A patra generaţIE

Note suplimentare

În 1933, Fleming H. Revell a publicat o carte scrisă de W.W. Prescott, intitulată The Spade and the Bible. În capitolul „Lumină cu privire la cuvintele Noului Testament”, el a făcut efortul de a dovedi că „Vicarius Filii Dei” nu a fost titlul papei şi că semnul fiarei conţine „numele ei, sau numărul numelui ei”, cu alte cuvinte, că „semnul” este numele fiarei. Altfel spus, numărul 666 este semnul fiarei. La pagina 448 din Tragedia veacurilor, se află cuvintele: „Prin urmare, ce altceva este schimbarea Sabatului, dacă nu semnul autorităţii bisericii… semnul fiarei”.

De cel puţin trei ori, Duhul Domnului a vorbit, scoţând în evidenţă faptul că semnul fiarei este duminica. Prin urmare, de ce face profesorul Prescott această declaraţie confuză, spunând că semnul fiarei este numele, numărul fiarei? „La Lege şi la Mărturie, căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor răsări zorile peste poporul acesta”.

În acelaşi capitol, profesorul Prescott pune la îndoială „Vicarius Filii Dei”. În Ministry [o revistă a Bisericii AZŞ], s-a susţinut că titlul papei este „Vicarul lui Hristos”, nu Vicarul Fiului lui Dumnezeu. Totuşi, nu este acesta pur şi simplu un joc de cuvinte? Nu este Hristos Fiul lui Dumnezeu? (Matei 16,16). Totuşi, chiar cuvintele „Vicarius Filii Dei”, prezentate ca fiind titlul papei în Donaţia lui Constantin, un document renumit despre care se crede că a fost găsit în mormântul lui Petru, în secolul al VIII-lea, este recunoscut acum de romano-catolici ca fiind fals, deşi a fost folosit de papi fără îndoială, când au căutat să ajungă la putere. Chiar dacă ei resping documentul, totuşi se agaţă cu tenacitate de titlul „Vicarul Fiului lui Dumnezeu”, sau „Vicarul lui Hristos”.

Cităm din Donaţia lui Constantin, de Coleman, aşa cum este prezentată în Decretul lui Graţian, „Binecuvântatul Petru din Terris, Vicarius Filii Dei” (citat din Tratatul lui Lorenzo Valla cu privire la Donaţia lui Constantin, p.12. Vezi, de asemenea, Ferraris Ecclesiastical Dictionary, publicat de Extypographia Polyglotta, S.C., de Propaganda Fide, Roma, în 1890, sub titlul „Papa”, la pagina 43.)

Donaţia lui Constantin, care foloseşte titlul exact „Vicarius Filii Dei”, a fost menţionată de mulţi papi ca sursă de autoritate pentru pretenţia că, aşa cum a afirmat un preot catolic într-o conversaţie cu mine, papa este Hristos pe pământ, „Vicarius Filii Dei”. Iată papii care au folosit acest edict contrafăcut al lui Constantin pentru a-şi dovedi autoritatea divină: Leo al IX-lea, Urban al II-lea, Euginius al III-lea, Innocent al III-lea, Gregory al IX-lea, Innocent al IV-lea, Nicolas al III-lea, Boniface al VIII-lea şi Ioan al XXII-lea. Există mult mai multe şi chiar o abundenţă de mărturii pentru a dovedi că Uriah Smith a avut dreptate, când a spus că „Vicarius Filii Dei”, titlul cuprinzător şi adevărat al papei, conţinea numărul 666, iar când Duhul Sfânt a susţinut prin profetul Său cartea Daniel şi Apocalipsa şi a aşezat-o alături de Tragedia veacurilor, cum poate profesorul Prescott, sau oricare alt pastor adventist, ori un adevărat cercetător al istoriei să se încumete să arunce îndoială, confuzie şi întuneric asupra semnului fiarei, sau numărului numelui ei? Când Dumnezeu vorbeşte, istoria adevărată trebuie să răspundă cu un „Amin” în unanimitate.

MOARTEA FIULUI LUI DUMNEZEU

Marele adevăr central al Bibliei şi al întregii revelaţii este moartea Fiului lui Dumnezeu. În jurul acelui fapt solemn şi plin de slavă se adună întreaga Biblie şi întreaga revelaţie divină. Dacă înlăturaţi moartea Fiului lui Dumnezeu, întreaga Biblie se sfărâmă, iar nădejdea noastră piere pentru veşnicie.

O ispăşire omenească nu este nicio ispăşire, deoarece chiar şi moartea unui om bun, a unui om desăvârşit, este incapabilă să mântuiască. Dacă Isus a murit doar ca om, dacă nu a murit Însuşi Fiul lui Dumnezeu pentru noi, suntem pierduţi, cufundaţi într-un întuneric fără speranţă, într-o moarte nesfârşită.

Moartea unui înger fără păcat nu ar fi putut să ne mântuiască. Numai Acela prin care Dumnezeu, Tatăl nostru, a creat toate lucrurile, toţi îngerii, întreaga omenire, numai Fiul lui Dumnezeu trebuia să moară şi să le dea, în felul acesta, din nou, viaţă oamenilor muritori. El putea să facă acest lucru, numai murind în locul nostru şi pentru noi.

„Viaţa unui înger nu putea să plătească datoria şi nimic, în afară de moartea şi mijlocirea Fiului lui Dumnezeu, nu putea să plătească datoria”. – Early Writings, p.127.

Isus le-a zis îngerilor că „prin moartea Lui va salva pe mulţi şi că viaţa unui înger nu putea să plătească datoria”. – Early Writings, p.150.

„Îngerul a zis: Crezi că Tatăl L-a dat pe Fiul Său Preaiubit fără nicio luptă sufletească? Nu, nu, ci chiar în Dumnezeul cerurilor a fost o luptă pentru a alege fie să-l lase pe omul muritor să piară, fie să-L dea pe Fiul Său Preaiubit să moară pentru om”. – Early Writings, p.151.

„Viaţa unui înger nu putea să plătească datoria. Nimic în afară de moartea şi mijlocirea Fiului Său nu putea să plătească datoria…. El a îngăduit ca Fiul Său Preaiubit să moară pentru nelegiuirile omului”. – Early Writings, p.151.

„Moartea Fiului Preaiubit al lui Dumnezeu pe cruce arată caracterul neschimbabil al Legii lui Dumnezeu”. – Mărturii, vol.2, p.201.

Cineva ar putea să întrebe: Cum a putut să moară Fiul lui Dumnezeu?

Indiferent dacă suntem în stare să înţelegem, sau nu, cum a fost posibil, noi trebuie să credem lucrul acesta. „Mare este taina evlaviei”.

Cum a putut Fiul lui Dumnezeu să fie conceput şi născut din Fecioara Maria şi să crească asemenea unui copil neajutorat, până la maturitate. Dumnezeul cel Infinit Se îngrijeşte de acest „CUM”. Noi nu putem decât să credem că este aşa, altfel suntem pierduţi în noaptea cea veşnică.

„Voi sunteţi mântuiţi prin CREDINŢĂ”.

Cât de îngrozitoare este condamnarea iudeilor care au refuzat să creadă că Hristos a înviat. Ce vom spune despre pastorii adventişti care neagă până şi faptul că El a MURIT, cu atât mai puţin că a înviat.

„Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază” (Ieremia 2,12).

Ca unul care am crescut ca adventist de ziua a şaptea încă din copilărie, sunt uimit şi îngrozit să aflu că vreun om care pretinde a crede acest mare adevăr ar putea să susţină vreo doctrină a cărei logică l-ar determina să nege moartea Fiului lui Dumnezeu.

O, Isus, Mielul lui Dumnezeu, O, Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul meu, TU AI MURIT PENTRU MINE.

„Cine a dat pe singurul Său Fiu să moară,

Să moară pentru păcatele lumii,

Pentru ca toţi cei ce cred în Numele Său Sfânt

Să Îl vadă pe Dumnezeul lor”.
Idei premergătoare cu privire la partea a cincea
APOSTAZIA OMEGA
„În curând, ne vom da seama de un lucru sigur: marea apostazie se dezvoltă, creşte şi devine tot mai puternică, iar ea care va continua în felul acesta, până când Domnul va coborî din cer cu un strigăt. Noi trebuie să ţinem cu tărie principiile de la început ale credinţei noastre ca biserică şi să înaintăm în putere şi într-o credinţă tot mai mare. Să păstrăm fără încetare credinţa care a fost confirmată de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu începând cu experienţele cele mai timpurii ale experienţei noastre şi până în prezent. Avem nevoie acum de o credinţă mai largă, mai profundă, mai stăruitoare şi mai neclintită în călăuzirea Duhului Sfânt. Dacă am avut nevoie în trecut de dovada evidentă a puterii Duhului Sfânt pentru a confirma adevărul la început, după trecerea datei (stabilite pentru venirea Domnului), avem nevoie de toate dovezile pentru confirmarea adevărului şi acum, când sufletele se îndepărtează de la credinţă şi dau ascultare duhurilor înşelătoare şi învăţăturilor dracilor. În acest timp, nu trebuie să se manifeste nicio slăbiciune sufletească.

„Dacă a fost vreodată o perioadă, când am avut nevoie de puterea Duhului Sfânt în cuvântările noastre, în rugăciunile noastre şi în fiecare decizie propusă, timpul acela este acum. Nu trebuie să ne oprim la prima experienţă, ci deşi le vestim oamenilor aceeaşi solie, totuşi aceasta trebuie să fie întărită şi lărgită. Trebuie să vedem şi să ne dăm seama de importanţa soliei, care este făcută să fie sigură prin originea ei divină. Trebuie să continuăm să-L cunoaştem pe Domnul, ca să putem şti că El se iveşte ca zorile.

„Sufletul nostru are nevoie de înviorare de la Izvorul puterii. Noi putem fi întăriţi şi confirmaţi în experienţa trecută, care ne face să rămânem la punctele esenţiale ale adevărului care ne-a făcut să fim ce suntem – adventişti de ziua a şaptea.

„Ultimii cincizeci de ani nu au micşorat nicio iotă sau principiu al credinţei noastre, deoarece noi am primit dovezile cele mari şi minunate care au fost făcute sigure pentru noi în 1844, după trecerea datei. Sufletele slabe trebuie să fie întărite şi înviorate în conformitate cu Cuvântul Său. Sufletul slăbit al multora dintre slujitorii Evangheliei şi dintre doctorii Domnului va fi înviorat în conformitate cu Cuvântul. Niciun cuvânt nu este schimbat sau negat. Lucrurile pentru care Duhul Sfânt a depus mărturie ca fiind adevărul, după trecerea datei, în marea noastră dezamăgire, constituie temelia solidă a adevărului. Stâlpii adevărului au fost descoperiţi, iar noi am acceptat principiile fundamentale care ne-au făcut să fim ce suntem acum – adventişti de ziua a şaptea, păzind poruncile lui Dumnezeu şi având credinţa lui Isus.

„Oare nu a ars inima ucenicilor lui Hristos înăuntrul lor, când El a mers cu noi pe drum şi ne-a explicat Scripturile? Oare nu ne-a explicat Domnul Isus Scripturile, prezentându-ne lucruri ţinute ascunse de la întemeierea lumii? Unii care au auzit lectura dovezilor cu privire la cerinţele obligatorii ale Legii lui Dumnezeu şi cu privire la obligaţia de a respecta poruncile Sale şi au simţit că propriul caracter se afla într-un asemenea contrast cu cerinţele care fuseseră adresate în circumstanţe similare cu ale lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, încât ar fi făcut aşa cum a făcut el. El a primit o solie specială spre a fi citită în auzul său, dar după ce a ascultat trei sau patru pagini, a tăiat-o cu un briceag şi a aruncat-o în foc. Totuşi, faptul acesta nu a putut să distrugă mesajul, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu se întoarce la El fără rod. Acelaşi Duh Sfânt care îi dăduse prima mărturie, care a fost refuzată şi arsă, a venit la slujitorul lui Dumnezeu, cel ce scrisese o scrisese pe sulul de carte, şi i-a repetat exact solia care fusese respinsă, făcând să fie scrisă şi să fie adăugate încă multe lucruri la aceasta.

