Am fost medic

Sonderkommando-ului
este
aici.
Cealaltă
jumătate, cam o sută de oameni, lucrează în ech-
ipa de noapte şi este de serviciu. O parte dintre
cei prezenţi s-au culcat; unii au şi adormit, alţii
citesc. În lagăr există multe cărţi, întrucât
aproape fiecare deportat aduce cu el câteva
volume, pe măsura necesităţilor sale spirituale.
Dar dreptul de a citi este un privilegiu de care se
bucură numai cei din Sonderkommando. În KZ,
deţinutul prins în flagrant-delict de lectură este
pedepsit cu douăzeci de zile de carceră, dacă în
prealabil nu este omorât în bătăi.
În sfârşit, ajungem la o masă acoperită cu o
cuvertură din catifea de mătase. Pe masă, farfurii
de porţelan fin, tacâmuri şi căni de argint, toate
cu monograme. Bineînţeles, şi acestea sunt
65/435

---

lucruri rămase de la transporturi. Masa e încăr-
cată cu felurite bunătă?i:merindea adusă de
gloata deportaţilor pentru călătoria lor spre
necunoscut – conserve, slănină, salam, marme-
ladă, prăjituri şi ciocolată. După ambalaje, văd că
sunt provizii de la deportaţii din Ungaria. Ali-
mentele alterabile sunt distribuite din oficiu aşa-
numiţilor „urmaşi de drept“, adică celor care,
temporar, mai sunt în viaţă, lucrând în
Sonderkommando-uri. În jurul meu se află,
printre alţii, Kapo-ul principal, inginerul, fochis-
tul principal, şeful echipei de extracţii dentare ?i
şeful echipei de colectare a obiectelor de aur.
Simt că fiecare îmbucătură mi se opreşte în
gât. Mă gândesc la semenii mei deportaţi, care, în
ultimele ceasuri petrecute în căminul lor, şi-au
strâns plângând cele trebuincioase pentru drum,
dar în timpul călătoriei nu şi-au consumat merin-
dea, au preferat să rabde de foame pentru a avea
cu ce să potolească foamea bătrânilor şi copiilor
în zilele grele care, poate, îi aşteaptă… Dar ei n-
au apucat nici măcar zorile unei alte zile!
66/435

---

Proviziile lor au rămas intacte în vestiarul
crematoriului.
Sorb, dintr-un pahar, ceai cu rom. Apoi, mă
pun pe băut. După câteva pahare simt cum nervii
mi se liniştesc, creierul mi se limpezeşte, gân-
durile chinuitoare dispar, corpul mi se relaxează,
pierzându-şi părea. O senzaţie plăcută de căldură
îmi străbate întreaga fiin?ă. Sunt conştient de
efectul alcoolului. Fumăm ţigarete fine, „marfă
de transport“ maghiar. În lagăr, preţul unei
ţigarete este raţia de pâine pe o zi. Aici sunt ar-
uncate pe masă pachete de câte o sută de bucăţi.
Deţinuţii originari din Polonia, Franţa, Gre-
cia, Rusia, Germania, Italia întreţin o conversaţie
animată în limba germană, pe care o cunosc
aproape cu toţii.
Cu acest prilej aflu istoricul crematoriilor;
zeci şi zeci de mii de deţinuţi au zidit, din piatră
şi beton, aceste uriaşe construcţii. Toate au fost
ridicate iarna, pe ger. Aflu că fiece piatră din
aceste ziduri a fost stropită cu sângele a zeci de
mii de nefericiţi deportaţi, care, lihniţi de foame,
67/435

---

uscaţi de sete, dezbrăcaţi, hrăniţi cu mâncare ce
nici de lături nu era bună, au muncit zi şi noapte
la aceste groaznice uzine ale morţii, pentru ca
propriile lor trupuri să fie mistuite de flăcări, în
cuptoarele zidite de mâna lor. De atunci au trecut
patru ani... De atunci, milioane şi milioane de oa-
meni au coborât din trenuri la rampă şi au intrat
pe porţile crematoriilor.
Tot
acum
aflu
şi
istoricul
Sonderkommando-urilor. Cel din care fac parte
este al doisprezecelea, iar în jurul mesei se află o