Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 626. Dreptul de a pretinde alte despăgubiri

(1) Creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi plata clauzei penale dacă nu sînt stipulate penalităţi şi pentru cazul în care debitorul nu execută obligaţia în modul corespunzător, mai ales pentru cazul neexecutării la timp a obligaţiei.

(2) Creditorul are dreptul să pretindă repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă). În cazurile prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauza penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauza penală punitivă) sau poate cere doar penalitate (clauza penală exclusivă).

(3) În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a rezervat expres acest drept la primirea executării.
(1) Din caracterul accesoriu al clauzei penale rezultă imposibilitatea cumulării unei penalităţi cu executarea obligaţiei în natură. Astfel, dacă creditorul a cerut şi a obţinut penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei, el nu mai poate cere şi executarea contractului, deoarece penalităţile constituie tocmai echivalentul executării reale a contractului. Totuşi, posibilitatea cumulării clauzei penale cu executarea în natură este posibilă în cazurile în care clauza penală a fost prevăzută pentru eventualitatea executării necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiei principale. Cu alte cuvinte, plata penalităţilor şi a despăgubirilor în acoperirea pagubei pricinuite prin executarea cu întîrziere ori prin executarea necorespunzătoare nu exonerează pe debitor de executarea contractului.

(2) Prevederile alin.2 conţin cîteva reguli privitoare la corelaţia dintre clauza penală şi prejudiciile cauzate prin neexecutarea obligaţiei. O primă regulă cu caracter general, acordă creditorului dreptul de a pretinde repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă). Această regulă se justifică prin faptul că partea vinovată de neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul nu numai în cazul în care obligaţia este garantată prin clauză penală, dar chiar şi în cazul în care aceasta n-ar fi fost garantată. Pentru a obţine repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală, creditorul va trebui să dovedească toate elementele răspunderii contractuale şi, în primul rînd, existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare o pretinde. Numai în aşa fel se va putea de stabilit dacă prejudiciul întrece valoarea clauzei penale şi respectiv suma cu care se depăşeşte clauza penală.

Prin derogare de la regula generală susmenţionată, în cazurile prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauză penală punitivă) sau poate cere doar penalitate (clauză penală exclusivă). Este de remarcat faptul că, în toate cazurile în care creditorul va cere plata despăgubirilor, el va fi ţinut să probeze, după regula generală, existenţa şi întinderea prejudiciului, iar în cazul în care va cere plata clauzei penale, va fi ţinut să dovedească numai existenţa obligaţiei contractuale şi faptul că aceasta nu a fost executată, fiind astfel scutit de sarcina de a proba mărimea prejudiciului, deoarece prejudiciul a fost evaluat cu anticipaţie încă la momentul încheierii contractului.

La aplicarea practică a prevederilor acestui alineat, trebuie să se ţină cont de faptul că penalităţile se prescriu în termen de 6 luni (art.268 lit.a), iar despăgubirile, potrivit dreptului comun, în termen de 3 ani (art.267 alin.1). Astfel, dacă o parte are drept şi la penalităţi şi la despăgubiri în completare, dar a lăsat să treacă termenul de prescripţie în privinţa penalităţilor, atunci ea nu mai poate cere penalităţi, dar prin aceasta nu pierde dreptul de a cere despăgubiri, dacă în privinţa acestora din urmă nu a intervenit prescripţia. Fiecare din aceste sancţiuni are o viaţă independentă şi în orice caz nu s-ar putea ca soarta despăgubirilor să depindă de cea a penalităţilor, ca şi cum ar fi un accesoriu al acestora, şi nici invers, să se permită reclamarea penalităţilor dacă, în privinţa lor a operat prescripţia.

(3) În mod normal, creditorul care a primit executarea obligaţiei nu mai poate cere plata penalităţilor stabilite pentru cazurile de neexecutare stricto sensu a obligaţiei, deoarece acestea întemeinduse pe una şi aceiaşi cauză, reprezintă de fapt echivalentul executării reale a contractului. Ca excepţie, prevederile alin.3 ale acestui articol, acordă creditorului, care a primit executarea obligaţiei, dreptul de a pretinde plata penalităţilor doar dacă şi-a rezervat acest drept la primirea executării. În asemenea caz, clauza penală poartă un caracter sancţionator şi nu unul compensatoriu. Deasemeni, creditorul va putea cere pe lîngă executarea obligaţiei şi plata penalităţilor, în cazul în care clauza penală a fost stipulată pentru situaţiile de executare necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiei.