„Cei ce doresc ca soliile directe şi clare ale lui Dumnezeu să fie arse, să fie luate din faţa lor, nu vor face altceva, decât să le facă o mai mare publicitate şi vor confirma tocmai soliile pe care le-au respins şi le-au alungat. Când Domnul îi trimite unui bărbat sau unei femei o solie, iar ei refuză să fie corectaţi, refuză să o primească, faptul acesta nu constituie în niciun fel sfârşitul soliei. Tot ce se face este scris în raport, iar cei ce au luat parte la fapta aceea, prin refuzul lor de a fi corectaţi, îşi pronunţă singuri propria sentinţă de condamnare. [59]

„Când Dumnezeu îi trimite o solie unei persoane, pastor sau doctor, dacă oamenii merg pe o cale ce anulează efectul soliei trimise, o cale ce distruge influenţa soliei pe care Dumnezeu a plănuit-o pentru a face o schimbare în principiile celui corectat şi pentru a-i întoarce inima la pocăinţă, ar fi fost mai bine pentru acei oameni să nu se fi născut niciodată. Nelegiuirea şi amăgirea rămâne în cel căruia Domnul, în mila Sa, i-a trimis solia, dar acei oameni, prin viclenia lui Satana, încep să-l îndreptăţească şi să-l apere pe cel pe care Dumnezeu îi corectase, iar el începe să refuze solia primită şi continuă, fiind susţinut de oameni care au pretins că sunt pastori şi doctori ai Domnului. Cel care ar fi trebuit să-şi dea seama de păcatul lui şi să-şi corecteze greşeala s-a încumetat şi a întors spatele soliilor lui Dumnezeu, pentru a-şi urma propria cale, până când păcatul, prin amăgire, minciună şi lucrări neprincipiale, a ajuns să fie permanent. Dacă mai există vreo speranţă de schimbare sau nu, noi nu ştim. Dar toţi cei care l-au întărit pe acel om pe calea lui greşită, despre care ei ştiu că nu a fost nici dreaptă, nici neprihănită, vor suferi împreună cu cel greşit, până când se vor umili înaintea lui Dumnezeu şi vor da pe faţă acea pocăinţă de care nimeni nu trebuie să se pocăiască.

„Aşa zice Domnul: ‘Eu sunt Cel Înalt şi Sfânt care trăieşte veşnic. Domnul Dumnezeu va fi apărat, prin preocuparea pe care a avut-o pentru a-i aduce pe oameni la pocăinţă, ca să-şi vadă căile greşite, să se întoarcă şi să fie convertiţi. Dar pastorii şi doctorii s-au interpus între Dumnezeu şi oamenii mustraţi şi au anulat efectul mustrărilor trimise de El, în ciuda faptului că avertizarea a fost trimisă pentru a-i salva pe cei greşiţi şi pentru a-i întoarce de pe calea lor, ca să nu fie nimicită capacitatea lor de a fi folositori.

„Acelaşi Duh care l-a întrebat pe Zaharia: ‘Ce vezi?’ – la care el a răspuns: ‘Văd un sul de carte zburând’, este cel care a făcut ca un înger să zboare prin mijlocul cerului, ‘cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod, zicând cu glas tare: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă [nu daţi slavă oamenilor greşiţi şi păcătoşi]; căci a venit ceasul judecăţii Lui’. Într-adevăr, mulţi nu vor înţelege, ci se vor poticni de cuvintele conţinute în sulul de carte”. – The New York Indicator, 7 februarie, 1906.

