Art. 663. Imposibilitatea fortuită de executare
(1) Obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde.
(2) Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării revine debitorului.
(3) Debitorul care este în imposibilitate de a-şi executa obligaţia nu poate pretinde executarea unei obligaţii corelative de către creditor, iar dacă aceasta este executată, trebuie să restituie tot ce a primit, cu excepţia cazurilor în care debitorul demonstrează că imposibilitatea executării a apărut din vina creditorului.
(4) Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibil de executat, creditorul este ţinut să execute o obligaţie corelativă pînă la concurenţa îmbogăţirii sale.
1. Prin imposibilitate fortuită de executare se înţelege situaţia în care debitorul ulterior naşterii obligaţiei nu poate săvîrşi în favoarea creditorului anumite acţiuni care constituie conţinutul obligaţiei, deoarece au survenit împrejurări care fac obligaţia imposibilă de executat. Imposibilitatea executării obligaţiei poate fi de ordin fizic, cînd bunul datorat piere sau de ordin juridic, cînd bunul este scos din circuitul civil sau constituie obiectul unei exproprieri pentru cauză de utilitate pubică.
Acest mod de stingere a obligaţiilor este propriu obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de predare a unui bun individual determinat, precum şi obligaţiilor de a face, care implică un fapt personal al debitorului. Dacă obligaţia are ca obiect un bun determinat generic, ea nu se stinge prin distrugerea acelui bun, deoarece bunurile generice nu pier (genera non pereunt), astfel că debitorul va trebui să procure bunul pe care s-a îndatorat al preda. De asemenea, nu se sting, din această cauză, nici obligaţiile de a face, altele decît acelea care au ca obiect un fapt personal al debitorului, fiindcă ele pot fi executate oricînd prin altul.
Pentru a duce la stingerea obligaţiei, imposibilitatea de executare trebuie să fie o consecinţă a unor împrejurări excepţionale de natură să înlăture orice ideie de culpă a debitorului, cum ar fi cazurile fortuite şi cele de forţă majoră. Deasemeni, pentru ca debitorul să fie liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă majoră se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc înainte de punerea sa în întîrziere. Dacă imposibilitatea de executare se datorează culpei debitorului sau dacă a survenit ulterior punerii sale în întîrziere, atunci debitorul va fi ţinut să-şi execute obligaţia prin echivalent.
2. Sarcina probării cazului de forţă majoră ori a cazului fortuit se face potrivit dreptului comun în materie de probe, de către debitor, deoarece el este cel care invocă exonerarea. Pentru ipoteza în care creditorul susţine, în combatere, că imposibilitatea executării obligaţiei nu este rezultatul forţei majore ori a cazului fortuit, sarcina dovezii – conform principiului enunţat,- trece asupra creditorului care va trebui să demonstreze culpa debitorului.
3. Potrivit art.663 al.3 debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă. Temeiul juridic al regulii îl găsim în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, în împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neexecutarea uneia lipseşte de suport juridic pe cealaltă, care astfel nu va mai putea fi executată. Spre exemplu, dacă în timpul locaţiunii bunul închiriat piere, prin caz fortuit, atunci locaţiunea încetează de plin drept (art. 903 lit.b) şi ca urmare locatorul, în calitatea sa de debitor al obligaţiei imposibil de executat, nu va avea dreptul să pretindă chiria de la locatar.
În cazul în care debitorul a primit prestaţia de la creditor, iar ulterior obligaţia sa devine imposibilă de executat din motive neimputabile creditorului, el trebuie să restituie tot ce a primit, deoarece temeiul raportului obligaţional a decăzut. Restituirea se va face în conformitate cu capitolul XXXIII privind îmbogăţirea fără justă cauză.
-
Dacă obligaţia care a devenit imposibilă de executat a fost executată parţial, atunci debitorul va suporta riscul contractului numai în măsura părţii neexecutate de el. Pentru restul obligaţiei debitorul va primi de la creditor executarea corespunzătoare a obligaţiei, căci pentru această parte a obligaţiei contractul se menţine în vigoare şi respectiv î-şi produce efectele.
Articolul 664. Decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice
(1) Obligaţia se stinge prin decesul debitorului dacă executarea ei este imposibilă fără participarea personală a acestuia sau dacă este legată în alt mod de persoana debitorului.
(2) Obligaţia se stinge prin decesul creditorului dacă executarea îi este destinată personal sau dacă este legată în alt mod de persoana creditorului.
(3) Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanei juridice (debitor sau creditor), cu excepţia cazurilor în care obligaţia sau creanţa persoanei juridice lichidate se transmite prin lege unor alte persoane.
(1) De regulă, obligaţia nu se stinge prin moartea debitorului, ci urmează a fi executată de către succesorii în drepturi. Însă, în cazul în care părţile au stabilit în contract că obligaţia trebuie executată anume de către debitor, atunci prin decesul debitorului obligaţia se stinge. Deasemeni, obligaţia se stinge în cazul în care are un caracter strict personal (intuituu personae), adică are ca obiect prestaţii a căror îndeplinire face apel la aptitudinile, deprinderea, experienţa sau alte însuşiri ale debitorului, cum ar fi de exemplu, obligaţia unui pictor, cunoscut şi apreciat de creditor pentru valoarea artistică a lucrărilor sale, de a executa un tablou pe baza convenţiei încheiate cu creditorul. Este evident că asemenea obligaţii nu pot fi executate decît de către debitor, astfel încît decesul acestuia face imposibilă executarea corespunzătoare a obligaţiei.
(2) La fel ca şi în cazul alineatului precedent, obligaţia se stinge prin decesul creditorului atunci cînd din conţinutul obligaţiei rezultă că executarea este destinată personal creditorului ori are un caracter strict personal, cum ar fi de exemplu, în cazul plăţii pensiei de întreţinere, care se datorează persoanei inapte, atît timp cît aceasta este în viaţă. În unele raporturi obligaţionale, legea face excepţii de la regula nominalizată şi obligă debitorul să execute obligaţia după decesul creditorului.Astfel, în cazul decesului mandantului (creditorului), mandatarul trebuie să continue executarea obligaţiilor contractuale pînă cînd succesorul sau reprezentantul legal al mandantului poate lua toate măsurile necesare (art.1051 alin.2).
(3) În cazul persoanelor juridice obligaţia se stinge prin lichidarea acesteia, indiferent dacă obligaţia are sau nu un caracter personal, deoarece prin lichidare, persoana juridică îşi încetează activitatea fără ca drepturile şi obligaţiile acesteia să treacă pe cale succesorală la alte persoane. Conform art.29 alin.3 al Legii nr.1265/2000, întreprinderea sau organizaţia se consideră lichidată din momentul adoptării deciziei de radiere din Registrul de stat şi consemnarea acestui fapt în Registru. Tot din acest moment se consideră şi obligaţia stinsă. În unele situaţii, obligaţiile continuă să existe chiar şi după lichidarea persoanei juridice, cum ar fi de exemplu, în cazul capitalzării sumelor cuvenite pentru repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau prin deces (art.1420 alin.4).
Prevederile acestui articol nu stabilesc în mod expres care sunt consecinţele stingerii obligaţiei, pentru ipoteza în care cealaltă parte şi-a executat total sau parţial obligaţiile. În asemenea cazuri, partea care a executat obligaţia, are dreptul de a pretinde restituirea prestaţiei executate, conform regulilor îmbogăţirii fără just temei, dacă altceva nu rezultă din actul generator de obligaţii.
Art. 665. Novaţia
-
Obligaţia se stinge în baza înţelegerii dintre părţi de a o înlocui cu o altă obligaţie (novaţie).
-
Voinţa de a înlocui o obligaţie cu alta trebuie să fie stipulată expres.
-
Stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile accesorii dacă părţile nu au stipulat expres altfel.
1. Novaţia este o operaţie juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă. Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii au loc concomitent, în baza unuia şi aceluiaşi act juridic. Pentru valabilitatea actului de novaţie se cer a fi îndeplinite toate condiţiile de valabilitate pe care trebuie să le întrunească orice act juridic. Pe lîngă acestea, novaţia presupune şi respectarea următoarelor condiţii: a) existenţa unei obligaţii valabile care urmează să se stingă prin novaţie, căci dacă această obligaţie este lovită de o nultate absolută, ea nu poate forma obiectul unei novaţii, iar dacă este lovită de o nulitate relativă, atunci ea poate fi novată, deoarece intenţia de a o nova implică o prealabilă renunţare la invocarea nulităţii şi deci voinţa de a o confirma. b) naşterea unei obligaţii noi valabile, deoarece numai prin existenţa ei valabilă se stinge vechea obligaţie şi se înfăptuieşte novaţia. Dacă noua obligaţie ar fi lovită de nulitate sau ar face obiectul unei rezoluţiuni, ea se desfiinţează retroactiv şi deci novaţia nu se poate realiza. c) noua obligaţie trebuie să conţină un element nou (aliquid novi) faţă de cea veche. Acest element trebuie să privească unul din elementele constitutive ale obligaţiei, cum ar fi schimbarea uneia din părţi, schimbarea obiectului, a cauzei sau adăugarea ori înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă. Schimbarea creditorului intervine, de exemplu, cînd cumpărătorul unui bun se obligă la cererea vînzătorului să efectuieze plata preţului către o altă persoană. O astfel de novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin faptul că se face cu acordul debitorului, fără îndeplinirea formalităţilor cerute pentru opozabilitate faţă de terţi şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte obligaţii faţă de noul creditor. Elementul nou poate consta, de asemenea, în schimbarea obiectului, cînd părţile se înţeleg ca debitorul să execute o altă prestaţie decît cea stabilită în obligaţia care se stinge, cum ar fi de exemplu, predarea unui bun în locul unei sume de bani sau invers. Novaţia prin schimbarea cauzei intervine în situaţia cînd părţile se înţeleg ca prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză decît aceea a obligaţiei iniţiale, cum ar fi de pildă, în cazul în care cumpărătorul, debitor al preţului, păstrează suma respectivă dar cu titlu de împrumut. Elementul nou poate să constea şi în adăugarea sau înlăturarea unei condiţii, caz în care obligaţia condiţională se va transforma într-o obligaţie pură şi simplă sau dincontra obligaţia pură şi simplă se va transforma într-o obligaţie condiţională. Modificarea termenului de executare a obligaţiei nu constituie o novaţie, neavînd ca efect stingerea obligaţiei vechi şi naşterea concomitentă a unei obligaţii noi. d) intenţia părţilor de a nova constituie elementul esenţial al novaţiei. În lipsa acesteea, crearea unei obligaţii noi prin întroducerea la obligaţia veche a unui element nou, nu este suficient pentru a determina novaţia. Numai voinţa părţilor exprimată în mod cert şi neechivoc constituie o dovadă a actului de novaţie.
2. Textul al.2 nu se referă la proba actului de novaţie, ci numai la modul în care urmează să se manifeste voinţa părţilor, precizînd în acest sens, că voinţa trebuie să fie stipulată în mod expres. Desigur, nu este vorba despre exprimarea acestei voinţe în anumiţi termeni, ci numai despre faptul că ea trebuie să fie neîndoielnic şi limpede exprimată de părţi prin actul de novaţie. Pe cale de consecinţă, voinţa nu se prezumă.
