Articolul 668. Forţa obligatorie a contractului (1) Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.
(2) Contractul produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel. Contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.
(3) Contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel.
Contractul încheiat legal dă naştere unor drepturi şi obligaţii. Existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor trebuie determinată nu numai reieşind din clauzele expres stipulate în contract. Pe lîngă drepturile şi obligaţiile stipulate expres de părţi contractul dă naştere şi drepturilor şi obligaţiile care rezultă din natura contractului, lege, uzanţe sau din principiile echităţii. Trebuie de ţinut cont însă de faptul că în ultimul caz părţile pot exclude apariţia unor drepturi sau obligaţii în temeiul naturii contractului , legii, uzanţelor sau a principiilor echităţii.
În cazurile în care anterior între părţile contractului au fost stabilite anumite practici trebuie considerat că aceste practici sînt obligatorii pentru părţi chiar şi în condiţiile în care noul contract nu a stipulat obligativitatea acestor practici, cu condiţia că părţile nu au exclus aplicarea practicilor stabilite anterior.
În măsura în care părţile nu au exclus aplicarea, se consideră că părţile sînt ţinute de uzanţele care ar fi considerate general aplicabile de persoane care se află în aceeaşi situaţie în care se află părţile, cu excepţia cazurilor în care aplicarea acestor uzanţe ar fi nerezonabilă sau ar contravine principiilor echităţii. Existenţa uzanţelor general aplicabile se determină de către instanţa de judecată care este însă obligată să respecte principiul contradictorialităţii.
Un exemplu de efecte ale contractului care survin în virtutea legii poate servi dispoziţia articolului 516 care stipulează că raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare chiar şi în cazul în care această obligaţie nu este stipulată în mod expres (vezi comentariul la art. 516).
Conform principiului relativităţii efectelor contractului, contractul produce efecte doar între părţi, indiferent de faptul dacă a fost încheiat personal sau prin intermediul reprezentanţilor. De la acest principiu însă există excepţii în cazurile prevăzute de lege. Spre exemplu contractul în favoarea terţilor (vezi comentariul la art. 721 şi următoarele).
Trebuie de făcut distincţie între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea faţă de terţi (persoane care nu au participat nici direct nici prin reprezentanţi la încheierea contractului) a contractului. Un contract nu poate să dea naştere la obligaţii şi, în principiu, la drepturi, decît pentru părţile contractante. În acest caz contractul este luat în considerare ca un act juridic. În acelaşi timp contractul poate fi opus şi de către părţi terţilor şi de către terţi părţilor. În ultimul caz contractul este luat în consideraţie ca un fapt juridic.
Între părţile contractului şi terţi există o categorie de persoane, cunoscută sub denumirea de succesori (sau avînzi-cauză, persoane care nu au participat la încheierea contractului dar faţă de care se produc anumite efecte ale acestuia, în temeiul raportului în care se găsesc aceştia cu părţile. Sînt consideraţi succesori: (a) succesorii universali; (b) succesorii cu titlu universal; (c) succesorii cu titlu particular.
În temeiul alin. (2) contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlul universal. Succesorii cu titlul universal şi succesori cu titlu universal sînt acele persoane care au dobîndit, în tot sau în parte, patrimoniul uneia dintre părţile contractului. Succesor universal este persoana care a dobîndit întregul patrimoniu, iar succesor cu titlu universal este persoana care dobîndeşte doar o fracţiune din patrimoniul unei dintre părţile contractului. Deci între succesorul universal şi succesorul cu titlu universal există numai o diferenţă cantitativă – unul primeşte întregul patrimoniu iar celălat dobîndeşte doar o cotă-parte din patrimoniu.
Persoanele care fac parte din una ori din cealaltă categorie dobîndesc întreg patrimoniul unei dintre părţile contractului, adică se substituie în toate drepturile şi toate obligaţiile autorului lor, preluînd locul acestuia în contract. Succesorii universali sau cu titlu universal nu vor dobîndi drepturile şi obligaţiile prevăzute de contract nu mai în cazul în care: (a) aceasta este prevăzut de lege; (b) părţile au stipulat în acelaşi contract sau printr-un alt contract că toate sau anumite drepturi şi obligaţii nu trec la succesori; (c) după natura lor drepturile şi obligaţiile nu pot trece la succesori, spre exemplu în cazul drepturilor şi obligaţiilor personale (intuitu personae).
Spre deosebire de succesorii universali sau cu titlu universal succesorii cu titlu particular dobîndesc de la una dintre părţile contractante doar un drept sau un bun privit în mod individual. Deci ei nu dobîndesc un patrimoniu sau o fracţiune din patrimoniu. Spre exemplu cumpărătorul unui imobil este succesor cu titlu particular al vînzătorului.
Deşi art. 668 prevede că contractul produce efecte doar pentru succesorii universali sau cu titlu universal este în afara discuţiilor că succesorii cu titlu particular profită sau sînt ţinuţi în baza contractului încheiat de autorul lor. Fără a intra în analiza detaliilor menţionăm următoarele reguli: (a) Succesorul cu titlu particular profită de drepturile dobîndit de autor prin contracte încheiate cu alte persoane, cu condiţia că aceste drepturi au legătură cu dreptul transmis succesorului cu titlu particular. Spre exemplu cesionarul unei creanţei, succesor cu titlu particular, va beneficia, în lipsă de stipulaţie contrară, de garanţiile accesorii stabilite printr-un contract anterior cesiunii de creanţă; (b) Obligaţiile asumate de autor nu se transmit succesorului cu titlu particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. De la această regulă există următoarele excepţii: (i) În virtutea principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decît are, toate modificările aduse de autor dreptului transmis anterior transmiterii produc efecte şi pentru succesorul cu titlu particular; (ii) Drepturile reale consimţite de autor anterior transmiterii dreptului sînt opozabile şi succesorului cu titlu particular, cu condiţia respectării regulilor privind publicitatea acestor drepturi; (iii) Efectele obligaţiilor reale se produc şi în privinţa succesorului cu titlu particular; (iv) În cazurile prevăzute de lege obligaţiile produc efecte şi asupra succesorilor cu titlu particular, care nu au fost parte la contractul care le-a generat. Spre exemplu în cazul în care bunul dat în chirie este vîndut cumpărătorul prea toate drepturile şi obligaţiile vînzătorului (vezi com. la art. 900).
În temeiul principiului irevocabilităţii contractului pentru modificarea sau încetarea contractului este necesar consimţămîntul ambelor părţi. Alin. (3) stipulează excepţiile de la acest principiu şi stipulează că contractul poate fi modificat sau poate înceta şi în temeiul voinţei uneia dintre părţi în cazurile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 733 şi următoarele). Este admisă încetarea contractului în temeiul voinţei uneia dintre părţi spre exemplu în cazul contractului de locaţiune fără termen (art. 905), contractului de mandat (art. 1050), contractului de depozit (art. 1096). De asemenea părţile pot stipula posibilitatea denunţării unilaterale a contractului. Clauza privind dreptul denunţării în mod unilateral al contractului este interzisă în cazurile în care legea declară contractul irevocabil. Sînt interzise, de asemenea clauzele de revocare care reprezintă o condiţie potestativă, deoarece actele juridice încheiate sub condiţie potestativă sînt lovite de nulitate (vezi comentariul la art. 235).
Forţa obligatorie a contractului poate înceta şi fără a exista voinţa unei sau a ambelor părţi ale contractului. Astfel în cazul contractelor personale (intuitu personae) forţa obligatorie a contractului încetează în cazul decesului creditorului dacă prestaţia se datora personal creditorului (spre exemplu vezi comentariul la art. 848) sau în cazul decesului debitorului dacă prestaţia era datorată personal de debior (vezi spre exemplu comentariul la art. 970).
O novaţie pentru legislaţia Republicii Moldova este stipulată în articolul 623, care prevede posibilitatea modificării contractului în cazul în care împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia. În cazurile în care modificare contractului în conformitate cu noile împrejurări nu este posibilă partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea contractului (vezi comentariul la art. 623).
Articolul 669. Obligaţia de a contracta (1) Dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una din părţile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu. Ea nu poate să impună fără motive temeinice celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate.
(2) Faţă de persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca şi faţă de cele care caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială, nu se poate refuza fără motive temeinice încheierea unui contract dacă cealaltă parte acţionează în vederea exercitării profesiei sau desfăşoară activitate de întreprinzător.
În art. 669 sînt stipulate unele excepţii de la principiul libertăţii contractului prin stipulare obligaţiei unei părţi de a încheia un contract chiar dacă ar dori să refuze acceptarea unei oferte, cu excepţia cazului în care există motive întemeiate pentru a refuza oferta. Această limitare însă se referă numai la obligarea unei părţi de a încheia contractul fără însă a limita dreptul părţilor de a determina liber condiţiile contractului. Libertate de a determina şi în acest condiţiile contractului rezultă şi din prevederea alin. (1) care în scopul protejării părţii mai slabe la contract stipulează că partea care deţine o poziţie dominantă nu poate impune celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate.
În conformitate cu art. 3 al legii 906/92 se consideră că un agent economic deţine o poziţie dominantă pe piaţă în cazul în care cota partea a unei mărfi a acestuia depăşeşte pe piaţă 35 de procente. Determinarea faptului dacă există sau nu o poziţie dominantă pe piaţă se face de către instanţa de judecată în dependenţă de pondera pe piaţă a agentului economic la data la care s-a refuzat încheierea contractului sau la data la care au fost impuse celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate.
Prin condiţii contractuale disproporţionate trebuie de înţeles atît condiţiile contractuale care stipulează un dezechilibru nejustificat între prestaţiile părţilor la contract cît şi acele condiţii contractuale care sînt nejustificat disproporţionate în raport cu condiţiile pe care le impune partea care deţine o poziţie dominantă pe piaţă altor persoane, cu care încheie contracte referitoare la prestaţii similare.
Bunrule sînt considerate obţinute sau folosite în scopuri necomerciale în cazurile în care ele nu sînt destinate sau nu sînt folosite pentru activităţi lucrative.
Se consideră că persoana caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială în cazul în care obţine sau foloseşte bunurile în scopul satisfacerii necesităţilor vitale – îmbrăcămite, hrană, locuinţă şi alte necesităţi vitale.
Este considerată că acţionează în vederea exercitării profesiei persoana care desfăşoară activitate profesională indiferent de faptul dacă este sau nu înregistrată sau indiferent de faptul dacă activitatea sa are sau nu scop lucrativ. Se consideră că desfăşoară activitatea de întreprinzător persoana care este înregistrată în ordinea stabilită în scopul desfăşurării activităţii de întreprinzător, indiferent de forma de organizare juridică. Se asimilează acestora pentru scopul acestuia articol şi persoanele juridice care au fost constituite fără scop lucrativ, dar care desfăşoară activitate lucrativă.
Persoanele care acţionează în vedera exercitării profesiei sau desfăşoară activitate de întreprinzător vor putea refuza încheiera unui contract cu o persoană care obţine sau foloseşte bunuri sau servicii în scopuri necomerciale sau cu o persoană care cauză să-şi satisfacă o necesitate existenţială numai în cazul în care vor demonstra că există motive temeinice. Aprecierea dacă motivele invocate sînt sau nu temeinice este făcută de instanţa de judecată. Pentru a stabili temeinicia sau netemeinicia motivelor invocate instanţa de judecată va ţine cont de obiectul contractului, de calitatea părţilor, de necesităţile persoanelor care cer încheierea contractului, de circumstanţele în care s-a solicitat încheierea contractului cînd şi de alte circumstanţe care ar putea justifica refuzul de a încheia contractul.
Articolul 670. Prestaţia imposibilă Este nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă.
Spre deosebire de unele legislaţii şi unele convenţii internaţionale, care în conformitate cu tendinţele moderen stipulează că în cazul în care prestaţia uneia sau a ambelor părţi ale contractului este imposibilă contractul este valabil şi eventualele litigii dintre părţi se vor soluţiona conform regulilor cu privire la neexecutare, legiuitorul în Republica Moldova a prevăzut în mod expres că în cazul în care prestaţia măcar a uneia dintre părţi este o prestaţie imposibilă contractul este nul.
Se consideră imposibilă prestaţia care nu poate fi executată de partea care s-a obligat, indiferent de faptul dacă ştia sau nu despre această imposibilitate la momentul încheierii contractului şi indiferent de faptul dacă imposibilitatea îi este sau nu imputabilă părţii care are obligaţia s-o exercite. Vinovăţia sau nevinovăţia părţii care are obligaţia de a efectua prestaţia imposibilă este relevantă în cazul în care se pune problema răspunderii pentru imposibilitatea prestaţiei (vezi comentariul la art. 671), dar nu are nici o relevanţă în cazul în care se pune problema valabilităţii sau nulităţii contractului.
Imposibilitatea prestaţiei va atrage nulitatea contractului numai în cazul în care este vorba de o imposibilitate absolută, adică prestaţia este imposibilă pentru oricine. Dacă însă imposibilitatea prestaţiei este relativă, adică prestaţia este imposibilă numai pentru debitor atunci contractul este valabil. Ca regulă generală trebuie de menţionat faptul că pornind de la principiul genericul nu piere putem afirma că nu poate exista imposibilitate a prestaţiei în cazul în care obiectul prestaţiei este un bun determinat generic (vezi comentariul la art. 590), cu excepţia cazurilor, puţin probabile, în care vor dispare cu desăvîrşire bunurile de genul respectiv.
Imposibilitatea prestaţiei poate fi atît de ordin material, adică prestaţia nu poate fi executată datorită unor împrejurări de fapt (spre exemplu va fi nul contractul prin care o persoană se obligă să dea în folosinţa altei persoane un bun care la momentul încheierii contractului nu mai era în fiinţă), cît şi de ordin juridic, adică prestaţia nu poate fi executată datorită unor împrejurări de drept (spre exemplu va fi nul contractul prin care se stipulează obligaţia privind exportul unui bun în condiţiile în care la momentul încheierii contractului există un act prin care este interzis exportul bunurilor care constituie obiectul contractului).
Contractul va fi nul pentru motivul că obiectul contractului este o prestaţie imposibilă numai în cazul în care prestaţia era imposibilă la momentul încheierii contractului. În cazul în care la momentul încheierii contractului prestaţia era posibilă contractul va fi valabil, dar dacă ulterior intervine imposibilitatea prestaţie se va pune problema răspunderii debitorului în cazul în care debitorul poartă răspundere pentru imposibilitatea prestaţie imposibile sau va interveni eliberarea debitorului de obligaţie prin stingerea obligaţiei şi respectiv eliberarea de răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 605, 608, 663).
Prin obiect al raportului juridic, deci şi al contractului, se înţeleg acţiunile sau inacţiunile la care sînt ţinute sau îndreptăţite părţile. În acelaşi timp noţiune de obiect al raportului juridic are şi al doilea sens – obiect derivat. În acest al doilea sens, prin obiect al contractului trebuie de înţeles lucrurile referitoare la care apar drepturi şi obligaţii civile(vezi comentariul la art. 206).
Articolul 671. Repararea prejudiciului în cazul prestaţiei imposibile (1) Cel care, la momentul încheierii contractului, ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea executării lui este obligat la reparaţia prejudiciului suferit de cealaltă parte, care considera cu bună-credinţă contractul valabil, în mărimea care să nu depăşească suma venitului pe care aceasta l-ar fi primit în cazul valabilităţii contractului.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care prestaţia este imposibilă doar parţial, iar contractul este valabil în privinţa celeilalte părţi sau în cazul în care una din mai multe prestaţii alternative este imposibilă.
Scopul acestui articol este de a proteja drepturile părţii care a acţionat cu bună credinţă la momentul încheierii unui contract care este nul datorită faptului că obiectul contractului reprezintă o prestaţi imposibilă a cel puţin a uneia dintre părţi. În acelaşi timp articolul are scopul de a proteja drepturile părţii obligate să repare prejudiciul suferit de cealaltă parte prin stipularea limitelor răspunderii.
Dispoziţiile acestuia articol se aplică în cazul în care cel de la care se cere repararea prejudiciului ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea prestaţiei, adică era de bună credinţă. În cazul în care ambele părţi sînt de bună credinţă fiecare suportă efectele nulităţii fără a avea dreptul să pretindă careva despăgubiri de la cealaltă parte. Sarcina de a demonstra faptul că partea ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea prestaţie revine părţii care cere repararea prejudiciului.
Dreptul părţii prejudiciate de a cere repararea prejudiciului intervine numai în cazul în care aceasta considera cu bună credinţă la momentul încheierii contractului că prestaţia la care s-a obligat sau la care a dobîndit dreptul este posibilă. Sarcina de a demonstra că nu a ştiut şi nici nu putea şti despre imposibilitatea prestaţiei revine părţii care cere repararea prejudiciului.
Mărimea despăgubirilor pe care are dreptul să le ceară partea care nu a ştiut despre imposibilitatea prestaţiei sînt limitate de acest articol prin mărimea venitului pe care aceasta l-ar fi primit în cazul valabilităţii contractului, adică în cazul în care prestaţia ar fi fost posibilă. Deci partea păgubită va poate cere compensare sumelor cu care s-a diminuat patrimoniul său (cheltuieli, deteriorarea bunurilor, etc.) precum şi venitul pe care nu l-a realizat dar l-ar fi putut realiza în condiţia în care prestaţia ar fi fost posibilă.
Sarcina de a demonstra legătura cauzală dintre imposibilitatea prestaţiei şi prejudiciul suferit, inclusiv venitul ratat, revine părţii care cere repararea prejudiciului. Această partea are şi obligaţia de a demonstra întinderea prejudiciului.
În cazul în care prestaţia este imposibilă doar parţial şi contractul va fi valabil în partea ce ţine de prestaţia posibilă regulile stabilite pentru dreptul părţii care cu bună credinţă considera prestaţia posibilă rămîne în fiinţă pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea unei părţi din prestaţii. Pentru determinarea întinderii despăgubirii în acest caz se aplică regulile stabilite pentru determinarea prejudiciului în cazul imposibilităţii întregii prestaţii.
În cazul în care este imposibilă una din prestaţiile alternative şi contractul este valabil în partea ce ţine de prestaţiile posibile partea care cu bună credinţă considera că sînt posibile toate prestaţiile are dreptul să ceară repararea prejudiciului cauzat prin pierderea posibilităţii de a alege între două sau mai multe prestaţii. Dreptul la despăgubire şi în acest caz nu depinde faptul dacă partea care are dreptul la despăgubire este debitorul sau creditorul prestaţiei imposibile. Dreptul la despăgubire însă este condiţionat de faptul dacă dreptul de a alege între prestaţiile posibile şi prestaţiile imposibile aparţinea persoanei care cere despăgubire. În cazul în care dreptul de alegere a uneia dintre mai multe prestaţii aparţine celeilalte părţi numai aceasta suportă consecinţele negative deoarece anume această parte este lipsită de posibilitatea de a alege prestaţia mai favorabilă pentru ea. Ar fi neechitabil ca partea care are dreptul de alegere a prestaţiilor să fie sancţionată pentru pierderea posibilităţii de a alege, chiar dacă această parte este de rea credinţă.
În cazul în care sînt imposibile mai mult decît una din prestaţiile alternative datorate se vor aplica în mod corespunzător regulile stipulate în alin. (2). Persoana care cu bună credinţă a considerat posibile toate prestaţiile are dreptul de a cere despăgubiri în conformitate cu regulile stipulate în alin. (1) pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea oricărei dintre prestaţii. Alegerea uneia dintre mai multe prestaţii imposibile poate fi făcută printr-o declaraţie adresate celeilalte părţi sau în cererea de chemare în judecată. Alegerea făcută, indiferent de modul în care este făcută, nu poate fi retractată.
Articolul 672. Imposibilitatea provizorie (1) Imposibilitatea prestaţiei nu atrage nulitatea contractului dacă imposibilitatea poate fi ridicată şi contractul este încheiat pentru cazul cînd prestaţia devine posibilă.
(2) În cazul în care o prestaţie imposibilă este stipulată sub condiţie sau sub termen suspensiv, contractul este valabil dacă imposibilitatea este înlăturată pînă la realizarea condiţiei sau împlinirea termenului.
În acest articol este stipulată o excepţie, aparentă, de la regula potrivită căreia în cazul în care obiectul contractului este o prestaţie imposibilă contractul este nul. Conform prevederilor alineatului în cazul în care prestaţia este imposibilă la momentul încheierii contractului dar există probabilitatea că prestaţia va fi posibilă în viitor contractul va fi valabil. Spre exemplu X care nu dispune de automobil a încheiat un contract cu Y prin care ultimul se obligă să repare automobilul lui X. Contractul este nul deoarece obiectul lui este o prestaţie imposibilă. În cazul în care însă contractul este încheiat pentru cazul în care X va dobîndi un automobil contractul va fi valabil.
Pentru valabilitatea contractului este necesar: (a) ca în momentul încheierii contractului părţile să cunoască imposibilitatea prestaţiei, (b) să considere că imposibilitatea poate fi ridicată şi (c) să încheie contractul pentru cazul în care imposibilitatea va fi ridicată.
Prin ridicarea imposibilităţi trebuie de înţeles modificarea împrejurărilor astfel încît prestaţia să devină posibilă. Natura modificărilor nu este relevantă, adică modificările pot interveni atît în rezultatul acţiunilor sau inacţiunilor omului cît şi în rezultatul unor fenomene naturale.
Pentru valabilitatea contactului nu este relevant faptul dacă imposibilitatea va fi ridicată sau nu. Se pune doar condiţia ca să existe verosimilitatea ridicării imposibilităţii. Dacă însă imposibilitatea nu va fi ridicată se vor aplica regulile care reglementează raporturile dintre părţi în cazurile în care prestaţia devine imposibilă după încheierea contractului (vezi comentariul la art. la art. 605, 608, 663).
În alineatul doi sînt reglementate unele particularităţi pentru situaţia în care imposibilitatea poate fi ridicată şi prestaţia imposibilă a fost stipulată sub condiţie sau termen suspensiv. Conform acestor prevederi în cazul în care prestaţia imposibilă este stipulată sub condiţie sau termen suspensiv, contractul va fi valabil doar în cazul în care prestaţia va deveni posibilă înainte de realizarea condiţiei sau de împlini termenului. Deci valabilitate sau nulitatea contractului al cărui obiect este o prestaţie imposibilă stipulată sub condiţie sau termen suspensiv, imposibilitate care poate fi ridicată, nu poate fi determinată la momentul încheierii contractului. Valabilitatea sau nulitatea contractului va putea fi determinată doar la realizarea condiţiei(vezi comentariul la art. 236 şi următoarele) sau împlinirea termenului (vezi comentariul la art. 264). Anume în acel moment vom putea vedea dacă a fost ridicată sau nu imposibilitatea pînă la realizarea condiţiei sau împlinirea termenului. În cazul în care imposibilitatea este ridicată contractul este valabil şi se consideră că a fost valabil din momentul încheierii. În cazul în care imposibilitatea nu a fost ridicată contractul va fi nul cu efect retroactiv, adică din momentul încheierii.
Prin condiţie suspensivă înţelegem un eveniment viitor si nesigur că se va produce, de care depinde naşterea raportului obligaţional (vezi comentariul la art. 234 şi următoarele). Prin termen suspensiv înţelegem evenimentul viitor şi sigur că se va produce care afectează executarea obligaţiei. Deci în cazul în care prestaţia imposibilă este stipulată sub condiţie suspensivă sau sub termen suspensiv naşterea raportului obligaţional, în primul caz, sau exigibilitatea (posibilitatea de a cere executarea) prestaţiei, în al doilea caz, depind de realizarea (îndeplinerea) condiţiei sau împlinirea termenului (scadenţă).