A patra generaţie: partea a cincea

ULTIMA GENERAŢIE – 1989 PÂNĂ LA LEGEA DUMINICALĂ


PARALELE ACTUALE ALE TRECUTULUI
„Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mişcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi. Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru”. – Tragedia veacurilor, p.343.
PUII DE NĂPÂRCI

ÎN TOATE ETAPELE EI
„Solia laodiceană a răsunat. Luaţi această solie în toate etapele ei şi vestiţi-o mai departe poporului, oriunde Providenţa deschide calea”. – Manuscript Releases, vol.15, p.94.
JONES ŞI WAGGONER
„Cei care rostesc numele lui Hristos ar trebui să adopte maximele creştine. Ei ar trebui să se teamă să batjocorească mesajul sau mesagerul. Niciun om să nu spună că această conversaţie are loc în cer, în timp el se târăşte pe pământ şi gândurile şi simţămintele lui sunt aşa de departe de Dumnezeu, precum este estul de vest. Adevăratul creştin se va teme să trateze cu uşurătate solia lui Dumnezeu, ca nu cumva să pună o piatră de poticnire în calea unui suflet care ar putea să vadă şi să imite exemplul lui.

„Biserica lui Dumnezeu trebuie să strălucească asemenea unei lumini în lume, dar Isus este cel ce luminează, iar El este reprezentat ca unul care umblă în mijlocul poporului Său. Nimeni nu străluceşte prin propria lumină. Domnul Dumnezeul cel Atotputernic şi Mielul sunt lumina. Solia care ne-a fost trimisă prin A.T. Jones şi E.J. Waggoner este solia lui Dumnezeu pentru biserica laodiceană, şi vai de oricine pretinde a crede adevărul, şi totuşi nu reflectă asupra altora razele date de Dumnezeu. Pastor Smith, dacă nu ai fi avut prejudecăţi, dacă zvonurile nu te-ar fi afectat şi nu te-ar fi determinat să-ţi închizi inima împotriva soliei prezentate de oamenii aceştia, dacă tu, asemenea nobililor din Bereea, ai fi cercetat Scripturile spre a vedea dacă mărturia lor era în acord cu învăţăturile lor, atunci te-ai fi aflat pe un teren avantajos şi ai fi fost cu mult în avans în experienţa creştină. Dacă ai fi primit adevărul cu o inimă bună şi cinstită, ai fi ajuns un canal viu de lumină, cu o înţelegere clară şi o imaginaţie sfinţită. Concepţiile tale despre adevăr ar fi fost înălţate şi inima ta ar fi fost umplută de bucurie în Dumnezeu. El ţi-ar fi dat o mărturie, clară, puternică şi convingătoare. Dar prima poziţie pe care ai luat-o cu privire la mesaj şi mesager a fost o capcană continuă pentru tine şi o piatră de poticnire”. – Manuscript Releases, vol.15, p.92.

PARABOLA CELOR ZECE FECIOARE
„Starea bisericii este reprezentată de fecioarele neînţelepte, despre care se spune, de asemenea, că este starea laodiceană”. – Review and Herald, 19 august, 1890.
„Parabola Celor Zece Fecioare din Matei 25, de asemenea, ilustrează experienţa poporului adventist”. – Tragedia veacurilor, p.393.
VALEA OASELOR USCATE – EZECHIEL 37
„Această asemănare cu oasele uscate nu se aplică doar lumii, ci şi celor care au fost binecuvântaţi cu o mare lumină, deoarece şi ei sunt ca scheletele din vale. Ei au chip de om, scheletul trupului, dar nu au viaţă spirituală. Totuşi parabola nu lasă oasele uscate doar legate laolaltă, în formă de om, pentru că nu este suficient să existe o simetrie a extremităţilor şi trăsăturilor. Suflarea de viaţă trebuie să învie trupurile, ca să poată sta în picioare şi să pornească la acţiune. Oasele acestea reprezintă casa lui Israel, biserica lui Dumnezeu, iar speranţa bisericii este influenţa dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. Domnul trebuie să sufle asupra oaselor uscate, pentru ca acestea să trăiască. [60]