3. Stingerea obligaţiei prin novaţie produce aceleaşi efecte ca şi plata, obligaţiunea novată dispărînd cu toate accesoriile sale, iar drepturile creditorului neputînd să derive decît din noua obligaţie. Astfel, dobînzile vechii creanţe încetează de a mai curge şi vor curge dobînzile noii creanţe, dacă ea este purtătoare de dobînzi. Deasemeni, o dată cu vechea obligaţie se vor stinge şi garanţiile reale şi personale ale ei. Părţile pot stipula însă expres ca noua obligaţie să fie garantată prin vechile garanţii. De exemplu, în cazul unei novaţii prin schimbare de obiect, părţile pot să rezerve pentru garantarea noii obligaţii, gajul sau ipotecile care garantau vechea obligaţie, astfel încît aceste garanţii vor trece la noua obligaţie în momentul cînd prima se stinge. În cazul fidejusiunii, pe lîngă acordul părţilor mai este necesar şi consimţămîntul fidejusorului. Tot astfel, în cazul novaţiei prin schimbare de debitor, care se face fără consimţămîntul debitorului, este necesar şi consimţămîntul vechiului debitor în ceea ce priveşte menţinerea garanţiilor, deoarece novaţia are, în privinţa lui un efect liberator, care nu s-ar produce dacă ipotecile ar putea fi menţinute fără voia lui.
T i t l u l II
DESPRE CONTRACTE IN GENERAL
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE
CU PRIVIRE LA CONTRACT
SI LA CONTINUTUL CONTRACTULUI
Articolul 666. Dispoziţii generale cu privire la contract
(1) Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice.
(2) Contractului îi sînt aplicabile normele cu privire la actul juridic.
(3) Contractul poate fi de adeziune sau negociat, sinalagmatic sau unilateral (generează obligaţii doar pentru una dintre părţi), comutativ sau aleatoriu şi cu executare instantanee sau succesivă, precum şi de consumator.
-
În acest articol se defineşte noţiunea de contract şi se expun unele clasificări ale contractelor. Cu privire la definirea contractului prin menţionarea faptului că contractul reprezintă voinţa comună a cel puţin două persoane de a constitui, de a modifica sau de a stinge între aceste persoane raporturi juridice nu există nici o controversă nici în doctrină şi nici în jurisprudenţă. Trebuie însă aici de atras atenţie asupra faptului că documentul în care este expusă voinţa părţilor reprezintă doar o formă de manifestare a voinţei părţilor. Lipsa documentului chiar şi în cazul în care forma scrisă este cerută de lege nu echivalează cu lipsa contractului ci atrage doar consecinţele prevăzute de lege. De regulă aceste consecinţe constau în interdicţia de a aduce proba cu martori în scopul probaţiunii, în inopozabilitatea faţă de terţi sau, în cazurile cînd acest efect este expres prevăzute de lege, nerespectarea formei scrise atrage nulitatea contractului (vezi com. la art. 211).
-
Şi în doctrina de specialitatea şi în jurisprudenţă pentru definirea acordurilor de voinţă care au drept scopuri constituirea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice sînt folosiţi mai multe noţiuni – contract, convenţie, tranzacţie. Deşi într-o anumită măsură aceste noţiuni ar putea fi folosite drept sinonime totuşi trebuie de avut în vedere că noţiunea de tranzacţie ar trebui folosită doar pentru definirea contractului prin care părţile previn să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătoreşti (vezi com. la art. 1331).
-
Contratul produce efecte juridice doar pentru părţile acestuia şi doar cînd aceasta este expres prevăzut de lege contractul poate produce efecte juridice şi pentru terţi (vezi com. la art. 721 şi următoarele). Nu trebuie de confundat partea contractului cu persoana care a exprimat voinţa la încheierea contractului, a semnat documentul în care sînt expuse clauzele contractului sau a participat în alt mod la încheierea contractului. Devine parte a contractului şi deci dobîndeşte drepturi şi obligaţii numai persoana a cărei voinţă de a deveni parte la contract a fost exprimată personal sau prin reprezentant (vezi com. la art. 242 şi următoarele).
-
Dispoziţia alineatului doi stipulează expres că prevederile cu privire la actele juridice se aplică şi contractului. Deci prevederile cu privire la condiţiile de valabilitate, cu privire la nulitatea actelor juridice şi alte dispoziţii cu privire la actele juridice se aplică directe şi nu prin analogie tuturor contractelor. Trebuie de avut în vedere că dispoziţia alineatului doi nu trebui interpretată în sensul că contractul nu este un act juridic. Chiar din prevederile art. 196 alin. (3) şi (4) rezultă în mod expres un actul juridic bilateral sau multilateral este contract.
-
În măsura în care nu există reguli speciale din normele generale cu privire la contracte sau din prevederile cu privire la diferite tipuri de contracte se aplică în mod direct asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractului şi prevederile titlului I „Despre obligaţii în general”, deoarece contractul este unul din temeiurile de naştere a obligaţiilor (vezi comentariul la art. 514).
-
Contractele de adeziune sînt contractele în care clauzele sînt preformulate de una din părţi (de regulă acesta este partea care are o mai mare putere economică şi care este un comerciant) iar cealaltă parte doar poate să accepte încheierea contractului în condiţiile impuse sau să renunţe de a încheia contractul, spre exemplu contractul de transport aerian (vezi com. la art. 712 şi următoarele). Negociate cînt contractele în care fiecare parte negociază toate clauzele contratului. Această clasificare se face în dependenţă de faptul dacă clauzele au fost negociate sau nu şi nu în dependenţă de faptul dacă au fost negociate sau nu.
-
Contractele sinalagmatice sînt contractele în care obligaţiile sînt reciproce şi există o interdependenţă a obligaţiilor reciproce, spre exemplu contractul de vînzare-cumpărare (vezi com. la art. 704). Unilaterale sînt contractele în care doar una dintre părţi are obligaţii cealaltă parte avînd doar drepturi., spre exemplu contractul de depozit gratuit. Nu trebui confundate contractele unilaterale cu actele juridice unilaterale. În cazul contractelor juridice unilaterale noi avem două sau mai multe părţi dintre care doar una are obligaţii iar cealaltă are doar drepturi. Pe cînd actele juridice unilaterale sînt rezultatul manifestări unilaterale a unei singure voinţe şi deci în cazul actelor juridice unilaterale nu avem două sau mai multe părţi. Importanţa practică a clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale constă în faptul că doar în cazul contractelor sinalagmatice se va putea pune problema excepţiei de neexecutare a contractului, problema riscului şi problema rezoluţiunii contractului (vezi com. la art. 705, 707, 735).
-
Contracte comutative sînt contractele în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către părţi sînt certe şi pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, spre exemplu contractul de vînzare-cumpărare. Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau ale uneia dintre părţi depinde de un eveniment incert, adică la momentul încheierii contractului nu se poate calcula întinderea prestaţiilor ambelor sau cel puţin a uneia dintre părţi, spre exemplu contractul de asigurare sau contractul de rentă viageră. Interesul practic al acestei clasificări constă în aceea că problema leziunii poate fi ridicată doar în cazul contractelor comutative.
-
Contractele de consumator sînt contactele încheiate între un comerciant şi un consumator, adică persoana fizică care procură mărfuri sau servicii pentru necesităţi personale sau familiale. Deci pentru a defini un contract drept contract de consumator este necesare ca una dintre părţile acestui contract să fie consumator şi să încheie contractul în această calitate iar cealaltă parte să acţioneze în calitate de întreprinzător. Forma de organizare juridică a întreprinzătorul nu este relevantă pentru acest caz. Deci va fi un contract de consumator chiar şi contractul încheiat de o persoană fizică, care desfăşoară activitatea de antreprenoriat în temeiul patentei de întreprinzător (vezi Legea 93/1998). Atribuirea contractelor la contracte de consumator interesează în măsura în care există norme speciale îndreptate la protecţia consumatorului (spre exemplu vezi com. la art 749 şi următoarele).
-
Contractele încheiate de comercianţi sînt reglementate de normele codului civil. Reguli speciale pentru comercianţi se vor aplica numai în cazurile în care aceasta este prevăzut de codul civil (vezi spre exemplu comentariul la art. 756. În cazul în care alte legi vor stabili reguli speciale se vor aplica şi dispoziţiile acestor legi.
Articolul 667. Libertatea contractului
(1) Părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege.
(2) Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta este prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol.
(3) Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte nenumite), precum şi contracte care conţin elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (contracte complexe).
-
Libertatea contractului este principiul fundamental care stă la baza codului civil. Dreptul părţilor de a determina liber dacă doresc să încheie in contract şi dacă da cu cine şi în ce condiţii să încheie acest contract constituie unul din elementele fundamentale ale unei economii de piaţă. Nici o normă constituţională nu garantează principiul libertăţii contractului. Însă dispoziţiile constituţionale, în special cele ale articolului 126 care prevăd că statul trebuie să asigure libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător nu permit limitarea libertăţii contractuale în cazurile în care aceasta nu este necesar pentru asigurarea ordinii publice sau a altor interese majore ale societăţii.
-
Libertatea de a încheia sau de a refuza încheierea contractului trebuie exercitată cu bună credinţă şi diligenţă. Astfel persoana care în mod culpabil va întrerupe negocierile şi va refuza încheierea contractului va fi ţinută să repare cheltuielile suportate de cealaltă parte (vezi com. la art. 515).
-
Dispoziţiile acestui articol se aplică tuturor contractelor si in toate domeniile cu excepţia cazurilor în care legiuitorul stabileşti reguli care limitează libertatea contractului reieşind din interese publice. Limitările pot fi introduse atît în ce priveşte posibilitatea încheierii anumitor contracte, spre exemplu contracte de credit bancar pot încheia numai instituţiile financiare (vezi com. la art. 1236 şi următoarele), cît şi în ce priveşte libertatea părţilor de a determina liber clauzele contractuale (spre exemplu vezi com. la art. 712 şi următoarele).
-
O limită a principiului libertăţii contractului există chiar în textul acestui articol, care stipulează că libertatea determinării clauzelor contractuale este limitată de normele imperative, adică de normele care în scopul protecţiei intereselor generale stabilesc nişte reguli de la care părţile nu pot deroga. În cazul în care norma are drept scop protecţia intereselor particulare părţile pot deroga de la această normă.
-
Este limitată libertatea contractuală şi de normele care interesează ordinea publică sau bunele moravuri. În ce priveşte interzicerea derogării de la normele care interesează ordinea publică aceasta rezultă chiar din alin. (1) care prevede că libertatea contractuală trebuie exercitată în limitele normelor imperative. Normele care interesează ordinea publică sînt în mod evident norme imperative. Cît priveşte interzicerea derogării de la normele care interesează bunele moravuri deşi nu există o normă expresă în acest sens, aceasta rezultă din art. 207 alin. (3) care prevede că actul juridic care contravine bunelor moravuri este ilicit şi nu poate avea nici un efect juridic (Vezi com. la art. 207).
-
Libertatea contractuală poate fi limitată şi prin stipularea obligaţiei de a încheia contractul cu anumite persoane (vezi com. la art. 669). În acest caz o parte este obligată să contracteze chiar şi în situaţia in care nu vrea să închei un contract sau nu vrea să închei contractul cu o anumită persoană, cu excepţia cazurilor în care va putea invoca circumstanţe care nu-i permit să încheie contractul (spre exemplu: lipsa bunului solicitat) sau îi dau dreptul să refuze încheierea contractului cu anumite persoane (spre exemplu: insolvabilitatea solicitantului).
-
Prevederile alin. (2) interzic autorităţilor statului să stabilească limite şi să impună condiţii părţilor unui contract cu excepţia cazurilor în care atare limite şi condiţii sînt stabilite prin lege. Obligaţia de a demonstra existenţa limitelor şi a condiţionărilor revine în acest caz autorităţii care pretinde dreptul de a stabili limite sau de a impune condiţii. Deşi este folosită sintagma „autorităţile statului” această regulă este aplicabilă şi autorităţilor administraţiei publice locale.
-
Principiul libertăţii contractului guvernează nu numai încheierea contractului ci şi interpretarea acestuia. Părţile sînt libere să interpreteze prin acord comun contractul fără a fi ţinute de regulile de interpretare prevăzute de legislaţie (vezi comentariul la art. 725 şi următoarele) sau de regulile aplicate de instanţa de judecată.
-
Executarea contractului este de asemenea guvernată de principiul libertăţii contractului şi deci contractul poate fi executat conform voinţei părţilor, chiar dacă prestaţia efectuată nu va corespunde prestaţiei datorate conform contractului.
-
De principiul libertăţii contractului ţine libertatea părţilor de a alege forma dorită, deoarece în cazul contractelor interesează comsimţămîntul exprimat al părţilor (vezi com. la art. 208 şi următoarele) şi nu forma în care este exprimat consimţămîntul. Numai în cazurile în care forma contractului este cerută pentru valabilitatea contractului părţile nu au dreptul să încheie contractul în altă formă decît cea prevăzută de lege.
-
Pentru a menţiona încă o dată principiul libertăţii contractului legiuitorul menţionează în mod expres că nimeni nu poate fi obligat să încheie un contract. Numai în cazul în care legea (nu actele normative subordonate legii) prevăd obligativitatea încheierii unui contract sau în cazul în care una sau ambele părţi şi-au asumat obligaţia de a încheia un contract este posibilă obligarea părţii de a încheia un contract. În doctrină soluţia propusă de alin. (2) este criticată deoarece ridică un şir de probleme printre care şi problema determinării clauzelor contractului. Şi se propune ca în cazul în care o persoană în virtutea legii sau a unui obligaţii asumate anterior are obligaţia de a încheia un contract şi refuză să execute această obligaţiei cealaltă partea să aibă dreptul de a pretinde doar la plata despăgubirilor pentru neexecutarea obligaţiei şi nu aibă dreptul de a cere obligarea la încheierea contractului.
-
Nu trebuie de confundat situaţia în care o parte are obligaţia de a încheia un contract, deci situaţia în care între părţi nu există un contract, cu situaţia în care părţile au încheiat un contract dar pentru ca acesta să producă efecte sînt necesare îndeplinirea unor formalităţi (întocmirea unui înscris, înregistrarea contractului, etc.) şi una din părţi refuză să săvîrşească acţiunile necesare pentru îndeplinirea formalităţilor. În primul caz părţile nu au ajuns la un acord de voinţă deşi există o prevedere legală care obligă una sau ambele părţi să încheie contractul. În al doilea caz între părţi există un acord de voinţă, care datorită necesităţii îndeplinirii anumitor formalităţi nu produce efecte juridce.
-
În alineatul trei este stipulată o regulă care rezultă din principiul libertăţii contractului – libertatea de a încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege cît şi de a încheia contracte care conţin elemente din diferite contract prevăzute de lege, spre exemplu încheierea unui contract prin care o parte cumpără un bun şi î-l transmite în folosinţă vînzătorului. Dacă în cazul contractelor nenumite se vor aplica direct normele din partea generală a obligaţiilor în cazul contractelor complexe trebuie să se aplice în primul rînd normele din partea specială, în exemplu nostru normele ce ţin de vînzare-cumpărare şi normele ce ţin de locaţiune, iar normele din partea generală se vor aplica în măsura în care nu există dispoziţii derogatorii în partea specială.
Dostları ilə paylaş: |