Articolul 627. Clauza penală în cazul obligaţiei indivizibile

În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie indivizibilă şi neexecutarea acesteia se datorează vinovăţiei unui debitor, penalitatea poate fi cerută fie integral de la debitorul vinovat, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.
Prevederile acestui articol stabilesc anumite reguli de aplicare practică a clauzei penale în cazul obligaţiilor indivizibile (art.521), adică a acelor obligaţii, care prin natura lor ori prinr-o convenţie a părţilor nu sunt susceptibile de executare fracţionată. În asemenea cazuri, creditorul poate pretinde plata clauzei penale, la fel ca şi plata obligaţiei principale, întrucît clauza penală constituie un accesoriu al obligaţiei principale şi este supusă aceloraşi reguli de executare ca şi obligaţia principală (accesorium sequitur principalem). Creditorul poate pretinde plata penalităţii, la latitudinea sa, fie de la debitorul vinovat de neexecutarea obligaţiei principale, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia. Este de remarcat faptul, că spre deosebire de plata obligaţiei principale, care poate fi cerută în întregime de la fiecare codebitor, plata penalităţii poate fi pretinsă de la ceilalţi codebitori doar proporţional părţii din datorie ce revine fiecăruia. În cazul în care, penalitatea a fost plătită şi de alţi codebitori, decît cel vinovat de neexecutare, fiecare codebitor are dreptul de a pretinde, pe cale de regres, restituirea sumelor plătite creditorului.

Articolul 628. Clauza penală în cazul obligaţiei divizibile

(1) În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie divizibilă, penalitatea este de asemenea divizibilă şi curge doar împotriva codebitorului care nu a executat obligaţia şi doar pentru partea din obligaţie la care acesta este ţinut.

(2) Prevederile alin.(1) nu se aplică obligaţiilor solidare. Ele nu se aplică nici în cazul în care clauza penală a fost stipulată pentru a preveni plata parţială, iar unul din codebitori a împiedicat executarea integrală a obligaţiei. În acest caz, codebitorul este ţinut pentru întreaga penalitate, iar ceilalţi, corespunzător părţii lor din obligaţie. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.
(1) De esenţa obligaţiilor divizibile este faptul că mai mulţi debitori sînt obligaţi la aceeaşi prestaţie faţă de creditor şi fiecare debitor poate fi urmărit separat pînă la concurenţa părţii sale din datorie (art.518 alin.1). În cazul în care obligaţia divizibilă este garantată printr-o clauză penală, debitorul care n-a executat obligaţia principală va fi ţinut de plata clauzei penale, în acelaşi mod ca şi de plata obligaţiei principale, întrucît clauza penală constituie un act accesoriu în raport cu obligaţia divizibilă şi din acest considerent, în conformitate cu principiul accesorium sequitur principalem, urmează întru-totul regulile prescrise de lege pentru executarea obligaţie principale garantate, adică a obligaţiei divizibile. Cu alte cuvinte, în caz de neexecutare a unei obligaţii divizibile, creditorul va putea pretinde plata penalităţii doar de la debitorul care nu a executat obligaţia principală şi doar pentru partea ce-i revine din acea obligaţie.

(2) Potrivit alin.2, regulile expuse în alineatul precedent nu se aplică obligaţiilor solidare, întru-cît acestea, prin natura lor, sunt obligaţii indivizibile şi respectiv cad sub incidenţa prevederilor art.627. Deasemeni, prevederile alin.1 nu se aplică obligaţiilor divizibile prin natura lor, cărora li s-a adăugat o clauză penală în scopul de a împiedica executarea lor parţială. Prin efectul acordului de voinţă al părţilor contractante, obligaţia divizibilă prin natura ei s-a transformat într-o obligaţiei indivizibilă convenţional şi din acest considerent urmează să i se aplice regulile conţinute în art.627. În acest caz, neexecutarea obligaţiei de către un singur debitor va atrage exigibilitatea întregii penalităţi, care va putea fi cerută în totalitate debitorului în culpă, sau de la ceilalţi, în proporţie cu părţile lor. Dacă penalitatea a fost plătită de către debitorii care nu sunt în culpă, atunci fiecare din ei va avea drept de regres împotriva debitorului aflat în culpă, pentru sumele plătite creditorului.

