (sau, mai bine spus, unul vlah şi celălalt cuman) din regiunea Târnovei, Petru şi Asan, reuşesc să iniţieze o mişcare de revoltă antibizantină, care avea cauze de ordin material. Originea lor românească este confirmată de izvoare contemporane: cronica lui Niceta Choniates Akominatos, cronica germană a lui Ansbertus, cronici franceze sau documente papale. Regimul fiscal impus de Bizanţ devenise insuportabil, aşa încât, vlahii şi bulgarii din sudul Dunării, ajutaţi şi de cei de la nord, reuşesc să înlăture dominaţia bizantină şi să impună existenţa unui stat nou, cel al „asăneştilor”, cu capitala la Târnovo. Urmaşul lor, Ioniţă Caloian (1197-1207), a reuşit să extindă hotarele noului stat şi să obţină, în primă instanţă, la 1204, încoronarea de la papa Inocenţiu III şi recunoaşterea ca „rex Bulgarorum et Blachorum”. În acest punct, nu se poate trece cu vederea faptul că papa avea ştire despre romanitatea noilor conducători, ceea ce l-a făcut să încerce să-i atragă în sfera sa de influenţă.

Cu timpul, caracterul vlah al noului imperiu s-a diluat, pentru ca puţin după începutul secolului XIII, odată cu moartea lui Ioniţă Caloian, statul să devină eminamente bulgar.

Întemeirea statului Asăneştilor a creat o situaţie privilegiată din punct de vedere ecleziastic pentru capitala Târnovo. Tocmai de aceea, fraţii Patru şi Asan au ridicat, în apropierea locului care avea să devină capitală, o biserică. Odată recunoscut Ioniţă Caloian de către papă, arhiepiscopul Vasile, primul păstor al bisericii ctitorite de cei doi fraţi, va deveni primat al Bisericii bulgare, egal în rang cu patrirahul constantinopolitan. Condiţia acordării bunăvoinţei papale era reconoaşterea suveranităţii papei. Situaţia nu a fost favorabilă însă papei, căci Cruciada a IV-a de la 1204 a produs balansul politic către Constantinopol, mai ales în urma faptului că Ioniţă luase în captivitate pe noul împărat instalat la Constantinopol, Balduin de Flandra, care de altfel a şi murit în beciurile Târnovei. Tot atunci s-a produs reorientarea noului stat şi a arhiepiscopiei lui către Bizanţul exilat acum. Tocmai de aceea, recunoaşterea Patriarhatului bulgar de Târnovo se va face din exil de către ecumenicul Gherman II, de la Lampsakos, în 1235.

Târnovo avea să devină unul dintre centrele de cultură cele mai însemnate din Balcani, acolo luând fiinţă şcoli teologice pentru tinerii din Balcani, refectorii de caligrafiere şi copiere manuscriptă. Unul din fondatorii de marcă ai acestui centru a fost sfântul Teodosie cel Mare, mentor al patriarhului Eftimie la Târnovei cu care se va sfârşi această epocă. Eftimie era ierarhul în jurul căruia se întemeiase un teribil curent cultural ce avea să anime toţi Balcanii de până la căderea Bulgariei sub turci. Şi tot el era acela care întreţinuse corespondenţă cu o altă mare figură ecleziastică de la noi, Nicodim de la Tismana, el însuşi un vlaho-slav.

Sub ţarul Ivan Alexandru (1331-1371), situaţia ţaratului revine la starea pe care o avusese înainte de desfiinţarea sa din 1018 şi, extinzându-se, a fost împărţit în două: o parte cu capitala la Târnovo, iar cealaltă cu capitala la Vidin. Ambele cad sub turci la 1393, primul şi, la 1396, respectiv al doilea. Acesta a fost momentul în care ne-au parvenit nouă românilor moaştele sfintei Filofteea, păstrate azi la Curtea de Argeş, pe când Argeşul era capitală a Munteniei.

În tot acest timp, Dobrogea trebuie să fi fost condusă de şefi locali, până când va ajunge în stăpânirea lui Basarab I Întemeietorul. Izvoarele mai menţioneză şi existenţa unui mic stat desprins din cel bulgar, mărginit teritorial de Varna şi Caliacra, aşa zisa ţară a Cavarnei, al cărui conducător, Balica, intervenea la 1346 în luptele interne din Bizanţ, trimiţând un corp de oaste de 1000 de luptători, sub conducerea lui Dobrotici şi a fratelui acestuia Teodor, să sprijine pe împărăteasa Ana de Savoya, mama lui Ioan V Paleologul, împotriva lui Ioan VI Cantacuzino. Pe la 1348, pe acest Dobrotici îl întâlnim ca despot în ţara Cavarnei, ca vasal Bizanţului. Dobrotici este menţionat de cronicile bizantine ca sprijinitor al Imperiului în lupta cu bulgarii, dar apare şi în conflict cu împăratul Ioan V Paleologul, pe care l-a şi arestat la Varna, pe când acesta se întorcea, pe la 1365-1366, din periplul său occidental ce avusese ca scop închinarea Imperiului Romei papale. Singura „reuşită” a acestui împărat fusese propria-i închinare şi îmbrăţişare a catolicismului. Din arestul de la Varna l-a putut scăpa doar Amedeo de Savoya, văr al mamei sale, şi aceasta numai cu preţul autonomiei politice a lui Dobrotici. Imediat după acest eveniment, Dobrotici va intra în stăpânirea întregului teritoriu cuprins între Dunăre şi Marea Neagră, dar şi a oraşelor de pe malul drept al Dunării. Acestui Dobrotici trebuie să-i fi urmat fiul său, Ivanco, omorât de turci în luptele ce aveau să marcheze de acum încolo viaţa Dobrogei (numită aşa după numele lui Dobrotici). În acest context, Dobrogea va fi pierdută pentru aceşti conducători locali şi „recuperată”, nu pentru mult timp de Mircea cel Bătrân (1386-1418), împreună cu Dristra. De aceea, domnitorul muntean îşi adăuga, la 1389, titlului său şi pe acela de „stăpânitor al părţilor Podunaviei” - observăm că memoria mai vechii numiri bizantine se păstra încă – sugerând limpede care era teritoriul nou ataşat domniei. Dobrogea a fost din nou pierdută, în favoarea turcilor, după lupta de la Rovine (1394) şi iarăşi recâştigată de Mircea la 1404, când se intitula „domn de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea mare şi singur stăpânitor al cetăţii Drîstorului”, dar nu pentru multă vreme, căci Dobrogea avea să fie pierdută iremediabil până la 1878.


Yüklə 1,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin