34
io * *
— Pe una putredă. _ ■
__ Ce păcat ca n-am avut şi noi norocul să
nimerim pe una bună, mai ales că din cele bune erau mai multe.
— Da.
— Şi chiar aşa o fi, Tess ? spuse Abraham in-torcindu-se spre ea foarte impresionat, după
ce se gindise un timp la lucrurile neobişnuite pe care le auzise. Cum ar fi fost dacă am fi
nimerit pe una bună ?
— Păi, tata n-ar mai fi tuşit, nu şi-ar mai fi tirit picioarele de colo-colo, şi nu s-ar mai fi imbătat
aşa de rau incit să nu mai fie in stare să meargă la tirg ; şi mama n-ar mai fi trebuit să
spele rufe, toată ziua, fără nici un spor.
— Şi tu ai fi fost de la inceput cucoană şi n-ar mai fi trebuit să te măriţi cu un nobil
ca să ajungi bogată...
— Taci din gură, Aby, nu mai vorbi aşa!. Abraham rămase cu gindurile lui, apoi ajipi.
Tess nu se prea pricepea să mine calul, dar se gindi că deocamdată era in stare să se ocupe şi
singură de incărcătură şi să-l lase pe Abraham să doarmă, dacă voia. Dar pentru ca nu cumva
să cadă din căruţă, ii făcu un soi de culcuş in faţa stupilor, şi apueind hăţurile, o porni din nou
la drum.
Nu era nevoie de cine ştie ce aten(ie ca să-l mini pe Prini. Abia reuşea să tragă căruţa, darămite
să mai facă şi vreo altă mişcare. Şi fiindcă nu mai avea cine s-o tulbure, Tess se sprijini
cu spatele de stupi, cufundindu-se şi mai mult in ginduri. Copacii şi garchirile defilau pe lingă
ea intr-o procesiune tăcută şi treptat toate acestea incepură să facă parte integrantă din nişte
scene ireale şi fantastice, iar şuieratul vintului deveni suspinul unui imens suflet indurerat,
inrudit in spaţiu cu universul şi in timp cu istoria. Jl Gindindu-se apoi la viaţa ei plină de intirti-plări de tot soiul, ii apăru in faţa ochilor vanitatea
orgoliului părintesc şi nobilul curtezan care, in imaginaţia maică-si, o aştepta. 11 văzu sub
forma unui personaj schimonosit, rizindu-şi de sărăcia şi de străbunii ei de neam infăşuraţi in
giulgiuri. Totul deveni din ce in ce mai straniu şi Tess nu-şi mai dădu seama cum trece
vremea. Deodată, o zdruncinătură puternică o smuci de pe capră şi Tess se trezi din somnul in
care căzuse şi ea.
De cind aţipise făcuseră cale lungă. Căruţa stătea acum pe loc. Auzi venind de undeva din faţa
ei un geamăt surd, care nu semăna cu nimic din ceea ce auzise vreodată ; apoi cineva striga :
— Hei, care eşti acolo ?
Felinarul atirnat de căruţă se stinsese, dar un altul, mult mai puternic, lumina acum faţa lui
Tess. Se intimplase un lucru ingrozitor. Hamurile se incurcaseră intr-un obstacol care bara
drumul.
Tess rămase o clipă incremenită, apoi sări din căruţă şi văzu grozăvia care se intimplase. Geamătul
era al bietului Prinţ, calul tatălui ei. Co-tiuga pe două roţi care ducea poşta de dimineaţă
şi care gonea pe drum fără zgomot, ca o săgeată, se ciocnise cu căruţa ei, care mergea agale şi
fără lumină. Oiştea ascuţită a cotiugei pătrunsese ca o sabie in pieptul nefericitului Prinţ, şi
acum viaţa i se scurgea din rană o dată cu singele care gilgiia şiroaie, făcind o baltă in drum.
in desperarea ei, Tess se repezi la cal, incer-cind să oprească singele cu mina. Dar nu reuşi
decit să se stropească cu singe din cap pină-n picioare. Rămase neputincioasă, privind la cele
intimplate. Prinţ se ţinu şi el pe picioare atit cit putu, stind nemişcat, pină cind, deodată, se
prăbuşi grămadă.
Omul de la poştă, care se apropiase de fată, incepu să tragă de trupul cald al lui Prinţ, incer-
36
cind să-l deshame. Dar Prinţ murise şi văzind că deocamdată nu se mai putea face nimic,
omul se intoarse la calul lui, care era teafăr.
— Eraţi pe partea nereglementară a drumului, spuse el. Eu trebuie să plec mai departe, cu
sacii de scrisori, aşa că cel mai bine ar fi să rămineti aici cu incărcătura. De cum oi putea, o să
trimit pe cineva să vă ajute. Acuşi se face ziuă, aşa că n-aveji de ce vă teme.
Omul se urcă in cotiugă şi o porni iute la drum, in timp ce Tess rămase in aşteptare. incepuse
să se crape de ziuă. Pe garduri păsărelele se trezeau scuturindu-şi aripile şi incepeau să
ciripească. Drumul apărea acum alb in lumina dimineţii, iar trăsăturile lui Tess incepură a se
desluşi şi ele, parcă şi mai albe. incet, incet, sin-gele din băltoacă se inchegă şi o dată cu răsăritul
soarelui incepu să strălucească in sute de nuanfe diferite. Prinţ zăcea ceva mai incolo,
nemişcat şi teapăn≫ cu ochii intredeschişi. Era greu să-ti inchipui că toată viata i se scursese
prin rana atit de mică pe care o avea in piept.
— E vina mea, numai a mea, spuse fata printre suspine, privind la cele intimplate. Cum am
putut să fac una ca asta ! Din ce-o să trăiască mama şi tata de acum incolo ? Aby, Aby, strigă
ea zgil-tiind copilul care dormise dus tot timpul in care se petrecuse nenorocirea. Nu mai
putem duce incărcătura... Prinţ a murit.
Cind Abraham işi dădu seama de ce se intim-plase, fata lui de copil se zbirci ca aceea a unui
om de cincizeci de ani.
„Şi cind te gindeşti că ieri dansam şi rideam ! işi zise fata. Ce proastă am putut să fiu."
— Asta s-a intimplat fiindcă sintem pe o stea putredă şi nu pe una bună, aşa-i, Tess ? şopti
Abraham printre lacrimi.
Aşteptară tăcuţi un timp care li se păru o veşnicie, intr-un tirziu auziră un zgomot şi văzură
37
că se apropie careva din depărtare. Poştaşul se ţinuse de cuvint. In om de la o fermă de lingă
Stourcastle se apropia de ei ducind de căpăstru un cal puternic. 11 inhamă la căruţa cu stupi in
locul lui Prinţ şi incărcătura o porni spre Castei-bridge.
in seara aceleiaşi zile, căruţa, goală de astă dată, se intoarse la locul unde se petrecuse accidentul.
Prinţ zăcea acolo in şanţul unde-l lăsaseră de dimineaţă ; urma băltoacei de singe din
mijlocul drumului se mai vedea incă, cu toate că trăsurile şi căruţele care trecuseră pe acolo
şterse-seră şi răzuiseră pămintul. Rămăşiţele lui Prinţ fura incărcate in căruţa pe care o trăsese
ofli-nioară şi, cu copitele in sus şi potcoavele strălucind in soarele ce apunea, calul refăcu cele
opt sau nouă mile care-i despărţeau de Marlott.
Tess se intorsese mai devreme. Se frămintase in zadar cum să le spună celor de acasă ce se
intimplase. Se simţi deci uşurată cind, privind feţele părinţilor, işi dădu seama că aflaseră de
pierderea calului. Asta insă n-o făcea să se căiască mai puţin că fusese atit de nesăbuită.
Dar tembelismul familiei Durbeyfield ii făcea să considere această nenorocire mai mică decit
ar fi considerat-o o familie instărită, cu toate că. in cazul de faţă ea insemna ruină, pe cind in
cazul celălalt ar fi insemnat cel mult o neplăcere. Expresia lor nu avea nimic din acea furie
violentă de care ar li fost in stare nişte părinţi mai grijulii de viitorul fiicei lor. Şi Tess se
invinuia ea insăşi mult mai mult decit o invinuiau ceilalţi.
Cind află că parlagiul şi tăbăcarul i-ar putea da doar ciţiva şilingi pentru hoitul lui Prinţ, care
era numai piele şi os, Durbeyfield se dovedi a fi la inălţimea situaţiei.
— Nu, spuse el cu stoicism. N-o să vind trupul lui bătrin. Pe vremea cind noi, dTJrbervillii,
eram cavaleri in acest comitat, nu ne vindeam caii de
38
luptă ca sa servească de mincare la pisici. N-ati decit să-şi ţină paralele ! A făcut treabă bună
cit a trăit şi nici prin gind nu-mi trece să mă despart de el acum.
A doua zi, săpa in grădină o groapă pentru Prinţ, muncind astfel mult mai mult decit muncise
in ultimele luni, ca să-şi ţină familia. Cind groapa fu gata, Durbeyfield şi nevastă-sa legară
calul cu o fringhie şi il tiriră pe potecă inspre groapă, in timp ce copiii ii urmau intr-un convoi
funebru. Abraham şi Liza-Lu plingeau, iar Hope şi Modesty işi exprimau durerea urlind atit
de tare, incit pereţii răsunau de vocile lor. Dxipă ce-l coboriră pe Prinţ in groapă, se strin-seră
cu toţii in jurul acesteia. De la el le venea piinea cea de toate zilele !... Şi acum se prăpădise.
Cum or să se mai descurce oare ?
— S-o fi urcat la cer ? intrebă Abraham printre suspine.
Durbeyfield incepu să zvirle pămint in groapă şi copiii izbucniră din nou in plins. Plingeau cu
toţii in afară de Tess, care avea ochii uscaţi şi faţa palidă. Se considera o ucigaşă.