Articolul 629. Clauza penală legală

Penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat prin acordul părţilor.
Penalitatea stabilită de lege (clauza penală legală) constituie o excepţie de la regula generală conţinută în art.624 alin.1, întrucît nu constituie o prevedere contractuală. Clauza penală legală se stabileşte prin diverse acte normative, adică prin lege în sens larg, care reglementează unele din cele mai frecvente raporturi juridice contractuale, cum ar fi cele legate de asigurarea cu energie electrică, termică, gaze naturale, apă şi canalizare, transport, etc. În marea majoritate a cazurilor normele legale prin care se stipulează clauza penală poartă un caracter imperativ şi respectiv, părţile nu au posibilitatea să stabilească clauza penală în alte condiţii decît cele prevăzute de lege. Cel mai mult această regulă îşi găseşte aplicare în raporturile juridice pentru care legea interzice, în genere, orice modificare a regulilor privitoare la răspundere, cum ar fi de exemplu, în raporturile de transport. În cazul în care legea nu conţine careva reguli speciale în acest sens, părţile se vor conduce de prevederile acestui articol, avînd posibilitatea să mărească mărimea clauzei penale, dar nici într-un caz s-o micşoreze sau s-o excludă prin acordul lor de voinţă. Dacă părţile au prevăzut clauza penală în alte condiţii decît cele prevăzute de lege, clauza este nulă şi se consideră înlocuită cu cea prevăzută de lege. Dacă părţile, în genere, nu au prevăzut în contract penalitatea stabilită de lege, atunci aceasta se consideră introdusă de jure şi respectiv creditorul va fi în drept să ceară plata ei, indiferent de faptul dacă o asemenea obligaţie este prevăzută în contract.

Articolul 630. Reducerea clauzei penale
(1) În cazuri excepţionale, luîndu-se în considerare toate împrejurările, instanţa de judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La reducerea clauzei penale, trebuie să se ţină cont nu numai de interesele patrimoniale, ci şi de alte interese, ocrotite prin lege, ale creditorului.

(2) Nu se admite reducerea penalităţii în cazul în care aceasta a fost plătită.
(1) Clauza penală fiind un contract sau o clauză dintr-un contract, are forţă obligatorie între părţile contractante şi se impune a fi respectată întocmai şi de instanţele de judecată. În acest context, clauza penală înlătură orice putinţă de apreciere din partea instanţei privitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului suferit de creditor, deoarece această apreciere a fost făcută anticipat, de către părţile contractante. În principiu, instanţa de judecată nu are dreptul să reducă sau să mărească cuantumul clauzei penale. Ca excepţie, prevederile acestui articol permit instanţei de judecată să micşoreze clauza penală, atunci cînd aceasta este disproporţionat de mare în raport cu prejudiciile real suportate de către creditor. Această prerogativă este edictată de către legiuitor în scopul de a diminua sau exclude efectul negativ al clauzelor abuzive conţinute în contracte, şi respectiv de a asigura exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor civile (art.9). La aprecierea disproporţionalităţii clauzei penale, instanţa de judecată va reieşi în fiecare caz concret din aşa împrejurări, precum ar fi: durata neexecutării obligaţiei, procentul excesiv de înalt al clauzei penale (comparativ cu procentul practicat de obicei în alte contracte de acelaşi gen), depăşirea substanţială a posibilelor prejudicii rezultate din neexecutarea obligaţiilor, etc. O importanţă deosebită, în acest sens, o are determinarea cît mai concretă a întinderii prejudiciilor suportate de către creditor, deoarece în dependenţă de aceasta, instanţa de judecată va stabili proporţionalitatea dintre clauza penală şi prejudicii. În această privinţă, urmînd a se lua în consideraţie nu numai prejudiciul efectiv cauzat creditorului, ci şi venitul ratat (art.610).

Este de remarcat faptul, că reducerea clauzei penale se înfăptuieşte, conform principiului contradictorialităţii, numai la cererea părţii care o invocă, adică a debitorului. Din acest considerent, toate împrejurările care confirmă disproporţionalitatea clauzei penale, inclusiv întinderii prejudiciului trebuie să fie probate, conform regulilor generale, de către debitor.

Textul de lege comentat nu stabileşte limita minimă pînă la care poate fi micşorată clauza penală, însă reieşind din sensul acestui articol se poate de conchis că clauza penală poate fi micşorată pînă cînd ea va înceta să fie „disproporţionat de mare”. În orice caz, este evident, că în baza acestui articol creditorului nu-i poate fi complet refuzat în satisfacerea cerinţei de încasare a clauzei penale. În cazurile în care, pentru neexecutarea obligaţiei este stipulată o clauză penală inclusivă (art.626 alin.2), mărimea clauzei penale nu poate fi micşorată sub mărimea sumei care nu acoperă prejudiciile suferite de creditor. Micşorarea clauzei penale sub acest nivel ar fi lipsită de sens, deorece creditorul oricum îşi păstrează dreptul de a cere, în conformitate cu art.626 alin.2, repararea prejudiciului neacoperit prin clauza penală.