„Duhul lui Dumnezeu, cu puterea lui dătătoare de viaţă, trebuie să fie în fiecare om, pentru ca fiecare muşchi şi tendon spiritual să poată fi pus în mişcare. Fără Duhul Sfânt, fără suflarea lui Dumnezeu, conştiinţa este amorţită şi nu există viaţă spirituală. Mulţi care sunt lipsiţi de viaţă spirituală îşi au numele în rapoartele bisericii, dar ele nu sunt scrise în cartea vieţii Mielului. Ei pot să fie în biserică, dar nu sunt uniţi cu Domnul. Ei pot să fie sârguincioşi în îndeplinirea unui anumit set de datorii şi pot să fie consideraţi nişte oameni vii, dar mulţi se află printre cei cărora ‘le merge numele că sunt vii, dar sunt morţi’. Dacă nu are loc o convertire adevărată, dacă suflarea dătătoare de viaţă nu trezeşte sufletul la viaţa spirituală, dacă cei ce pretind a crede adevărul nu sunt motivaţi de principiul ceresc, ei nu sunt născuţi din acea sămânţă nepieritoare, care trăieşte şi rămâne veşnic. Dacă nu se încred în neprihănirea lui Hristos ca fiind singura lor sursă de siguranţă, dacă nu copiază caracterul Său, dacă nu lucrează în spiritul Său, ei sunt goi, nu au haina neprihănirii Sale. Adesea, cei morţi sunt consideraţi ca fiind vii, pentru că aceia care lucrează pentru ceea ce ei numesc mântuire, în conformitate cu ideile proprii, nu-L au pe Dumnezeu care să lucreze în ei atât voinţa, cât şi îndeplinirea, după buna Sa plăcere.

„Această clasă este reprezentată bine de valea oaselor uscate pe care Ezechiel a văzut-o în viziune. Cei cărora li s-au încredinţat comorile adevărului, şi totuşi sunt morţi în nelegiuiri şi păcat, trebuie să fie creaţi din nou în Hristos Isus. În prezent, în biserică are aşa de puţină vitalitate reală, încât este necesară o muncă neîncetată pentru a face în aşa fel, încât oamenilor să li se pară că poporul care se declară a fi al lui Dumnezeu este în viaţă. Când puterea de convertire a lui Dumnezeu vine asupra oamenilor, aceasta se va manifesta prin activitate. Ei vor ajunge lucrători şi vor preţui mustrarea lui Hristos ca fiind mai valoroasă decât comorile lumii. Ei vor avea în vedere cununa vieţii, moştenirea nepieritoare. Ei nu vor depinde de pastori pentru viaţa şi experienţa lor, ci îşi vor da seama că Hristos este Marele Păstor al turmei. Ei nu vor crede că pastorii sunt rânduiţi să lucreze pentru ei, ci vor înţelege că ei trebuie să-şi ducă până la capăt mântuirea cu temere şi cutremur, ştiind că Dumnezeu este cel ce lucrează în ei atât voinţa, cât şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere”. – Review and Herald, 17 ianuarie, 1893.
SCRIEREA DE PE ZID
„Plini de cunoştinţa voinţei lui Dumnezeu în toată înţelepciunea şi înţelegerea spirituală, trăind vrednici de Domnul şi întru totul plăcuţi, roditori în orice lucrare bună, sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu, întăriţi cu toată puterea Sa glorioasă, înzestraţi cu răbdare şi îndelungă răbdare cu bucurie – aşa erau primii ucenici. Ei căutau mai presus de orice să cunoască voia lui Dumnezeu. Dar oare descriu aceste cuvinte biserica în starea ei actuală? Mulţi care pretind a crede adevărul sunt departe de practicarea principiilor lui. Biserica este slabă şi ineficientă, deoarece mulţi dintre membrii ei îşi urmează propriile impulsuri, refuzând să împlinească voia lui Dumnezeu. Ei nu sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, ci de un alt duh. Ei nu cunosc semnificaţia Cuvântului scris. Când vor aplica în viaţa de zi cu zi principiile Legii lui Dumnezeu, ei vor fi în stare să spună din experienţă: ‘Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul’.