Afacerile preeupeţului care se bazau mai ales pe cal fură deci dezorganizate. Familia Durbeyfield
se putea aştepta acum la mari greutăţi, dacă nu chiar la mizerie. Durbeyfield era ceea ce
se chema prin partea locului un moliu. E drept că avea uneori putere să muncească, dar
momentele in care avea putere de muncă nu coincideau intotdeauna cu acelea in care era
nevoie de munca lui şi. nefiind obişnuit să muncească organizat, nu se prea străduia nici chiar
atunci cind această coincidenţă se intimpla să se producă.
39
Tess, care se siiil|ea vinovata că-şi impinsese părinţii in prăpastie, se tot intreba ce să facă să-i
ajute. Şi atunci, maică-sa ii dezvălui planul ei.
— Trebuie să ştim să luăm şi binele şi răul cu inima uşoară, Tess, ii spuse ea, şi nu cred că sar
putea găsi o clipă mai potrivită ca să descoperim că sintem de neam mare. Acu-i
momentul să-ţi incerci prietenii. Ştiai că la marginea pădurii „The Chase" locuieşte o
doamnă d'Urberville, foarte bogată şi care pasămite e neam cu noi ? Trebuie să te duci să te
recunoască de rudă şi să-i ceri să ne ajute să ieşim din necazul ăsta.
— Nu prea-mi vine să mă duc, ii spuse Tess. Dacă e adevărat că există o asemenea cucoană,
apoi să fim mulţumiţi dacă se poartă prietenos cu noi ; să nu ne aşteptăm să ne mai şi ajute.
— Tu ai putea s-o cucereşti, şi s-o convingi să facă orice, draga mea ! Pe urmă s-ar putea să
iasă din asta mai mult decit iti inchipui tu. Las' că ştiu eu ce spun.
Sentimentul de vină care-o copleşea o făcu pe Tess să fie mai respectuoasă ca de obicei faţă
de dorinţele maică-si. Dar nu era in stare să inţeleagă cu nici un chip de ce doamna
Durbeylield e atit de incintată la gindul unei acţiuni care ■— după părerea ei — avea puţini
sorţi de izbindă, chiar dacă maică-sa ar fi auzit că această doamnă d'Urberville e o fiinţă
miloasă, inzestrată cu virtuţi neasemuite. Dar chiar de-ar fi fost aşa, totuşi Tess — mindră din
fire — privea cu groază rolul de rudă săracă pe care avea să-l joace.
— Mai bine aş incerca să găsesc de lucru, spuse ea incet.
— John, numai tu poţi s-o convingi, spuse doamna Durbeyfield intorcindu-se către
soţul ei care stătea in fundul camerei. Dacă tu spui că trebuie să se ducă, se duce.
— Mie unul nu-mi place să-mi trimit copiii să se plece in faţa rudelor necunoscute, mormăi
el.
Sint capul celei mai nobile ramuri a familiei şi ar trebui să-mi jiu rangul.
Argumentele lui Durbeyfield in favoarea ră-jninerii ei acasă i se părură lui Tess şi mai neintemeiate
decit propriile ei obiecţii contra plecării.
— Bine, mamă ! Eu am omorit calul ! Aşa că e de datoria mea să fac ceva, spuse Tess cu
tristeţe. La urma urmei, am să mă duc s-o văd ; dar trebuie să mă laşi să hotărăsc eu dacă să-i
cer sau nu ajutor. Şi nu te mai gindi c-o să-mi găsească un bărbat, că asta-i o prostie.
— Bine-ai spus, fata mea, zise tatăl sentenţios. •— Da' cine ţi-a spus că m-am gindit la
aşa
ceva ? intrebă Joan.
— Eu cred că te-ai gindit, mamă. Dar, tot mă duc.
A doua zi, se sculă devreme şi o luă pe jos pină la Sliaston — orăşelul care se intindea pe deal
— iar de acolo luă diligenta care mergea de două ori pe săptămină de la Shaston pină la
Chasebo-rough, spre miazăzi, trecind pe lingă Trantridge, parohia unde işi avea reşedinţa
misterioasa şi necunoscuta doamnă d'Urberville.
Drumul pe care-l făcu Tess Durbeyfield in acea memorabilă dimineaţă străbătea povirni-şurile
dinspre miazănoapte şi răsărit ale văii Blackmoor, valea unde se născuse şi crescuse. Această
vale reprezenta pentru Tess intreg universul, iar locuitorii ei toate rasele pămintului. In anii
minunaţi ai copilăriei i se intimplase adesea să stea la marginea satului Marlott privind jos in
vale ; ceea ce pe-atunci reprezenta pentru ea necunoscutul rămăsese şi acum aproape la fel de
misterios. De la fereastra căsuţei ei, privise zi de zi turnurile, satele şi contururile vagi ale
unor case senioriale, mari şi albe, iar peste toate acestea oraşul Shaston, tronind majestos pe
inălţimi, cu ferestrele strălucind ca nişte făclii
Dostları ilə paylaş: |