(2) Prin derogare de la prevederile alineatului precedent, alin.2 al acestui articol, interzic debitorului care a achitat benevol suma clauzei penale, să ceară reducerea acesteia. Această prevedere se bazează pe considerentul, că prin plata efectuată debitorul a recunoscut, de fapt, prejudiciile pe care le-a cauzat creditorului, şi astfel şi-a manifestat voinţa de a le repara. Dacă plata penalităţilor a fost obţinută în mod dolosiv de către creditor, atunci debitorul este îndreptăţit să ceară, după caz, reducerea penalităţii achitate.

S e c t i u n e a a 2-a

ARVUNA

Articolul 631. Dispoziţii generale cu privire la arvună
(1) Arvuna este o sumă de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea. În caz de dubii, suma plătită este considerată avans.

(2) Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris.
(1) Din conţinutul alin.1 al articolului comentat, rezultă că prin arvună pot fi garantate doar obligaţiile născute din contracte, nu însă şi obligaţiile născute din delicte sau din alte temeiuri prevăzute în art.8. Deasemeni, prin arvună pot fi garantate atît obligaţiile statornicite între persoane fizice, cît şi între persoane juridice, întru-cît articolul comentat nu face nici o distincţie în acest sens. Spre deosebire de vechile reglementări (art.187 Cod civil, 1964), arvuna poate să constea atît din sume de bani, cît şi din alte bunuri. Mărimea arvunei nu este limitată după valoare, însă este evident, că aceasta constituie doar o parte din prestaţia pe care trebuie s-o execute partea care dă arvuna.

Prin finalităţile sale, arvuna îndeplineşte două funcţii principale: pe de o parte, confirmă încheierea contractului, iar pe de altă parte, garantează executarea contractului. Ca dovadă de confirmare a încheierii contractului, arvuna este de natură să probeze încheierea contractului, atunci cînd nu există înscrisuri sau alte dovezi în acest sens. Aceasta înseamnă că dacă părţile contractante nu contestă faptul transmiterii arvunei sau dacă chiar şi-l contestă, însă acest fapt este probat prin dovezile corespunzătoare, contractul se consideră încheiat. Pe de altă parte, dacă contractul prevede plata arvunei, ca o condiţie esenţială, atunci contractul nu se va considera încheiat, pînă cînd partea obligată nu-şi va onora obligaţiunea în cauză, chiar dacă celelalte condiţii sunt respectate. Ca mijloc de garantare a executării contractului, arvuna este menită să tempereze interesul fiecărei părţi contractante de a face tot posibilul pentru ca contractul garantat cu arvună să se execute, căci în caz de neexecutare a contractului, partea vinovată va suporta consecinţele negative, manifestate fie prin pierderea arvunei de către partea care a dat-o, fie prin plata dublului arvunei de către partea care a primit-o. Datorită acestei funcţii, arvuna se deosebeşte de plata în avans, care la fel ca şi arvuna constituie o plată preventivă, însă nu este în stare să confirme încheierea contractului şi să garanteze executarea obligaţiei, căci partea care a efectuat o plată în avans este în drept să pretindă restituirea, practic în toate cazurile de neexecutare a contractului, iar partea care a primit avansul, nu poate fi obligată nici într-un caz să restituie dublul plăţii primite. Din acest considerent, pentru a evita eventualele litigii, părţile trebuie să stipuleze în termeni expreşi, că plata preventivă a fost efectuată anume cu titlu de arvună. În caz de dubii, se va aplica prezumţia potrivit căreia, suma plătită este considerată avans.

(2) Potrivit prevederilor alin.2, înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în formă scrisă, indiferent de faptul dacă o asemenea formă este obligatorie pentru contractul garantat prin arvună. În lipsa unor prevederi exprese care să sancţioneze nerespectarea formei cu nulitatea actului juridic, se va aplica regula generală prevăzută de art.211 alin.1. Astfel, înţelegerea cu privire la arvună încheiată cu nerespectarea formei scrise nu este lovită de nulitate, dar în caz de litigiu, partea care o invocă va fi decăzută din dreptul de a cere proba cu martori, în dovedirea existenţei şi conţinutului acesteia.

