1. Adamclisi, com. Adamclisi, jud. Constanţa [Tropaeum Traiani]

197. Sărata Monteoru, com. Merei, jud. Buzău

Punct: Schitul lui Negoiţă

Cod sit: 47550.03

Colectiv: Emil Lupu (ABRAL ARTPRODUCT SRL)

Finanţator: sponsori - ing. Eugen Ciobanu şi ABRAL ARTPRODUCT SRL
Pe raza actualei comune Merei, la partea superioară a văii Brânzeasca, aflată la NV de băile Sărata Monteoru, sunt o serie de vestigii arheologice, reprezentate de urme de ziduri, cărămizi de epocă medievală, fragmente ceramice.

O informaţie inedită, care lămureşte oarecum problema localizării şi perioadei de funcţionare aşa numitului schit al lui Negoiţă, astăzi dispărut, o dă hotărnicia moşiei Muşcelul Sărăţii, partea lui Oprea Nenciulescu din 1682, în care se dă ca punct de reper mănăstirea lui Negoiţă. Ruinele acestui schit, pe care tradiţia locală îl atribuie unui Negoiţă, au fost semnalate pentru prima dată de Bazil Iorgulescu în Dicţionarul său, pe raza comunei Gura Sărăţii, cătunul Nenciuleşti, în punctul Nucii lui Negoiţă¹. Nicolae Stoicescu, în lipsa unor dovezi documentare, credea că este posibil ca acesta să fie schitul Sărata (amintit pentru prima dată într-un document din 25 august 1765) ² sau un altul, localizat pe Valea lui Seman. Pe baza unei hotărnicii, ajunsă de curând în posesia Muzeului judeţean Buzău³, putem afirma că în 1682, schitul exista, fiind cunoscut de contemporani ca mănăstirea lui Negoiţă, Negoiţă fiind cu siguranţă, ctitorul acesteia, probabil proprietarul moşiei pe care s-a construit (actualmente pe teritoriul satului Nenciuleşti, com. Merei).

Administrativ, punctul Nucii lui Negoiţă aparţine de localitatea Nenciuleşti şi se învecinează cu actuala localitate Sărata-Monteoru (fostă Sărata). În Evul Mediu, satul Nenciuleşti se numea Bugheni sau Boghiani. Prima atestare documentară a satului este din 25 iunie 1625 când, într-un act de întărire pentru mănăstirea Menedic (Vintilă Vodă, jud. Buzău), este pomenit hotarul Bughenilor cu care se învecina moşii mănăstirii. Satul mai este atestat documentar în 17 februarie 1704, când Moise Godinescu deţinea o sfoară de moşie aici.

Moşia Sărata (sau satul Sărata), este atestată documentar începând din 8 septembrie 1525, aici având proprietăţi, de-a lungul timpului, Episcopia Buzăului, familia voievodului Vlad Vintilă, boierii Mărgineni, mănăstirea Izvorani, Negoiţă şi Mihai postelnic (ctitorii mănăstirii Pinu Mare), mănăstirile Berca şi Slobozia lui Enache, Costache Ghica, Constantin Brâncoveanu şi Mihai Cantacuzino.

Faptul că nici un document aparţinând acestor mari proprietari funciari nu pomeneşte despre existenţa în hotarul moşiilor lor a vreunui ansamblu monahal, ne face să credem că acest schit dispărut se afla în afara moşiei satului Sărata şi nu putea deci purta numele de Schitul Sărata.

Schitul nu a funcţionat nici până la Legea Secularizării şi nici nu a fost închinat Episcopiei Buzăului, în condicile căreia ar fi trebuit să se afle. Între anii 1863 şi 1885-1890, când Basil Iorgulescu îşi strânge materialul pentru dicţionarul istoric al judeţului Buzău, este o perioadă scurtă de timp, în care memoria colectivă ar fi conservat o amintire vie şi clară asupra existenţei unui ansamblu monahal, dar lui Iorgulescu nu i s-a oferit decât informaţia că acel loc se numeşte Nucii lui Negoiţă şi, ajuns la faţa locului a putut vedea doar ruine de clădiri fără nici o conotaţie. În tradiţia locală actuală, personajul Negoiţă este considerat ultimul vieţuitor al schitului, care ar fi fost înmormântat acolo de către săteni, împreună cu mari comori, însă apelativul acestuia nu este în nici un caz biblic, aparţinând mai degrabă unui mirean.

Pornind de la datele prezentate, la solicitarea unui comitet de iniţiativă pentru reînfiinţarea unui nou ansamblu monahal, comitet coordonat de inginerul Eugen Ciobanu şi preotul parohiei Sărata Monteoru, Florin Bocşan, în perioada septembrie 2000 au fost efectuate periegheze şi apoi sondaje arheologice în punctul Nucii lui Negoiţă.

Cele două secţiuni realizate au fost trasate în perimetrul în care se conturau urmele unor ruine de clădiri. Orientate N-S, cele două secţiuni au interceptat o clădire de plan dreptunghiular, având lăţimea de 3,8 m la interior, dar a cărei lungime nu a fost stabilită, având laturile lungi orientate E-V. Construcţia a fost realizată din zidărie mixtă (piatră şi cărămizi cu dimensiunile de 28x15x4,5 cm şi liant de var cu nisip). Fiind surprins în secţiunea I un perete transversal, de compartimentare interioară, acesta prezenta şi spaleţii unei uşi, realizaţi numai din cărămizi de epocă. S-a constatat că elevaţiile păstrate pe o înălţime de 0,3/0,7 cm, prezintă fracturi transmise până la talpa fundaţiei. Ele ne pot da o explicaţie privind abandonarea complexului respectiv, datorită unui cutremur puternic ce l-a adus în stadiul de ruină.

Prezenţa bisericii schitului nu a fost încă determinată, datorită caracterului restrâns al cercetării şi prezenţei vegetaţiei din sezonul respectiv. În lipsa descoperirii unor piese de inventar arheologic, datarea complexului respectiv rămâne ca obiectiv al unei campanii arheologice mai ample. Singura realizare a acestei etape este că a fost determinat amplasamentul schitului dispărut.
Note:

1. B. Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, 1892, p. 351.

2. Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. I - Ţara Românească, Mitropolia Olteniei, 1970, vol. 2, p. 612, nota 23.

3. Informaţie oferită de muzeograf Daniela Lupu.

198. Săvârşin, jud. Arad

Punct: Cetăţuia

Cod sit: 11851. 01

Colectiv: Mircea Barbu - responsabil (CM Arad)

În cursul anului 2001 s-au reluat, după o întrerupere de doi ani, cercetările în cadrul staţiunii arheologice de la Săvârşin.

Staţiunea arheologică este situată la S-E de localitate şi la 500 m N de actualul curs al Mureşului, pe o terminaţie de promontoriu. Locul este cunoscut de localnici sub numele de “Cetăţuia” sau “Czukorhegy” (Dealul de Zahăr), ultima denumire provenind de la roca vulcanică de culoare galben-roşcat, foarte friabilă.

Cercetările din campania anului 2001 au continuat la poalele dealului “Cetăţuia”, în zona de S-E a acestuia, zonă în care au apărut cele mai semnificative descoperiri arheologice: urme de fortificare, terasări, locuinţe, ateliere şi o necropolă.

Cercetările au început prin curăţarea şi adâncirea secţiuni S 7, perpendiculară pe curbele de nivel, în vederea clarificării aspectelor legate de evoluţia în timp şi spaţiu a aşezării.

De asemenea, în acelaşi scop, în campania actuală, au fost trasate şi începute în execuţie două noi secţiuni: S. 8 şi S. 9.

Secţiunea S. 8, perpendiculară pe curbele de nivel, a fost trasată pe direcţia N-V, la cca. 40 de m faţă de cea precedentă. În momentul actual, ea are o lungime de 12 m şi o lăţime de 3 m, urmând ca în viitor să fie prelungită pe direcţia N-V. La 25 m de această secţiune, în direcţia S-E, a fost trasată şi secţiunea S 9 care la început a avut o lungime de 7 m şi o lăţime de 3 m. Nu s-a putut prelungi secţiunea, fiindcă nu s-a primit aprobarea de la ocolul silvic pentru defrişarea materialului lemnos.

În ambele secţiuni, la încheierea săpăturilor, adâncimea maximă, faţă de actualul nivel de călcare, a ajuns la 3 - 3,50 m.

Ca urmare a săpăturilor efectuate, s-au surprins şi în această zonă urme de terasare şi locuinţe de tip bordei, de formă rectangulară.

