Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI


Regăsire de tine, avantaj de cuvinte



Yüklə 1,97 Mb.
səhifə3/16
tarix30.07.2018
ölçüsü1,97 Mb.
#64522
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16

Regăsire de tine, avantaj de cuvinte


în disputa cu rostul, ochii prefăcuţi în

privire cu non-conţinut de

isterie răvăşită, arsă până la temelie,

care mai miroase a scrum şi a fum

şi acum încă fier-

binte şi tu la fel de cu-

minte ca un da fără nu, ca un nu fără da,

datorită datului dat,


datând libertatea

focului existând în scânteie,

rezolvi lumea prin formula ta de femeie,
de onomatopee a complexului sideral

prin care destinul se strigă şi alba dis-

tanţă a iernii din iarnă-i răspunde

şi nimeni, nici tu nu ştii şi nici ea nu ştie

de unde-i şi de ce te prezice
când gândul ţi-i expresia manifestă a

rotunjimii de sferă, aceasta şi-acesta,


vestală onestă revenită la foc…

Tu foc, fără foc, îndemn fără

îndemn, semn fără semn,

dar în acelaşi timp şi oră, şi loc.


***
Ca ţăran, ţăran fiind, structurat pe dinlăuntru,

perpendicular, aparte, caut viaţă lungă,

moarte, ca-ntr-un epos îmi duc dorul,

din cenuşă-mi refac Troia, Cal Troian

mi-aşteaptă voia

să se-ntâmple şi-ntâm-

plarea ca-ntâmplarea se vrea lege, timp de

timp să mi se lege
şi când bate ghionoaia scorburi goale şi

în goluri alte goluri

umplute la rândul lor
tot cu goluri, ascult stoluri

făcând drumuri între poluri scoţând

pui numai în zbor,

mă observ că sunt tăcere din tăcerea

unei ierni; când te faci numai nin-

soare, alb din alb, mai alb să-ţi cerni


albul alb, mai alb ca neaua, mai abil

decât abilul şi-mi trezesc din alb copilul

şi-mi simt miriştea-n picioare, cum din

tălpi îmi creşte marea


şi în nopţi de vânt cu lună freamătă

prelung frământul unui sens nepotrivit

cu amar de infinit
şi cu ziceri ca la nuntă, ca la naştere sau

mort, îndoielnic visu-mi port ca să

văd prin vis ce-i visul, de ce-i vis într-adevăr,

mă ia soarta în răspăr şi-n speranţa com-

plicată, vechi temeiuri de speranţă iscă-n

tot ce-a fost odată

răscolind protuberanţa soarelui - nesigu-

ranţă şi aud

în mine vântul prefăcându-se-n distanţă

şi ca un bambus

creşte iar prin mine firul ierbii verde crud.

***
Regim descompus într-un tempo ermetic,

incursiuni în culori şi senzaţii emina-

mente care se fac

din stâncă milenară
şi se descompun în momente, rezerve de

voci, sentimente care, bătându-se cap în

cap, se distrug
pe marginea timpului, digitale amprente

rămase după ce m-am ţinut de tine să nu mă

desprind ca un cuvânt pierdut dintr-un

colind de iarnă,


când ninge sarcastic şi-nfrigurat într-o

intensă recompensă a stării de prezent

venită ca o binefacere

de soarele dăruit cu iz primăvăratic

în perioada de coacere a fructelor,
când insolite, apele părăsesc incintele

apeductelor şi sângele-i, fierbintele,

sub efect ecuatorial de aortă,
când sentimentele se exportă şi în loc să

împartă rigiditatea excesului de zel,

azurul se deşteaptă din somnul său

marţial şi construieşte prin mine conturul

unui hău.

***
Când Pajura mă aduce de pe celălalt

tărâm, rămân fără pulpe la picioare,

i le dau Pajurei

ca să mă poată aduce; e semnul dă-

ruirii de sine altora pe care Pajura şi-l

circumscrie

între aici şi acolo


respectând inocenţa spiritului an-

daluz, citesc poezia iberică rezer-

vată
domesticirii cuvintelor dintr-o lim-

bă uitată pe care-o vorbim doar

într-un subconştient de care ţinem şi evoluăm
în cercetarea spaţiilor albe dintre cu-

vinte în care ninge-adânc şi undu-

irea albă, ca un copil,
mă clădeşte prefăcându-mă într-un

om de zăpadă care se condamnă

pe sine prin acea primăvară care

se propune tăcere ca o formă de spirit

şi toate pornesc din nou de la zero,

limita abstractă a încercării de sine,

controverse din cauză.


M-am deprins să bat...

***
Ceasul bate, pentru că e pus să bată. Face parte din roboţi. El devine mijloc, el nu are scop. Parcă ar bate pentru absenţă. Când nimeni nu-i acasă, el bate şi mai îndârjit.

***
M-am deprins să bat şi să nu mi se des-

chidă, m-am deprins să întreb şi să nu mi se răspundă;


(în ochii tăi de aguridă soarele verii ca

într-un golf de mare mereu se scufundă);

m-am deprins să scriu una şi să-mi iasă

alta, m-am deprins să aştept şi aşteptarea

să nu aibă timp să aştepte,
toată lumea e mereu grăbită undeva, unde-

va, şi acest „undeva” pare să fie identic cu „nicăieri”;


m-am deprins să fiu azi şi am descoperit

că sunt ieri, m-am deprins să mă deprind

că înving, dar învingând,

eram singur învins


chiar şi de dragostea mea, dar că e a mea
nu m-am convins,
m-am deprins, m-am deprins, m-am deprins

cu mine pe mine să mă confund

şi mi-a plăcut să mă joc de-a existenţa:
bat la uşa mea uneori toată noaptea, o

deschid singur, mă ascund după ea, dar eu

continuu să bat şi nici eu nu-mi răspund.

***
M-am deprins să bat la uşi şi să nu mi

se deschidă, m-am deprins să întreb şi

să nu mi se răspundă; în ochii tăi de

verde-aguridă soarele verii, acum şi al

toamnei, ca-ntr-un golf de mare mereu se

scufundă;

m-am deprins să scriu una şi

să-mi iasă alta, m-am deprins s-aştept

şi aşteptarea să nu aibă timp pentru

mine să mă aştepte,

toată lumea mereu

e grăbită, mereu e grăbită, dar e grăbită

mereu spre nicăieri;


m-am deprins să fiu azi şi am descope-

rit că sînt ieri, mai mare necazul, se

încurcă mereu ieri-ul cu azi-ul, te pierzi

în două deodată şi din timp te rechemi,

dar cu cît chin – „nu sîntu vremile subt

cîrma omului, ce bietul om sub vremi” –

spunea încă la vremea sa cronicarul Costin:
deci m-am deprins să mă deprind şi m-am

deprins să înving, dar învingând, eram

cel învins,
m-am deprins, m-am deprins, m-am deprins,

m-am deprins pe mine cu mine să mă con-

fund, bat la uşa mea proprie, bat de-a-

seară, ciudată e lumea asta, bat şi nu

vreau, nu vreau, nu vreau să-mi răspund.

***
Bat la poarta care nu mi se deschide şi nici nu-mi răspunde nimeni şi asta mă face să meditez: Nimenele capătă o amploare nemaipomenită. Cazul însă mă linişteşte şi îmi sugerează ideea că acest Nimeni este, fiind o absenţă nepersonalizată încă.

Astfel poţi intra la idee.

Dar noi suntem scutiţi de acest pericol: lăsăm totul să treacă pe alături, din ignoranţă sau de cele mai multe ori din lene mintală pentru a nu ne face probleme. Poate şi din cauza că însuşi timpul îl trăim şi îl înţelegem altfel şi consecinţele acesteia trăiri şi înţelegeri ne fac tot mai stresanţi şi ca să ne lase în pace le lăsăm şi noi. Vechea noastră vorbă: lasă-mă să te las. Şi totuşi, ceva dacă nu ne mână din urmă, ne cheamă din înaintea noastră. De multe ori din pură curiozitate: dar ce-i dincolo, ce-i cu ascunderea asta, cine, ce şi din ce cauză ar putea să se ascundă?

Zguduirile sociale aduc cu sine zguduiri abisale. Cineva strigă din noi, protestează, sunt lucruri care pot fi trecute sub tăcere, altele nu, deoarece tendinţa de a spune e mai mult a spusului şi nu admite cenzura drept sancţionare. Firile mai domoale, introvertite recurg la soliloc, discută cu sine parcă ar discuta cu toată lumea, dar lumea nu le aude şi ele vorbesc în sine parcă şi-ar striga revolta sau durerea într-un pustiu până însele se schimbă într-un strigăt în pustiu. Şi totuşi acestea nu sunt furtuni într-un pahar cu apă, e cu totul altceva şi costă mult mai mult. De aici porneşte şi maladia secolului XX şi actualului secol – stresul.

Introvertiţi, extravertiţi, diferiţi, aşa cum suntem, dacă nu suntem întru totul conştienţi, nu se poate să ne intuim că fiecare stăm pe un tron cosmic sprijinit pe adâncurile de sub noi care se află totuşi în noi. Ar fi păcat să nu auzim cum ne vuiesc dedesubturile, cum cineva strigă sau vorbeşte din noi, vrând să comunice cu adâncimile celeste aflate deasupra noastră.

***
De unde e forma, de unde - sistemul

entropic ne paşte şi inima cade-n

cunoaşterea sacră

la ora când iese din umbră totemul


legitim să sufle pe-o nară uitarea,

pe alta trezirea din forma numericul,

fructul gândirii pe care-l creşte mereu

întunericul, umplând apeductul

cu apa lui moartă ori vie, dar care
se leagă de-ncrederea însăşi, jurată,

sau juruită ca semn al deplinului

la care răscruce puterile vinului

se sparg de tăcere şi fierb înc-o dată,


e forma, e vrerea, e vremea

sau umbra pelinului

amar de seminţe din care amarul

totdeauna e gata să bată, dar bate?


Vorbesc mie însumi propoziţii de

memoria lumii uitate.

***
Tu, care ştiai, tu, tu. Erai trecerea făcută din

faimă şi nu, n-ai amăgit pe nimeni promiţând

nepromisul

şi n-ai mai fost să-ţi cuprinzi ochii în oglinzi

de apă-mpăcată-ntre maluri de tihnă cuprinsă,
stăteai singură ca lumânarea uitată aprinsă

de cineva la intrarea într-o biserică la pri-

ma vedere mai veche decât vechiul; verdele-al-

băstriu de pe malul

de râu se evapora-n văzduhuri,
se năştea dintre frunze ca un copil din

albia mamei sale tinere: nu ştia nimeni

dacă era miercuri sau vineri, ştiu numai că era târziu
fiindcă tu apăreai, încă şi încă erai;
paznicul nopţii încuia poarta la rai şi

John Milton orb bătea cu toiagul

în poarta neagră de abanos, lemn tare

scos din peisajul specific

Orientului Apropiat.
Câte porţi are Raiul, în toate nopţile rătăcite mai bat…

Timp, spaţiu, oră

***
Între mine şi ora două noaptea mă confrunt cu propriile mele visuri. Niciodată timpul nu trece mai repede ca acum. Parcă e pus în altă viteză. Timpul în trinitatea eu, tu, el (ea) – o nouă formă de măsurare a lui, prin prenume, - doar pe cele trei balene s-a ţinut lumea antică. Noaptea trecută una din aceste balene s-a mişcat şi am simţit cum s-a cutremurat pământul cu trei grade pe scara Richter. Semn că realitatea e vis.

***

Această nesiguranţă a florii, salcâmu-nflo-

rit printre ghimpi, din primele marşuri te-

restre, prin sofisticate talazuri şi timpi,

trezeşte orele orei, ah, orele orei;
să uităm despre cutia Pandorei, se condamnă

aparenţa ca fortuire totală, sau cvasitota-

lă, totul alătură totului, până şi eroarea fatală

erorii, vântul trezeşte orele orei, orele orei

reminiscenţa din vreme ce clandestin curge

prin sufletul fiecărui


în loc de plasmă ori sânge, copilul nenăscut

cândva în noi şi-n ceilalţi nu se ogoieşte

şi plânge ca într-o peşteră meşterită de a-

pele acidulate prin subterane boltite ca nişte

necropole – natura naturata, metafore multi-

plicate în zeci de variante prefac hârtiile

nezburătoare în foi arzânde, volante din care

se declanşează mereu infinitul;


luna-n mereul târziu îşi bate nitul de aramă

ori de alamă, remuşcări de tăceri ce asigură

liniştea insulei în care tu eşti robinsonul

întinsului, cine, cui, când şi de ce îi poar-

tă blazonul ca pe-o binefacere a expoziţiilor

naturale, se obligă absenţa la tăceri tropicale

şi ceasul cu gong din clopotul inimii sună;
curge târziul prin alte târziuri precum mias-

mele verii printr-o lagună;


ce-o fi visând Armstrong după zborul din Lună?

Când vântu-i trezeşte, trezeşte, trezeşte orele orei?

***
Îmbrăţişaţi cu timpul, ne făurim propria noastră uitare de sine. Totul devine un „a fost odată ca niciodată”, noţiune cu trimitere la filosofia lui Derrida care pe atunci încă nu se născuse.

Mai târziu a venit de construcţia. Aceasta luată parcă din sfatul unui maestru budist dat învăţăcelului sau în privinţa cunoaşterii. Sfatul urmează aproximativ în felul următor:

- Demontează munţii, mările, râurile, pădurile, apoi adună-le cum au fost şi atunci ai să înţelegi ce este cunoaşterea.

Aici s-ar mai putea adăuga şi din cărţile sfinte:

„Atunci şi nici atunci!”

Şi după ce am înconjurat lumea ne-am pomenit în spaţiul unui frumos de adânc cântec popular: „Lung e drumul Gorjului, / Dar mai lung al Do+rului (de cunoaştere).

***
Eu ca un copac uscat cu scorburile pli-

ne de-albine, vuiesc precum stâlpii de te-

legraf prin câmpiile răscolite de vânt şi de

praf înainte de ploaie, apoi se opresc pe ţărmul Mă-

rii Sarmatice – ideea de bază a unei religii axiomatice;

mă scot din cadrul cel unic pentru a mă lipi de cuvânt

cu timbrul pe patrulaterul unui plic şi-n tim-

bru, singur gonindu-se se caută zimbrul care la

un moment trece hotarul dintre trecut şi prezent şi

se vrea actual şi-n disproporţia asta dramatică-tragi-

că lumea se atestă precum şi se con-

testă,


iar:

luna aprinde lanterna sa magică

printre norii de fum

şi prezentul se manifestă în momentul aces-

ta ca un refren infinit: aici şi acum,

starea arzândă a unui cărbune –

o lege aristotelică – a logicii care ni se impune.

***
Dacă avem uneori senzaţia că am mai trăit un moment asemănător cu altul, am văzut nişte lucruri pe care parcă le-am mai văzut undeva şi nu ştim când, e posibil faptul că am “trăit” sau am văzut lucrurile date într-o altă dimensiune de timp şi de spaţiu.

E posibil pentru un timp şi nimerim într-o altă dimensiune din cauza unor “dereglări” gravitaţionale ale universului când, în sânul unei sau altei galaxii, au loc mari cataclisme, ceea ce produc noi câmpuri magnetice pentru un anumit timp?

Un fel de memorie antilogică?


***
Noi numai zicem în anumite situaţii: trebuie să câştig timp. E o vorbă goală. Timpul poate fi numai pierdut. Îl dăm pe degeaba nu cuiva, ci timpului, timpului îi întoarcem timpul care ni s-a rezervat, după părerea noastră.

Noi îl luăm ca pe o avere pe care o pierdem la un joc de cărţi. Un fel de voucher sau bon patrimonial pe care nu reuşeşti să-l investeşti în ceva esenţial. Un fel de (+1 –1).

Dacă acesta este rodul democraţiei şi dreptăţii, apoi democraţia şi dreptatea cui este?


***
Accelerându-se, timpul se-nghite pe sine, se

prăbuşeşte în hăul gândirii abstracte, şapte

cu şapte, într-un fel, fac douăzeci şi patru,

în altul – rampă de teatru pe care-n lumina

intimă şi-n aburii vagabonzi, demonstrându-şi

măiestria, în decolteul fulgurant, revărsân-

du-şi ţâţele-afară

iar prin bikini de-ajur

naşterea care uită de-o vreme să nască, ges-

ticulează, cântând, Entropia, artista vestită

care se manifestă în scenă cu-o obrăznicie

obscenă de stradă şi sex, cu termeni ce nu-s

nici în Enciclopedia Britanică, nici în Dic-

ţionarul lui Dal,

cu atât mai mult nici în DEX şi sala urlă

electrizată şi bate din palme, stând în picioare,

iar pe podea stau seringi aruncate, e un kayf

care trece-n dezmăţ, fascicule vagabonde de

lumină traversează sala, reflectând din goana

sfârşitului feţele transpirate cu zâmbete is-

cate dintr-o plăcere ultimă, infernală, parcă

ar fi ultima reprezentaţie fatală de gală în

exodul satanic, parcă ar fi ultimul concert

dat pe “Titanic”, un fel de panică-antipanică

nedemonstrată încă organic cu mari focuri de

artificii iscate dintr-un subconștient de

toamnă cu ceaţă;

parcă s-a unit Atlanticul-

Magnificul cu Mai-Marele-Pacificul într-un

apocalips de dimineaţă. E o grea acalmie şi

vin mari stânci plutitoare de gheaţă

cu pinguini sinistraţi ce de nouri se-agaţă.

***
La ora asta târzie de noapte sting lumina şi îmi caut solidarii cu mine din blocurile vecine.

Mai este cineva care nu doarme? Ce o fi făcând? Ori, pur şi simplu, o fi uitat să stingă lumina?

Deodată am senzaţia că între noi nu-i o distanţă de 100-200 metri, ci de ani-lumină. Parcă am fugi unul de altul în direcţii opuse până la înstrăinarea cosmică.

Încep să deosebesc lumina scărilor de lumina ferestrelor îndărătul cărora cineva nu doarme. Lumina din ferestrele scărilor e o lumină goală, pustie, fără nici un semn de viaţă. Ea este pusă să păzească scările dacă nu de hoţi, apoi de pustiul întunericului.

E o lumină inertă care nu participă la nimic, o lumină-robot care arde, fiindcă cineva a pus-o să ardă, pe când cea din odăile luminate este fertilizatoare, este în viaţă de gândul cuiva, care nu doarme, lumina din aceste ferestre se conjugă cu timpul, fiind “catalizată” de gândirea “vie”.

Aceasta e o lumină la modul indicativ cu cele trei timpuri, lumina de pe scări parcă e o formă a timpului, ca un motor pus în funcţiune, dar neinclus în vreuna din viteze, ce se “funcţionează” doar pe sine însuşi.

Cu sine fără de sine.

O lumină nepersonalizată.

***
Pun două rânduri de gânduri şi mă trec, biciuindu-mă fără milă pentru simplul fapt că mi-am uitat timpul pe drumuri, în timp ce n-am timp să-l duc la instanţele care mi-ar fi făcut drum spre propria mea decidere că sunt aici şi acum şi că încercarea de a fi aici şi acolo acum nu e altceva decât un act de sinucidere.

Probe indiscutabile.

Aur furat din coroane regeşti la turnarea lor.

Turnarea coroanelor destinate să fie puse pe capete care sunt predestinate altor căciuli şi șepci prin care bate vântul să împrospăteze memoria bâhlită a omenirii.

CISTERNE NEGRE
M-am trezit din cauza invaziei unei mari şi neobişnuite linişti. Trenul nu se opri brusc. Ultima zdruncinătură s-a produs treptat ca un somn în care te scufunzi încet ca într-o apă caldă şi blajină a unei mări interminabile şi ca acalmie, şi ca întindere. Dar eu mă trezisem nu dintr-un asemenea somn tranchilizant, ci dintr-un vis zbuciumat, în care, paralel cu trenul nostru de pasageri, gonea un tren sălbatic, lung, format dintr-un număr infinit de cisterne negre şi goale. În vis, am scos capul prin geamul vagonului să văd unde i-i coada cu ultima cisternă, dar nu i-am mai văzut capătul. Din prea mare viteză, ori din cauza zilei cu atâta soare, de la cisterne bătea o căldură insuportabilă cu nişte valuri fierbinţi de duhoare de petrol îmbibat cu praf şi nerăbdare şi aceste valuri îmi pălmuiau obrajii, vrând parcă să mă împingă îndărăt în vagon. M-am mai uitat o dată în urmă şi am observat că trenul cu cisterne venea de undeva din dreapta pe o linie a unui semicerc mare de tot şi parcă ar fi vrut să intre pe această cale ferată pe care trecea trenul nostru, dar cum cel cu şirul nesfârşit de cisterne nu putea intra pe linia noastră, fiindcă două trenuri nu puteau să meargă în acelaşi timp pe aceeaşi linie, din linii se desprindeau alte două linii şi intrau sub roţile locomotivei care târâia din urmă şirul nesfârşit de cisterne. Şirul acesta era atât de lung încât la un moment dat mi s-a părut că înconjoară pământul şi în loc de cale ferată îi servesc două paralele ale aceluiaşi pământ şi că din imaginare se prefac în reale. Ceea ce-i mai rămânea locomotivei diabolice, era să aibă şi în faţa sa cisterne pe care să le împingă, făcând astfel ocol pământului. Un şir enorm de cisterne goale gonind pe două paralele în jurul pământului.

M-am trezit, dar n-am ridicat capul de pe mâinile ce-mi slujiseră drept căpătâi. Nici n-am deschis ochii. Vroiam să mă conving de trenul cela imaginar, trenul fantomă, cu cisterne goale. El trecu ziua, prin faţa mea la Rediu Mare. Pe urmă în vis apăru ca o fantomă neagră pe un fond alb de iarnă peste care ningea şi astupa sărăcia neagră a pământului şi rănile lui. În ochi mai vedeam luminile ce curgeau din felinarele din preajma gărilor prin care nu ne opream şi, de rând cu noi, nu se oprea nici eşalonul cu cisterne negre şi care sunau a boşture, fiind goale, deoarece nu aveau unde să se umple şi de aceea goneau în căutarea unde s-ar fi putut opri să facă plinul. Luminile curgeau din căuşele lămpilor, dar ce era ciudat, că totul părea că se întâmplă într-un film mut pe o peliculă de negativ. Tot ce era negru putea să se schimbe în alb şi invers, de aceea luminile erau negre şi uneori se contopeau cu negrul cisternelor.



M-am trezit şi nu pricepeam ce e cu visul acesta. Am încercat să scot mâna stângă de sub fruntea ce dormise pe ea într-un vis atât de încurcat şi m-am trezit în mână, din umăr, cu o durere surdă. Îmi amorţise. Îmi amorţise şi piciorul stâng. Ceea ce trebuia să fac, era, ca în copilărie, când visam că mă rostogolesc de undeva de pe un munte pe care nu-l văzusem niciodată, să mă trezesc treptat. Aşa am făcut şi de data asta. Am început să mişc treptat întâi mâna, apoi piciorul până când am simţit cum sângele răcit din mână şi picior a început să se reverse, făcând corp comun cu celălalt. Peisajul cela de iarnă pieri cu tot cu cisternele goale şi negre. Ceea ce rămăsese din tot era mirosul încins de păcură încălzită de soarele unei zile lungi de vară. Am auzit paşi fugind pe culoarul vagonului, apoi uşa de fier deschizându-se şi un val de aer rece readucându-mă la realitate.

Am încercat să mă dumeresc unde mă aflu. În care gară, dar încercarea mea a eşuat. Mă aflam în ultimul vagon, la marginea unei gări, numele căreia nu-l puteam şti. În compartimentul meu nu era nimeni. Şi nimeni nu dădea semn de viaţă în tot vagonul. Paşii, care fugiseră spre capătul vagonului, nu se întorceau. Nici un pasager nu urcase, cel puţin, în vagonul în care mă aflam. Era lumină de-a binelea. Dincolo de cele câteva case de la marginea gării se întindea un câmp de sfeclă care ducea până într-o vale peste care se iţea negura albăstrie a dimineţii. Mai la dreapta – un iaz de pe care se ridicau nişte aburi albi, leneşi, ca un copil ce stă pe şezute, neputându-se trezi. La poarta unei case, pe un stâlp cam strâmb, mai ardea un bec mare, cu mercur, căci chiar în lumina clară a dimineţii, cu soarele ce era gata-gata să răsară, împrăştia o lumină pe care nici ziua nu o putea acoperi. Au uitat s-o stingă, m-am gândit eu, arde în zadar acum, când nu-i nevoie de ea, iar la noapte, datorită aceluiaşi grafic blestemat, o va stinge tot cel care uită şi acum să o stingă. Am închis ochii, măcar aşa să pot stinge becul cu pricina, dar şi cu ochii închişi becul continua să ardă aşa cum mi s-a imprimat pe retină. Am strâns şi mai mult pleoapele, să scap de lumina în cauză, dar ea devenea şi mai strălucitoare, mă orbea cu totul. Şi să scap de ea, am deschis ochii. Ea, însă, fiind prea puternică, în momentul când am deschis ochii s-a prefăcut într-o lumină neagră. Şi deodată îmi veni în memorie scena cu personajul din “Donul liniştit” când acesta, de durere, privi la soare şi soarele era negru. Pe neobservate, casele, cu lumina uitată aprinsă la poarta uneia dintre ele, începură să alunece înapoi. Deodată se stinse şi becul. Nu ştiam din care parte era gara şi, când am privit în partea opusă, am rămas şocat. Trenul se opri cum se pornise şi alături, pe linia a doua, staţiona trenul cela diabolic cu cisternele negre şi goale. Mă urmărea ca o obsesie. La Rediul Mare era real, plecase ziua, cu mult înainte de a pleca al meu, cel de noapte, apoi reapăru în vis, mergând paralel cu acesta, pe linia paralelă cu a noastră, numai că într-o altă dimensiune spaţială şi temporală. Şi acum staţiona alături, real. De aceea, probabil, simţeam în nări mirosul cela de păcură încinsă. Până la urmă, trenul meu se urni din loc şi ieşi din gara fără nume, pentru că nici nu văzusem această gară. Cisternele, una câte una, parcă s-au dus îndărăt şi când trenul ieşi din gară, m-am trezit eliberat ca de un coşmar. Din stânga răsărea soarele. Un soare roşu, mare de la marginea unui lan de răsărită înflorit. Toate tipsiile florilor erau îndreptate spre zeul zilei, înălţându-i un imn de slavă şi bucurie de viaţă. Trenul trecu din viteză pe lângă un canton cu barierele închise la care aşteptau câteva maşini şi o căruţă cu un căruţaş ce purta pe cap o pălărie clasică încă din veacul trecut, îmbibată de vreme şi sudoare şi vârtoasă prin care nici glonţul n-ar trece. Eram singur în compartiment, dar observai cu mirare o sacoşă mare cu un desen ce prezenta un cowboy călare pe un armăsar nărăvaş şi alături un manual de filosofie pentru gimnazii şi licee, ceea ce însemna că nu eram singur. Cât dormisem, cineva se urcase şi mergea spre Chişinău. Dar singurătatea mea se sfârşi. De pe culoar apăru o domnişoară oacheşă cu un pulover alb aruncat pe spate. Îşi luă sacoşa cu tot cu manualul de filosofie şi se aşeză pe locul lor. Fata s-a dovedit a fi dintre cele vorbăreţe. A intrat singură în vorbă:

- Grozav mai dormiţi!

- Eu?

- Dar ştiu că nu eu, făcu fata. Uneori credeam că vagonul ista se râscheşte. Aşa-l hâţâna într-o parte şi alta. Şi fata îmi arătă cu mâinile cum se hâţâna vagonul. Îi vagonul de la coadă şi de atâta.



- Dar de unde este domnişoara cu acest “de atâta”? O întreb eu de frică să nu ni se termine vorba aici.

- De la Rediu-Mari, adică nu chiar din Rediu-Mari… De pe acolo de undeva, dacă v-aş spune, totuna nu aveţi de unde şti. Eu v-am văzut, toată ziua aţi umblat pe linie. Şeful gării a spus că aţi întârziat la trenul de Bălţi. Vă duceţi la Chişinău?

- Încolo.

- Şi eu încolo. De fapt, nu încolo, dar în Turcia.

- În Turcia? m-am mirat eu.

- În Turcia. De ce vă miraţi? Azi toată lumea se duce în Turcia. Trebuie să trăiască lumea asta cumva. De atâta mă duc şi eu. De fapt, nu mă duc singură. Cum m-aş porni singură în Turcia? Mă duc cu un moş de-al meu.

- Şi ce faci în Turcia?

- Vând. Mai mult cumpăr decât vând. Trebuie să termin studiile cumva.

- De ce cumva?

- Apoi cumva. Dacă mă duc în Turcia, înseamnă că e cumva. Dar cu studiile o scot cumva la capăt. Ce să fac după studii?

- Cum ce să faci? Să lucrezi.

- Pianistă? făcu fata şi-şi ridică sprâncenele. Glumiţi? Cine are astăzi nevoie de pianistă? La şcoală? Toate locurile sunt demult ocupate şi în genere… Dar mi-am făcut cheful. M-am dus unde mi-a plăcut şi când m-am dus, mi-am zis, dacă intru fără ajutorul nimănui, înseamnă că trebuie să înveţi. Şi am intrat. Eu îi semăn tatii. Dacă am zis, fac şi pe dracu în patru, dar răzbat. El mi-a spus atunci că dacă am să reuşesc, îmi cumpără pian. Şi mi-a cumpărat. A zis că vinde vaca şi buhăieşul şi-mi cumpără pian. Şi mi-a cumpărat. De fapt, a vândut numai buhăieşul. Neamurile nu l-au lăsat. Au pus toţi mână de la mână şi m-au făcut cu pian. Da tata ştiţi ce mi-a spus? Mai greu să-ţi cumperi pian, da de lucru găsim noi. Tata să-mi găsească de lucru…

- Dar ce-i cu… studiezi filosofia?

- Noi de-acum am trecut-o. Cartea asta am găsit-o în vagonul din care am fugit. Un cetăţean a lăsat-o pe măsuţă, lângă geam. Eu îi strig din urmă că a uitat cartea, dar el îmi răspunde “Am uitat-o ca s-o găseşti tu!” Şi a plecat. A ieşit la Bălţi. Dar, mi-a plăcut filosofia. Mai ales, capitolul despre timp şi spaţiu. Când cânt la pian, timpul parcă se face reversibil din ireversibil. Mai ales, la Beethoven şi nu totul, dar “Către Eliza”. Acolo timpul se schimbă în singurătate şi singurătatea în timp şi îţi pare că poţi să te întorci de unde ai plecat.

- Şi aşa te poţi întoarce. Vii cu trenul până la Rediul Mare şi… înseamnă că te-ai întors.

- Da, dar nu şi în timp. Numai în spaţiu, se tângui fata. Înseamnă că lumea…

- Ce e cu lumea?

- Ce e cu lumea? Nu e perfectă. Dacă vreţi, vă pot da cartea asta. Ştiţi ce nu mi-a plăcut în filozofie? Aţi auzit de Platon, nu se poate să nu fi auzit. Ei, bine, acest Platon este părintele realismului socialist.

- Părintele cui?

- Realismului socialist.

- De unde ai luat-o şi pe asta? Doar Platon…

- Da, Platon, e Platon, dar tot Platon a spus despre artă că e o minciună şi că sustrage lumea de la faptele mari, patriotice. El recunoaşte numai acea artă care susţine statul.

- Şi ar trebui să meargă împotriva statului?

- Nu ştiu, dar ce are muzica lui Beethoven, bunăoară, cu un stat oarecare care vrea altceva decât muzica?

La Călăraşi ne-am reţinut mai mult timp ca de obicei. Aştepta să treacă un tren accelerat. Şi deodată, din urmă veni paralel cu noi eşalonul cela cu cisterne negre şi goale. A trecut fără să contenească măcar cât de cât. După ce trecu, fata răsuflă uşurată.

- Bine că a mai trecut. Aşa de negre şi aşa de goale! Încă de Rediu-Mari se ţin de noi. Ce vor, unde se grăbesc, parcă ar arde undeva ceva şi ele ar fi datoare să stingă ce arde!



ORA MEA DE HAOS
O, noi, o, ei, s-a desfundat pământul,

organicul orgoliu argila o pătrunde,

ca într-un far oracular şi-n scunde

dezamăgiri de timp se declanşează zisul.


Într-un cuvânt încape Paradisul şi-n altul

iadul, limba, limba

se caută pe sine şi se plimbă,

prin spaţii siderale se pronunţă


şi glasul ei un strict ecou se-anunţă

ca un destin în cererea derutei,

e tot pe vrute şi ne-vrute

e tot ne-tot şi-n searbădul adânc


cascadele din munţi se-aruncă-n jos şi plâng

cu-adevărat cu lacrimile oarbe

pe care bezna le-adună şi le soarbe
şi eu, venit cu noi la un repaos,

vă strig şi-acum în ora mea de haos.




SPECTACOL DE GALĂ

Memoriei lui Vlad Ioviţă
Rezum trecerea vremii ca pe-o meditaţie

Yoga în care spaţiul capătă noi dimensi-

uni şi eu-l dezvoltă până la zona strict

negativă când dispare şi-n tot doar for-

mula lui se observă faţă-n faţă cu Yoga,
rezerva ideii rămâne

în vogă într-un instantaneu violet de-a-

metist; maestrul budist, pentru învăţă-

cei, vrăciuieşte cuvinte cuan-i şi eu cu

Ioviţă, el insistă şi eu insist problema

să rămână problemă,


luna pe cer, lună, dar şi o mare dilemă

între galben şi-oranj

cu sens dispersat;
e sinceră trecerea din acest timp avansat,

tot ce e după cadru, nu se anunţă, dar

se întâmplă, e plăcerea coroziunii timpului

care regenerează. Când dansatorul de balet

mai vine la mine;
bate ora neutră şi-o altă realitate sfi-

dează întunericul din casă, pe masă, fi-

gurine de porţelan toată noaptea dansea-

ză, dezlegând taina şi mitul în faţa unei


oglinzi crăpate în diagonală din care ap-

laudă infinitul în acest spectacol de gală.



BATE ORA NEUTRĂ
Rezum amintirea ca pe-o meditaţie-a sistemului Yoga,

rezerva rămâne în togă; maestrul budist

exclamă cuvinte-cuan-i aceste introspecţii

rezist, insist

în ţinerea noastră de minte, prin ani, proble-

ma rămâne aceeaşi problemă, luna pe cer

atârnă ca o dilemă

din acest timp avansat.

E sinceră ora, tot ce după cadru se-ntâmplă

în plăcerea

coroziunii timpul regenerează…
Bate ora neutră şi-o altă realitate urmează:

figurine de porţelan toată noaptea dansează,

dezlegând taina şi mitul

în oglinda din care aplaudă infinitul.

***
Nimic mistic, nimic supranatural. Totul e dincolo de toate acestea. Chiar şi eu ca persoană fizică în acest cosmos indubitabil.

Rezerva mea e în necunoscut.

Acolo mă aflu de atâta timp.

Mănânc pâinea necunoscutului. În privinţa asta n-am de ce mă plânge. Totul este necunoscut, chiar şi cunoscutul, fiindcă el, comparativ cu necunoscutul, poate exista doar teoretic, în imaginaţia noastră.

Suntem ca nişte viermi de mătase – toţi ne mâncăm frunza de agud a necunoscutului şi energia pe care o căpătăm din această hrană verde se preface într-un fir extraordinar de fin, care se poate rupe oricând.

Acest fir de mătase e Vremea.

Când scriu cuvântul Vreme, îmi aduc aminte de rădăcina pătrată din trei. Nu se poate extrage exact, rămâne un ceva care se vrea continuat.

***


Cu toată îndoiala mea faţă de tot rămân să mă întreb mereu ce aş putea face în această privinţă. Singura salvare e însăşi salvarea aplicată întregului ca un factor de decizie a destinului.

Dar cum e destinul? Vechii greci îl urcau deasupra zeilor şi îl lăsau acolo ca pe un fel de sabie a lui Damocles şi îi punea pe toţi să chefuiască sub pericolul că această sabie agăţată de un fir de păr se poate prăbuşi peste cheflii.

A te îndoi înseamnă a crede în propria ta posibilitate de a-ţi recuceri timpul pierdut pe care îl caută şi nu-l găseşte până acum Marcel Proust.

***
Se conturează chipul omului care te-a

iubit cândva ca invalidul unicul

său picior, cum spunea Maiakovski,

futuristul
de până la revoluţie,
omul fără constituţie, fără nici o atribu-

ţie la tot ce se petrece în eterogenele

vânturi de veşnică iarnă de la Polul Sud;
se conturează, chipul omului care te mai iubeşte, dar

tu nu-l mai auzi

şi nici eu nu-l mai aud,
dar îl simt, dar poate mă mint că-l mai

simt, e o problemă a regăsirii eroului

într-un spectacol

de un sigur actor;


mă terorizează timpul şi de-acest timp

terorist mi-i dor, ca de tine - prin tine,

mi-i dor?

***
Sunt insul amăgit de mulţi, dar dezamăgit şi de mai multe. Târziul din mine caută refugiu într-un devreme care totdeauna a fost precar în felul meu de a înţelege lumea rămasă (pentru mine) mereu neînţeleasă să am spre ce mereu reveni.

Am nişte momente în care mă pot risipi pentru a rămâne astfel în căutarea unui altceva pe care îl simt în mine, dar îl caut în alţii.

PARADA DEDESUBTURILOR


În anturajul acesta se nasc dedesubturi,

renasc din eforturi multiple şi porturi

spălate de apele verze ale mării, neagă

negarea negării şi pe toate le întoarce

în făgaşul lor larg;


de luna târzie norii se sparg ca ape-

le mării de ţărmul abrupt; se trezesc

dedesubturi dintr-un alt dedesubt

şi aidoma valului spre lună se-a-


burcă într-o-naltă mişcare
şi-n valuri se-ncurcă homerice taine

ieşind din infern spre timpul nă-

prasnic din spaţiul modern cu noi în-

ţelesuri şi noi ipoteze;


renasc dedesubturi, dar toate mai grave,
mă strigă târziul din epave bolnave,

de-altminteri e-o formă a noului nou

şi ies la paradă din acelaşi cavou să

vadă sub lună şi luna să-i vadă. Mari

dedesubturi se pregătesc de paradă.

***
Adâncuri fără adânc. Probleme cu şi fără probleme. Încercare inerţiei anunţată de infinit. Infinitul privit ca o metaforă tot curge. Din tine spre tine, din sine spre sine, din altul spre altul.

Formula adâncului se bazează pe adevărul superstiţiei, care numai împreună cu sine mai poate crede în sine. Non-sinele îşi are reperele sale pe care se sprijină creta uitată la tablă în timpul vacanţei. De obicei se scrie în vârful adâncului conservat în creta trezită din somnul ei letargic. Dedublarea întregului frânt în două este una din formele “datului” neînţeles ca problemă psihologică, dar lipsit de ea pentru a fi ea însăşi. Tremurul apei, deşteptarea virtuţilor, incorigibilitatea timpului deformat. Intenţie fără principiul nemuririi.

***
Rezerve de timp. Dar se pot face şi asemenea rezerve? Spitalul te învaţă mult mai mult decât ţi se pare la prima vedere. Timp folosit nemotivat sau deloc, aruncat la timp vechi, la cimitirul de timp uzat. S-a adunat prea mult. Cămătar de timp nerecuperat, păzit de convingerea singurătăţii că totul e trecător, dar nu trece. Nu mai are loc. În locul lui curge absenţa. Rezerva – exprimare a răsăritului ca o dictare expusă a unor propoziţii ce nu s-au dovedit a fi justificate. În care din ele s-a adunat timpul?


***
Dedal îşi priponea sculpturile pe noapte să nu evadeze din parc. Oamenii sunt sculpturile cărora le-a reuşit să evadeze totuşi cu tot cu pripon şi lanţ. În vacarmul suprem al ierarhiei haotice se aud lanţul şi pripoanele ce se ţin din urma oamenilor. Mai bine aşa decât altfel, cum au fost până acum. Dar până care acum? Acesta, acela, celălalt?
***
La o depărtare de un imperiu stă alt imperiu al nesiguranţei că un cuvânt se poate defini pe sine şi convinge obiectul căruia i-a dat numele că poate să i-l ea îndărăt.

Roata istoriei a fost totdeauna pătrată ca un triunghi care atâta timp şi-a căutat forma unei roţi acumulând energii şi impreviziuni, care se pot înţelege între ele la o oră anumită trecută de orele douăzeci şi patru.

***
Singapore, meditaţie sonorizată prin spaţii sonore restructurate de Orient. Aici timpul curge diametral opus existenţei. Formulă sofistică aruncată în logica vorbirii. Indulgenţe tiranice care coincid cu singularul. Anume acel singular care predetermină jocul fatal al regăsirii factorului uman în tot ce se întâmplă dincolo de a fi, atribuind reţelei relaţionale dintre aici şi acum un caracter cât mai aproape de raţionalul spre care tinde şi pretinde să comunice printr-un dialog angajat în actualizare.
***
Reconstituire – evenimente extraspaţiale. Cuvinte pronunţate alături de existenţa obişnuită. Revenire la regulament, la ispite şi strigăt. Chemare din infern spre a despovăra infernul de umbre.. Euridice mai stă acolo ca o catedrală păgână făcută din umbra dulce şi sfântă a amintirii. Ceva ce nu se supune nici unei legi, cu atât mai mult unor reguli ce nu le privesc.

***
Heralzii luminii se mişcă haotic prin timp,

mări ne-născute apar pe catarguri

de clopote mici ce se sparg peste larguri,

foamea târzie a lumii cu gură de lup.
Totu-i înalt şi plopul, şi steaua de sus,

instinctul scânteii se leagănă-n valuri,

corăbii uitate se distrug lângă maluri,

cohorte de îngeri cu gândul trăirii supus


se leagă-n ziua luminii, e lumea de fier

în toată distanţa dinte cer şi-omoplat

cresc crengi de mesteacăn prin geam ondulat,

când în sus rezerva luminii în foc auster


se leagănă limpede, parcă e unicul prinţ,

din lumea de stele ce vrea să-i răzbată

toată încercarea de vise bogată

ca focul deprins să se joace prin zimţi


de valută a zării, a frunzei şi-acorduri de muzici

trudite trezesc mari sentimente –

un vis ca un om prăfuit de momente

se leagănă liber prin micile norocuri


şi-acestea se lasă, prăpastie veşnic deschisă,

răbdări şi torente se-n trec prin hrisoave

frumoase de colburi şi doruri bolnave

ce-au fost să se lase pe hârtia albă nescrisă.

***
Sahare sufleteşti. Spaţii prin care se produc mari furtuni de gânduri uscate. Uneori, după ce se termină aceste furtuni, trec singur pe dunele fierbinţi, urcându-mă pe formele aceleiaşi culori care se fac că există şi în singurătatea aceasta a gândurilor dărâm amintirea îngropată prin nisipurile gândurilor. Urmăresc cu satisfacţia groazei, când se va porni un singur gând, un fir de nisip şi atunci toate ceasurile de nisip din lume se pornesc curgând din undeva în cândva, adică din spaţiu în timp. E posibil aşa ceva?

IONA SI CHITUL
Pe cine l-a “ncercat, din care gând

Pandora şi-a deschis cutia sa de rele

Să fie-mprăștiată pe pământ si alte necăjeli din cele mai din cele

S-aducă lumii numai zile grele.


Noi n-avem cap, aşa ni l-au tăiat, dar

chiar şi locul unde a fost un gol gândeşte,

în orice zi un tren se osteneşte

s-aducă tot ce nu ni s-a lăsat, dar cum s-aduci ce nu se poate duce,

castelele din jur prea multe ne învață.
Iona stă cu chitul faţă-n faţă, dar chitul nu-l înghite

şi-n mod absurd istoria strâmbată se face chit şi-nghite

asemenea lui Cronos fiicele si fiii

să nu-l destituie din marele său post, dar pe cel mic n-a vrut să I-l mai dea sol

şi-n loc de fiu i-a dat ce-a fost,

şi fiul, când crescu, veni sa-l detroneze.

- Tu cine ești, întreabă Cronos.


  • Eu-s.

  • Ești unul din ai mei?

  • Sunt fiul tău si îți cer locul, sunt

Cel neînghițit si numele mi-i Zeus.

Şi singur mă declar mai mare peste zei.

Şi toţi vor face ce Zeus le ordonă.

Iar Cronos detronat de-atunci nu mai ordonă.

Oedip, aflând că a trăit cu maică-sa

îi scoate ochii sub cerul pustiit,

pornind in pribegie urmat de Antigona.

NOIMA DISTANŢEI DINTRE MINE ŞI ORIZONT
Cred în superstiţii fără să fiu religios. Caut un răspuns la această amăgire-inducere în eroare şi neînţelegere - pornită dintr-un raport de egală reciprocitate, dar care rămâne virtuală fără să o fi ştiut vreodată reciprocă. Dacă am ceva, acest ceva sunt îndoielile mele, faţă de tot ce mă înconjoară, dar, în primul rând, faţă de mine însumi. De aici pornesc toate relele mele, preocupările de un totdeauna altceva care, ca un orizont nesigur se retrage din faţa mea pentru a mă ţine la distanţă. . În fond, nici nu mă interesează acest orizont. Care nu e altceva decât o fată morgana dansând peste nisipurile înfierbântate ale pustiului . Mă interesează distanţa dintre mine şi orizont, singura care e constantă în demersul meu către neliniştile neaoşe care îmi spun ceva mult mai mult decât angoasele ce nu-mi pot spune nimic oricât s-ar strădui. Distanţa asta care se mută împreună cu tot cu orizont şi cu mine înainte ori înapoi. Anume acest spaţiu instabil, dar constant în sensul că rămâne acelaşi, pare a fi de natură metafizică pe care n-o înţeleg, intuind-o numai, dar pe care nu sunt niciodată gata s-o înţeleg, ceea ce mă îndârjeşte şi mai mult s-o caut.

Devin convins că trebuie să rămână ceva neînţeles. Nu ştiu ce uneori mă face să cred că sinucigaşii îşi pun capăt zilelor nu atât din cauza situaţiilor-limită ale disperării şi neputinţei de a ieşi din criză, ci din cauza că la un moment dat ajung la concluzia că au aflat tot ce au avut să afle şi s-au plictisit.

Însă aceasta e doar o părere şi nimic mai mult, o opinie la care am ajuns nu o singură dată.

***
Vreau să mă duc, vreau să vin, vreau să urc, vreau să cobor şi toate deodată, semn că timpul nu e unul, deci e şi diferit şi că, poate, se face diferit datorită raţiunii noastre. Nu suntem oare deturnători de timp? Fiecare ins e construit pe schema celor patru puncte cardinale.


* * *
Adevereşte-te, lume, îi zic, şi nu mai vreau să fiu lume. Adică părticica ceea care nu se vede cu ochiul liber. Poate numai cu strigătul disperat al cucorilor plecând pentru un singur lucru - să aibă de unde veni.

E problema revenirii spre a ne convinge, că nu revenim în acelaşi loc. Problema apei râului lui Heraclit. Nimic stabil în afară. Doar instabilitatea. Dar şi aceea hărţuită de sfinţi. N-are de unde se adeveri lumea, fiindcă în clipa dată ea este antilume. Are imensa plăcere de a se vedea cum piere, fiindcă este alta şi crede că poate pieri numai altă lume decât ea, dar din punctul de vedere al celeilalte lumi, lumea aceasta devine alta.

Devenire spre pierzare.

* * *
Nu, n-am să uit nimic, în gură perifraza,

domesticând sălbatic

sălbaticul din fire -

se circumscrie singur în strigătul

de groază

când doarme

peste sine şi timpuri omenirea ca

un pustiu de ţărmuri în care pescăruşii

convoacă imprudenţa

de-a şti ce se menţine

în spaţiul iernatic şi spaţiul de sânge

cu regăsirea vremii

tăcute ce răsfrânge

caleidoscopul nostru intrat în viziune

ce nu se mai deşteaptă,

dar simplu se propune;

negăsind urmarea,

nu, n-am să uit nimic, oricum, aşa-i

uitarea, s-a-ncercuit cuvântul şi

s-a limpezit deodată şi cucul e la fel

dar când fidel e timpul şi când e infidel?


* * *
Când vorba e să fii cu cineva alături, se iscă indiferenţa distanţelor, se produce depărtarea şi îţi creează senzaţia că tu eşti acela cu care trebuie să te întâlneşti. Vrerea de întâlnire e faptul că “ai ceva de spus” şi acest “ai ceva de spus” e mult mai concret decât cui ai vrea să-l spui, mai concret şi mai puternic decât acesta. Spui când vrei să te debarasezi de balastul unor informaţii, uneori chiar concepţii, care nu mai pot rămâne în posesia ta, fiindcă altele le împing din urmă. C. Noica ar vrea să creadă că noi ne căutăm în alţii. Cât de adevărat este acest adevăr! E vorba de o întregire a imaginii care vrea totul ori se vrea totul. Dar, găsindu-ne în alţii, ne-ar putea trezi dezamăgirea.

Şi totuşi este ceva la mijloc. E neputinţa întoarcerii de unde ne-am pornit.

* * *


Mă conving tot mai mult că vorbim una, dar spunem alta şi atunci ceva se învrăjmăşeşte în mine, simt un dez+echilibru în ceea ce credeam până adineauri că era un echilibru, dacă nu absolut, apoi aproape de acesta şi încep să caut diferenţa dintre a vorbi şi a spune; când dau de aceasta, mi se deschide alta, dintre a vorbi şi a vorbi şi a spune şi a spune şi atunci îmi simt prin preajmă abisul “Ce mi-l lăsară din bătrâni / Părinţii din părinţi.” (Eminescu), o stare de abis pe care, mai mult sau mai puţin, am observat-o în ochi pentru prima dată şi m-am înspăimântat de ce dispune omul fără să ştie că dispune.

Dar ce e asta? Avere? Povară? Blestem? Am încercat să-i întreb pe cei implicaţi în mişcarea abisală observată. Nu mi-a răspuns niciunul. Ceea ce au făcut a fost că unii au strâns din umeri, alţii m-au privit ca pe un trăsnit, un altul, cu multă suspiciune, m-a întrebat dacă asta poate fi socotită drept o ocupaţie serioasă şi a plecat, lăsându-mă vraişte la mijlocul drumului şi la mijloc de întrebare. Celor care au avut bunăvoinţa şi răbdarea să mă asculte, le-am dat un sfat: când se vor bărbieri în faţa oglinzii, ori se vor face frumoase, câteva clipe să-şi privească în irişii ochilor până când aceştia se vor preface în două tuneluri, apoi – în unul singur de o strălucire ameţitoare prin care se poate ajunge într-o stare spaţio-temporală de nicăieri sau să auzi cum, prin tunelul magic, nu imaginar, se creează un curent al veşniciei ca un vânt nesupus nimănui, trecând dintr-o parte în alta al acestui aici şi acum care nu-i altceva decât infima, în acelaşi timp şi infinita clipă a ceea ce, cu voia sau fără voia noastră, capătă statutul de prezent.



Am fost curios ce efect va avea acest de tot simplu experiment. Efectul a fost diferit precum şi interpretat diferit. Un amic mi s-a destăinuit că îl înspăimântă însuşi gândul că ar putea să se întâlnească din nou cu propria sa privire.

  • Dar te-ai convins că acea privire e a ta proprie? l-am întrebat. Asta e problema. Nu m-am convins şi nu sunt sigur dacă e a mea şi, mai ales, proprie. E un fel de dezmoştenire de ceva ce nu ne aparţine şi nici nu poate să ne aparţină.

  • Nu ţi s-a părut că verbul a avea nu-i mai mult decât o convenţie, datorită căreia se întruchipează aparenţa pe care noi o luăm ca pe un dat real?

  • La asta nu m-am gândit, dar am să mă gândesc.

  • Dar face?

  • Cred că da.

  • Există vreo diferenţă între “face să te gândeşti” şi crezi că face să te gândeşti?

  • Există. Şi e o mare diferenţă.

  • Dar între “face să te gândeşti” şi “face să te gândeşti”?

  • Dacă vrei, există. Am mai discutat problema în cauză. Dacă vrei, există, dacă nu vrei, nu există. Aplicăm sintagma cea latină: reductio ad absurdum. Face să te gândeşti. De o mie de ori face, chiar dacă nu face.

  • N-am prins firul: face chiar dacă nu face.

  • Pentru că una o conţine pe cealaltă. Pe mine însă mă înspăimântă tunelul cela cotropit de o lumină orbitoare, bătând într-un albastru deschis trecând într-un violet, m-aş încumeta să spun: violent. Atunci simt cum mă nărui şi tunelul mă absoarbe, ba mai mult chiar: vreau să mă absoarbă şi la un moment dat aş putea să fac un salt, să sar, simt nu ştiu cum nevoia de a sări dintr-o formă a existenţei în alta.

Dialogul acesta nu e rodul fanteziei mele. Problema de a sări dintr-o formă a existenţei în alta mi-a sugerat o întoarcere imaginară în timp la o discuţie pe care am avut-o cu Dumitru Matcovschi pe balconul minicastelului “Cuibul Rândunicii” din Crimeea. Balconul atârna deasupra mării la o înălţime de 39 metri. Era o zi senină de toamnă, cu nori albi vagabonzi care se răsfrângeau în apa curată şi liniştită a mării. Se crease o stare de inversare a unui real prin ireal în alt real, cerul cu marea şi marea cu cerul, ceea ce m-a dus la nadir latent-ul din “Joc secund” al lui Ion Barbu. În momentul creării acestei stări fantasmagorice când eşti aici, dar, parcă, ai fi dincolo, Dumitru mă întrebă ceea ce l-aş fi putut întreba şi eu pe dânsul:

  • Mă Victore, nu-ţi vine să sari acolo?

  • Unde acolo?

  • Acolo. Şi arătă cu degetul în jos, adică în cerul cela senin care sălăşluia dincolo de oglinda apei. Poetul îmi arătă încă o dată cu degetul şi i-am surprins imaginea din apă, atât doar că degetul lui arăta în sus, fapt care ne-a înveselit de-a binelea.

  • Probabil, din aceste momente s-o fi născând poezia.

  • Probabil.

Acum caut diferenţa dintre probabil şi probabil şi conclud că dacă ne coborâm urcându-ne, două stări care se exclud, anihilându-se, (căci unde ne coborâm şi unde ne urcăm?), putem ajunge la ideea enunţului biblic, dar puţin dincolo de ea că la început era nu cuvântul, ci diferenţa dintre cuvânt şi cuvânt, ceea ce nu schimbă cu nimic situaţia, dar din latenţa cuvântului apare această categorie care cere să i se dea un loc aparte în gândirea noastră şi se numeşte tot atât de convenţional ca şi celelalte – diferenţă.

Totdeauna ceva diferă de alt+ceva.

Chiar şi între diferă şi deferă se impune diferenţa şi, oricât de ciudat ar părea, dar această diferenţă apropie unul şi acelaşi lucru cu sine însuşi, parcă ar pune lipite una de alta două oglinzi, încercând să creeze un spaţiu ideal care, practic, nu poate fi creat, dar spre care se tinde.

* * *
Copilărie desculţă şi bătrânețe dezbrăcată fac joncţiune într-un punct în care totul devine reflexiv ca două oglinzi goale puse faţă în faţă, stârnind un şir nesfârşit de figuri geometrice printre care spaţiul vrea să se afirme, fără a face cu timpul tandemul presupus. Se formează coridoare boltite prin care cineva şi-a scăpat strigătul şi nu-l poate întoarce îndărăt. Iată un mijloc de tămâiere a trecutului. Nici o părere de rău, dar nici de bine.

Spaţiul ciclic al primăverii se conjugă cu timpul şi înfloreşte natura ca o nouă formă a intransigenţei intime a devenirii. În această stare de imponderabilitate, spiritul, ca un punct de lumină, îşi descrie traiectoria generală spre starea de repaos a mişcării.

Aud cum respiră distanţele drumurilor desfundate. În mine şi-acum e toamnă. Şi plouă.


* * *
Se descompun stările în

cunoscute şi necunoscute,

interesant rămâne necunoscutul,

noi, care fiecare în parte

vrea să se cunoască pe sine,

dar, din cauza timpului care

nu-i ajunge nicicând, rămâne

ca un strigăt uitat în

suspensie.

* * *
Ferestrele de stea, ferestrele, ferestrele, ferestrele,

cu care toamna târziu noaptea când plouă

taie circumstanţial întunericul, sfericul, perifericul

şi feericul din aşteptarea biblică a lui Noe

să ajungi la capătul ploii,

să dai de un petec uscat de pământ, să te doseşti

de ploaie şi vânt, să se săvârșească aşteptata

minune,


ferestrele-acestea rurale, luminând şi-ncălzind

inimi de bărbaţi, femei şi copii, figuri geomet-

rice reale şi ireale proiectate prin

urzeala ploii care se ţese, se ţese, se ţese;

ferestrele –

aceste-nţelese şi-n acelaşi timp ne-nţelese prin


farmecul lor dedublat

ca nişte hieroglife fatale,

seamănă cu nişte semafoare deschise în calea care

duce undeva prin scoarţa din fire de ploaie

aleasă;
se aude deschizându-se o portiţă,

se gudură-un câine,

se deschide un dreptunghi de lumină şi

miroase a pâine frumoasă şi eu îmi continuu

drumul, e-acelaşi, e altul

pe care nu ştiu cine l-a adus până acasă?…

* * *
E soare. Ard lumânări cereşti. Umbreşte-te

aşijderi ienupărului care uimirii se consacră,

e ocră aguridă

şi lacra-i semilacră,

rezerva ta de mine, rezerva ta de toate;
răzbate care formă, dar nu ştiu când răzbate,

latentă revenire se trece ori se-amână,

pe care gând oprită,

ca soarele pe-un pisc,

priveşti nedumerirea cu marele ei risc
să se desfunde timpul şi spaţiul diurn

din turn de reşedinţă prin spaţiu nocturn

se descompune timpul în formă existentă.

Târziu

***
Infinitivul cu perfectul compus nu pot face casă.

Era târziu când târziul era.
***
Inimi pustii. Săli de gări prin care şuieră vântul Târziului. Rar de tot mai trece câte un tren fără pasageri. Toţi au coborât până la această barieră a necunoscutului şi a necunoaşterii.

Ceea ce e durabil aici: forma singurătăţii îmbrăcată pe un conţinut care nu aderă vreodată la ideile lansate greşit sau hazardate.

***
Nu tot târziul e târziu. Este târziu timpuriu, târziu prezent, dar cel mai interesant pentru mine e totuşi târziu-viitor. Lansarea vremii înainte de vreme cu pecetea târziului metaforic. E un fel de întârziere a timpului în propriile dimensiuni, nepotrivirea lui şi influenţa asupra a ceea ce admitem şi ce nu admitem, în fond, deoarece limba nu-şi corespunde întocmai sieşi, ea mai este şi altceva decât este, adică ceea ce a rămas din ce i-a dat raţiunea şi ea a refuzat, căci nu de dragul “criticilor” avea să scrie Eminescu:

“Toate cer intrare-n viaţă,

cer veşmintele vorbirii”

Pentru ce? Care e scopul suprem al acestei structuri lingvistice apărute târziu şi uitate de vreme?

Ce e limba, măsura de limbă? Legătură sau raport între două structuri care vor să se cunoască prin ce va spune una despre cealaltă ori e altceva: în ce raport se găseşte o gândire faţă de altă gândire, care îşi anunţă iniţialele de a se “persecuta reciproc”, pentru a-şi vedea lipsurile şi perseverenţele prin cele ale oponentului în lumea asta de raporturi dintre cifre şi structuri lingvistice care se vor pe sine în ne-sine ori dincolo de sine.

Câinele care latră târziu îşi latră propria sa frică, omul vorbind prin somn se adresează propriei sale vorbiri, se autocontrolează în, cel puţin, două spaţii în care se află şi se suprapun ca timp, dar nu şi ca spaţiu restructurat în defavoarea sa şi în favoarea pierderii de sine pentru a-şi găsi forma reală a unui sine ireal ori iraţional.

***
Aş fi vrut ceva să regret, dar totul era

de mult regretat până la mine.

Prea târziu m-am născut,

Luna, ca un gălbenuş în albuşul senin

al Oului Ceresc s-a zbătut, crescând-des-

crescând şi iarăşi crescând, despre tot

ce-a văzut a tăcut,

regretele pe care şi ea le-a avut, era

prea târziu când totul, dar totul era

deja regretat şi n-am mai luat nimic

de la-nceput, prea târziu,

luna pătrată m-a ocolit în fiece seară.

“Pe scut ori sub scut”,

ziceau anticii greci. Primăvara de fiece

dată era albastră

şi-amară,

şi regretele, oh, regretele

incomensurabile –

vagi şi plăpânde

unde-aproape,

aşteptau zilele cu porniri favorabile, cu

aprinderi de stratosferă,


cu locuri comune care diferă

prin faptul că sunt comune –

remunerarea soldaţilor cu porţii de sare,

comentarii de prisos,

de la salus, adică de la sare

a provenit cuvântul salariu –


regrete de talia unui acvariu în care

o caracatiţă se prinde-n tentacule pe sine –

vis devorant, interpretarea nopţilor drept

umbre cu trecere-n cadru insuportabil –


Yoga şi Zen-budismul, irealismul islamic,

procetarul dinamic care-şi scufundă lumina

în apele mării, căutând regretele cele valabile –

asta e lumea

cu pronosticurile sale de timpuri probabile.

Exist, eu, tu, el
***
Era o curgere-n spirală, o cădere-n neantul

nordic-aprins, întins, dedesubtul, de tă-

cerile nopţilor nins, răsucea un prezent

ce-apărea dispărând

şi cerul, ca o boltă de biserică incomodată

de vreme curgea undeva îndărăt, în îndă-

rătul înaltului blând şi era şi mama,

şi tata cu fratele-ntrei coborând din mun-

ţii Carpaţi , cu trei turme de miei săvâr-

şind ca-ntr-un ritual transhumanţa;

veneau ei înspre ei şi se mărea între mine şi

dânşii distanţa

şi-un semicerc

împrejurul lunii

îşi importa din adânc importanţa ca pe un

fruct exotic dintr-o ţară din suduri

şi norduri, din răsărituri şi-apusuri şi

toate nu ştiu de ce la plural, diametral opus

se întâmpla ceva cu platanii ca nişte nuduri

cu noduri de gânduri


şi-n toate erau mesaje oraculare,

ceva se-ntâmpla: trecutul venea spre mine,

o interiorizare mă gândea într-o altă distan-

ţă, într-o altă dimensiune, poate o nouă

dintr-un cu totul alt univers

ca-ntr-o operă de artă cu caracterul deschis

şi-am înţeles: timpul curge invers,

fără vreun compromis,


toată noaptea cineva mă strigase prin vis.

Kataloq: 2013
2013 -> Amerikalılarda Azərbaycan haqqında daha geniş təsəvvür yaratmağa çalışacağam
2013 -> Adpu, Böyük akt zalı, 19 oktyabr 2013, saat 1000
2013 -> Diş texniki Bölmə Qarışıq Diş texniki 1 Hansı hallarda çıxan protezlər hazırlanır?
2013 -> Şək İnsanın təsərrüfat fəaliyyətinin yayılması
2013 -> Rayon layihələndirilməsi fənni üzrə intahan sualları
2013 -> Şəki şəhər Mədəniyyət və Turizm şöbəsi Mərkəzləşdirilmiş Kitabxana sistemi Metodika və biblioqrafiya şöbəsi
2013 -> Diş texniki ixtisası üzrə nümunəvi test sualları Bölmə Qarışıq Diş texniki 1 Hansı hallarda çıxan protezlər hazırlanır?
2013 -> ­Soylu Atalı Həyat üfüqləri (L. N. Tolstoyun “Hərb və Sülh” əsəri üstə düşüncələr)
2013 -> RÜSTƏM İbrahiMBƏyov ultimatum iki hissəli ölüm dastanı Başlıca iştirakçılar: O, bir də Onun üç Məni
2013 -> Güntay Gəncalp (Cavanşir) Səfəvilər

Yüklə 1,97 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə