1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

Participarea femeilor
Încercând o definire operativă, spuneam că cetăţenia reprezintă o relaţie între indivizi şi o comunitate politică prin intermediul căreia sunt generate drepturi şi obligaţii. Dincolo de definire, am subliniat pe parcursul prezentării, mai ales în capitolele 1 şi 3 ale lucrării, că acestă relaţie nu este imuabilă şi că, dincolo de dimensiunea legal juridică care ataşează cetăţeniei la un moment dat o structură fixă a drepturilor şi obligaţiilor şi care fundamentează astfel egalitatea cetăţenilor, esenţial este procesul prin care este generată cetăţenia, dar şi practica acesteia (cetăţenia substaţială). Dar atât construcţia/ reconstrucţia cetăţeniei, cât şi practica acesteia (apropirerea spre exercitare a unor anumite categorii de drepturi, obligaţiile fiind mai greu negociabile astfel) se definesc în jurul felului în care cetăţenii(enele) aleg sau sunt constrânşi(se) să participe la aceste procese. Aşadar, care sunt rezultatele acestei cercetări din perspectiva tipurilor de participare, dar mai ales din perspectiva semnificaţiilor ataşate acestora?

Încercând, chiar dacă forţat, un tablou al tipurilor şi frecvenţelor participării intervievatelor aflăm că:

1. 
   Principala formă de participare este cea în sfera domestică. Astfel, fără excepţie intervievate îşi asumă performarea rolurilor de gen în familie.
   
2. 
   Participarea la munca plătită este (a fost) performată de cea mai mare parte a intervievatelor, cu mici excepţii ce ţin mai degrabă de mediul de rezidenţă (rural).
   
3. 
   Participarea civică este redusă. Participarea în comunitatea restrânsă a prietenilor şi vecinilor, dar şi în cadrul comunităţilor religioase⁷⁹³ este restrânsă şi este practicată în principal în virtutea funcţiilor pe care aceste forme de participare le îndeplinesc pentru familie. Mai mult, participarea efectivă în organizaţii civice este redusă şi practicată în special de persoane care nu se confruntă cu tensiunea dintre viaţa de familie şi acţiunea pe piaţa muncii.
   
4. 
   Participarea politică se manifestă în principal prin vot, dar sunt şi cazuri în care vorbim de o implicare activă şi susţinută a femeilor în sfera politică (mai multe decât în ceea ce priveşte participarea în organizaţii şi la acţiuni civice). Mai mult, dacă în cazul participării civice răspunsurile au scos în evidenţă o cunoaştere mai superficială a acestei modalităţi de urmărire a intereselor, în cazul participării politice vorbim de persoane informate, interesate de ceea ce se întâmplă în sfera politică şi cu convingeri clare şi susţinute cu privire la felul în care aceasta funcţionează.
   

Participarea în sfera domestică.

Din interviuri rezultă că invariabil femeile participă constant, susţinut şi mai ales fără excepţie la realizarea activităţilor care au loc în sfera domestică. În acest sens ele sunt principalele furnizoare de munci casnice şi de îngrijire ele fiind cele care: calcă, spală, se ocupă de educaţia şi sănătatea copiilor, gătesc, fac curăţenie, au grijă de persoanele bolnave din familie, se ocupă de grădină (în rural, muncă împărţită cu bărbaţii). Aceste femei, nu numai că realizează cea mai mare parte a acestor activităţi, dar sunt şi principalele responsabile de îndeplinirea în cele mai bune condiţii a acestora în virtutea asocierii tradiţional-patriarhale a femeilor cu treburile casnice şi cu o bună gestionare a familiei.

Aceste constângeri structurale le determină pe femei să performeze rolurile de gen tradiţionale cu contestări minimale în virtutea semnificării lor în termeni de contribuţie la bunăstarea familiei şi a celor dragi, dar şi de autosacrificiu. Acest tip de semnificare, ce implică apelul la justificări cu nuanţe morale, devine un scut excelent în calea disonanţei ce ar putea rezulta prin contestarea normalităţii patriarhale, dar şi un mediu eficient de propagare prin socializare a rolurilor de gen, chiar între femei. De aceea, sacrificiul devine o cunoaştere comună împărtăşită de femeile care generează astfel reţele de sprijin în familie gestionând moştenirea generaţională a muncilor casnice şi de îngrijire. Ele devin astfel a fi complice la perpetuarea propriei expolatări în cadrul familiei.

Configurarea tradiţional-patriarhală a rolurilor de gen nu implică în mod automat şi lipsa contestării acesteia. Tocmai de aceea, mai ales în urban, am identificat capacitatea acestor femei de a fi auto-reflexive în raport cu poziţia lor în interiorul familiei, cea mai frecventă modalitate de semnalizare a acestei stări manifestându-se prin apelul la ironie. Mai mult decât atât, vorbim în acest caz de identificarea clară a planului normativităţii parteneriale şi celui al normalităţii patriarhale, care de această dată sunt profund distincte şi în raport de dominare (normalitatea domină normativitatea). În rural în schimb, se manifestă mai intens tendinţa de a accepta performarea muncilor casnice şi de îngrijire ca fiind un „dat natural” care face parte din ţesătura profundă a cosntrucţiei identitare a acestor femei. Vorbim aşadar în aceaste situaţii de felul în care actorii dau sens realităţii exterioare constrângătore, mai exact de felul în care femeile reuşesc să facă faţă normelor şi regulilor patriarhale cărora le sunt supuse.

Totuşi, bărbaţii participă şi ei în sfera domestică, numai că această participare este prezentată ca fiind ocazională - mai exact ei participă atunci când femeile nu pot să o facă sau dacă fac aceste activităţi de plăcere⁷⁹⁴ – şi nu presupune asumarea responsabilităţii pentru realizarea activităţilor casnice şi de îngrijire. Interesant este însă, că acestă formă de participare este hiper-valorizată de femei, ajutorul ocazional fiind prezentat de cele mai multe ori ca un parteneriat real în familie. Astfel, bărbaţii reuşesc şi de acestă dată să valorifice exponenţial contribuţia lor în cadul sferei domestice pe principiul bunurilor rare (cu cât un bun este mai rar într-o societate cu atât el este mai valorizat).

Este participarea în sfera domestică un tip de participare relevant în raport cu construcţia şi reconstrucţia cetăţeniei? Teoriile clasice ale cetăţeniei asociază sfera domestică cu cea privată, aşadar şi participarea la realizarea muncilor casnice şi de îngrijire cu forme de participare în sfera privată. Din această perspectivă, tipul acesta de participare este nesemnficativ în raport cu procesul de construcţie al cetăţeniei.

Dacă însă avem în vedere teoretizările feministe în care genul capătă o importanţă strategică în construirea unei cetăţenii cât mai substanţiale atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi, introducerea participării în sfera domestică în categoria tipurilor de participare relevante devine cel puţin discutabilă. Un pas important în contestarea irelevanţei participării în sfera domestică ţine de înţelegerea distincţiei (relaţiei) public – privat. Aşa cum am artătat în capitolul 3 al acestei lucrări, abordările clasice fac greşeala de a denatura sensul original liberal al acestei distincţii⁷⁹⁵ şi de a suprapune sfera privată sferei domestice, reducând astfel şi participarea în sfera domestică la o formă de participare privată (deci neinteresantă). Pornind de la această fractură rezultată din exploatarea prejudecăţilor culturale care afectează femeile şi care predomină chiar în formarea categoriilor fundamentale de gândire ale filosofiei moderne⁷⁹⁶, se impune o reteoretizare feministă a tipurilor de participare semnificative în raport cu renegocierea contractului cetăţenesc. Procesul de reteoretizare poate astfel îngloba participarea în sfera domestică în mecansimul negocierii contractului cetăţenesc. Pragmatic, efectele unei astfel de reteoretizări se pot regăsi în formulări de politici publice capabile să potenţeze o reorganizare mai echitabilă din perspectiva de gen a contribuţiilor în sfera domestică.

Mai mult decât atât, participarea consistentă a femeilor în sfera muncilor casnice şi de îngrijire (experienţe feminine) poate constitui, chiar şi pentru cei mai sceptici la schimbare (reteoretizare), mobilul conştientizării unor interese comune ale femeilor, interese care pot fi negociate mai apoi prin formule de participare unanim recunoscute şi acceptate cum ar fi particparea la grupuri de interse (participare civică) sau la grupuri de presiune (participare politică). Ceea ce devine însă esenţial în această situaţie este conştientizarea acestor interese comune şi generarea unor acţiunii colective de jos în sus (grass-roots) care să se bucure de legitimitate. Cu toate acestea, în contextul descris de ceea ce Lister numeşte „timpul ca resursă pentru cetăţenie”⁷⁹⁷, dar şi de semnificările prezentate mai sus, asemenea acţiuni sunt relativ dificil de realizat şi trebuie, din punctul meu de vedere, susţinute de intervenţii de sus în jos⁷⁹⁸ care ar trebui să constituie liantul angrenării femeilor în grupuri de interese sau de presiune.

Participarea la munca plătită.

A doua formă de participare a femeilor, în funcţie de frecvenţă şi consistenţă, este participarea la munca plătită. Istoricul ocupaţional al acestor femei, indiferent de vârstă, se construieşte în jurul acestei forme de participare şi se completează cu necestitatea justificărilor în situaţiile de inactivitate. Cea mai mare parte a intervievatelor au început munca plătită imediat după terminarea studiilor şi au fost active continuu până la pensie, întreruperile fiind generate, de cele mai multe ori, de cauze externe (disponbilizări, restructurări, reorganizări sau căutarea unor condiţii mai bune de muncă) sau de nevoia performării rolurilor rezultate în urma trăirii experienţelor femeieşti (naştere, alăptare) şi feminine (creşterea şi îngrijirea copiilor).

Chiar dacă din interviuri se detaşează valorizarea muncii plătite în principal în virtutea capcităţii acesteia de crea pentru aceste femei un spaţiu la siguranţei şi confortului personal, dar şi al potenţării lor ca actori relevanţi în spaţiul public, construcţia realităţii actuale în raport cu experienţele muncii în comunism ne oferă un tablou foarte interesant. Mai exact, unul dintre cele mai mari avantaje ale perioadei comuniste rezultă a fi garantarea unui loc de muncă pentru fiecare persoană aptă de a presta asemenea activităţi, iar acest aspect este prezentat mai mult generic şi stereotip – era bine pentru că toată lumea avea un loc de muncă, spre deosebire de situaţia din zilele noastre în care tinerii după terminarea studiilor sunt nevoiţi să intre în şomaj. O cu totul altă imagine rezultă însă din poveştile de viaţă punctuale, concrete. Acestea prezintă o imagine a tensiunii dintre viaţa de familie şi munca plătită zugravită foarte bine pe de o parte prin eforturile realizate pentru câteva zile libere necesare pentru treburile gospodăreşti şi de „intervenţiile” pentru concedii medicale prelungite (pentru creşterea copiilor), iar pe de altă parte prin tabloul repartiţiilor asociate frecvent cu navete făcute noaptea şi cu condiţii proaste de locuit. Vorbim de fapt de ceea ce Mihaela Miroiu numeşte suprapunerea în comunism a patriarhatului de stat peste patriarhatul în familie, dar şi de o reinterpretare a acestei suprapunei în urma experienţelor din prezent.

În contextul actual în care vorbim de alegerea şi nu de obligaţia de a munci, şi mai ales nu de obligaţia de a munci în anumite condiţii, munca plătită capătă o semnificaţie aparte în viaţa intervievatelor. Chiar dacă nu a fost testat ca atare în această lucrare conceptul de revoluţie subtilă lansat de Ralph Smith, felul în care intervievatele interpretează participarea lor la munca plătită pune în valoare capacitatea acesteia de a genera, dincolo de capacitarea economică, o formulă prin care aceste femei îşi satisfac nevoia de manifestare în spaţiul public, de implicare în construcţia socială dincolo rolurile asociate sferei domestice. Necontestând funcţia primară a acestei activităţi, cea de generatoare de venituri – independenţă economică, accentul cade însă pe manifestarea individualităţii, pe dezvoltarea propriilor capacităţi şi mai ales pe nevoia de recunoaştere a acestora. Într-o exprimare mai plastică, se pare că spaţiul de acţiune creat astfel le dă posibilitatea femeilor să se pună în valoare în principal pe ele ca individe autonome şi nu ca mame, soţii, fiice ale cuiva, deci printr-o permanentă raportare la „ceilalţi”. De aceea şi tendinţa de disociere a celor două identităţi, cea de femeie, corelată inevitabil cu rolurile de gen, şi cea de profesionistă, disociere rezultată în urma contestării unei asoicieri unidirecţionale a femeilor cu rolurile tradiţionale.

Relevanţa acestei forme de participare în raport cu cetăţenia este tratată de cele mai multe ori din perspectiva a ceea ce Lister numeşte legătura ombilicală între munca plătită şi accesul la drepturile sociale⁷⁹⁹. Totuşi, seminificaţia pe care intervievatele o acordă acestor acţiuni este una cel puţin mai complexă, mai ales în măsura în care vorbim de o slabă politizare a intereselor, şi mai ales a intereselor de gen, rezultată atât din slaba perceprea a personalului ca fiind politic, dar şi a politicului ca fiind personl. Aşa cum rezultă clar din interviuri vorbim de o izolare a urmăriri interselor în jurul familiei şi de slaba conectare a acestora cu drepturile sociale ce ar putea rezulta din participarea la munca plătită. De aceea, printre avanjele unui loc de muncă drepturile sociale sunt amintite rar şi conectate mai ales cu dreptul la pensie. Accentul cade în schimb pe dezvoltarea de capital social, pe dezvoltarea presonală, pe autonomie şi independenţă economică, pe integrarea în comunitate prin participarea în spaţiul public. Aşadar, această modalitate de semnificare a relaţiei cu munca plătită oferă consistenţă cetăţeniei femeilor pe o altă dimensiune decât cea calsică a drepturilor sociale, manifestându-se mai degrabă ca un spaţiu intermediar care poate potenţa formarea unor grupuri de interse care să fie mai apoi active civic şi politic.
Participarea civică.

Participarea civică, aşa cum am definit-o în această lucrare⁸⁰⁰, este redusă şi mai mult decât atât ea se dezvoltă de cele mai multe ori în jurul promovării intereselor familiei şi nu a intereselor femeilor în calitatea lor de cetăţene. Spaţiul extins acordat, în partea de analiză a participarii civice, relaţiilor private ce ţin de interacţiunile cu prietenii, vecinii, comunităţile religioase a avut ca scop identificarea acelor elemente care au sau ar putea avea capacitatea să potenţeze această formă de participare. Logica din spatele acestei configurări a ţinut de conştientizarea şi urmărirea intreselor comune în interiorul grupurilor de apartenenţă.

Concluziile la care am ajuns pun însă în evidenţă slaba promovare a intereselor prin mecanisme ce ţin de participarea civică, cauzele fiind multiple. În primul rând, având în vedere participarea intensă pe de o parte la muncile casnice şi de îngrijire, iar pe de altă parte la munca plătită vorbim deja de limitarea resursei timp pentru implicarea în alte tipuri de activităţi, mai ales în ceea ce priveşte participarea în organizaţii şi/ sau la acţiuni civice.

În al doilea rând, cel puţin atunci când vorbim de comunitatea prietenilor sau a vencinilor intervin aspecte culturale care impiedică interacţiunile care ar putea conduce către conştientizarea intereselor comune, aspecte ce au o importantă dimensiune de gen. Mai exact, vobim de o atomizare a intereselor în jurul familiei idealizate⁸⁰¹ ca spaţiu în care membrii acesteia sunt capabili să genereze resursele necesare bunei ei funcţionări. Dimensiunea de gen ţine de faptul că normele patriarhale transferă responsabilitatea bunei gestionări a familiei în principal pe umerii femeilor care, aflate între cele două structuri constrângătoare (cea patriarhală şi cea a definirii culturale a familiei), transferă la rândul lor urmărirea intereselor în sânul familiei şi nu în afara acesteia deoarece un asemenea transfer ar însemna însăşi vulnerabilizarea familie, dar şi a lor ca principale responsabile de aceasta. De aici şi binecunoscuta expresie „Rufele murdare se spală în familie”. Rezultatul acestor semnificări întăreşte şi mai mult nepolitizarea intereselor şi izolarea femeilor în sfera domestică.

Totuşi, trebuie să ţinem seama de faptul că discuţia avută până acum în jurul participării civice s-a făcut în raport cu o formulă clasică de definirea a acesteia. Dacă însă deschidem calea către o contestare feministă a conceptului ne-am putea pune întrebări legitime cum ar fi: dar participarea în virtutea intereselor familiei⁸⁰² nu poate fi asociată cu formule de participare civică sau cel puţin nu poate fi recunoscută ca relevantă în modelarea contractului cetăţenesc? Mai mult, având în vedere rolul societăţii civile în consolidarea democraţiilor, dar şi efectele negative pe care o configurare patriarhală a societăţii le are asupra participării civice a femeilor⁸⁰³, necesitatea unui demers care să integreze genul ca factor strategic în acţiunile concrete, guvernamentale, menite să corecteze aceste imprefecţiuni în virtutea generării unei cetăţenii cât mai substanţiale pentru toţi membrii comunităţii politice, devine evidentă.
Participarea politică.

În urma realizării acestui studiu de caz, participarea politică a femeilor pare a fi mai consistentă decât cea civică. Acest lucru se datorează pe de o parte participării la vot, iar pe de altă parte capacităţii de care au dat dovadă o parte consistentă a intervievatelor de prezenta evaluări complexe ale felului în care funcţionează sfera politică rezultate în urma interesului acordat acestui domeniu. Nu în ultimul rând, participarea activă în termeni de apartenenţă la un partid, dar şi de desfăşurare a unor activităţi în cadrul acestor organizaţii politice nu este de neglijat, chiar dacă de multe ori această formă de implicare a fost subminată de neconcordanţa aşteptărilor cu practica politică. Să luam pe rând elementele care generează tabloul participării politice a femeilor intevievate pentru a sublinia concluziile la care am ajuns în urma acestui studiu.

Participarea la vot este semnificată de intervievate pe de o parte ca drept, pe de altă parte ca obligaţie, însă important este că discuţiile avute în jurul acestui subiect pun în lumină încărcătura simbolică pe care această formă de participare o are. Tocmai de aceea, atât participarea cât şi neparticiparea au fost însoţite de justificări, de nevoia argumentării poziţiei în raport cu ceea ce este poate cea mai vizibilă şi mai ritualizată legătură a indivizilor cu comunitatea politică din care fac parte. În acest sens legăturile ce se stabiliesc între normalitate (care este împărţită între participare şi neparticipare la vot) şi normativitate (asocierea unui bun cetăţean cu participarea) susţinute de intervievate ne trimit automat către cel de-al doilea element pus în discuţie şi anume raportarea evaluativă la sfera politică.

Femeile sunt interesate de ce se întâmplă în sfera politică, iar participarea sau neparticiparea loc activă în acest domeniu este tocmai efectul evaluării rezultate fie în urma experienţelor personale, fie în urma unei analize exterioare care cântăreşte între costurile şi beneficiile acestei forme de participare. În raport cu interesul arătat, rezultatele evaluărilor făcute de femei le plasează pe acestea la un nivel scăzut de participare politică. Cu alte cuvinte femeile aleg să nu participe şi asta nu pentru că nu sunt interesate de politic sau de politică, ci pentru că nu găsesc aceste forme de implicare relevante sau utile pentru poziţiie de pe care ele acţionează.

Pe scut, principalele motive ale detaşării femeilor de practica politică (şi nu de politică a priori) sunt următoarele:.

1. Imoralitatea în politică asociată cu: minciună, demagogie, înşelătorie, furt, iresponsabilitate. Din acest punct de vedere intervievatele fac distincţia clară între normativitarea reprezentării politice a intereselor celor mulţi (a cetăţenilor) de către cei puţin responsabili (aleşii politici) şi normalitatea programelor politice nefezabile, a discursurilor demagogice şi populiste suprapuse peste ipocrizia înlocuirii totale a responsabilităţii cu urmărirea intereselor personale. De subliniat este şi faptul că, în acest context, accentul este pus foarte mult pe calităţile reprezentanţilor politici mai ales din perspectiva moralităţii acestora (ce ar trebui să îi conducă spre calea unei bune administrări a bunurilor publice). Mai exact, nu atât calităţile profesionale ale reprezentanţilor politici sunt fundamentale, cât moralitatea care, dacă există, permite recuperarea eventualelor dezavantaje prin onestitatea acceptării consilierii, prin deschiderea faţă de problemele reale ale cetăţenilor, prin respectarea fişei postului etc.

2. Proasta administrare a bunurilor publice rezultată din lipsa de responsabilitate şi potenţată de diferenţele de gen care plasează în opoziţie experienţa de administrare gospodărească a femeilor cu cea a bărbaţilor. Potenţată de introducerea explicită a variabilei gen în întrebări, evaluarea administrării bunurilor publice de către o majoritate covârşitoare formată din bărbaţi în comparaţie cu una în care femeile ar fi implicate mai mult, pune în evidenţă translatarea experienţei în gestionarea propriei familii la gestionarea bunurilor publice. Rezultă astfel o paralelă între gestionarea resurselor familiei cu scopul asigurării unui nivel de bunăstare cât mai ridicat pentru fiecare membru al acesteia şi buna guvernare înţeleasă ca o formulă mai extinsă a primeia, dar care ar trebui să funcţioneze după aceleaşi principii. Astfel fiind văzute lucrurile, pe de o parte se generează o explicaţie pentru lipsa de responsabilitate în politica făcută în majoritate de bărbaţi (bărbaţii nu sunt responsabili pe deplin în ceea ce priveşte propria famile, cum ar putea să o facă în privinţa întregii comunităţi politice?), iar pe de altă parte se construieşte un argument în favoare unei implicări mai susţinute a femeilor în politică.

3. Nereprezentarea intereselor femeilor. Având în vedere felul în care se configurează acţiunea în sfera politică din cele prezentate mai sus, alături de rolul experienţelor din viaţa de zi cu zi a acestor femei, care prezintă performarea muncilor casnice şi de îngrijire şi responsabilitatea faţă de bunul mers al familiei rezultată şi din suplimentarea veniturilor acesteia prin muncă plătită (deci vorbim deja de dubla zi de muncă a femeilor), se conturează o explicaţie validă pentru interpretarea realităţii de către aceste femei în termeni de „ceea ce este politic, nu este personal”.

Mai exact, vorbim de o politică făcută de bărbaţi care, cel puţin, nu cunosc la fel de bine ca femeile problemele cu care acestea se confruntă, tocmai pentru că aceste probleme nu intră, în virtutea moştenirii culturale tradiţional-patriarhale, în sfera lor de responsabilitate. Totodată, acţiunea politică prin care interesele reale ale femeilor ar putea fi urmărite se loveşte de rezistenţa instituţionalizării unor practici informale care necesită o alocare ineficientă de resurse din partea femeilor.

Ineficienţa investiţiei în participare politică rezultă din:

• 
  pragmatismul problemelor cu care femeile se confruntă în raport cu atribute precum populismul şi demagogia folosite în caracterizarea acţiunilor din sfera politică;
  
• 
  dificultăţile asociate implicării femeilor într-un domeniu profund masculinizat şi deci în discordanţă cu rolurile de gen tradiţionale care aşează femeile mai aproape de acţiunile în sfera domestică decât de cele în sfera publică şi mai ales politică;
  
• 
  caracterizarea funcţionării instituţiilor democratice ca forme fără fond ce întăresc decalajul între politic şi social şi care diminuează substanţialitatea contractului cetăţenesc, în măsura în care acesta se reduce de multe ori la respectarea obligaţiilor în paralel cu izolarea în sfera privată a urmăririi intereselor.
  

Pe scurt, rezultatele practicii politice în contextul descris de cele prezentate mai sus sunt pentru femei ceea ce o intervievată numea foarte plastic „o farfurie goală”.
Cum se construieşte cetăţenia?
Cercetarea de faţă pune în evidenţă, foarte clar din punctul meu de vedere, faptul că femeile nu se detasează a priori de formele de participare recunoscute cu impact direct asupra modelării cetăţeniei substanţiale de către teoriile clasice, şi anume cea civică şi politică. Însă în contextul constrângerilor patriarhale în care sunt obligate să acţioneze şi în virtutea responsabilităţilor care le sunt astfel asociate şi pe care le-au internalizat şi le performează oferindu-le semnificaţii morale (autosacrificiul), ele aleg (sunt constrânse să aleagă) acele instrumente care sunt cele mai potrivite situaţiei în care se află, adică cele mai eficiente în raport cu mijloacele de care dispun şi cu scopurile pe care le au. Printre acestea munca plătită capătă o semnificaţie deosebită, fiind reprezentată ca cea mai viabliă modalitate de a media între nevoia de autonomie personală, de independenţă, de valorizare a propriei persoane, de ieşire în spaţiul public şi constrângerile partiarhale.

Operând în planul normativităţii, participarea civică şi mai ales cea politică sunt reprezentate ca alternative în urmărirea intereselor şi în oferirea de substanţialitate cetăeţeniei femeilor. Însă transformarea normativităţii în normalitate prin aplicarea pe de o parte a constrângerilor patriarhale, iar pe de altă parte a celor rezultate din configurarea scenei politice în perioada de tranziţie, dar şi a tarelor perpetuate din perioada comunistă conduce la distanţare a femeilor de politic prin urmărirea intereselor în sfera privată, prin internalizarea acestora şi astfel prin perpetuarea unei precepţii deformate cu privire la rolul pe care ar trebui să îl aibă comunitatea politică în relaţia cu cetăţenii, aceasta fiind degrevată într-o anumită măsură de responsabilitatea garantării performării consistente a drepturilor. În acelaşi timp, cetăţenele continuă să performeze fără contestări obligaţiile.

Deosebit de problematică devine în acest context închiderea femeilor, inconştientă şi realizată în numele eficienţei urmăririi intereselor într-o societate patriarhală, departe de contestarea de jos în sus a cetăţeniei mai puţin substanţiale pe care o capătă astfel şi de instrumentele necesare aproprierii unei „puteri asupra puterii”. Mai mult decât atât, în contextul garantării în termeni formal-legali a egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei şi a superficialităţii cu care este tratată problematica de gen de către cea mai mare parte a societăţii româneşti, se crează un cadru propice lansării unor contra-argumente cum ar fi cele care fac apel la competenţă sau mai degrabă la lipsa de competenţă a femeilor (de aici absenţa lor din poziţiile de decizie şi din politică) şi la înclinaţia „naturală” a acestora către domenii bazate mai puţin pe competiţie şi mai mult pe grijă.

În ultima instanţă, consider că realizarea unor cercetări de profunzime care să pună în evidenţă fenomenele complexe care conduc la anumite formule de semnificare a realităţii şi în consecinţă la anumite acţiuni realizate în sfera practicii cetăţeniei este absolut necesară, cu atât mai mult din perspectiva dimensiunii de gen care, aşa cum am văzut, are implicaţii largi asupra ceea ce numim configurarea unei cetăţenii efective. De asemenea din prisma recomandărilor, consider că rezultatele acestei cercetări pot pune în evidenţă necesitatea unor acţiuni convergente, de jos în sus şi de sus în jos, care să urmărească un proces de construcţie şi reconstrucţie a cetăţeniei în care diferenţele de sex şi/sau gen să impună formularea unor reguli ale jocului în care bărbaţii şi femeile să beneficieze real, substanţial de şanse egale.