„În Dumnezeu are o lucrare de făcut în inima multora, dacă ei Îi vor îngădui. Ei au nevoie de o transformare completă a caracterului. Aceasta este singura lor speranţă. Unii care sunt acum în lucrare vor trebui să treacă prin cuptorul suferinţei, înainte de a înţelege nevoia ca toată zgura să fie topită şi înlăturată din experienţa lor religioasă.

„Biserica trebuie să strălucească şi va străluci ‘frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor’. Prin conlucrarea cu Hristos, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să îndepărteze blestemul care a făcut biserica să fie aşa căldicică. ‘Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii’, scrie marele apostol al neamurilor, ‘mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru’. Când aceste cuvinte vor fi crezute şi trăite, biserica va avea un cer pe pământ şi un cer în care să meargă.

„Acestea cuvinte au fost rostite de Învăţătorul nostru: ‘Unii sunt indiferenţi, insensibili faţă de rezultatele păcatului, nepăsători cu privire la avertizări. Curând scrisul de zid, acum de neînţeles pentru ei, va fi citit. Dar atunci, va fi prea târziu pentru ei să se pocăiască. Asemenea lui Belşaţar, ei par a fi incapabili să vadă pericolul. O mărturie directă trebuie să le fie vestită bisericilor şi instituţiilor noastre, pentru a-i trezi pe cei ce dorm’. [62]

„Când Cuvântul Domnului este crezut şi ascultat, vor fi făcute progrese continue. Trebuie să înţelegem marea noastră nevoie. Domnul nu poate să ne folosească, până când nu va sufla viaţă în oasele uscate. Am auzit fiind rostite cuvintele: ‘Fără o lucrare profundă a Duhului lui Dumnezeu asupra inimii, fără puterea Sa dătătoare de viaţă, adevărul devine o literă moartă’”. – Review and Herald, 18 noiembrie, 1902.
1888
„Când am văzut că inimile celor cu care doream nespus să fiu în armonie erau încuiate de prejudecată şi necredinţă, am considerat că este cel mai bine pentru mine să plec de la ei. Scopul meu a fost să plec de la Minneapolis în prima zi a săptămânii. Fratele Kilgore a venit cu solicitarea să vorbesc în ziua următoare, dar am spus: ‘Nu, fratele meu, nu pot să spun niciun cuvânt pe care fraţii mei din lucrarea pastorală îl vor considera a fi de vreo valoare pentru ei. Nu trebuie să lucrez şi să-mi epuizez putere în mod inutil. Trebuie să plec şi să văd ce are Domnul pentru mine de făcut în altă parte, deoarece ştiu că am o solie de vestit pentru poporul Său’

„Am dorit să meditez, să mă rog, [ca să pot afla] în ce modalitate puteam să lucrăm pentru a le prezenta oamenilor subiectul păcatului şi al ispăşirii în lumina Bibliei. Ei aveau o mare nevoie de acest fel de învăţătură, ca să le poată da lumina şi altora şi să aibă privilegiul binecuvântat de a fi conlucrători cu Dumnezeu pentru a aduna şi pentru a aduce acasă oile turmei Sale. Ce putere trebuia să avem de la Dumnezeu pentru ca inimile de gheaţă, care aveau doar o religie legalistă, să poată înţelege lucrurile mai bune care erau pregătite pentru ei – Hristos şi neprihănirea Sa! Era nevoie de o solie dătătoare de viaţă pentru a învia oasele uscate”. – Manuscript Releases, volumul 12, p.205.