The passions of the mind



Yüklə 3,28 Mb.
səhifə1/26
tarix15.01.2019
ölçüsü3,28 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   26



THE PASSIONS OF THE MIND


Irving Stone

1971

TURNUL NEBUNILOR


Se mişcau vioi în sus, pe potecă, siluetele lor tinere şi zvelte înain­tând în pas cadenţat. În poiana din apropiere licăreau floricele galbene care contrastau plăcut cu verdele ierbii. Deşi florile multicolore, cu petale de mătase muriseră după Paşti, erau o mulţime de buruieni, primule şi măceşi, care aşterneau un covor vesel pe sub mesteceni.

Bărbatul nu era foarte înalt, abia dacă măsura un metru şaptezeci când stătea drept. Însă simţea că are exact statura potrivită pentru fata care păşea cu graţie alături de el. Aruncă pe furiş o privire spre profilul Marthei Bernays, cu bărbia ei puternică, cu nasul şi fruntea bine conturate. Îi venea greu să creadă ceea ce se întâmplase. Avea numai douăzeci şi şase de ani, era pasionat de munca de cercetare de la Institutul profesorului Brücke şi numai după cinci ani îşi putea permite să iubească, iar de căsătorie îl despărţeau zece ani încheiaţi. Fusese un student mediocru la chimie, dar învăţase că dragostea şi timpul calendarelor nu se pot amesteca.

— Imposibil. Nu-mi vine să cred că mi s-a întâmplat tocmai mie lucrul ăsta! spuse bărbatul.

Fata se întoarse mirată spre el. Lumina din crâng părea blândă pentru că mestecenii cenuşii ca nişte elefanţi îşi pierduseră crengile de jos şi umbrele mari de frunze îi apărau de razele soarelui. Poate că tocmai umbra molatică a arborilor din crângul de la Mödling dădea un farmec aparte chipului Marthei. Fata nu se considera frumoasă, dar lui i se părea extrem de atrăgătoare cu ochii ei mari verzui-cenuşii. Avea o fire blândă, sensibilă, priviri pătrunzătoare şi spirit de independenţă. Părul ei castaniu, des, era despărţit prin­tr-o cărare pe mijlocul capului şi pieptănat apoi după urechi. Avea un nas frumos, puţin cârn şi o gură încântătoare, sau cel puţin aşa considera el, cu buze roşii, pline. Bărbia părea neobişnuit de voluntară pentru un chip atât de blând.

— Ce ţi se pare imposibil?

Ajunseseră la o cotitură a potecii unde razele soarelui străpungeau acoperişul verde.

— Am vorbit cu glas tare? Probabil că e din cauza liniştii din pădure. Trebuie să fiu mai atent.

Se aşezaseră pe o stâncă ce domina un mic platou aflat la mijlocul drumului, de unde puteau să admire priveliştea asupra aşezării Mödling care se întindea la picioarele lor. De la orchestra care cânta în Kurpark se auzeau frânturi de melodie. Mödling era un orăşel încântător, aflat la distanţă de o oră cu trenul de Viena. Devenise o staţiune la modă pentru vienezi: acoperişurile de ţiglă străluceau în soarele de iunie. Mai departe, viile se căţărau pe pante, purtând ciorchinii grei şi umflaţi al căror vin nou avea să facă deliciul vienezilor primăvara următoare în vestitele Heurigen Stüberln din Grinzing.

Martha Bernays venise în vizită la nişte prieteni de-ai familiei care aveau o casă pe Grillparzergasse din Mödling. Sigmund luase în dimineaţa aceasta Südbahn-ul, trenul de sud de la Viena. Se plimbaseră prin Piaţa Împăratul Franz Joseph, cu statuia frumos ornamentată şi aurită, ridicată în memoria victimelor ciumei – Pestsäule, trecuseră apoi pe Hauptstrasse pe lângă vechea primărie cu ceasul ei şi spirala în formă de bulbi de ceapă suprapuşi. O luaseră apoi pe Pfarrgasse, pe lângă biserica Sf. Othmar care se înălţa mult deasupra oraşului. În faţa bisericii se afla un turn ro­tund de piatră.