Datele obţinute confirmă faptul că începuturile aşezării dacice de la Săvârşin se încadrează cronologic în sec. V-IV p. Chr.

Din această perioadă, în secţiunea S. 8, în zona carourilor 2 - 3, la o adâncime de cca. 1,10 m faţă de actualul nivel de călcare, sub un strat de pământ vineţiu cu urme de cărbune, a fost identificat un mormânt de incineraţie parţial distrus. În vasul-urnă, lucrat cu mâna, de formă bitronconică, având culoarea cenuşiu cu nuanţe roşcate, au fost depuse fragmente de oase şi cenuşă. Atât partea superioară a vasului cât şi capacul (strachină) au fost deteriorate, probabil încă în antichitate. Presupunem că pământul vineţiu cu cenuşă reprezintă urmele rugului funerar din apropiere.

În zona de N-V a secţiunii S. 8 şi în profilul estic, între m 9 şi 12 a fost identificată o locuinţă de tip bordei, de formă rectangulară având podeaua lutuită. Urmele de chirpici demonstrează că pereţii din lemn au fost lipiţi cu pământ. Se pare că această locuinţă, descoperită pe o terasă creată artificial, este contemporană cu mormântul identificat.

Secţiunea S. 9, trasată la cca. 25 m E de cea anterioară, a confirmat faptul că în etapele următoare, până în sec. I î. p. Chr. - I p. Chr., locuirea s-a întins în zona de S-E a dealului, deosebit de propice pentru locuire atât datorită structurii geologice cât şi datorită imediatei vecinătăţi a cursului Mureşului.

În această secţiune au fost surprinse urme de terasare (două niveluri). De menţionat este faptul că la o terasare, nivelarea pământului a fost consolidată prin aşezarea unui strat de piatră mărunţită, strat ce avea o grosime de 5 - 7 cm.

În secţiunea S. 7, în zona m 20 - 35, pe o mare suprafaţă, în urma adâncirii secţiunii şi a îndreptării profilurilor au apărut fragmente de lingouri, zgură şi cenuşă. În zona m 30 - 35 a apărut o lutuire de cca. 10 cm grosime. Lutuirea merge spre peretele de N-V (terminaţia în momentul de faţă a secţiunii) şi în peretele estic. Probabil lutuirea provine de la o locuinţă sau chiar de la atelierul metalurgic presupus încă din campaniile anterioare.

Materialele arheologice descoperite în această secţiune sunt asemănătoare cu cele găsite în zona atelierului metalurgic identificat în zonă în anii 1984 - 1987. Similitudinea lor confirmă existenţa acestui al doilea atelier metalurgic.

În actuala campanie a rezultat un material arheologic bogat şi divers şi în celelalte două noi secţiuni. În cadrul materialului arheologic, ceramica este majoritară. Din punct de vedere al repertoriului de forme, este acoperită întreaga gamă a ceramicii dacice. În actuala campanie, ceramica lucrată cu mâna este majoritară, fiind compusă din vase de uz gospodăresc şi vase de provizii. Ceramica de lux este reprezentată prin fragmente de fructiere, străchini şi castroane. Registrul ornamental al ceramicii este foarte bogat şi variat.

În cadrul ceramicii descoperite în actuala campanie, menţionăm apariţia câtorva fragmente ce provin de la o populaţie alogenă. Aceste fragmente, prin compoziţia pastei, formă, mod de realizare, prezintă similitudini cu ceramica de factură celtică.

Fragmentele de râşniţă, fusaiolele de diferite forme şi mărimi, completează materialul arheologic ceramic.

În secţiunile recente, pe lângă materialul ceramic, au apărut şi obiecte din metal. Au apărut unelte de fier (sapă, topor), cuie, piroane de diferite dimensiuni, fragmente de cuţite şi un vârf de săgeată.

Cercetările din actuala campanie de la Săvârşin ilustrează evoluţia societăţii dacice începând din sec. V - IV î. p. Chr. şi până la cucerirea romană. De asemenea, actualele cercetări confirmă faptul că acest complex dacic este unul din cele mai bogate şi importante din zona vestică a Daciei.

Extinderea viitoare a săpăturii în zona de S-E şi cea de N-V a promontoriului va aduce noi mărturii arheologice care să completeze pe cele descoperite până în momentul de faţă.