Articolul 632. Includerea arvunei în contul prestaţiei
Arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei, iar în cazul în care aceasta nu s-a făcut, se restituie.
Arvuna, pe lîngă faptul că confirmă încheierea contractului şi garantează executarea, îndeplineşte şi o funcţie de plată, întrucît suma de bani sau bunul transmis ca arvună se ia în calcul la executarea prestaţiei. Astfel, partea care a plătit arvuna, va fi ţinută să execute prestaţia faţă de cealaltă parte, doar în măsura în care prin suma de bani sau bunul transmis nu s-a acoperit valoarea totală a creanţei supuse executării. Din acest punct de vedere, arvuna produce aceleaşi efecte ca şi plata în avans. În cazul în care, prestaţia datorată nu s-a executat din motive independente de voinţa părţilor (caz fortuit sau forţă majoră), părţile sunt exonerate de răspundere. Drept consecinţă, suma de bani sau bunul transmis cu titlu de arvună urmează a fi restituite în mărimea în care au fost plătite. De exemplu, în cazul în care obiectul antreprizei a pierit fortuit pînă la recepţionarea lui de către client sau terminarea lucrării devine imposibilă din motive independente de voinţa părţilor, arvuna se va restitui în limita sumei care a fost plătită.

Articolul 633. Reţinerea sau restituirea arvunei
(1) Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna, aceasta rămîne celeilalte părţi. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să plătească celeilalte părţi dublul arvunei.

(2) Pe lîngă cele prevăzute la alin.(1), partea care răspunde pentru neexecutarea contractului este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul neacoperit prin plata arvunei dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(1) Prin natura lor, prevederile acestui articol au un caracter de sancţine şi sunt menite să asigure executarea de către părţile contractante a obligaţiilor garantate prin arvună. În dependenţă de partea care se face vinovată de neexecutarea contractului, aceste prevederi au ca efect, fie pierderea arvunei de către partea care a dat-o, fie restituirea arvunei în mărime dublă. Este de remarcat faptul că prin arvună se garantează, de obicei, executarea întregului contract. Astfel, în ipoteza în care contractul va fi executat doar parţial, arvuna nu se va divide, ci va fi reţinută sau restituită după regulile generale conţinute în acest aliniat. Regulile expuse în acest articol se aplică nu numai pentru cazurile de neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor, ci şi pentru orice altă încălcare a obligaţiilor, inclusiv pentru executarea necorespunzătoare sau tardivă, căci conform art.602 alin.2, acestea din urmă sunt considerate de către legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor.

(2) Survenirea consecinţelor prevăzute în alineatul precedent nu exonerează partea care răspunde de neexecutarea obligaţiei garantate prin arvună de repararea prejudiciului cauzat celeilalte părţi. Însă, prejudiciul se repară în acest caz, după cum prevede alin.2, în măsura în care este neacoperit prin plata arvunei. Cu alte cuvinte, dacă pentru neexecutarea obligaţiei răspunde partea care a dat arvuna, ea va fi ţinută să repare prejudiciul, în partea ce depăşeşte valoarea arvunei. Spre exemplu, în cazul în care o persoană care a închiriat o locuinţă pe un anumit termen va renunţa la contract anticipat, atunci proprietarul locuinţei are dreptul să reţină arvuna primită şi să ceară achitarea chiriei pentru perioada nefolosită, luînd în consideraţie, bineînţeles, valoarea arvunei primite. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, atunci ea va fi obligată să plătească dublul arvunei şi suplimentar la aceasta să repare prejudiciul în partea ce depăşeşte valoarea ordinară a arvunei. Răspunderea părţii culpabile peste valoarea obiectului constituit ca arvună se justifică prin faptul că partea vinovată de neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul nu numai în cazul în care obligaţia este garantată cu arvună, dar chiar şi în cazul în care aceasta n-ar fi fost garantată.

S e c t i u n e a a 3-a

GARANTIA DEBITORULUI

Articolul 634. Noţiunea de garanţie a debitorului
Garanţia debitorului constă în obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului.
Garanţia debitorului constituie una din noile instituţii reglementate de legislaţia civilă a Republicii Moldova. Ea nu se confundă cu garanţia prevăzută de art.188 din Codul civil din 1964, care reprezenta de fapt o varietate a fidejusiunii. Prin natura sa, garanţia debitorului constituie un mijloc juridic general de garantare a executării obligaţiilor, întemeiat pe gajul general al creditorilor chirografari. După cum rezultă din definiţie, garanţia debitorului este totdeauna de natură contractuală, întrucît constituie un angajament asumat de debitor şi consimţit de creditor privitor la executarea corespunzătoare a obligaţiei. Acest angajament poate să constea fie în obligaţia debitorului la o prestaţie necondiţionată, fie în obligaţia lui la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului. În cazul în care garanţia debitorului este exprimată printr-o prestaţie necondiţionată, debitorul renunţă de a invoca eventualele excepţii prin care s-ar urmări evitarea executării obligaţiei, executarea parţială sau amînarea executării. Cu alte cuvinte, debitorul renunţă la ceia ce ar fi putut opune în cazul în care nu ar fi garantat printr-o asemenea garanţie. Astfel, dacă debitorul a garantat executarea unei obligaţii cu termenul de prescripţie expirat, atunci în caz de neexecutare el nu se poate libera de plată prin invocarea prescripţiei extinctive. La fel, debitorul care a garantat plata necondiţionată a unei prestaţii neconforme condiţiilor contractului (cantitativ sau calitativ) nu poate invoca excepţii privitor la neconformitatea prestaţiei şi respectiv nu poate refuza plata unei asemenea prestaţii. Garanţia debitorului poate să constea şi în angajamentul acestuia la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului, adică la o prestaţie peste valoarea obligaţiei stabilite iniţial. Din acest punct de vedere, garanţia debitorului constituie un mijloc eficient de garantare a executării obligaţiei care stimulează debitorul să execute obligaţia în mod corespunzător.

Articolul 635. Validitatea garanţiei
Acceptarea unei garanţii produce efecte dacă nu contravine dispoziţiilor legale şi dacă debitorul nu se obligă în mod exagerat.
Garanţia debitorului fiind de natură convenţională trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de valabilitate ca şi orice act juridic civil. În caz contrar, garanţia debitorului este lovită de nulitate şi respectiv nu produce efectele stipulate în articolul precedent. Astfel este cazul, garanţiei date de către o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă, garanţiei privitoare la o prestaţie contrară legii, ordinii publice sau bunelor moravuri (art.220), etc. În cazul în care, debitorul se obligă la o prestaţie ce depăşeşte obiectul contractului, atunci garanţia va fi valabilă numai dacă debitorul nu se obligă în mod exagerat. Caracterul exagerat al prestaţiei se determină de la caz la caz, ţinîndu-se cont de o serie de împrejurări, precum ar fi de pildă împrejurările concrete ale cauzeidepăşirea substanţială a valorii prestaţiei, termenul suplimentar acordat de creditor pentru executarea obligaţiei, mărimea prejudiciilor suportate de către creditor, etc. Aprecierea caracterului exagerat al prestaţiei suplimentare la care s-a obligat debitorul, se efectuiază de către instanţa de judecată, reieşinduse din împrejurările concrete ale cauzei. După cum se observă din conţinutul acestui articol, legiuitorul nu acordă instanţei de judecată dreptul de a reduce mărimea prestaţiei exagerate pînă la limita în care aceasta ar deveni neexagerată, precum se întîmplă spre exemplu în cazul clauzei penale, ci lipseşte garanţia integral de efecte.

Articolul 636. Forma garanţiei
Garanţia produce efecte doar atunci cînd este făcută în scris.

Potrivit prevederilor acestui articol, garanţia debitorului trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă, chiar dacă obligaţia principală în vederea căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca această formă. Garanţia debitorului se consideră încheiată în formă scrisă, dacă actul juridic care o generează este întocmit cu respectarea cerinţelor expuse în art.210. În cazul în care obligaţia principală trebuie încheiată în formă autentică, această cerinţă nu se răsfrînge asupra formei garanţiei. Din felul în care este redactat acest text de lege, se observă că nerespectarea formei scrise lipseşte garanţia de efecte, adică atrage nulitatea acesteia.

S e c t i u n e a a 4-a

RETENTIA

Articolul 637. Dispoziţii generale cu privire la retenţie
(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină, în cazul prevăzut de lege, atîta timp cît creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.

(2) Prin retenţie se poate garanta de asemenea o creanţă care, deşi nu este legată direct de bunul deţinut, se bazează pe o obligaţie ale cărei părţi sînt comercianţi.

(3) Dreptul de retenţie este înlăturat în cazul în care creditorul oferă o garanţie reală, considerată suficientă de către instanţă, sau consemnează suma pretinsă.

(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în măsura în care contractul nu prevede altfel.
(1) Retenţia constituie unul din noile mijloace de garantare a executării obligaţiilor, care a fost introdus în legislaţia Republicii Moldova, graţie intrării în vigoare a noului Cod civil. Esenţa acestui mijloc de garantare constă în faptul că creditorul, care este în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire a bunului altuia, are posibilitatea de a reţine acel bun în stăpînirea sa şi de a refuza restituirea lui pînă cînd debitorul său, creditor al bunului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina sa în legătură cu bunul respectiv. Din conţinutul textului de lege comentat rezultă că pentru exercitarea dreptului de retenţie, în primul rînd, este necesat ca obiectul retenţiei să constea dintr-un bun al debitorului aflat în posesia creditorului. Acest bun poate fi atît un bun mobil, cît şi unul imobil, căci legea operînd cu termenul generic de bun nu face nici o distincţie în acest sens. În al doilea rînd, prin retenţie se poate garanta doar obligaţia de restituire a cheltuielilor necesare şi utile suportate de către creditor sau a prejudiciilor cauzate de bunul ce constituie obiectul retenţiei. În al treile rînd, dreptul de retenţie poate fi invocat, doar dacă datoria pe care o pretinde deţinătorul bunului de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu bunul, adică să fie prilejuită de acesta. În al patrulea rînd, creanţa retentorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă; În al cincilea rînd, dreptul de retenţie poate fi exercitat doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Exemple de aplicare practică a dreptului de retenţie întîlnim în următoarele articole ale Codul civil reglementează următoarele cazuri de aplicare practică a dreptului de retenţie: a) În materie de superficie, superficiarul are dreptul de retenţie asupra construcţiei pînă la plata despăgubirii (art.452 alin.1); în materie de comodat, comodatarul are dreptul de retenţie asupra bunului primit, în ceea ce priveşte cheltuielile extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru conservarea bunului (art.865); în cazul contractului de antrepriză, antreprenorul are drept de retenţie asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de el, dacă în cursul producerii sau îmbunătăţirii bunul a ajuns în posesiunea sa (art.952); în materie de transport, cărăuşul are drept de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport (art.985 alin.3); În materie de mandat, mandatarul are dreptul să reţină din sumele pe care trebuie să le remită mandantului, ceea ce mandantul îi datorează pentru executarea mandatului (art. 1033 alin.4); în materie de comision, comisionarul, în scopul garantării creanţelor ce izvorăsc din contractul de comision este în drept să reţină bunurile care trebuie să le predea comitentului (art.1066); în materie de depozit, depozitarul are dreptul să reţină bunul depozitat, pînă la momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor de păstrare (art.1103), etc.

(2) Potrivit alin.2, în relaţiile dintre comercianţi, prin retenţie se pot garanta şi alte obligaţii, decît cele legate de restituirea cheltuielilor necesare şi utile sau a prejudiciilor cauzate de bunuri.

(3) În toate cazurile cînd dreptul de retenţie este prevăzut expres de lege în favoarea unui creditor care este în acelaşi timp debitorul obligaţiei de restituire a bunului altuia, el operează ex lege. De aceea, instanţa de judecată sesizată sau în faţa căreia se invocă excepţia dreptului de retenţie este obligată să-l recunoască. Prin derogare de la această regulă, prevederile alin.3, acordă posibilitate debitorului, creditor al bunului de a înlătura dreptul de retenţie prin oferirea unei garanţii reale (gaj sau ipotecă) suficiente pentru satisfacerea creanţelor retentorului, sau prin consemnarea sumei litigioase. Dacă instanţa de judecată va considera că prin garanţiile constituite sau prin sumele depuse se acoperă creanţa litigioasă, atunci va fi în drept să refuze în satisfacerea cererii de recunoaştere a dreptului de retenţie.

(4) Prevederile alin.3 imprimă un caracter dispozitiv prevederilor conţinute în alin.(1) şi (2), astfel încît părţile, prin contractul dintre ele, sunt în drept să prevadă posibilitatea extinderii dreptului de retenţie şi la alte obligaţii decît cele care cad sub incidenţa prevedeilor alin. (1) şi (2), sau din contra să restrîngă sau să excludă exercitarea dreptului de retenţie.

Articolul 638. Excluderea dreptului de retenţie
(1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori ilegală sau dacă bunul este insesizabil.

(2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, în afara cazurilor prevăzute de lege.
(1) Prevederile acestui articol sunt elaborate în strînsă concordanţă cu regulile aplicabile revendicării bunurilor din posesie nelegitimă, în sensul că aceste prevederi nu pot să constituie un obstacol în exercitarea acţiunii în revendicare împotriva retentorului care deţine bunul în prezenţa uneia dintre împrejurările stipulate în alin.1 ale acestui articol. Astfel, dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă: a) posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, precum ar fi o sustragere sau o altă deposedare frauduloasă a persoanei împotriva căreia se exercită dreptul de retenţie sau a terţului de la care această persoană a dobîndit bunul litigios; b) posesiunea bunului este abuzivă ori ilegală, adică este determinată de exercitarea contrar legii a actelor de posesie; c) bunul este insesizabil, adică nesussceptibil de urmărire silită, precum ar fi bunurile - proprietate publică (art.296 alin.4) sau cele care potrivit normelor procedurale sunt excluse de la urmărirea silită.

(2) Prevederile alin.2 fiind în concordanţă cu principiul bunei-credinţe, exclud posibilitatea exercitării dreptului de retenţie de către posesorul de rea-credinţă. Acest lucru rezultă şi din prevederile art.312 alin.2 care într-un mod declarativ acordă posesorului de rea-credinţă dreptul de a cere compensarea cheltuielilor care duc la îmbogăţirea titularului de drept, fără de a accentua posibilitatea de a reţine bunul pînă cînd revendicările lui nu vor fi satisfăcute. Prin excepţie de la regula nominalizată, posesorului de rea-credinţă i se acordă posibilitatea de a invoca dreptul de retenţie, doar în cazurile expres prevăzute de lege. Spre exemplu, posesorul de rea-credinţă care a transformat prin manoperă materia ce nu-i aparţine, este în drept să reţină bunul rezultat din prelucrarea materiei, pînă va primi de la proprietarul noului bun suma datorată (art.330 alin.6). În unele cazuri, dreptul de retenţie rezultă din felul în care legiutorul prevede ordinea de executare a prestaţiilor. Astfel, din conţinutul art.330 alin.8, rezultă că în caz de confuziune, posesorul de bună credinţă a cărui materie depăşeşte cealaltă materie (ce aparţine posesorului de rea-credinţă) prin valoare şi cantitate, poate cere bunul creat prin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul materiei sau înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata contravalorii ei.

Articolul 639. Opozabilitatea dreptului de retenţie
(1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate.

(2) În toate cazurile, dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor care au început executarea silită împotriva debitorului.

(3) Deposedarea de bun contrar voinţei nu stinge dreptul de retenţie. Partea care exercită acest drept poate revendica bunul, ţinînd cont de regulile prescripţiei.
(1) După natura sa, dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, fiind opozabil nu numai debitorului împotriva căruia este exercitat, ci şi faţă de terţele persoane, străine de raportul juridic contractual sau extracontractual care l-a generat. Astfel, el poate fi opus atît creditorilor chirografari, cît şi creditorilor gajişti sau ipotecari, privind bunul respectiv, ale căror garanţii s-au născut ulterior intrării bunului în posesia retentorului. Tot astfel, el poate fi opus nu numai proprietarului iniţial al bunului, dar şi subdobînditorului ulterior al acestui bun. În toate cazurile, dreptul de retenţie este opozabil faţă de terţi, fără de a fi necesară îndeplinirea cărorva formalităţi de publicitate, cum ar fi de exemplu înscrierea în registru bunurilor imobile, etc.

(2) Dispoziţiile alin.2 constituie o excepţie de la regula opozabilităţii dreptului de retenţie faţă de terţi. Astfel, conform alineatului citat, dreptul de retenţie nu va putea fi opus creditorilor care au început executarea silită împotriva debitorului. Această excepţie se justifică prin faptul că bunul care constituie obiectul retenţiei, necătînd la faptul că este deţinut de către retentor, el continuă să constituie proprietate a debitorului, şi respectiv creditorii care au început executarea silită împotriva debitorului sunt în drept să urmărească, de rînd cu alte bunuri ale debitorului şi bunul care constituie obiectul retenţiei.

(3) Fiind o garanţie pasivă, dreptul de retenţie există şi poate fi exercitat doar atîta timp cît creditorul deţine bunul debitorului. El încetează în momentul deposedării voluntare a retentorului. Dacă deposedarea se înfăptuieşte contrar voinţei retentorului, prin violenţă sau alte acte ilicite, exercitate de către debitor sau terţe-persoane, atunci dreptul de retenţie nu se stinge. Retentorul poate redobîndi posesia bunului prin exercitarea, în limita termenului de prescripţie de 3 ani, a acţiunii posesorii prevăzute de art.308.