— Seamănă cu un baptisteriu italian, remarcă Martha, dar cei din Mödling susţin că este un osuar foarte vechi. În calitate de doctor în medicină, poţi să-mi spui cum aruncau acolo oasele fără carnea de pe ele?

— Ca doctor începător, lipsit de orice experienţă, îţi mărturisesc că n-am nici cea mai vagă idee. Dar ce-ar fi să scrii tu o lucrare ştiinţifică pe tema asta? Aş putea s-o prezint Facultăţii de Medicină şi să cer să ţi se acorde diploma. Ţi-ar plăcea să fii doctoriţă?

— Nu, vreau să fiu gospodină la casa mea şi mamă cu o jumătate de duzină de copii.

— Nu ai ambiţii ieşite din comun. În mod normal n-ar trebui să întâmpini prea mari greutăţi în realizarea lor.

Ochii aveau un fel anume de a deveni verzi ca smaraldul când priveau spre adâncul pădurii.

— De fapt, n-aş vrea să am probleme după realizarea lor. Nu-mi doresc decât să-mi iubesc soţul şi să trăiesc în linişte cu el o jumătate de veac.

— Eşti o ambiţioasă, Martha.

O cunoştea de prea puţin timp ca să poată enumera toate calităţile care o făceau să-i fie dragă, dar acum se simţea fermecat de vocea ei. Martha avea douăzeci şi unu de ani. Era din Hamburg, cel mai mândru din toate oraşele hanseatice. Vorbea germana literară, curată, precisă, atât de diferită de graiul lejer, grăbit al vienezilor, un Schlamperei propriu lor. Martha îi explicase de ce îşi păstrase dicţia aceasta atât de pură, deşi colegele ei de şcoală o învinuiau că este arogantă, îngâmfată şi mândră, acuzaţii pe care le formulează în mod curent vienezii împotriva burghezilor puternici, prosperi, mândri şi liberi de la Hamburg. Tatăl Marthei, Berman Bernays, lucrase timp de zece ani ca asistent deosebit de apreciat al vestitului economist Lorenz von Stein de la Universitatea din Viena, până când murise pe neaşteptate, cu doi ani şi jumătate în urmă, în 1879.

— Când m-am dus pentru prima oară la şcoală, la Viena, aveam opt ani, îi spuse Martha lui Sigmund. Bineînţeles că am copiat imediat pronunţia colegelor mele de clasă. În loc de Stadt spuneam Sch-tadt, în loc de Stein – Sche-tein. Tatăl meu m-a luat la el în birou şi mi-a spus: „Micuţo, tu nu vorbeşti limba germană. Nu se spune Sscch-tadt sau Sscch-tein, ci S-tadt şi S-tein. Asta este germana adevărată." În ziua următoare le-am spus părinţilor mei că ni se servise o prăjitură nouă, numită Schtrudel. Tata a spus: „Nu ştiu ce este asta, dar, indiferent ce ar fi, îi vom spune S-trudel". Colegele mele de clasă au decis, în cele din urmă, că era vorba de un defect asemănător balbismului, pentru care se cuvine să fiu compătimită.

Şi-au continuat plimbarea pe o potecă ce şerpuia printre copacii marcaţi cu dungi de diferite culori, în aşa fel încât turiştii să nu se rătăcească în pădurea splendidă şi deasă care se întindea la sud-est de Viena. Poteca era acoperită cu cetină alunecoasă, şi Sigmund o ţinea pe Martha de cot ca să nu cadă. Acum soarele era fierbinte, însă din straturile de cetină se ridica un miros îmbătător de răşină. De undeva, de sus, se auzi o chemare:

— Alo! Unde sunteţi? Mai repede, leneşilor!

Îşi imaginau că Eli, fratele Marthei, mai în vârstă decât ea cu un an şi jumătate, o luase înainte ca să nu-i inoportuneze. În realitate, Eli avea o adevărată pasiune pentru ocolişuri şi trebuia să umble de două ori mai repede decât toţi ceilalţi pentru a străbate aceeaşi distanţă.

Mai aveau de mers un sfert de oră până în creastă. De acolo aveau o privelişte încântătoare: Kallenberg – socotit muntele Vienei – se înălţa la vreo cincisprezece kilometri spre nord, stând de strajă oraşului.

Sub coroanele îngemănate ale copacilor se afla o micuţă cafenea; grupurile de excursionişti veniţi în familie duminica se aşezau pe bănci la mese rustice şi beau cafea sau bere. Sigmund descoperi o măsuţă cu tăblia de piatră şi cu scaune împletite şi comandă trei sticle de Kracherl cu aromă de zmeură. Eli înghiţi limonada pe nerăsuflate, sări imediat în picioare ca un ţap şi plecă în căutarea altor poteci. Le aruncă peste umăr în ultima clipă:

— Să nu hoinăriţi prin pădure. O să mă întorc să vă iau.

2
Şedeau cu feţele întoarse spre soarele blând, a cărui căldură le lipsea aşa de mult în timpul asprei ierni vieneze.

Sigmund întinse braţul şi puse mâna cu palma în sus în mijlocul mesei. Fata îşi lăsă uşor mâna într-a lui. Palma ei era răcoroasă, liniştită, cu pielea proaspătă şi umedă în încleştarea lui. Martha îl privi de aproape, drept în ochi, pentru prima oară. Deşi familiile lor se cunoşteau, ea şi cu Sigmund se întâlniseră pentru prima oară cu aproape două luni în urmă. Sigmund avea un nas puternic, cam osos, care-i domina figura, părul negru, des şi lucios, pieptănat într-o parte, spre urechea dreaptă. Purta bărbuţă şi mustaţă. Avea o frunte înaltă, ochi negri, mari, puţin saşii, care îi luminau faţa atrăgătoare.

— Vorbeşte-mi despre munca dumitale. Nu vreau să par indiscretă, dar nu ştiu despre dumneata decât că eşti tehnician preparator la laboratorul de fiziologie al profesorului Brücke.

— Da, eu prepar lamele pentru prelegerile profesorului. Îşi trase scaunul mai aproape şi picioarele acestuia scrâşniră pe pietriş. Să încep cu începutul sau cu sfârşitul?

— Cu începutul, aşa cum e firesc.

— Primii mei patru ani de studii medicale nu au fost străluciţi, cu excepţia perioadei în care, pe când aveam douăzeci de ani, profesorul meu de zoologie, Herr Carl Claus, m-a trimis de două ori la Triest, unde înfiinţaseră o staţiune experimentală de zoologie. Am lucrat atunci la structura gonadică a ţiparilor.

— Ce înseamnă „gonadic"?

Eli veni în pas rapid spre ei, strigând:

— Gata, e timpul să pornim înapoi! şi dispăru aproape imediat în umbra pădurii. Martha şi Sigmund îl urmară fără tragere de inimă, pornind pe poteca verde. Câteva clipe mai târziu dădură peste un copac căzut de-a curmezişul cărării. Sigmund o ajută să treacă peste trunchiul gros. Şi nu se putu abţine să nu observe că fata avea glezne zvelte, elegante. Drumul coti brusc, şi cei doi tineri se treziră într-o poiană înecată în soare, care lumina o prăpastie. Tăietorii de lemne stivuiau butucii cu precizie matematică în şiruri de o sută douăzeci de centimetri.

— Ce bine ar fi, murmură el, dacă am putea şi noi să ne aranjăm zilele şi rezultatele vieţii aşa cum îşi stivuiesc buştenii aceşti tăietori de lemne.

— Şi nu putem?

— Putem oare? Să fie posibil? Eu aşa cred, Martha. Cel puţin aşa sper. Este în firea mea să iubesc ordinea şi să fug de haos.

Merseră un timp în tăcere. Întrebările de mai înainte rămăseseră parcă suspendate deasupra lor. Dacă Sigmund refuza să-i răspundă, nu intenţiona să mai abordeze problema însă, dacă o trata ca pe o persoană egală în grad cu el, Martha avea să-şi dea seama că o judecase şi o găsise pe potriva lui. Sigmund începu să vorbească pe tonul calm, academic, pe care îl folosea atunci când mediciniştii mai tineri veneau la el la consultaţii.

