Secţia I civilă Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă. Art. 07 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al. Noul Cod de procedură civilă

SECŢIA I CIVILĂ
1. Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă.

Art. 107 Noul Cod de procedură civilă

Art. 113 al.9 Noul Cod de procedură civilă
Acţiunea civilă având ca obiect pretenţii în legătură cu o faptă penală judecată în mod distinct, se apreciază ca fiind de sine stătătoare, competenţa teritorială stabilindu-se în condiţiile art.107 NCPC.

Cererea de chemare în judecată se va introduce la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau îşi are sediul pârâtul sau instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită s-au s-a produs prejudiciul în cazul răspunderii civile contractuale potrivit art.113 al.9 NCPC.
(Sentinţa civilă nr. 6/15.01.2015)
La data de 7 iulie 2014, reclamanta F. Constanţa a chemat în judecată pe pârâţii C. N., B. M., F. I., M. M. şi Gh. D., pentru ca pe baza hotărârii ce se va pronunţa în cauză să fie obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 71.442 euro, sumă ce reprezintă lipsa de folosinţă a imobilului „Hanul Amzacea” cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii se arată de către reclamantă că prin sentinţa penală nr.51/F/2008 a Curţii de Apel Piteşti, definitivă prin decizia penală nr.891/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâţii au fost condamnaţi, iar instanţa a dispus restituirea „Hanului Amzacea” proprietarului de drept, în speţă reclamantei.

Ulterior, prin nenumărate adrese reclamanta a solicitat predarea de bună voie a acestui imobil, însă pârâţii au refuzat acest lucru de bună voie, sub pretextul că au pe rolul instanţelor judecătoreşti, căi extraordinare de atac, respectiv contestaţii în anulare şi revizuire, care însă au fost respinse definitiv.

Având în vedere această situaţie, reclamanta a suferit un prejudiciu de 71.442 euro, reprezentat de lipsa de folosinţă a imobilului de la data vânzării frauduloase şi până la 9 iunie 2012, sumă ce rezultă dintr-un raport de expertiză efectuat de un expert evaluator, sens în care se solicită admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

În susţinerea acţiunii s-au depus de către reclamantă la dosar contract de vânzare-cumpărare nr.1965/20.06.2003, sentinţa penală nr.51/F/20.05.2008, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, raport de expertiză contabilă extrajudiciară şi mai multe somaţii emise către pârâţi.

Ulterior, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.1357 din noul Cod civil, precizând că acţiunea de faţă trebuie să fie judecată de Tribunalul Argeş, Secţia I-a civilă.

S-au formulat întâmpinări de către pârâţi, prin care s-a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Piteşti, atâta vreme cât toţi pârâţii locuiesc pe raza municipiului Constanţa, iar în baza criteriului valoric, competent să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Constanţa, Secţia I-a civilă; s-a invocat excepţia de netimbrare, precizându-se că acţiunea este de sine stătătoare şi nu este scutită de plata taxei de timbru, invocându-se dispoziţiile art.3 din O.U.G. nr.80/2013; s-a invocat de asemenea lipsa calităţii procesuale pasive, pe considerentul că din dispozitivul sentinţei penale nr.51/F/2008 a Curţii de Apel Piteşti nu ar rezulta vreo obligaţie de a preda către reclamantă „Hanul Amzacea”.

Pe de altă parte, a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la dispoziţiile art.2500 din noul Cod civil şi art.2517 din acelaşi cod, în sensul că termenul de prescripţie este de 3 ani şi el curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, respectiv data de 18.03.2009, când a rămas definitivă hotărârea penală; în fine, dacă se va trece de către instanţa de judecată peste toate aceste excepţii se invocă faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pe baza căreia şi-a întemeiat acţiunea reclamanta, prejudiciul nu există şi nu poate fi luat în considerare un raport de expertiză extrajudiciară, nu există legătură de cauzalitate, nici vina pârâţilor şi nici fapta ilicită.

În fine, s-a răspuns la întâmpinările formulate de către pârâţi, invocându-se faptul că este competent material să soluţioneze cauza de faţă Tribunalul Argeş, având în vedere că procesul penal s-a judecat la Curtea de Apel Piteşti şi raportat la valoarea pretenţiilor, pe de altă parte s-a invocat faptul că acţiunea de faţă este scutită de plata taxei de timbru, raportat la dispoziţiile art.29 lit.i) din O.U.G. nr.80/2013, se mai invocă faptul că pârâţii au calitate procesuală pasivă, situaţie ce rezultă din considerentele sentinţei penale.

Pe de altă parte, se solicită respingerea excepţiei dreptului material la acţiune, întrucât cursul prescripţiei a fost întrerupt prin numeroasele demersuri efectuate de către reclamantă, demersuri concretizate în somaţiile emise către pârâţi, iar în fine, sub aspectul întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale se arată că există atât prejudiciu dovedit cu raportul de expertiză depus la dosar, prejudiciu ce se ridică la suma de 71.442 euro, iar pe de altă parte există şi raport de cauzalitate între fapta ilicită a părţilor şi prejudiciul cauzat, motiv pentru care se solicită admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

În şedinţa din 15 ianuarie 2015, Curtea din oficiu a invocat excepţia competenţei materiale de soluţionare a cauzei.

Prin sentinţa nr. 6/15.01.2014, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a declinat competenţa materială de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantă, în favoarea Tribunalului Constanţa, Secţia I civilă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Având în vedere dispoziţiile art.132 alin.3 din noul Cod de procedură civilă, raportat la faptul că acţiunea de faţă este o acţiune de sine stătătoare, distinctă de procesul penal şi precizarea făcută de reclamantă, precizare din care rezultă că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art.1357 din noul Cod civil şi vizează răspunderea civilă delictuală, sens în care se aplică regulile de competenţă de drept comun şi anume competenţa teritorială, raportat la faptul că domiciliile tuturor pârâţilor se află pe raza municipiului Constanţa, conform dispoziţiilor art.107 NCPC.

Pe de altă parte, reclamanta a arătat că solicită suma de 71.442 euro fără TVA, sumă ce reprezintă lipsa de folosinţă a imobilului „Hanul Amzacea”, situat în Constanţa, sumă ce depăşeşte valoarea de 300.000 lei, Curtea constată că este competent să soluţioneze prezenta cauza Tribunalul Constanţa, Secţia I-a civilă, motiv pentru care va declina competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

2. Dovedirea faptei care constituite abatere disciplinară – condiţie de legalitate a deciziei de concediere

Art.252 alin.2 Codul muncii
Decizia de aplicare a unei sancţiuni disciplinare sub sancţiunea nulităţii absolute trebuie să cuprindă descrierea faptelor care constituie abatere disciplinară potrivit art.252 alin.2 Codul muncii.

Prevederea legală instituie o garanţie a legalităţii sancţiunii, deoarece dă posibilitatea instanţei să verifice temeinicia sancţiunii analizând elementele constitutive ale abaterii disciplinare.

Legiuitorul nu s-a referit la modalitatea de descriere a faptei, însă termenii în care se precizează conţinutul său trebuie să fie suficienţi pentru a se da posibilitatea cunoaşterii sale.

(Decizia civilă nr.47/19.01.2015)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, la data de 27.08.2013, contestatorul B.T. a formulat, în contradictoriu cu intimata SC OMV Petrom SA, contestaţie împotriva deciziei nr. 622/19.07.2013, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa instanţa să dispună anularea acesteia şi reintegrarea sa în funcţia de şef formaţie industria petrolieră în cadrul diviziei E&P/Unitatea de Afaceri Reparaţii Capitale şi intervenţii Sonde/ZP V Moesia Nord.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost încadrat în muncă la societatea pârâtă din 23.02.1993, ca muncitor necalificat, iar urmare a continuării pregătirii şi a rezultatelor bune în muncă, a evoluat profesional până la funcţia de şef formaţie industrie petrolieră în cadrului Diviziei de Reparaţii Capitale şi Intervenţii la Sonde Poeni – calitate în care a avut exploatare autoutilitara cu nr. B-41-UDK. La data de 30.01.2013 a alimentat autoutilitara de serviciu cu carburant din staţia Petrom Căldăraru, iar în urma înregistrării video efectuate cu aparatura din dotarea acestei staţii Petrom, angajatorul a concluzionat în mod eronat că ar fi sustras carburant, ceea ce ar reprezenta abatere disciplinară sancţionată prin desfacerea contractului individual de muncă. A mai precizat reclamantul că înregistrarea video, în care de altfel s-a recunoscut, nu relevă pretinsa sustragere de carburant în considerarea căreia i s-a aplicat sancţiunea disciplinară extremă. Reprezentanţii pârâtei, consideră contestatorul, apreciază fără suport în conţinutul înregistrării video că ar fi avut un recipient în interiorul autoutilitarei, iar în intervalul de circa 50 secunde ar fi introdus în acel recipient o cantitate de carburant ce ar urma a fi sustrasă, astfel reţinându-se pretinsa săvârşire a abaterii disciplinare pe baza unor supoziţii, cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, aşa cum a de altfel s-a apreciat şi de reprezentanţii salariaţilor membrii în comisia de disciplină. Prin urmare, această pretinsă abatere disciplinară nu este complet descrisă, aşa cum prevede art. 252 alin. 2 lit. a Codul muncii.

Pârâta a depus la dosar la data de 14.10.2013, întâmpinare, însă prin încheierea de şedinţă din data de 5.05.2014, Tribunalul Argeş, în temeiul art.208 alin.2 N C.pr.civ., a decăzut această parte din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii, apreciind că pârâta nu a formulat întâmpinarea în termen legal.

Prin sentinţa civilă nr. 2838/2013, Tribunalul Teleorman a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoare Tribunalului Argeş.

Prin sentinţa nr.744/12.05.2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.622/19.07.2013 emisă de către intimată, a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior concedierii şi a obligat intimata să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, de la data concedierii şi până la data reintegrării efective; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.252 alin.2 Codul muncii prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute în sensul că în cuprinsul acesteia nu este descrisă fapta considerată de către intimată ca abatere disciplinară.

Abaterea disciplinară în baza căreia a fost aplicată sancţiunea nu a fost stabilită pe baza unor probe ci numai în baza unei simple prezumţii a angajatorului.

Împotriva hotărârii a formulat apel intimata pentru motive de nelegalitate în dezvoltarea cărora a arătat că instanţa de fond a făcut o apreciere greşită asupra dispoziţiilor art.252 alin.2 Codul muncii atunci când a reţinut că fapta care a constituit abaterea disciplinară reţinută în sarcina contestatorului nu a fost descrisă în mod concret.

De asemenea, înregistrările video au surprins imagini prin intermediul cărora s-a confirmat sustragerea de carburant de către contestator care nu l-a introdus în rezervorul maşinii, ci într-un recipient.

Prin întâmpinare, contestatorul a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 47/19.01.2015, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis apelul formulat de intimata O.M.V. Petrom S.A. Bucureşti, a anulat sentinţei civilă nr.744 din 12 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în dosarul nr.3464/87/2013 şi a fixat termen de judecată la data de 09 februarie 2015.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Tribunalul a apreciat că decizia de concediere este nelegală, fiind încălcate dispoziţiile art.252 alin.2 Codul muncii, la emiterea sa, pentru că angajatorul nu a descris fapta în baza căreia a fost aplicată sancţiunea disciplinară.

Împotriva contestatorului care a îndeplinit funcţia de inspector de securitate în cadrul Secţiei Reparaţii Capitale şi Intervenţii la Sonde Poieni, a fost pornită cercetarea disciplinară pentru fapta de a sustrage carburanţi de la Staţia PECO Petrom Căldăraru la data de 30.01.2013.

În conţinutul deciziei de sancţionare s-a făcut referire că la data de 30.01.2013 orele 21⁰⁴ în momentul alimentării autoutilitarei avută în dotare, contestatorul a introdus carburant atât în rezervorul maşinii, cât şi într-un alt recipient,a cesta de pe urmă fiind însuşit, contrar obligaţiilor din fişa postului şi regulamentul intern.

Potrivit art.252 alin.2 din Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute decizia de aplicare a unei sancţiuni disciplinare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu descrierea faptei care constituie abaterea disciplinară.

Descrierea faptei în baza căreia se aplică sancţiunea disciplinară reprezintă o garanţie a legalităţii deciziei de sancţionare în sensul că instanţa are posibilitatea să aprecieze asupra condiţiei temeiniciei sancţiunii, analizând elementele constitutive ale acesteia.

Legiuitorul nu s-a referit la modalitatea în care se descrie fapta, însă termenii în care se precizează conţinutul său trebuie să fie suficienţi pentru a se da posibilitatea cunoaşterii sale.

În decizia contestată, angajatorul s-a referit la fapta salariatului de a alimenta cu carburanţi atât autoutilitara din dotare, cât şi un alt recipient aflat în interiorul maşinii, această faptă fiind în contradicţie cu obligaţiile de serviciu.

Din descrierea faptei rezultă fără nicio îndoială că sancţiunea a fost aplicată contestatorului pentru însuşirea combustibilului în dauna intereselor angajatorului, faptă care întruneşte elementele constitutive ale unei abateri disciplinare potrivit aprecierilor acestuia de pe urmă, făcute la data aplicării sancţiunii.

Potrivit acestui argument nu s-a reţinut lipsa descrierii faptei care constituie abatere disciplinară în raport de dispoziţiile art.252 alin.2 Codul muncii, astfel că instanţa de fond a anulat decizia de concediere pentru neîndeplinirea unei condiţii de fond a actului de sancţionare în mod greşit lăsând nesoluţionat fondul cauzei.

Pentru evocarea fondului litigiului, în baza art.480 alin.3 Cod procedură civilă s-a anulat sentinţa şi s-a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

3. Termenul de preaviz – Regimul juridic

Art.51 alin.2 Codul muncii

Art.61 lit.c) şi d) şi art. 65 şi 66 din Codul muncii
Dreptul la termenul de preaviz este prevăzut în favoarea salariaţilor ce urmează să fie concediaţi în temeiul art.61 lit.c) şi d), art.65 şi 66 din Codul muncii.

Durata termenului de preaviz nu poate să fie mai mică de 20 zile lucrătoare sub sancţiunea nulităţii absolute salariatul având obligaţiile şi drepturile ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic de muncă.

Termenul de preaviz curge în mod continuu dacă nu a intervenit vreuna dintre cauzele de suspendare a contractului individual de muncă, cu excepţia cazului prevăzut de art.51 alin.2 Codul muncii.

Efectuarea concediului de odihnă pe durata termenului de preaviz nu afectează curgerea neîntreruptă a intervalului de timp, fiindcă acest drept nu suspendă contractul individual de muncă.

(Decizia civilă nr. 2/12.01.2015)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 29.08.2013, contestatoarea N.I. a formulat, în contradictoriu cu intimata SC S.I.E. SRL, contestaţie împotriva deciziei nr.288 din 1.08.2013, solicitând anularea acesteia şi obligarea intimatei la plata drepturilor prev.de art. 80 C.muncii, la plata a 10 salarii compensatorii, la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, la plata despăgubirilor morale în cuantum de 100.000 lei, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că decizia de concediere este nelegală întrucât încalcă disp.art. 65 alin.2 C.muncii, desfiinţarea postului nefiind reală deoarece pe postul său a fost angajată o altă persoană, respectiv numitul A.P.. De asemenea, intimata nu a respectat disp.art. 67 C.muncii, contestatoarea nebeneficiind de măsuri active pentru combaterea şomajului. A mai precizat reclamanta că decizia este nulă şi pentru că a fost emisă în baza unei notificări ce are în vedere alt contract de muncă, respectiv nr.18 din 20-07-2013. În plus, nu a fost respectat nici preavizul de 20 de zile, fiind acordate doar 12 zile de preaviz, celelalte 8 zile fiind trecute în concediu de odihnă şi în consecinţă decizia este nulă deoarece a fost emisă în concediul de odihnă. Concluzionează contestatoarea că decizia de concediere a fost emisă pentru a fi discriminată, pe motiv că a insistat să-i fie respectate drepturile de salariat, şi umilită, având în vedere că a fost concediată după ce a fost trimisă să efectueze controlul medical anual, care a declarat-o aptă de muncă.

La data de 18.04.2014, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru nerespectarea disp.art. 2 din Legea nr. 192/2006, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiate, arătând că decizia de desfiinţare a posturilor de proiectant inginer mecanic a fost luată de conducerea societăţii ca urmare a faptul că aceste cheltuieli nu se mai justificau întrucât societatea nu se mai implica în proiecte noi, în contextul diminuării volumului activităţii, apreciindu-se mai rentabil a se apela punctual la prestatori de servicii, desfiinţarea postului fiind efectivă şi având la bază cauze serioase şi reale. Iar persoana la care se referă contestatoarea că ar fi fost angajată în locul său nu este angajatul societăţii, ci reprezentantul unei alte societăţi partenere şi ale cărui indicaţii sunt puse în practică, motiv pentru care anumite proiecte sunt indicate cu numele acestuia, de aici confuzia reclamantei. De asemenea, contestatoarea a beneficiat de preavizul de 20 de zile, perioadă în care i-a fost acordat şi concediul de odihnă, având în vedere că nu i s-a pretins să se prezinte la locul de muncă, deşi avea această obligaţie. Din nou, reclamanta e în eroare atunci când apreciază că s-a dispus concedierea sa când se afla în concediu de odihnă, întrucât desfacerea contractului de muncă s-a făcut din 5-08-2014, dată când nu se afla în concediu. Iar indicarea în notificarea de preaviz a numărului contractului individual de muncă în mod greşit nu constituie decât o eroare materială fără efecte. Nici neacodarea salariilor compensatorii, pentru care nu există temei legal sau contractual, nu poate atrage nulitatea deciziei contestate. La fel şi nepropunerea unui alt post, această obligaţie revenind angajatorului în alte situaţii, astfel cum a decis şi ÎCCJ. În ce priveşte susţinerile reclamantei vizând discriminarea sa, intimata a arătat că sunt false şi nesusţinute de nicio dovadă.

Prin înscrisul depus la dosar la data de 2.06.2014, contestatoarea a precizat sumele pe care le solicită în cauză, restrângându-şi daunele morale la suma de 9900 lei.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16.06.2014, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de intimată, pentru motivele acolo arătate.

Prin sentinţa nr.1266/23.06.2013, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă; a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea concediului de odihnă neefectuat la data încetării raporturilor de muncă; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Contestatoarea a fost angajata societăţii intimate în baza unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată, fiind concediată în temeiul art.65 alin.1 C.muncii prin decizia nr.288 din 1.08.2013, contestată în cauză.

Sub aspectul legalităţii deciziei contestate, instanţa a reţinut că aceasta respectă disp.art.76 C.muncii, potrivit cărora decizia de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea şi durata preavizului, celelalte prevederi vizând în mod exclusiv concedierile colective. În acelaşi sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.6/2011, pronunţată într-un recurs în interesul legii, deci obligatorie, potrivit art.517 alin.4 NC.pr.civ., de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 24-06-2011.

Însă, potrivit disp.art.65 alin.2 C.muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Tribunalul, deşi, nu poate aprecia asupra oportunităţii măsurilor adoptate de către intimată, urmează a verifica dacă aceste măsuri îndeplinesc cerinţele impuse de art. 65 alin. 2 C. muncii, respectiv dacă sunt reale şi serioase.

Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice sau transformări tehnologice independente de buna sau reaua credinţă a angajatorului şi este serioasă când se impune din necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.

Astfel, locul de muncă trebuie să fie efectiv desfiinţat din structura angajatorului, iar măsura trebuie să fie impusă de dificultăţi reale de menţinere a postului din punct de vedere economic ori de atingere a scopului pentru care funcţia respectivă s-a înfiinţat şi să fie imposibilă menţinerea postului fără pagube pentru angajator.

În cauza de faţă, intimata a făcut dovada că desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei este efectivă, având la bază decizia directorului societăţii din 5.07.-2013 prin care a fost aprobat referatul, privind propunerea de restructurare şi transformare tehnologică a activităţii, al compartimentului Contabilitate-Resurse Umane, din 1-07-2013, în sensul desfiinţării celor două posturi de proiectant inginer mecanic, printre care şi cel al reclamantei.

La baza luării acestei hotărâri de reorganizare a stat, astfel cum se arată în referatul de propunere, faptul că societatea intimată a înregistrat un profit mai mic, în contextul creşterii cheltuielilor cu salariile, apreciindu-se că nu este rentabil a menţine posturi ce nu mai sunt necesare prin raportare la activitatea societăţii, soluţia contractării numai la nevoie a aceloraşi servicii fiind mai bună. Se mai arată, cu privire în mod special la postul contestatoarei, că activitatea acesteia poate fi preluată cu succes de colectivul actual de salariaţi.

De asemenea, decizia de reorganizare a fost urmată de întocmirea unei noi organigrame, în care nu se mai regăsesc posturile desfiinţate.

În cauză, intimata a făcut dovada renunţării în totalitate la compartimentul Proiectare, precum şi a faptului că nu l-a angajat pe numitul A.P., astfel cum a susţinut reclamanta.

Relevant în speţă este aspectul că intimata a justificat necesitatea desfiinţării acestui post prin dispariţia scopului pentru care funcţia s-a înfiinţat, respectiv prin aceea că în obiectul de activitate al societăţii nu mai are pondere activitatea de proiectare, nemaiimpunându-se menţinerea unor astfel de posturi.

În consecinţă, intimata a făcut dovada realităţii celor invocate drept cauză a concedierii reclamantei, iar instanţa apreciază că acestea răspund cerinţelor de seriozitate impuse de art.65 alin.2 C.muncii.

Faptul că o parte a atribuţiilor reclamantei au fost date unor alţi angajaţi ai intimatei nu poate demonstra neseriozitatea măsurii de desfiinţare a postului, fiind o chestiune de oportunitate, ce nu intră în sfera de control al instanţei.

Prin urmare, în contextul în care societatea intimată a dovedit în cauză realitatea şi seriozitatea cauzelor care au stat la baza concedierii reclamantei, susţinerile acesteia privind subiectivismul măsurii nu pot fi avute în vedere de tribunal, nefiind probate în nici cea mai mică măsură.

Iar faptul efectuării controlului medical anual nu reprezintă decât o respectare a normelor legale ce reglementează raporturile de muncă, dat fiind că la acea dată contractul individual de muncă era în vigoare.

Nu poate fi reţinută apărarea contestatoarei potrivit căreia se impune anularea deciziei de concediere întrucât în notificarea de preaviz a fost menţionat greşit numărul contractului individual de muncă încheiat de părţi, fiind vorba de o evidentă eroare materială ce nu a produs părţii nicio vătămare.

În schimb, tribunalul nu a reţinut apărarea intimatei privind acordarea concediului de odihnă în timpul preavizului, căci dreptul salariatului la preaviz, a cărui încălcare atrage nulitatea deciziei de concediere, nu poate fi afectat în niciun fel.

Astfel, angajatorul este liber să nu solicite salariatului să se prezinte la muncă pe timpul preavizului, însă acesta nu poate echivala această durata cu concediul de odihnă, cele două drepturi având scopuri şi temeiuri diferite.

Cu toate acestea, având în vedere că actele juridice trebuie interpretate în sensul producerii de efecte juridice, iar nu în sensul lipsirii de efecte, tribunalul a reţinut că reclamanta a beneficiat de dreptul său de preaviz, angajatorul având obligaţia de a-i compensa în bani concediul de odihnă neefectuat, conform art.146 C.muncii.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantei împotriva deciziei de concediere, cu consecinţa respingerii şi a capetelor de cerere accesorii.

Faţă de această soluţie, tribunalul a analizat şi capătul de cerere subsidiar, privind plăţile compensatorii, pe care intimata le-ar datora, susţine reclamanta, în baza dispoziţiilor C.muncii.

Însă, potrivit art.67 C.muncii, salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Prin urmare, în lipsa unei dispoziţii legale sau contractuale exprese, dreptul reclamantei la compensaţii pentru concediere a rămas doar o vocaţie.

De asemenea, tribunalul a respins şi solicitarea reclamantei privind plata de daune morale, având în vedere că nu s-a constatat ca fiind nelegală concedierea sa.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis în pare acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea concediului de odihnă neefectuat la data încetării raporturilor de muncă.

Totodată, în temeiul art.453 alin.1 şi 2 N C.pr.civ., a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta în cauză, constând în onorariu avocat, potrivit chitanţei de la dosar, ţinând cont de faptul că acţiunea a fost admisă în parte.

În schimb, reclamanta nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli în cauză.

Împotriva hotărârii a formulat apel contestatoarea pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, în dezvoltarea cărora s-a arătat că, instanţa de fond în mod greşit a reţinut respectarea dreptului de preaviz în perioada în care apelanta şi-a efectuat concediul de odihnă, încălcându-se astfel dispoziţiile art.59 din Codul muncii.

Concedierea nu a avut o cauză serioasă, fiindcă desfiinţarea departamentului proiectare presupunea şi restructurarea celuilalt post de inginer ocupat de Dan Dinescu, post care a fost desfiinţat la 9 luni după încetarea contractului individual de muncă al apelantei.

De asemenea, tribunalul analizând condiţiile de fond ale concedierii nu a observat că persoana angajată în funcţia de inginer tehnolog îndeplineşte aceleaşi atribuţii de inginer proiectant pe care le-a avut în fişa postului apelanta.

La pronunţarea hotărârii, tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile art.453 Cod procedură civilă, obligând apelanta la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea sentinţei primei instanţe pentru argumentele expuse în actul procedural.

Prin decizia civilă nr. 2/12.01.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă; a obligat apelanta la plata sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Apelanta a criticat sentinţa pentru nelegalitatea soluţiei de a păstra decizia de concediere, încălcându-se dispoziţiile art.75 din Codul muncii privitoare la condiţia preavizului, precum şi condiţia concedierii salariatului pentru motive care nu ţin de persoana sa, aceea a desfiinţării efective a locului de muncă.

Concedierea este precedată de preavizul dat de către angajator salariatului prin care i se aduce la cunoştinţă măsura privind încetarea contractului individual de muncă.

Preavizul este în acelaşi timp dreptul salariatului de a fi încunoştinţat despre măsura concedierii, durata acestuia fiind de cel puţin 20 de zile lucrătoare.

Apelanta a criticat decizia de concediere pentru că angajatorul nu a respectat termenul de preaviz de cel puţin 20 de zile, asigurându-i până la încetarea contractului individual de muncă numai un interval de 12 zile, contrar dispoziţiilor art.75 din Codul muncii.

Anterior încetării contractului individual de muncă apelanta şi-a efectuat concediul de odihnă pe o perioadă de 8 zile, în termenul de preaviz de 20 de zile, termen adus la cunoştinţa sa printr-o notificare de către intimată.

Termenul de preaviz este stabilit pe zile lucrătoare, şi curge în mod continuu dacă nu a intervenit o cauză de natură să-l suspende.

Singura cauză de suspendare a termenului de preaviz o reprezintă suspendarea contractului individual de muncă, cu excepţia cazului prevăzut de art.51 alin.2 Codul muncii, respectiv pentru absenţe nemotivate a salariatului.

Pe durata termenului de preaviz contractul de muncă îşi produce toate efectele sale, salariatul având obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu, iar angajatorul toate obligaţiile care constituie conţinutul acestui raport juridic.

În intervalul celor 20 de zile, apelanta şi-a efectuat concediul de odihnă pe o perioadă de 8 zile, ceea ce nu presupune că termenul de preaviz a fost suspendat, fiindcă în acest interval de timp, nici contractul individual de muncă nu şi-a întrerupt efectele sale.

În raport de acest argument se reţine că a fost respectat termenul minim de 20 de zile lucrătoare de preaviz în favoarea salariatului, măsura concedierii fiind dispusă după împlinirea acestui termen.

O altă critică priveşte analiza greşită a condiţiilor concedierii dispusă în baza art.65 din Codul muncii, respectiv lipsa unei desfiinţări efective a postului ocupat de către apelantă.

Decizia de concediere a fost precedată de aprobarea măsurii de restructurare şi transformare tehnologică a activităţii compartimentului contabilitate – resurse umane, măsură care a presupus desfiinţarea a două posturi de proiectant inginer mecanic, unul dintre acestea fiind ocupat de către apelantă.

Apelanta a considerat măsura desfiinţării postului ca nefiind una efectivă, fiindcă celălalt inginer proiectant şi-a desfăşurat activitatea pe o perioadă de aproximativ 9 luni după încetarea contractului individual de muncă, iar în cadrul societăţii, inginerul tehnolog îndeplineşte atribuţii de inginer proiectant.

Pentru a se observa condiţia desfiinţării efective a postului ocupat de apelantă a fost verificată organigrama societăţii, din care a rezultat suprimarea celor două posturi de inginer proiectant, noua organigramă având în structura sa alte funcţii.

Suprimarea posturilor a fost justificată de măsurile organizatorice dispuse pentru eficientizarea activităţii intimatei, motiv pentru care nu se poate reţine că desfiinţarea a fost una fictivă, ci dimpotrivă una care s-a bazat pe o cauză reală şi serioasă.

Organizarea muncii de către angajatoare în raport cu scopul economic urmărit reprezintă un atribuit exclusiv al său, ceea ce presupune că în fişa postului inginerului tehnolog pot fi trecute şi alte atribuţii corespunzătoare aptitudinii şi competenţelor profesionale.

Îndeplinirea de către inginerul tehnolog a unor atribuţii specifice unui specialist în proiectare nu poate să conducă la concluzia că postul de inginer proiectant nu a fost desfiinţat în mod efectiv, fiindcă operaţia de restructurare a activităţii presupune şi o redistribuire a acestor atribuţii, respectându-se condiţiile de pregătire profesională.

Condiţiile privitoare la respectarea dreptului de preaviz şi la măsura desfiinţării postului ocupat de către contestatoare au fost apreciate în mod corect de către instanţa de fond, argument în raport de care urmează să fie confirmată soluţia de păstrare a deciziei de concediere.

Prin ultimul motiv de apel s-a criticat încălcarea dispoziţiilor art.453 Cod procedură civilă, în sensul că fiind admisă numai în parte cererea de chemare în judecată, instanţa de fond nu trebuia să oblige reclamanta integral la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a obligat contestatoarea să-i plătească intimatei cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei, având în vedere onorariul avocatului acesteia, plătit în sumă de 2.000 lei.

La aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată a fost avută în vedere culpa procesuală a contestatoarei, fiind stabilit cuantumul proporţional cu pretenţiile admise.

Pentru toate aceste argumente, în baza art.480 Cod procedură civilă, a respins apelul ca nefondat şi, ca urmare a culpei procesuale, apelanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în baza art.453 din acelaşi cod.