— Dicţionarul defineşte gonada ca o „glandă sexuală nediferenţiată, care conţine şi ovulul şi spermatozoidul". Sarcina mea era să localizez testiculele ţiparului. Numai un singur om, dr. Syrski, a găsit nişte vagi urme. Trebuia ca eu să confirm sau să infirm descoperirea lui.

Martha fu cât pe-aci să se împiedice când el rostise cuvântul „testicule", dar se ţinu bine. Se întoarse spre el şi întrebă:

— Ce este aşa de important în localizarea testiculelor unui ţipar? Şi de ce n-au fost descoperite acum o mie de ani?

— Bună întrebare. Îşi strecură uşor braţul pe sub al ei. Numai că în sezonul de împerechere nu există nici o modalitate de a identifica organul masculin. Înainte să se împerecheze, ţiparii se duc în mare. Nimeni nu i-a prins niciodată asupra faptului. Până acum nu s-a găsit un ţipar mascul matur. Dar poate că lucrul acesta nu a interesat pe nimeni.

— Şi dumneata ai găsit ceea ce căutai?

— Aşa cred. Dr. Syrski a avut dreptate şi eu am contribuit la demonstrarea teoriei lui. Profesorul Claus a citit lucrarea mea la o întâlnire a Academiei de Ştiinţe şi a publicat-o după aceea în Buletinul Academiei. Asta a fost acum cinci ani. Nimeni nu mi-a contestat descoperirea.

În vocea lui se simţea o notă de mândrie, ca şi când cel mai bun lucru pe care ar fi putut să-l facă un om pe lumea aceasta ar fi fost să muncească conştiincios. Aprobarea care se citea în ochii ei îl îndemnă să continue. Se trezi că îşi expune convingerile intime cu naturaleţe, aşa cum nu mai comunicase niciodată cu o femeie, tânără sau vârstnică.

— Întreaga problemă depăşeşte aplicaţia practică a teoriei profesorului Claus cu privire la hermafroditismul la animale, deşi se pare că ţiparul ar intra în această categorie. Cercetarea ştiinţifică trebuie să se desfăşoare în afara moralei convenţionale. În ştiinţă, ignoranţa este dăunătoare şi cunoaşterea e benefică. Noi am apărut pe această lume cu mult timp în urmă – Charles Darwin sugerează că este vorba de câteva milioane de ani. La început nu ştiam nimic despre forţele care ne înconjurau. Dar în toate aceste milioane de ani, creierul omenesc a alungat puţin câte puţin ignoranţa, acumulând înţelepciune câştigată cu multă trudă. Aceasta este cea mai mare aventură a omenirii: să găsească ceva ce nu s-a mai ştiut sau nu s-a înţeles mai înainte. Nu fiecare cunoştinţă nouă trebuie neapărat să aibă o aplicabilitate în practică, cel puţin nu pe moment. Este o victorie suficientă dacă am descoperit ceva şi am reuşit să confirmăm acest lucru pe bază de documente, împrăştiind o părticică din întunericul care domnea acolo mai înainte.

Fu rândul ei să se întindă şi să-l apuce de mână: o mână caldă, osoasă, noduroasă, tremurând de emoţie în faţa viziunii pe care încercase s-o schiţeze pentru noua sa prietenă.

— Mulţumesc. Nimeni n-a mai discutat cu mine asemenea lucruri. Mă face să mă simt... ca o persoană importantă. Nu, ca un adult. N-ai fi putut să-mi oferi un cadou mai preţios nici dacă l-ai fi cumpărat pe Kärntner Strasse.

Se întoarseră la timp în casa de pe Grillparzergasse, pentru Jause, cafeaua de după-amiază. Sigmund şi Martha preferau să bea cafeaua în grădină. Eli rămase înăuntru cu gazdele. În grădina micuţă, împrejmuită de ziduri din spatele casei se simţea parfumul greu al teilor înfloriţi. Martha aduse un platou plin cu flori de soc prăjite în aluat. Se aşeză alături de el pe banca rustică. Sigmund îi urmărea braţele şi umerii care se mişcau graţios pe sub rochia uşoară de batist cafeniu cu guler alb mare, în timp ce ţinea cu îndemânare ambele ceainice – şi pe cel cu cafea, şi pe cel cu lapte. Alături se afla un bol mare de argint plin cu alune.

— Uite, exclamă ea, o Vielliebchen, o alună dublă. Acum trebuie să facem schimb de cadouri.

— Îmi plac semnele care prevestesc viitorul, mai ales dacă sunt de bun augur. Aşază-te mai aproape de mine, dacă vrei să-mi oferi ceva mai mult decât un cadou cumpărat de la Graben.

Martha îi împlini voia, astfel că, dacă se apleca puţin, umerii lor se atingeau. Ochii lui Sigmund înotau în lacrimi de bucurie. O iubea pe fata aceasta, deşi până atunci simţise numai o dată ce înseamnă dragostea. Părinţii îl trimiseseră într-o vacanţă la Freiberg. Avea şaisprezece ani pe atunci şi stătea la nişte prieteni vechi ai familiei, pe nume Fluss. Sigmund se îndrăgostise până peste cap de fiica lor, Gisela, în vârstă de cincisprezece ani. Se plimbase cu ea prin pădurea pitorească, visând la viaţa frumoasă pe care aveau s-o ducă după căsătorie. Dar nu-i spusese nici un cuvânt Giselei, şi gândurile la frumoasa fată îi zburaseră din minte când se întorsese la Viena şi se lăsase angrenat în vârtejul emoţiilor penultimului an de la Sperlgymnasium. Învăţa împreună cu un coleg spaniola ca să-l poată citi pe Don Quijote al lui Cervantes în original.

Nu îndrăznea să-i vorbească Marthei despre dragostea lui. Era prea curând, nu se cunoşteau decât de şapte săptămâni şi ar fi putut să-l suspecteze de superficialitate. Şi apoi, nu-i oferise nici un fel de încurajare. Sigmund îi murmură la ureche:

— Cupa mea s-a golit.

— E un citat din psalmi.

— Tata obişnuia să-mi citească din psalmi când eram mic. „Tu pregăteşti o masă pentru mine în prezenţa duşmanilor mei. Tu îmi ungi capul cu ulei..."

— Ai duşmani?

— Numai pe mine însumi.

Râsul ei încântat îi răsună în urechi precum clopotele de la St. Stephanskirche. Simţea că nu-şi mai poate stăpâni avalanşa emoţiilor.

— Am să-ţi vorbesc despre un semn adevărat. Îţi aminteşti prima seară când te-am cunoscut, când m-am întors acasă cu o întreagă bibliotecă de cărţi sub braţ, nerăbdător să ajung în camera mea ca să mă cufund în lectură cel puţin patru ore? Dar tu erai acolo, la masa din sufragerie, împreună cu surorile mele, şi spuneai lucruri de bun-simţ în timp ce curăţai un măr cu degetele tale delicate. Am fost atât de tulburat, încât m-am oprit brusc din zborul meu şi m-am aşezat alături de voi.

— Din cauza mărului. Îţi sugerează Grădina Edenului.

— Era pentru prima oară când nu mă rezumam doar să dau din cap către prietenele surorilor mele. Aveam senzaţia că de pe buzele tale picură petale de trandafiri şi perle, aşa cum se spune despre prinţesa din poveste, şi nu eram sigur dacă la tine prevalează bunătatea sau inteligenţa.

Sigmund nu anticipase reacţia ei la ceea ce alte fete ar fi putut considera un avânt romantic, un zbor al fanteziei. Roşeaţa îi acoperi imediat pomeţii, apoi păli brusc şi în ochii ei străluciră lacrimi. Întoarse capul într-o parte. Când se uită din nou la el, ochii ei îl priveau cu seriozitate.

— De cât timp eşti la universitate?

— De aproape nouă ani.

— Îţi mai aminteşti de ziua când ne-am plimbat în Prater cu mama? Când ne-am întors acasă, am întrebat-o pe sora mea Minna: „De ce s-a interesat Herr dr. Freud de persoana mea?". Acum mi-a venit mie rândul. Eşti doctor în medicină, dar nu practici. Cum vine asta?

Sigmund se ridică brusc în picioare şi începu să se plimbe agitat prin grădină. Pentru el era important ca Martha Bernays să-i înţeleagă raţionamentul şi să fie de acord cu alegerea lui. Aceasta şedea liniştită, cu mâinile în poală, privind în sus spre el cu o expresie serioasă şi receptivă.

— Este adevărat că am obţinut diploma de medic, însă trebuie să recunosc că am fost cam nepăsător şi am prelungit cu trei ani durata studiilor; dar chiar şi atunci le-am abandonat numai pentru că prietenii şi cunoştinţele mele de la universitate începuseră să mă acuze că sunt leneş sau împrăştiat.

— Pari o persoană cu o mare putere de concentrare.

— Numai atunci când fac ceva ce îmi place. Am studiat timp de cinci ani la Şcoala de Medicină pentru că era cea mai bună modalitate de a obţine cunoştinţe ştiinţifice temeinice. Cred că avem cea mai bună şcoală medicală din Europa. În ultimii doi ani am lucrat „cu normă întreagă" la Institutul de Fiziologie al profesorului Brücke. Brücke este unul din fondatorii acestuia, alături de Helmholtz, Du Bois şi Ludwig, precursorii fiziologiei moderne. Sub îndrumarea lui am elaborat patru lucrări ştiinţifice originale şi am publicat câteva articole pe marginea acestora. În 1877, înainte să împlinesc douăzeci de ani, am scris o lucrare despre originea terminaţiilor nervului posterior din măduva spinării la amocete. În anul următor mi-am publicat descoperirile legate de ganglionii spinali şi de măduva spinării la petromizone. Un an mai târziu, Centralblatt für die medizinische Wissenschaften mi-a publicat observaţiile cu privire la una din metodele de prelevare a ţesutului nervos.

Martha zîmbi în faţa acestei combinaţii de exuberanţă tinerească şi terminologie tehnică precisă.

— Am mai făcut un studiu asupra structurii fibrelor nervoase şi a celulelor nervoase la racul de apă dulce. Acesta este genul de lucrări la care mă pricep cel mai bine. În plus, o asemenea muncă îmi oferă cele mai mari satisfacţii: în fiecare zi aflăm câte ceva nou despre organismele vii. N-am avut niciodată intenţia să îngrijesc pacienţi. Ştiu cât de nobil este să alini suferinţele semenilor tăi, dar prin cercetările efectuate în laborator şi prin acumularea unor cunoştinţe mai ample asupra mecanismelor care pun în funcţiune corpul omenesc, sau care îl împiedică să funcţioneze, putem găsi modalităţi de eradicare a unor boli.

— Ai putea să-mi dai un exemplu?

— Da. Profesorul Robert Koch de la Şcoala de Medicină din Berlin a prezentat anul acesta dovada descoperirii bacilului care provoacă tuberculoza. Apoi mai este profesorul Louis Pasteur, de la Sorbona din Paris, care a izolat acum doi ani germenele ce provoacă holera găinilor. De asemenea, le-a inoculat un ser oilor împotriva antraxului, o boală mortală. Lucrând pe baza unei formule asemănătoare, am putea eradica holera la oameni. Şi ar mai fi şi ungurul acela, dr. Ignaz Semmelweis, care a absolvit facultatea noastră de medicină în 1844. Semmelweis a descoperit de unul singur cauza febrei puerperale, febra lăuzelor, care ucidea un mare procent din paciente. Doctorii de la spitalul nostru general, împreună cu Colegiul Medical, l-au condamnat pentru obstinaţia demersurilor lui, însă în lumea întreagă trăiesc mii şi mii de mame pentru că Ignaz Semmelweis s-a dovedit un cercetător imperturbabil şi un redutabil om de ştiinţă.

Vocea lui răsuna puternic în grădină, chipul îi strălucea, ochii negri ardeau de emoţie. Martha vorbi blând:

— Încep să înţeleg. Speri ca prin munca dumitale în laborator să contribui la eradicarea altor boli.

— O sumedenie de boli nu sunt provocate de microbi sau de viruşi cunoscuţi de noi. Doctorul nu-i poate oferi pacientului decât îngrijire şi întreaga sa compasiune. Dar te rog să nu mă înţelegi greşit, nu mă consider un Koch, Pasteur sau Semmelweis. Ambiţiile mele sunt mult mai modeste. Cea mai mare parte a tratamentelor se bazează pe munca a sute de cercetători, fiecare având contribuţia sa măruntă. Fără aceste crâmpeie de cunoştinţe sedimentate unele peste altele, ultimul descoperitor n-ar putea să afle care este dramul spre tratamentul corect. Vreau să-mi petrec viaţa ca unul dintre aceşti cercetători.

Eli scoase capul pe uşa din spate şi strigă:

— Soarele e la asfinţit. E timpul să ne luăm rămas-bun şi să pornim spre gară.

Începură să-şi strângă lucrurile. Martha se înălţă pe călcâie ca să rupă o crenguţă de tei şi s-o ducă acasă. Stăteau foarte aproape unul de altul, Martha cu ambele braţe în aer. Sigmund aruncă o privire spre uşă, să se asigure că nu sunt văzuţi.

„Acum e momentul, îşi spuse el. Dar cu grijă, cu mare grijă. Dacă nu este pregătită, dacă nu a început să mă iubească, ar putea să se simtă jignită."

Deşi nu-i separau decât câţiva centimetri, i se păru că a trecut o veşnicie până când reuşi să străbată distanţa dintre ei. Martha rupsese deja crenguţa, dar nu lăsase braţele în jos. Ochii ei erau încă măriţi sub impresia celor auzite de la el. Respira adânc, cu buzele uşor întredeschise. Oare o să vină în întâmpinarea lui? Nu era sigur. Dar Martha părea atât de plină de viaţă, de drăgălaşă, de caldă şi de fericită!

Încet, cu mari precauţii, astfel încât să se poată opri în orice clipă fără să-şi dea în vileag intenţiile, întinse mâinile, le aşeză în jurul taliei ei zvelte şi o trase spre el. Cu buzele aproape de ale lui, Martha coborî uşor braţele înconjurându-i gâtul ca o cunună din flori de tei. Buzele lui se întâlniră cu ale ei, vii şi palpitând de seva dulce a vieţii.

3
În dimineaţa zilei de luni părăsi locuinţa părinţilor săi din Districtul Doi al Vienei puţin după ora şapte. În exuberanţa lui, trânti destul de zgomotos în urma sa uşa cu numărul 3. Haus­meister-ul, portarul, încă nu închisese gazul de la lămpile de pe scară, măsură binevenită pentru securitatea lui, căci cobora treptele câte două odată, fără să se ţină de balustrada din fier forjat ornamentat. O cotitură bruscă a scării îl conduse în holul de la intrare, împodobit cu stucaturi şi arabescuri şi, de aici, direct în stradă. Cea mai mare parte a caselor din Districtul Doi – unde familia Freud locuia din 1860, când venise de la Freiberg, din Moravia, acum douăzeci şi doi de ani, împreună cu Sigmund, pe atunci în vârstă de patru ani – aveau un etaj şi jumătate şi reprezentau nişte clădiri modeste, cu ferestre şi uşi de lemn. Acesta era cel de-al patrulea domiciliu, unde ajunseseră trudind din greu după eşuarea afacerii respectabile iniţiate de Jakob Freud în Moravia. Era cea mai solidă casă din cartier şi se afla în apropiere de colţul cu Taborstrasse, pe strada largă, mărginită de copaci care purta numele Kaiserului Josef şi lega grădina franceză de la Augarten cu promenadele şi pajiştile somptuoase din Prater, itinerariul preferat al curţii regale. Sigmund îi văzuse adesea pe împăratul Franz Josef şi pe membrii strălucitoarei sale suite călărind sau plimbându-se în trăsurile franţuzeşti elegante, crem-aurii.



Yüklə 3,28 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   26




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə